Moșul și Babele de la Porțile de Fier

(în curs de actualizare)

 

Într-un nou serial, vă prezentăm datele primare ale unui caz la care lucrăm în prezent, sprijiniți de colaboratorii noștri din județul Mehedinți. Din punctul nostru de vedere, marea complexitate a elementelor care contextualizează acest ansamblu megalitic îl califică ca unul dintre cele mai importante din țara noastră.

Pentru început, o hartă a zonei:

 

 

… și câteva elemente vizuale, provenind din Arhiva documentară Dan Corneliu Brăneanu:

 

… și câteva elemente vizuale, provenind din Arhiva documentară Dan Corneliu Brăneanu. Cele două fotografii AN au fost realizate de Brăneanu în 1980. Sursa fotografiei color este necunoscută.

 

I.

În ordine cronologică, prima referință găsită despre Moșul și Babele de la Gura-Văii a fost publicată de V. Dimitrescu în ”Revista pentru Istorie, Archeologie și Filologie” (1882, aici):

 

”2°. Crucea lui Sânt-Petru și Babele

Puțin maĭ sus de insula Banuluĭ, aprópe de cataracte, în marginea Dunăreĭ, se înalță un spic de stâncă din muntele d’aci, pe care privindu-l cine-va din depărtare, i-se pare că vede douĕ chipurĭ de om ca nisce statuĭ de pétră înfipte în stâncă; unul este maĭ mic, altul maĭ mare. Numaĭ privit d’aprópe se póte cine-va convinge că acésta nu este o producție de mână omenéscă, ci un joc al întâmplăreĭ, al natureĭ.

Acésta stîncă se numesce Babele și Baba-Dochia.

În apropiere se află un alt spic de munte, unde se deschide o mică câmpie; aci se află o cruce de pétră înaltă d’aprópe doĭ metri, care se numesce: Crucea luĭ sânt-Petru. În pregiurul aceleĭ crucĭ pămêntul este fórte mult prăbușit de săpăturĭ și gropĭ făcute după timpurĭ de ómenĭ d’aceia carĭ viséză desgropare de comorĭ de banĭ. A fost un timp când chĭar guvernul a autorisat așa săpăturĭ acolo, cu scopul de a găsi banĭ; se înțelege că la acele săpăturĭ n’a fost alțĭ ómenĭ de cât d’aceia care nu caută de cât banĭ. Nicĭ atâta nu sciaŭ aceĭ ómenĭ că stințiĭ nicĭ o dată n’aŭ îngropat banĭ, saŭ eĭ póte cred în fabula celor treĭ șeĭcĭ pline cu galbenĭ, povestită în partea loculuĭ.

Iată tradiția saŭ legenda despre Crucea luĭ sânt-Petru găsită în gura poporuluĭ din prejur:

În timpiĭ de demult trăia în partea loculuĭ un pusnic numit Pĕtru, care avea darul tămăduireĭ, și mult bine făcea la multă lume, și chiar după mórte lumea ‘l credea sfânt, pentru că și atuncĭ cine credea în el, de multe bóle se tămăduia. El a murit și s’a îngropat în locul unde astăḑĭ este crucea, în muntele Babele. După cît-va timp fiind dusă vestea despre minunile ce făcea sfântul, locuitoriĭ de la satul Șipul, care se află în față cu Sèrbia, aŭ furat nóptea corpul sfântuluĭ, și ‘l-aŭ vêndut la nisce țărigrădenĭ (negreșit creștinĭ grecĭ saŭ bulgarĭ), tocmindu-se pe treĭ șeicĭ pline cu galbenĭ. Corpul sfîntuluĭ pe dată a fost pornit la Țarigrad, și d’aci la locul unde cresce tămâia pe lemne, și mărgelele pe păr. Când furiĭ și vînḑĕtoriĭ sfântuluĭ aŭ prins de veste că sunt înșelațĭ amar, căcĭ în loc de galbenĭ aŭ găsit în șeicĭ petre și cărbunĭ de teiŭ, toțĭ locuitoriĭ aceluĭ satŭ a moștenit ca pedépsă pentru acésta, bóla numită acolo: «Sfrenția»; și eĭ, ca să maĭ îmblânzéscă mănia sfântuluĭ, aŭ ridicat Ia locul unde era îngropat, crucea numită a luĭ Sănt-Pĕtru.

O tradițiă despre Babe, care singură se găsesce în partea loculuĭ, este legată de tradiția sfântuluĭ Petru.

Iată-o:

Pe când sfântul Petru se afla tare bolnav, a trimis pe nisce babe după buruenĭ de lécuri în țéra sêrbéscă, care aŭ întârḑiat fórte mult venirea lor, și pe când sfântul era aprópe a’șĭ da sfârsitulŭ, vĕḑênd că ele nu maĭ vin, a trimis în două rândurĭ în calea lor să privighĭeze din sprêncéna muntilor dacă se vĕd venind, și ‘ĭ-s’a spus că nu se vĕd; iar a treia óră, pe când sfântul îșĭ dete ultima resuflare, ‘ĭ-s’a spus că babele se vĕd odihnind pe pétră în apropiere. Atuncĭ sfântul Petru le-a blestemat ḑicênd: «Steiŭ de pétra să se facă», si așa aŭ rĕmas pânĕ astă-ḑĭ”¹.

 

 

¹V. Dumitrescu – ”Note asupra monumentelor, ruinelor și locurilor însemnate istorice din județul Mehedinți”, în ”Revista pentru Istorie, Archeologie și Filologie”, an I, vol. I, fascicula I, București, Tipografia Academiei Române, 1882, pg. 164-165.

 

II.

