(în curs de actualizare)
Teoriile megalitice ale peruanului Daniel Ruzo (însumate de ipotetica Civilizație Masma) au dubiosul renume de a fi populare, dar puțin cunoscute la prima mână. Tot ce se știe este ce a crezut X sau Y despre cercetările lui Ruzo și mai puțin ceea ce a susținut acesta. Receptarea lui Nicolae Densușianu urmează o schemă similară și de aici unele regretabile confuzii.
În ”Marcahuasi. La historia fantástica de un descubrimiento”, Ruzo rememorează momentul ”revelației”, și-l plasează în contextul lecturilor din Poe. Mergând pe urmele fragmentului citat, găsim în ”Cărăbușul de aur” blueprintul ipoteticei Civilizații Masma și a misterioaselor ei vestigii durate-n piatră.
De la Ruzo citire
Ca prim pas oferim citatul incriminat:
”Câinele tribului Huancas
În ultimele zile ale anului 1924 stăteam de vorbă cu Pedro Astete (maestrul lui Ruzo – n.n.) (…) Astete revenise de la Buenos Aires în 1923, după doisprezece ani de absență, aducând în mai multe caiete, pline cu litere mărunte, în creion, rezultatele cercetărilor sale și ale intuițiilor sale geniale. În acel moment se ocupa să analizeze opera lui Poe și am (tot) vorbit de «Cărăbușul de aur». Am repetat în fața lui, ceea ce se spuseserăm de atâtea ori deja: atunci când vechile legende* vorbesc despre copaci, în realitate, este vorba despre coline fără vegetație. Arborii durează în mod excepțional două sau trei mii de ani, iar legendele sunt mult mai vechi și trebuie că duc către un viitor îndepărtat. În munții cei arizi, ploaia a săpat, de-a lungul secolelor, mai mici sau mai mari canale care determina ca apa să se adune printr-un canal colector. Văzute de departe toate aceste canale reconstituie conturul unui arbore, împreună cu trunchiul său, cu crengile lui, mari și mici. Ne părea rău în acel moment că, o dată în plus, vorbeam despre asta și că erau cunoscute de secole. Am luat ca exemplu colina San Cristóbal (Sf. Cristofor – n.n.), care se afla în fața noastră. Efectiv, apa ploilor configurase desenul unui arbore care se vedea perfect din locul unde ne aflam noi.
Urmărind povestea lui Poe am început să numărăm ramurile mari care ieșeau din trunchi. Ajungând la a șaptea ramură și observând-o în toată mărimea ei, am suferit o adevărată criză de uimire, ceva ce trebuie că se petrece atunci când conștiința noastră, condiționată de lumea fizică, trece dintr-odată spre lumea magică, la alt nivel de conștiință. Am văzut țeasta de care vorbește Poe: e foarte mare, cu două spații goale în zona ochilor. Este acolo și toți locuitorii din Lima care vor să vadă acea țeastă se pot duce în partea dinspre Lima a râului Rimac, în prelungirea ștrandului Camana și o vor (putea) vedea.
Noi nu puteam să pricepeam. Nu era nici o rațiune logică pentru ca acea țeastă a lui Poe să se afle în Lima, pe colina San Cristóbal. Prima noastră explicațe, unica valabilă era aceasta: Poe se ocupa de «comoară»; intuiția sa trebuie că i-a servit ca drum pentru marea problemă umană pe care o reprezintă acest cuvânt.
În sufletul lui Poe, «comoara», atunci când scrie «Cărăbușul de aur» era unica adevărată comoară, după cum credeam noi în acea epocă, era aurul umanității și, după cum credem acum, ea este «sângele omului» care păstrează în sine întreaga experiență a pământului, mineralul, vegetalul, animalul și ceea ce este omenesc: unica comoară pe care merită să o păstrăm. Încă nu știam pe atunci că San Cristóbal, precum toți munții sacri de pe pământ, era «colina comorii».
Astete nu i-a acordat niciodată cuvenita importanță descoperirii noastre. Visul lui Masma, la Andahuaylas, îl determina să poziționeze comoara în centrul regiunii tribului Huanca, iar sculpturile din rocă naturală, pe care le-am găsit până la moartea sa, în 1940, nu constituiau o dovadă (suficient de) convingătoare; erau lucrări izolate și foarte deteriorate de timp. Și, fără îndoială, erau unica dovadă a teoriilor sale preistorice, nu numai de până la Masma și patriarhii posteriori lui Abraham, așa cum credea ea, ci (de) până la popoarele și regii anteriori Potopului, după cum credem noi. Astete, datorită vârstei sale și, încă și mai mult, datorită însingurării sale, nu a putut să ne însoțească în excursiile noastre, din primul moment și, ca și cum asta ar fi fost o consecință și o dovadă a destinului nostru, noi am rămas solitari în fața misterului sculptural, ca obiect al acestei cărți” .
