Piesa de aluminiu de la Aiud (I)

În anul 1973, la Aiud s-a descoperit un artefact prezentat ca fiind ”din afara timpului” și ”sfidând istoria oficială”. Prezentăm în serial istoria lui, precizând că abordarea noastră diferă substanțial de a altor distinși cercetători care s-au aplecat asupra acestui caz.

Ing. Florin Gheorghiță este primul ufolog care a aflat de existența Piesei de aluminiu de la Aiud. O va populariza (din nou primul) în cartea sa ”Enigme în galaxie” (Ed. Junimea, Iași, 1983, pg. 152-156):

”În anul 1973, în centrul Transilvaniei, lângă oraşul Aiud, nişte muncitori care lucrau la extrasul nisipului dintr-o carieră au găsit la baza malului excavat, trei corpuri «ambalate» parcă în învelişul întărit format din nisipul puternic presat pe acestea. Era şi normal să apară astfel, căci stătuseră foarte, foarte mult timp sub stratul respectiv – gros de aproape 10 metri -, care s-a depus de-a lungul vremii deasupra lor. De când se aflau acolo acele «forme», nimeni nu poate şti, dar oricine îşi poate da seama că depunerea de către o apă a unui strat sedimentar de nisip de circa zece metri, după care albia s-a retras către alte terenuri care astăzi sunt mai joase, reprezintă desigur un timp îndelungat, ba chiar foarte îndelungat…

Un specialist chemat de urgenţă la cariera de nisip, a identificat în unul din corpurile respective, un os fosil; a doua «formă» avea acelaşi conţinut. Al treilea obiect învelit în nisipul întărit, părea – după formă şi greutate -, a fi un topor din piatră ce i-ar fi slujit omului primitiv care a abătut animalul ale cărui oase au fost găsite alături. Specialistul localnic şi-a dat însă seama că, în interesul studierii corespunzătoare a pieselor găsite, era oportună predarea lor unor cercetători dotaţi cu instrumentarul necesar şi astfel toate cele trei obiecte arheologice au ajuns la Cluj-Napoca.

Îndepărtându-se cu grijă stratul de nisip ce se pietrificase în jurul pieselor respective, specialiştii clujeni s-au găsit în faţa a două fragmente din scheletul unui mastodont² tânăr (o bucată din osul unui membru şi o bucată de măsea), cât şi în faţa unui obiect cu totul necunoscut, care nu era în nici un caz un topor şi nici nu era măcar din piatră: era din metal! Această piesă se asemăna oarecum cu laba unui picior uman, dar nici până astăzi nu a putut fi identificată cu vreo piesă cunoscută. Analiza mai detaliată a corpului respectiv avea să ofere însă surprize din ce în ce mai interesante.

Ceea ce atrăgea de la început atenţia, era faptul că obiectul prezenta două goluri cilindrice – de diametre diferite -, practicate astfel încât golul cu secţiunea mai redusă penetra către baza celuilalt, perpendicular. Golul cu diametrul mai mare a permis să se remarce în plus o anumită ovalizare a părţii sale inferioare – efect ce părea a fi produs de un ax cu cap rotunjit -, cu care s-ar fi asamblat. Pe suprafaţa sa inferioară cât şi lateral, obiectul prezenta urme ale unor lovituri repetate, dintre care unele au fost puternice. Toate detaliile remarcate au indicat încă de la început faptul că piesa a făcut parte cândva dintr-un ansamblu funcţional şi că a fost pierdută dintr-un motiv oarecare, pe albia de atunci a râului. Sa fi fost oare tânărul mastodont cauza pierderii sale? (fig. 10).

Repetate analize metalografice aveau să ridice însă semne de întrebare şi mai mari. Astfel, din buletinul emis de centrul de cercetări al ICPMMN (Măgurele) rezultă că metalul din care fusese uzinată piesa era de fapt un aliaj complex, format din 12 elemente diverse, dozate în diferite procente. Elementul principal – marea surpriză! – era aluminiul (89%)! Restul elementelor componente au fost găsite ca fiind următoarele (în ordinea mărimii procentelor determinate): cupru (6,20%), siliciu (2,84%), zinc (1,81%), plumb (0,41%), staniu (0,33%), zirconiu (0,2%), cadmiu (0,11%), nichel (0,0024%), cobalt (0,0023%), bismut (0,0003%), argint (0,0002%), galiu (urme). Deci, piesa respectivă a fost prelucrată dintr-un aliaj de aluminiu… Cum a fost posibil însă acest lucru, căci acest metal a început să fie produs³ de fapt abia la sfârşitul secolului trecut (singurul procedeul industrial fiind şi astăzi electroliza aluminei topite)? Cum se putea oare ca un obiect din aluminiu, ba chiar dintr-un aliaj atât de complex al acestuia, să fie găsit la o adâncime de aproape 10 metri – într-un vechi strat sedimentar în care nimeni nu a pătruns veacuri întregi, milenii, sau poate sute de milenii, sau poate chiar mai mult?