În 29 ianuarie 1898, Alexandru Vlahuță adresează un memoriu lui Spiru Haret (ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice), cerând finanțare pentru o călătorie de studii prin țară. Apoi, în 5 martie, publică un apel (în ”Gazeta Săteanului”) către învățători, cerând informații pentru alcătuirea unei lucrări. Volumul preconizat purta numele ”Geografia pitorească a României”. Prima ediție apare în 1901, cu titlul ”România Pitorească”.

Călătoriile lui Vlahuță au loc între anii 1898-?. Deocamdată, nu am reușit să restrângem perioada, pentru a oferi o aproximare mai exactă. Reținem descrierea din capitolul ”Pe Colibași”:

 

 

”Pe culmea Colibaşilor oprim, să răsufle caii. […]

Vizitiul,un ţăran chipeş şi deştept din podgoriile Oreviţii îmi arată cu biciul, ca pe hartă, munţii, plaiurile şi apele Mehedinţilor şi îmi povesteşte cu şart legendele pe care le-a auzit şi el de la bătrâni.

«Muntele Babelor»… L-am lăsat în urmă, se vede bine din şosea, cum vii de la Vârciorova, pe lângă Schela Cladovii… nu-i aşa înalt, da-i priporos grozav. Pe el şi-a lepădat Dochia cojoacele. Cică era baba asta o zgripţuroaică urâtă şi bătăioasă, şi rea de mama focului şi avea un fecior, Dragomir, care se însurase cu o fată frumoasă şi harnică, şi cuminte, de nu mai avea păreche; da’ baba n-o putea suferi, şi nu ştia cum s-o mai canonească, doar o face-o să-şi ia lumea-n cap. Într-o zi îi dă un caier de lână neagră să-l spele până l-a albi. Şi pe când zolea la fântână şi plângea biata nevastă de înduioşa pietrele, iacă vine un moşneag c-o barbă albă pân’ la brâu, ş-o întreabă blând, că de ce plânge; ea-i spune cum o prigoneşte ş-o haineşte soacră-sa şi cum tot la munci grele şi fără spor o mână, ca s-o pârască pe urmă lui Dragomir că nu-i nici de-o treabă şi s-o izgonească din casă. Auzind una ca asta moşneagul care era chiar Dumnezeu dintr-o vorbă-i nălbeşte caierul, şi-i dă şi o chită de ghiocei înfloriţi, să-i ducă babei. Cum vede baba ghioceii, crede c-a şi venit primăvara şi strigă. «Dragomire mamă, să ne pregătim de amu, să suim oile la munte, c-au prins a se ridica zăpezile…». A doua zi mână pe noră-sa c-un caier alb să-l spele până l-o face negru. Şi iar trece Dumnezeu pe la fântână şi, făcându-i-se milă de biata nevastă, blagosloveşte încet cu dreapta, şi caierul, din alb se face deodată negru ca pământul în desprimăvărat; apoi îi întinde o chită de fragi coapte şi zice: «Na, să le dai babei şi să-i spui că le-ai cules de pe câmp». Când a văzut Dochia fragile, roşii ca sângele, nici n-a mai stat la gânduri: iute s-a încotoşmănat în cele nouă cojoace, a luat pe Dragomir, şi au pornit cu turmele la munte. Ş-a dat Dumnezeu întăi trei zile de vară, şi pe urmă o moină ş-o ploaie caldă, c-a început baba să-şi lepede cojoacele, ude leoarcă şi grele de nu le mai putea duce, până a rămas numai cu unul… Şi atunci s-a lăsat deodată un ger ş-o lapoviţă ş-un îngheţ de crăpau pietrele. Şi umblând baba de colo-colo, rebegită de frig, vede pe fecioru-său răzămat cu şalele de-o stâncă şi prinde a-i grăi: «Aşa, Dragomire maică, lumea se prăpădeşte de frig, şi tu stai şi cânţi din fluier!…» Da’ el era mort înţepenise acolo, prididit de zloată, c-un ciubuc de gheaţă la gură. Şi aşa au îngheţat sloi şi baba, şi oile, şi s-au prefăcut toate în stane de piatră, de se cunosc şi azi momâile lor albe, risipite ca o turmă, pe muntele care de atunci se cheamă «Babele». Ascultându-l, mă gândeam că tot legenda asta, cu puţine schimbări, mi-a povestit-o un cioban de pe muntele Ceahlău, arătându-mi o turmă de stânci împrăştiate pe prispa verde ce se întinde la picioarele Panaghiei”.

După V. Dumitrescu (1882) și Al. Vlahuță (≈1898), N. Densușianu ajunge în zonă în vara anului 1899. Lăsând la o parte speculațiile sale, mai mult sau mai puțin sustenabile, mărturia sa este importantă deoarece surprinde realitatea din teren. Următoatrele citate și fotografia care le însoțește sunt extrase din ”Dacia preistorică” (1913, aici).

”Ca ḑeŭ al ceriuluĭ şi al înălţimilor Saturn séŭ Zeul-moş al Dacieĭ, î-şĭ avea aicĭ altarele, simulacrele şi sacrificiele sale anuale prin munţĭ.

La punctul cel maĭ important din catena sudică a Carpaţilor, lângă Porţile-de-fer, pe cósta ce se numesce Sfântul-Petru, călĕtoriul maĭ observă și astăḑĭ bustul uneĭ figurĭ umane, de o mărime uriaşă, tăiat în stâncă, de mâna omuluĭ preistoric.

Am vĕḑut şi am esaminat însușĭ din apropiere în vara anuluĭ 1899 acéstă representaţiune umană de pe acest frumos şi important promontoriŭ al Dunării. Din orĭ-ce parte privită acéstă figură, ea ne înfăţişéză chipul unuĭ om misterios cu cojocul în spate şi avênd o atitudine ca şi când se ar urca pe dél în sus.