*Nu există ”legende” cu o astfel de vechime. Este o eroare des întâlnită; de aici și ”legendele” dacilor, atât de populare în ciudat faptului că sunt simple produse livrești.
Intermezzo
Cei care au citit volumul ”România enigmatică și insolită”1 au remarcat probabil o referire aproape obsesivă la reprezentările Sf. Hristofor din iconografia autohtonă. Încercând să și le explice (ceea ce pe undeva este hilar, deoarece nici noi n-am putea explica îndeajuns această stranie atracție), s-ar fi putut ajunge la greșeala socotirii lor ca umplutură, eventual simple preluări din excepționala lucrare a Silviei Marin-Barutcieff – ”Hristofor: chipurile unui sfânt fără chip”2 (pe care dacă am fi cunoscut-o la acea dată, nu am fi dublat munca meritorie a altcineva). Recentele referințe ale lui Ruzo ne-au oferit un răspuns parțial, punându-l pe Sf. Hristofor la baza tradiției sale megalitice (redescoperite sau doar inventate).
Găsim în ”La historia fantástica de un descubrimiento”3 o altă trimitere revelatoare:
”Orice scriitor crede, atunci când scrie despre un subiect personal, că munca lui este produsul propriei inspirații. Dar știm noi, oare, dacă într-adevăr ceea ce se cheamă inspirație este o manifestare a propriei sale personalități sau este, mai degrabă, așa cum pretinde Maeterlinck, o intuiție venită din afară, adică, o sugestie spiritualistă? Acesta ar fi cazul, conform autorului mai înainte citat, a extraordinarei asemănări, care l-a făcut să creadă chiar și într-un plagiat, care să se fi făcut între lucrările lui Ridder Haggard – Ella și Pierre Benoit – Atlantida : operele acestor doi scriitori erau asemănătoare și nu pentru că unul l-ar fi plagiat pe altul, ci pentru că amândoi au reflectat o aceeași idee de ordin spiritualist. Aceasta ar fi, de asemenea, cazul Masma”.
Am investit mult timp în încercarea de a înțelege resorturile unei teorii similare, proprii: există elemente ale unei cunoașteri exterioare și superioare omului, care-și caută debușee în lume, iar cei care le introduc și devin cunoscuți datorită lor, sunt doar reușitele unui darwinism clădit pe sintagma ”mulți chemați, puțini aleși”. Ceea ce nu spune (sau nu știe!) Ruzo este că teoriile și parțial metodele sale au fost ”descoperite” independent, în același interval temporal, în USA și Italia. Această constatare surpinzătoare a constituit, de altfel, și debutul preocupărilor noastre în această direcție. Explicațiile clasice – sincronicitate, in/supra -conștient colectiv, noosferă, ș.a. – sunt doar teorii laxe, semănând cu o tobă (bubuie tare, dar sunt goale în interior, lipsite de substanță).
Revenim cu un aspect concret. Pusă în fața similititudinilor izbitoare ale teoriilor ei bucegiste cu cele ale nazistului Wilhelm Teudt, domnișoara Cristiana Georgeta Pănculescu a preferat invectiva și frazeologia cultului din care în tinerețe a făcut parte (”atac furibund” , etc, etc.). Foarte posibil să fi crezut că o acuzăm de un oarecare plagiat. În realitate, noi am prezentat ”coincidența”, ușor de sesizat din surse documentare publice, în spiritul celor de mai sus. Dubioasa sa ”rigoare” este de inspirație francofonă; îi lipsește atât disciplina și logica germanică, cât și cunoașterea limbii. Nu de plagiat era vorba și ca pretinsă culme simbolioată ar fi trebuit să cunoască astfel de rafinamente esoterice. Desigur, asta nu anulează (ba chiar întărește) radicalul șovin din care-și trage domnișoara, ca și Teudt, ideile.
1Dan Brăneanu, Emil Străinu, Vlad-Ionuț Musceleanu – ”România enigmatică și insolită”, CID, București, 2018; 2Silvia Marin-Barutcieff – ”Hristofor: chipurile unui sfânt fără chip”, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2014; 3Daniel Ruzo – ”Marcahuasi. La historia fantástica de un descubrimiento”, Ed. Diana, México, 1974.