Un aspect cu totul neobişnuit a fost ridicat de existenţa unui strat anormal de oxid de aluminiu pe întreaga suprafaţă a obiectului. Este ştiut faptul că acest metal se oxidează foarte greu în profunzime, în mod uzual acoperindu-se cu un film superficial de oxid protector (în contact cu oxigenul din aer), care limitează pătrunderea fenomenului chimic în masa metalului. Şi totuşi, la piesa respectivă stratul de oxid avea o grosime de peste 1 milimetru, ceea ce este foarte mult! Explicaţia cea mai plauzibilă pare a fi şi din acest punct de vedere, vechimea foarte mare a obiectului… De altfel, un arheolog care a participat la repetarea analizei metalegrafice, scria din Capitală: «este culmea, dar pare un aluminiu cu structură îmbătrânită, elementele aliate redobândindu-şi în parte structurile proprii!».

Deci piesa găsită în centrul Transilvaniei, ascunsă în mod neştiut de către aşezarea lentă a firişoarelor de nisip şi de trecerea timpului, era veche, foarte veche, într-atât de veche încât în timpul îndelungat cât a stat sub marele depozit de nisip au avut timp să se producă, în intimitatea aliajului, reveniri la structura cristalină a elementelor componente, iar de la suprafaţă să pătrundă în masa metalului o oxidare neînchipuit de lentă… Şi iată astfel că, după aproape un secol de la găsirea prismei de oţel din Austria, acest «alt obiect» de metal găsit în România vine să ridice aceeaşi întrebare provocatoare: «cine» a prelucrat în timpuri neştiut de vechi această piesă, «cine» a pierdut-o oare pe pământul transilvan într-o epocă în care în mod evident aluminiul nu era cunoscut oamenilor acelor timpuri, care erau probabil încă foarte departe de cunoaşterea primelor metale?

Dintre persoanele calificate care au văzut piesa respectivă (arheologi, profesori din învăţământul superior de specialitate, ingineri), nimeni nu a putut să identifice obiectul sau să-i găsească o asemănare cu vreun produs al omului în decursul istoriei sale. Excepţie a făcut un specialist în tehnica aviatică; acesta a sugerat ipoteza cea mai plauzibilă: piesa se aseamănă mult cu partea inferioară – talpa – unuia din suporţii de aterizaj ai unui obiect de zbor (nu prea mare), care în coborâre se aşează lent pe sol! Şi într-adevăr, forma de talpă, golurile uzinate, urmele imprimate ale izbiturilor de pe faţa sa inferioară, aşchierile muchiilor inferioare, susţin în mod remarcabil această similitudine… Şi un fapt este în totul evident: spre deosebire de veacurile trecute, o astfel de analiză comparativă nu putea fi făcută decât abia în acest ultim deceniu, care ne-a oferit multitudini de detalii tehnice pentru compararea diferitelor «probe» stranii, prin avansata tehnică a construcţiilor de staţii automate, nave spaţiale şi moduluri lunare.

A zburat deci «cineva» în timpuri preistorice prin acele locuri transilvane şi a aterizat coborând direct din aer, pe malul unui râu – care pe atunci avea o altă albie -, pierzându-şi din întâmplare una din piesele suporţilor de aterizare? A fost deci… vizitat Pămîntul cândva de către fiinţe inteligente venite din «alte lumi» ale Galaxiei, tot astfel cum astronauţii contemporani ne-au demonstrat că şi omenirea terestră va putea să o facă într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat? Această ipoteză stranie este ea confirmată prin probe materiale?

Note care însoțesc textul: ²Mastodonţii au fost nişte mamifere care au trăit pe pământ o lungă perioadă preistorică – din miocen până în cuaternarul inferior; prezenţa lor a dăinuit până la 1000000-800000 ani înaintea erei noastre. Aceştia erau asemănători ca mărime şi ca trup cu elefanţii de astăzi, având trompă şi patru colţi lungi; ³Aluminiul a fost descoperit în anul 1825 – în laborator -, de către H.Cr. Oersted. Producerea sa industrială a devenit însă posibilă numai după descoperirea şi utilizarea energiei electrice; primele fabrici au luat fiinţă abia la sfârşitul sec. XIX. (De ex. ALCOA, cel mai mare producător din S.U.A., a obţinut primele şarje în anul 1883). Cadmiul (folosit în aliaje care trebuie să reziste la coroziune), a fost descoperit în anul 1817, iar la rândul lor – nichelul în 1751, bismutul în 1753, cobaltul în 1735”.