Legendele poporale numesc acéstă figură megalitică «Moş», şi ne spun tot-o-dată, că maĭ de mult a esistat aci o grupă de 9 chipurĭ umane, sculptate în stâncă, numite cu un termin general «Babe», din carĭ 8 aŭ fost distruse în timpurile maĭ în urmă, pe când s’aŭ esecutat lucrările pentru calea naţională, ce trece pe sub pólele acestuĭ dél către Vêrciorova (tradiţiune culésă din satul numit Gura-Văiĭ, pe al cărui teritoriŭ se află acest simulacru – nota 1).

Acéstă figură sculptată în stâncă de lângă Cataractele Dunăreĭ, după numele ce-l pórtă, după ideile şi după usurile religióse ale vechimiĭ, ne înfăţişéză unul din cele maĭ importante monumente preistorice ale ţĕreĭ, simulacrul luĭ Saturn, numit în timpurile dace Zalmox-is séŭ Zeul-moș.

Prin posiţiunea sa la punctul cel maĭ important al Carpaţilor şi al Dunăreĭ, acest simulacru se pare, că a avut în anticitate o însemnătate cu totul particulară.

El representa divinitatea cea mare a ţĕreĭ, sub a căreĭ tutelă specială se afla pasul Porţilor-de-fer, de unde, în epoca creştină, s’a şi dat apoĭ numele de Sfântul-Petru déluluĭ, pe care se ridică acest simulacru.

A fost una din instituţiunile religióse ale timpurilor pelasge, ca sanctuarele şi simulacrele luĭ Saturn sĕ domineze la strimtorile munţilor, carĭ serviaŭ de porţĭ naturale ale ţinuturilor”¹.

 

[”Simulacrul luĭ Zalmoxis (Zeul-moş) de pe délul numit Sf. Petru lângă Porțile-de-fer (România, jud. Mehedințĭ, s. Gura-Văii). După o fotografiă din a. 1899”].

 

”«Lydieniĭ», scrie Pausania, «povestesc, că Geryon, fiul lui Chrysaor, locuia lângă torentul numit Oceanos potamos, şi acolo într’o ruptură de munte se află şi scaunul lui [Pausaniae, lib. I, 35.7]”².

”Aicĭ în fine pe malul stâng al Dunăriĭ se înalţă un frumos promontoriŭ pe vêrful căruia religiunea creştină a aşeḑat «Crucea Sfântului Petru», unde se maĭ cunósce încă forma unuĭ scaun tăiat în pétră (este scaunul luĭ Geryon, cum î-l numesce Pausania [Descriptio Graeciae, lib. I, 33.5]), şi unde se maĭ esistă şi astă-ḑĭ simulacrul cel archaic al lui Saturn (Zalmoxis) tăiat în stâncă viă. Acesta este promontoriul cel sfânt (ίερόν άχρωτήριον), de care amintesce Scylax în Periplul mărilor şi Orpheu în poema Argonauţilor”³.

 

^1-3Nicolae Densușianu – ”Dacia preistorică”, I.A.G. ”Carol Göbl”, București, 1913, pg. 215-216, respectiv 403, 425-426.

 

III.

Păstrând ordinea cronologică, cel mai cuprinzător studiu asupra locurilor discutate a fost publicat de Const. D. lonescu în 1938 (aici). El corespunde unei incursiuni pe teren (23 Mai 1936), cu ocazia documentării nedeii de la Crucea lui Sâmpetru:

 

”Nedeia dela Crucea lui Sâmpetru

Const. D. lonescu

 

Nu este vorba aici de o nedeie obișnuită, de o petrecere ce se face la hramul bisericii satului; nici în înțelesul de bâlciu sau de hora dela o anumită zi de sărbatoare. Ci de o nedeie cu totul deosebită. Acest fapt ne-a îndemnat s’o înregistrăm. De sigur, concluzii categorice nu se pot pune. Nu îndrăznim să-i fixăm originea, socotindu-i începuturile de natură pastorală, de pildă. Deocamdată ne mulțumim cu simpla ei semnalare, înclinând, la sfârșit, către părerea lui G. Vâlsan, fără ca totuși să izbutim – pe temeiul actualului material – să-i aducem o deplină confirmare. Credem însă că vom contribui cu o precizare, căci în cel din urma studiu, amplu documentat, datorit d-lui I. Conea, «Din geografia istorică și umană a Carpaților: Nedei, păstori, nume de munți» (Buletinul Societății regale române de geografie, tom. LV, 1936), autorul, comentând o afirmatie a geografului G. Vâlsan, care vorbește de acest punct, formulează o întrebare, și cu aceasta o rezervă.

Iată însăsi cuvintele lui G. Vâlsan:

«Dans les Carpathes méridionales – sauf les endroits mentionnés par M. Dragomir, qui les a étudiés d’après nos indications – on les connaît près des Portes de Fer (Vârful lui Pătru), autour des massifs du Retezat et du Parârg, etc.» (Apud Conea, Țara Loviștei, Buc. 1935, p. 150 sqq.). Iar în nota de interpretare, de sub nr. 3, în subsolul paginei 53 (Buletinul citat mai sus), d-l Conea se întreabă:

«Noi știm că Vârfu lui Pătru, amintit într’un document din 1520, se găsește în munții Sebeșului, la Nord-Est de Parângu. Să fie, deci, vorba de un alt munte cu acelaș nume?»

Plecând dela acestea, avem încredințarea că într’adevăr precizăm un fapt și slujim astfel știinta.