De la Ruzo citire
”Câinele tribului Huancas (continuare)
Noi am urcat de multe ori pe San Cristóbal până ce am ajuns să cunoaștem toate potecile sale, chiar și cele mai abrupte și fiecare dintre pietrele sale. Stâncile care, văzute dinspre sud, din(spre) casa lui Astete, formează o țeastă, văzute dinspre Est, se conturează pe cer, prefigurând, din profil, un extraordinar cap de câine cu limba scoasă, a cărei fotografie o redăm. Este primul dintre cele trei capete de câine ale acelui monument.
Linia orizontului pleacă de la o stâncă înaltă de trei metri, care are o gaură mare la partea sa superioară, situată la baza colinei, care este numită «a pietrei șlefuite». Acea stâncă a dat numele unor băi populare și este legată de folclorul din Lima, a bătrânului oraș fondat în 1535, care în anul 1900 avea ceva mai mult de 120.000 de locuitori și fusese, până atunci, orașul cel mai important din America de Sud.
Acea extraordinară sculptură care măsoară mai mult de 15 metri în înălțime, văzută dinspre Vest, seamănă și (cu) un cap de câine, diferit de cel anterior, pentru că este formată din alte stânci și reunește alte lumini și umbre. În ambele cazuri, dinspre Est, ca și dinspre Vest, apare în fața capului de câine un alt grup de stânci care văzut dintr-o anumită direcție, simbolizează un coș și deci «comoara» care trebuie că se găsește mai jos, în profunzimile pietrei. Acest al doilea cap este vizibil dinspre Vest, dinspre pampa cea mică a «jumătății de lume» care este astăzi ocupată cu mici case populare ale oamenilor simpli.
În acea pampa era o stâncă mare care semnala locul din care se vedea perfect monumentul. Întorcându-ne către Vest și îndepărtându-ne de «piatra șlefuită» vreo 300 de metri, întâlnim, pe un teren mare al Municipalității sau al Statului care rămăsese liber de construcțiile care îl ocupaseră, o stâncă de doi metri înălțime care nu mai este un contrafort al San Cristóbal. Am săpat împrejurul ei pentru a ne convinge. Putem asigura pe oricine că a fost așezată exact la locul de unde nu a mai fost mișcată, datorită greutății sale și a dificultății transportării ei. Una la fel exista și în pampa din «mijlocul lumii». Aceasta semnalează punctul exact dinspre unde trebuie observat al treilea cap de câine și a treia viziune despre comoară, care protejează animalul fabulos. Dacă vedem sculptura dinspre Sud Sud-Est, ea arată încă o dată ca un cap, diferit de cele de dinainte; stâncile care, văzute dinspre Est și dinspre Vest, simbolizează comoara pe care câinele o proteja, se transformă în chiar botul acestuia, văzut din(spre) această ultimă direcție. A fost (exact) țeasta pe care am văzut-o din casa lui Astete. Se mai vede și un semn, ceva mai jos decât ochiul stâng și puțin câtre înafară, spre dreapta persoanei care privește, fiind vorba despre o cruce mare, care poate fi observată dinspre colțul bulevardului Abancay cu Piața Inchiziției.
Deși această magnifică lucrare de sculptură care a sfidat secolele este vizibilă în orice moment datorită mărimii sale, poate fi observată cel mai bine spre jumătatea după-amiezei, atunci când lumina Soarelui o luminează. Precum Cancerbero (Cerber cu cap de câine), câinele cu trei capete care apară intrarea în Infern sau în locurile păcătoase din subterane, câinele tribului Huancas, apără cu cele trei capete ale sale peștera comorii care se află, cu siguranță, în mijlocul colinei San Cristóbal, a cărei fotografie aeriană permite să se observe cele șapte ridicări (de teren) asupra cărora se extinde. Ne-am ocupat de unele dintre semnele pe care le-am întâlnit acolo. Nu ne-am mirat că l-am întâlnit pe Cancerbero în Peru și nici că am văzut conturat în acea sculptură, veche de aproape 10.000 de ani – crucea Cristului.
Acest monument extraordinar, în mod neîndoios protoistoric, demonstrează vechimea mare a tuturor legendelor oamenilor care formează de multe milenii un sistem ocult de mitologie; sunt împrăștiate și reprezentate pe toată planeta. Cercetarea vechilor simboluri regăsește în ele cele două adevăruri realmente importante: cele care se referă la salvarea umanității și cele care se referă la salvarea spirituală a celui ales, care își pierde personalitatea iluzorie și efemeră pentru a se transforma în Calea care unește cele trei lumi. Iisus a spus că El era Drumul, Adevărul și Viața; drumul prin lumea fizică, adevărul prin intermediul formelor schimbătoare ale lumii magice și viața, unicul cuvânt care exprimă trăirea în cele trei lumi. (s.n.)