Dela început trebue să spunem – și se va vedea din cele de mai jos – că răposatul G. Vâlsan nu se înșela; despre Vârfu lui Pătru dela Porțile-de-Fier vorbea în rândurile citate; el există, dar nu e cunoscut în popor subt acest nume, ci subt acel de Crucea lui Sâmpetru. Din cercetarile întreprinse am dovedit apoi că alt punct în această regiune nu se află cu un nume asemănător.

Ceea ce însemneaza că Vârfu lui Pătru menționat ca atare de G. Vâlsan este tocmai Crucea lui Sâmpetru, situată pe o înălțime în apropierea Porților-de-Fier, acolo unde se face nedeia pe care o vom descrie aici.

Locul numit de oamenii din aceste părți Crucea lui Sâmpetru se află între Gura-Văii și Vârciorova, la mică distanță de Porțile-de-Fier. Cum ieși din satul Gura-Văii, trebue sa mergi în sus, spre Vest, pe marginea Dunării, cam până în dreptul unui ogaș, la răsărit de stânca Moșul și Baba (înregistrată greșit de Vlahuță în «Romania pitorească»: Muntele Babelor).

Cărarea care urcă din șoseaua ce se împletește cu calea ferată, ca să ajungă sus pe înălțimea Crucea lui Sâmpetru, pornește din spre răsărit de Moșul și Baba și sue pe o coastă prăvălatecă. Mergând domol, îți trebue de jos din șosea până pe înălțime preț cam de un sfert de ceas. Urcuș greu, dealul fiind pietros, aproape abrupt, întrucât de aici încolo Dunarea curge între maluri tari. E începutul clisurei.

Potecuța care duce sus străbate primul etaj al înălțimilor; așa că acest deal ar fi ca un picior de plaiu, o talpă a înălțimilor dela spate. E adăpostit de vânturi și pripit de soare; în acest chip e explicabil că în vecinătatea stâncei Moșul și Baba există un pâlc frumos de câțiva aluni turcești (mediteranieni). Când ai pus piciorul pe cea dintâi culme, ți se deschide înaintea ochilor o priveliște fermecatoare, pe Dunare în jos până departe, și mai putin în sus, fiindcă privirile într’acolo îți sunt împiedecate de coasta muntelui care se curbează ușor spre Sud, formând un cot dulce si rotund. De aici linia ferată se arată doar ca o vergea, iar trenul ca o jucărie neînsemnată.

De jos și de sus, dealul Crucii lui Sâmpetru apare ca o cetățue. În totalitatea reliefului e un vârf izolat ca un gurguiu retezat, de jur împrejur cu coastă de plaiu. Sus în pisc, pe îngustul tăpșan, la mijloc, sunt înfipte două cruci de piatră sfărâmicioasă, roasă de apa ploilor. Privit cu atenție, și se deslușesc două locuri mai netede, parcă ar fi fost potrivite: terasa de sus, unde sunt crucile, și alta mai strâmtă, ca o roată care ocolește vârful, la câțiva metri mai jos de cea dintâi. Una din legende, pe care o relatăm aici, pretinde că acest din urmă loc s’a netezit când Sfântul Petre, răzbit de durere, dădea târcoale dealului.

Înalțimea se izolează de celelalte prin vâlcele. Din spre răsărit e una mai mare; la Sud o coastă priporoasă care coboară repede spre Dunăre, iar spre Vest și Nord sunt văi mai mici.

Suind din șoseaua națională, de pe la jumătatea drumului începe pădurea, la început mai mică și mai rară, apoi se îndesește, făcând un zid compact de verdeață. Numai dela baza terasei de jos pădurea se dă în lături, lăsând descoperit Vârful lui Sâmpetru.

Pe terasa de sus, două cruci de piatră: una cu inscripții șterse, din care se poate citi doar IS. HR. NIKA; pe cealaltă nu se cunoaște decât urma slovelor. Oamenii spun că cea mai veche a fost furată odată de aici și dusă în curtea bisericii Grecescu din T.-Severin, din care pricină a fost arșiță atât de mare că nouă luni n’a dat strop de ploaie. Atunci sătenii s’au hotărît s’o aducă înapoi. Pe când o purtau spre locul ei, carul a fost stând, nu se mai clintea, fiindcă oamenii înjurau; dar de îndată ce au rostit vorbe bune, s’a urnit. Crucea mai nouă – spune preotul Boboiceanu din Jidoștița – a fost luată și ea acum 30 de ani la biserica Grecescu din T.-Severin, spre a i se citi pisania, dar fiind reclamată de credincioși, a fost readusă.

Stând de vorbă, în ziua nedeii, cu un bătrân, veteran din 1877-78, acesta îmi povestea că, atunci când au adus crucea, nu plouase de trei luni; dar nici n’au apucat s’o sue bine sus, pe coastă fiind, s’a pus ploaia. Și a căzut atâta apă încât nici n’au putut s’o așeze ca lumea; numai pe urmă au înțepenit-o în piua ei.

Spre acest loc ne-am îndreptat în ziua de 23 Mai 1936, când eram informați că se face îndătinatul praznic la Crucea lui Sâmpetru. Data este socotită în legătură cu Înalțarea Domnului – Ispasul -, totdeauna în prima Sâmbată după această sărbătoare.

Când am ajuns, înainte de amiază, dealul era plin de lume venită din toate satele apropiate: Gura-Văii, Vârciorova, Jidoștița, Bresnița, Schela Cladovei, Dudașul Schelei, din T.-Severin și chiar mai de departe. Cei din Magheru și Bresnița vin peste culmi, pe Prilipăț.

În partea din spre Nord, mai ferită de vânt, subt dâmbul înalt al Crucei, în scobitura celui de al doilea cot, erau întinse fețe de mese una lângă alta pe o distanță de circa 20 m., încarcate cu de toate: colaci cu lumânări și colivă, ouă roșii, cireșe, vin, pâine, brânză; iar pe de lături, un lung șir de femei, fiecare dinaintea a lor sale. Prin prejur sburdau copiii. Totul, încadrat în verdeața codrului des și a ierbii, era de un pitoresc deosebit.

Deși slujba a început târziu, după orele 2 d. a., nimeni nu cuteza să mănânce. Așa e datina. Și aceeași poruncă transmisă din bătrâni obligă pe preot să facă slujbă chiar dacă n’ar veni lumea. Sarcina aceasta o are preotul din Jidoștița. Dar oamenii nu lipsesc, căci e credința că cine face praznic în această zi o duce bine, îi merg toate din plin: și roadele pământului și sănătatea, și e ferit și de piatră.

Întâi preotul a slujit sus la cele două cruci, și aproape tot cuprinsul – afară de femeile care-și păzeau mesele cu pomană – a asistat. Au oficiat doi preoți: Părintele Boboiceanu din Jidoștița, căruia îi revine în primul rând această îndatorire, și Părintele Buzatu, din Magheru. Când serviciul s’a sfârșit, toți creștinii au trecut pe rând pe la cele două cruci, spre a le săruta cu multă evlavie. După ce au slujit sus, s’au coborît în vâlcica din spate, pe roata bătătorită, unde erau întinse mesele, și au slobozit parastasele. Numai după aceea oamenii s’au așezat la ospăț, care a ținut până la asfințitul soarelui.

Până a nu începe slujba, am avut destul răgaz să stăm de vorbă cu cei veniți la nedeie. Lânga cruci sta singură o bătrână, și ea în așteptarea nedeii pe care trebuiau s’o sloboadă preoții. Ispitind-o despre rostul crucilor, ne-a spus următoarea legendă:

«Sfântul Petru, care trăia prin părțile acestea, îmbolnăvindu-se, a trimis în Serbia câteva babe, să-i aducă buruieni de leac. Babele însă întârziau, iar Sfântul de durere ocolea într’una vârful; de aceea s’a bătătorit locul dimprejurul piscului. Văzând că nu mai sosesc, le-a blestemat să se facă steiu de piatră, acolo unde s’or afla. Câteva au împietrit chiar pe drum, și într’o vreme se vedeau stanele de piatră, în rând, dela Dunăre în sus până în dreptul vârfului. Dar au fost tăiate, când s’a făcut linia ferată și au rămas numai moșul și o babă. Acum a căzut și baba, iar Moșul stă singurel. Cei ce le-au tăiat însă au fost sdrobiți de tren și sunt îngropați lângă Sălătruc».

O legenda asemănătoare raportează și Lazar Șeineanu în Studii folklorice, după înregistrarea lui Dimitrescu.

«Tradițiunea respectivă locală sună astfel: Pe când Sfântul Petru – numele unui pusnic din acea localitate – se afla tare bolnav, a trimis pe niște babe după buruieni de leacuri în țara sârbească, cari au întârziat foarte mult venirea lor; și pe când Sfântul era aproape să-și dea sufletul, văzând că ele nu mai vin, a trimis în două rânduri în calea lor să privegheze din sprânceana munților, dacă se văd venind și, i s’a spus că nu se văd; iar a treia oară, pe când Sfântul își dădea ultima suflare, i s’a spus că babele se văd odihnind pe o piatră în apropriere. Atunci sfântul le-a blestemat, zicând: steiu de piatră să se facă! Și așa a rămas până astăzi». (Lazăr Șeineanu, Studii folklorice, Buc. 1896, pag. 9 – după Dimitrescu, Note asupra monumentelor, ruinelor și locurilor însemnate istorice din județul Mehedinți, în Revista lui Tocilescu, an. I, vol I, pp. 164-165).

Dela alți oameni veniți la nedeie am obținut aceeași legendă – tot cu Sf. Petre -, dar cu oarecare variații. De pildă, o variantă povestește că Sfântul a fost vândut de Sârbeni Jidovilor pe o barcă de aur, dar au fost înșelați, că luntrea a fost plină de cărbuni, și numai pe deasupra era un strat subțire de aur.

Circulă încă și altă versiune – desigur înjghebată mai recent -, care pretinde că Sfântul Petre a fost îngropat aici pe înalțime, dar a fost vândut Nemților pe un vagon de aur. Vânzătorii însă au fost înșelați de Nemți, dându-li-se doar un vagon de cărbuni, care avea numai la suprafață un strat de aur.

Alta, mai simplă, pe care am notat-o întocmai cum ne-a fost istorisită:

«Cică trăia pe aici, demult, – cine știe când! – un sfânt al cărui nume era Pătru. Și Sfântul era cunoscut până departe, în lung și’n lat, pentrucă miluia pe oameni și-i tămăduia de boale. Da’ într’o zi cade Sfântul bolnav la pat. Atunci trimise niște babe la Sârbia, după leacuri. Da’ babele au tot zăbovit pe acolo, și Sfântul muri și fu îngropat aici. Trupul lui însă nu se mai află în acest loc, că a fost luat».

După ce s’au slobozit parastasele, pe când nedeia era în toiu, – jos pe locul neted, în vâlceaua despre miazănoapte, unde se adunase toata lumea, stând singur lângă cele doua cruci -, mă trezesc cu un bătrân care-mi spune: «Poate te uiți și dumneata după mărgele, da’ degeaba. Până mai acu câțiva ani se găseau nenumărate. Venea lumea din tot ocolul ăsta și le aduna; astăzi nu mai sunt: s’au stricat și vremurile și oamenii, și Dumnezeu și-a ’ntors fața dela noi».

Iată, așa dar, ce am putut afla în legătură cu Nedeia lu’ Ispas dela Crucea lu’ Sâmpetru: o prăznuire căreia îi urmează o nedeie, adică o petrecere. Dacă în adâncimi de vremuri va fi fost un târg pastoral, asa cum afirmă G. Vâlsan, – astăzi, din elementele care au supraviețuit și pe care le cunoaștem, nu suntem în măsură sä aserționam nimic cu certitudine. În orice caz, se păstrează toponimic Vârful de Sâmpetru, care se mai întâlnește și aiurea, cum e cel amintit de d-l I. Conea, în munții Sebeșului (Și de d-l Sadoveanu în «Valea Frumoasei», volumul recent apărut – nota 1). Apoi, faptul că se numește și azi nedeie, când în realitate e mai mult un praznic, o procesiune religioasă, aceasta constitue un indiciu că s’a schimbat conținutul noțiunii, dar forma, cuvântul a rămas, și el este o urmă prețioasă pentru a determina că altădată va fi fost chiar o adevarată nedeie, un bâlciu sau târg, soroc și loc de întâlnire. Poate, prin scăderea păstoritului s’a perpetuat sărbătoarea, schimbându-i-se scopul, dintr’unul cu caracter social și practic, lumesc, dobândind altul religios, spiritual.

De ce Vârful și nedeia sunt în legătură cu Sf. Petre?

În viața pastorală sărbătoarea aceasta are un sens, e un termen. În singurul sat păstoresc din Mehedinți, la Titerlești, nedeia se face tot la Sf. Petru. E atunci petrecere mare acolo, căci ciobanii urcând definitiv în munte, nu mai coboară până la Sf. Marie. E cu putință ca și în locul acesta să fi fost o petrecere, cu un scop identic, atunci când păstoritul se practica pe o scară intinsă și când pe munții din părțile Porților-de-Fier vor fi fost așezări ciobănești.

Că odinioară regiunea era cutreerată de ciobanii din tot ținutul, nu mai încape nicio îndoială. O atestare o dă d-l I. Conea în studiul citat, care vorbește despre un «drum de pe Muchia Orșovei», ce ducea din Țara Hațegului «tot din munte în munte până la orașul dela Dunăre la Orșova…».

Oricum, la o concluzie sigură nu putem ajunge. Rămâne de controlat prin alți informatori și prin eventuale descoperiri sau legături folklorice.

Aici am intenționat însă o precizare: că există lângă Porțile-de-Fier ale Dunării un punct numit Crucea lui Sâmpetru și că acolo se face în prima sâmbătă dela Înălțarea Domnului o nedeie, cu caracter diferit de al celorlalte nedei sau govii, care se desfășoară în sat – nu într’un loc răzleț, sus pe munte -, și anume la sărbători mari: Sf. Petru, Sf. Ilie, Sf. Maria, etc., iar nu la o data ca aceasta, într-o zi de lucru.

Dar studiile de etnografie și sinteza folklorică, la noi, sunt de abia la început. Să nădăjduim că vremea va aduce și lămurirea acestor lucruri”¹.

 

¹Const. D. lonescu – ”Nedeia dela Crucea lui Sâmpetru”, în ”Arhivele Olteniei”, an. XVII, nr. 95-96/ ian-apr. 1938, Ed. Ramuri, Craiova, pg. 26-32.

 

IV.

Vă prezentăm extrase dintr-o documentație de serviciu (IPCF – Institutul de Proiectări Căi Ferate) referitoare la zona cercetată. Dumnezeu știe cum, albumul din care reproducem a fost scos din arhiva Institutului și pus la vânzare într-un anticariat bucureștean.

Planșele prezentate de noi reprezintă reproduceri fotografice de detaliu (lupe), cu ajustări digitale de contrast:

 

 

V.

Constantin N. Bărbulescu (n. 1928, †), localnic, a lăsat în urma sa, printre altele, o monografie, ”Vârciorova. Așezarea de la izvoarele Istrului” (Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2002).

Vom cita extensiv din această lucrare, și în acest episod, și în cele care vor urma, deoarece opera lui Bărbulescu este exemplul tipic al ruinei adusă de monomania dacopată. Atunci când se concentrează pe date riguroase și memorialistică, Bărbulescu livrează un text de calitate, informativ, lizibil, ba chiar punctat de un oarecare talent literar. Din păcate, deturnările ”sumeriene” (autorul are ambiția derivării de etimologii fantasmagorice, sumeriene, la orice-i iese-n cale!), paleoastronautice și ”dacologice” duc întregul în derizoriu și rizibil.

Constantin N. Bărbulescu a fost poștaș, autodidact și pasionat de istorie. Până aici nimic rău: un om care prestează o meserie cinstită. Și totuși, semnificativ, Bărbulescu alege să-și semneze lucrarea cu titlul de ”Doctor” (”Doctor în Dacoromânistică al Universității Tempus-Dacoromania din București”). Știți cum vine asta? Ca și cum noi am elibera pe ONG prietenilor diplome de ”cosmonaut” și ei și-ar face cărți de vizită cu acest titlu, ba chiar ar începe să se prezinte astfel: ”- Noroc, cosmonaut Dărac!”, ”- Salut, astronautu’ Stoica!”, … În fine.

***

”Crucea ceferiştilor. Între văile Slătinicul Mare (km. 354.3) şi Slătinicul Mic (km. 352.9), dincolo de zidul care despărţea şoseaua de terasamentul căii ferate, se afla o cruce din fier forjat, ridicată pe un postament din beton, înalt de 40 cm. de forma unui trunchi de piramidă. Crucea avea o copertină realizată dintr-o şină de cale ferată, îndoită şi prinsă de cele trei braţe superioare şi o placă pe care erau înscrise numele a şapte persoane – dintre care se mai distingea, clar, Filipescu.

Despre această cruce, pensionarul Cean Vasile (82 ani) – a cărui casă este lângă ruinele Mănăstirii de la Vodița – fost mult timp picher la Vârciorova ne spunea (04 apr. 1982) că a fost ridicată de muncitorii ceferişti în locul unde cei şapte ortaci de muncă ai lor au fost «făcuţi praf» de un tren în timp ce se înapoiau la baza lor de lucru de la Vârciorova. Acelaşi picher îşi exprima nedumerirea asupra împrejurărilor în care s-a produs acest accident într-un sector unde linia ferată era «dreaptă ca aţa» iar trenurile circulau cu o viteză relativ mică. Auzisem despre acest accident însă, am rămas surprinşi – cei de faţă la relatare – atunci când acelaşi pensionar ne-a spus că acei muncitori demolaseră în acea zi, anterior anului 1930, cele «7 statui» numite «Babele»; mai mult, ne-a spus că unul dintre muncitori, aflat împreună cu cei ucişi pe vagonet, însă nu participase efectiv la demolare, a scăpat cu viaţă”. [pg. 177]

”Babele, un complex de «7 statui» care au existat între km 352.9-352.5 […] «Dar au fost tăiate, când s-a făcut linia ferată şi au rămas numai moşul şi baba /…/ Cei care le-au tăiat au fost zdrobiţi de tren şi sunt îngropaţi lângă Sălătruc [Slătinic, n.n.]» (cu trimitere la …D.C. Ionescu)”. [pg. 177]

”Baba (km. 351) Un monument (statuie) megalitic ce a existat pe dealul străpuns de actualul tunel Baba. […]

Oronimul Baba face parte din etimoanele primare, confirmând posibilitatea ca în această zonă să se fi practicat în antichitate unele scenarii rituale păgâne (Astra). […]

«Baba» de la Porţile de Fier a cărei înfăţişare era mai bine conturată decât perechea ei «Moșul», a fost demolată după anul 1948; «capul» ei, retezat, a fost lăsat atunci la marginea şoselei. Când au început lucrările la barajul Porţile de Fier I, muncitorii au aruncat «capul» babei în apele Dunării. Seara, toţi oamenii care participaseră la această lucrare, aproape o întreagă echipă de şantier înfierbântaţi de căldură şi obosiţi, vrând să se răcorească au făcut o baie în apele fluviului; deşi mulţi dintre ei erau foarte buni înotători, s-au înecat cu toţii în mod inexplicabil în Dunăre. Ancheta ce a urmat nu a putut aduce nici o lămurire în misterioasa moarte a unei întregi echipe de muncitori (Gabriel, Tudor, Dracula nr. 16 (248)/20-27 apr. 1999 p. 3). Și am adăuga noi: după accident «capul» Babei a fost dus şi aşezat la «picioarele» perechii sale, «Moșu»”. [pg. 179-180].

 

 

”Moşu (km. 348.5). Astfel este numită statuia megalitică, singura care se mai menţine deasupra tunelului din dealul omonim […]

S-a afirmat că figura megalitică Moş face parte din «grupul de 9 chipuri umane sculptate în stâncă» (7 Babele+Baba+Moşu) şi «înfăţişează unul din cele mai importante monumente preistorice ale ţării» (cu trimitere la N. Densușianu). Ca localnic am cunoscut statuia «Moşu» şi perechea acestui, Baba, aflat[ în imediata apropiere. Importanţa acordată acestei statui şi necesitatea confirmării unor informaţii potrivit cărora în prima săptămână din luna aprilie Moșu «plânge» dispariţia Babei sale şi aceea despre tragicul accident produs atunci când s-a încercat demolarea statuii, m-au determinat să solicit aprobarea necesară organizării – pe cont propriu – a unei mini-expediţii la acest obiectiv.

Am obţinut aprobarea şi, ca urmare, în dimineaţa zilei de 4 apr. 1982 am plecat cu maşina din Călan însoţit de prof. Gelu Stancu, fotograful autorizat Gh. Podaru şi maistrul Petre Dobrescu. După circa trei ore de mers am ajuns la barajul de la Porţile de Fier-I unde, de jos, din şoseaua «E-70», am privit (şi fotografiat) «Moşu» care, după opinia celor prezenţi acolo, reprezintă un om gigantic, misterios, cu o tichie ţuguiată pe cap (v. hitiţii, babilonienii), cu o pelerină având o trenă lungă, purtând în spate un sac, care urca panta dealului şi fusese pietrificat tocmai atunci când ajunsese foarte aproape de spicul acestuia.

Cu mari eforturi am reuşit să mă urc împreună cu fotograful până la statuia care, privită din apropiere, în faţă, pe lângă consolidarea cu puţin beton a «rănii» produsă la gât cu ocazia încercării de demolare, am avut impresia – împărtăşită şi de fotograf – că, în două puncte, acolo unde, cu puţină imaginaţie, ar fi fost ochii, muşchii de pe stâncă aveau o culoare mai închisă la culoare (aproape neagră) sugerând o lăcrimare. Fotograful a realizat câteva imagini – din diferite unghiuri – după care, împreună, am realizat – în condiţii foarte grele – măsurătorile, rezultând: înălţimea Moşu-lui: în faţă = 5.40 m; spatele (incluzând pelerina şi trena) = 9.50 m; diametru la baza statuii = 7 m, tichia, înaltă de 0.80 m. avea diametru, la bază, de 0.90 m.

Coborâţi jos la punctul vamal de unde fusesem urmăriţi permanent cu privirea de colegii noştri, de vameşi, grăniceri, securişti şi călători, aveam să aflăm de la unul dintre vameşi – rămas anonim – despre trepidaţiile şi «huietul» muntelui, despre ruperea cablului care, practic i-a înfăşurat şi ucis pe ostaşii – muncitori (17?) atunci când s-a încercat demolarea Moș-ului, impunându- se realizarea tunelului. […]

În aceste condiţii se poate spune că mini-expediţia a avut succes, confirmând întrutotul scrierile lui N. Densuşianu, de această dată având şi girul exigentului prof. Gelu Stancu din Călan (de fapt, din Mogoşeşti-OT)”. [pg. 180-182]

”Crucea lui Sân’ Petru (de fapt erau două cruci) ridicată (-e) în piscul deluşorului Sf. Petru, al cărui vârf pare a fi fost retezat de mâna omului formând o terasă; mai jos, în jurul acestui deal mic este o potecă care formează o a doua terasă, motiv pentru care bătrânii numeau acest loc – (deal), «Scaunul lui Gheron» (Gheryon). Este posibil ca tocmai această puternică tradiţie să fi determinat ridicarea crucii (-lor), botezarea dealului Sf. Petru, crearea legendelor despre Sf. Petru, organizarea – în acest loc – a nedeilor – cu un ritual ce includea şi oficierea slujbei religioase – la ziua eroilor -, […]

De altfel, există o strânsă legătură între aceste tradiţii şi denumirea Sf. Petru de aci atribuite – cu mare probabilitate – de către Nicodim, pentru deal, cetate şi crucea (-ile) aflate exact în locul unde trebuie să fie anihilată orice urmă de păgânism”. [pg. 180]

***

Scurte obiecții.

1. Trimiterea lui Bărbulescu la sursa Gabriel Tudor este un fel de labă-n cerc. Bărbulescu i-a livrat informațiile lui Dan Corneliu Brăneanu și au ajuns via acesta la Tudor, care le-a publicat. Bărbulescu lasă să se înțeleagă că ar fi vorba de o sursă independentă; nici vorbă despre așa ceva;
2. Nu există nicio tradiție orală locală despre «Scaunul lui Gheron» (Gheryon)». Autorul se bazează exclusiv pe o speculație însușită din Densușianu, așadar o sursă exclusiv livrescă;
3. ”Ziua Eroilor” a fost instituită în România prin Decretul-lege nr. 1693/4 mai 1920. Se comemorează de Înălțarea Domnului. Nedeia de la Crucea lui Sâmpetru se ținea la o dată ”socotită în legătură cu Înalțarea Domnului – Ispasul -, totdeauna în prima Sâmbată după această sărbătoare”. Sunt forțate legături între elemente pe care le despart secole!

 

VI.

Scenariul megalitic. Cercetările noastre în relație cu așa-numitele chipuri de piatră (denumite alternativ megaliți și sculpuri megalitice), întinse pe aproape 3 decenii, ne-au permis conturarea unui  ”scenariu megalitic ideal” care:

• • este concordant cu datele științifice moderne, fie că vorbim de geologie, geomorfologie, arheologie sau etnografie;
  • este confirmat de cercetarea de teren, fiind regăsit aidoma în perimetrul Gura Văii (jud. Mehedinți).

Fără a nega posibilitatea excepțională și extrem de rară a unor intervenții antropice majore – ceea ce ar îndreptăți termenul sculptură – favorizăm o formă idolatră fără intervenție umană, soluție consistentă cu practicile religioase arhaice (v. Jebel Barkal, Sudan). De altfel, aceasta este teza favorizată de majoritatea celor care au studiat serios aceste formațiuni în România (unii adăugând intervenții antropice minore, considerate de noi inutile).

 

A. Etapa sacră

I° Recunoașterea populară (comună) ca structură litică deosebită, cu o formă sugestivă, semănând cu ceva identificabil și asimilabil;

II° Creditarea explicită a unei origini nenaturale (antropică sau supranaturală);

III° Un nume atașat formații (vechi, consolidat în timp și lipsit de echivalente/variații). Variațiile indică confuzie și șubrezirea memoriei colective/ tradiției orale;

IV° Existența unor practici rituale (sau doar de proximitate) legate de structură. Adesea amintirea lor se sublimează în legende;

V° Existența legendelor – cu vechime și în circulație – legate de formațiunea litică și de proximitățile ei;

VI° Prezența creștină care vine să substituie vechile practici păgâne conform principiului altar peste altar;

VII° Predicatul profanărilor, fapte reprobabile pedepsite ca atare. Fie că s-au întâmplat aidoma sau sunt doar anecdotice, ele semnalează un tabu;

VIII° Datoria de a proteja perimetrul sacru de agresiuni externe, adesea semnalată și transmisă prin narațiuni cu valoare moralizatoare.

 

B. Etapa profană

IX°. Convertirea relevanței spirituale într-una pur materială (mitul comorii). Adesea VIII și IX se intercalează și se justifică reciproc;

X°. Obscurarea semnificației conform principiului perlei/ foilor de ceapă și în final  substituirea (adesea prin opus – semnul răsturnat).

 

Atragem atenția că cele de mai sus se referă la idoli și nu la anumite formațiuni litice cu rol utilitar (cum au fost de exemplu pietre cântătoare sau dube) sau de semnalizare-reper (pietrele scrise, momâile, ș.a.).

Aceste rânduri vin și în intâmpinarea unor practici impresioniste, moderne, de ”meditație la megaliți”. Beneficii spirituale nu știm să fi adus cuiva. În schimb, cu tot pasajul creștin, unele dintre aceste pietre au ceva legate de ele. Un ceva cu care nu este prea indicat să intri în vibrație și rezonanță*.

 

*Ca să te-nțeleagă proștii trebuie să vorbești pe limba lor pocită.