Dacă urcăm pe drumul care ne duce pe culme, vom avea la dreapta noastră capul de câine care se vede dinspre Vest. Dinspre stâncile cele mai mici, un leu ne privește cu privire pătrunzătoare. Privirea leului se încrucișează cu perpendiculara care coboară de la locul gol care separă boticul câinelui din coșul comorii. Acea linie verticală trebuie să fieîn relație cu planul secret al lui San Cristóbal.
Mai există și alt cap de câine pe San Cristóbal și trebuie văzut dinspre partea opusă a orașului. Botul acestui câine formează o falsă grotă care nu are mai mult de 50 de cm adâncime. Este un simbol în fața căruia s-au organizat vechile ceremonii; avem siguranța că există adevărate grote subterane. Au trecut secolele și omul a revenit la rugăciune în vechile locuri sacre: de puțini ani se realizează aici ceremonii creștine.
Colina a fost decorată cu un mare număr de sculpturi. Multe dintre ele au dispărut și nu mai pot fi fotografiate, ci doar pot fi apreciate ca având experiență în tehnica construcției și în stilul său special, care nu s-a repetat după potop. Colina este dintr-un granit de tip «aripă de muscă» dar, în ciuda durității lui, timpul a realizat distrugeri grozave în piatră, care în multe locuri pare că este sfărâmată. Am putut obține foarte puține fotografii bune, dar este posibil să fie interpretate semnele milenare care stabilesc, precum în toate pădurile și pe munții sacrii, un plan secret care le relaționează.
Privită dintr-o anumită direcție colina San Cristóbal se termină cu o piramidă trunchiată, ca în unii munți tăiați din Mexic și Egipt. Micul podiș de pe platoul piramidal a fost făcut după 1534. A rămas distrusă colina vechii piramide, dar cele Trei capete ale Cancerberului – Cerberul-Câine, cei șapte contraforți ai colinei și puținele sculpturi care s-au salvat de la distrugerile timpului, acreditează condiția sa de munte sacru și de existență a peșterii pe care a păstrat-o în adâncurile sale, ca să fie utilizată în viitoarele mișcări telurice ale Pământului. Există construcții și s-au construit pe ea în acest secol, înlocuind vechea cruce, o alta, foarte înaltă, din metal, care este iluminată nopțile. Din altă direcție privită merită calificativul de «colina cocoșată». Și pot fi văzute ambele figuri în Mexic, la Popocatepetl și pe alte coline cu cocoașe.
San Cristóbal a fost, din protoistorie, un munte sacru, foarte probabil, înconjurat de o foarte mare pădure de roșcovi (arborele iubirii) și de arbori Molle (*arborele sfânt al Incașilor). Roșcovul este în Peru, acolo unde părea că nu avem stejari, arborele cu taninic al comorilor. Molle și chicha era utilizat la gătit împreună cu micile sale fructe roșii, care erau considerate sacre până în epoca Incașilor. A venit, cu siguranță în Mexic din Peru, iar mexicanii îl numesc până azi «pirul». Altitudinea orașului Lima și a împrejurimilor sale de pe colină a urcat mult și probabil că în acea pampă din «Mijlocul Lumii», între două dintre cei șapte contraforți (versanți) ai colinei, exista un coborâș către peșterile subterane.
Există tradiția unei fântâni cu apă aflată sub nivelul vizibil și aceasta ar completa tabloul protoistoric: muntele sacru, pădurea sacră, peștera inițiatică sau grota minunilor, fântâna unde iese la suprafață în grotă, apa pură din negura (întunecimile) care vindecă bolile fiziologice și psihologice. Altă tradiție spune că San Cristóbal este un vulcan de apă. (s.n.)
Deși se relaționează colina cu Santa Rosa din Lima, ceea ce ne face să presupunem că există o tradiție pierdută, aceea a Fecioarei Negre, nu am putut găsi o relație cu Maica, matroana-matrice sau cu animalul sacru al cărui pântece roditor era peștera. Râul Rimac și locul care ocupa vechiul sanctuar de la Rimac «cel care vorbește» se află foarte aproape.
Incașii i-au învins, după secole, pe cei din tribul Huancas, dar au păstrat sanctuarele de la Pachacamac și Rimac. Cunoșteau relația foarte veche a acestui ultim sanctuar cu colina și cu împrejurimile sale. O dată fondată Lima de către spanioli, ea a fost atacată de către indieni în momentul istoric cel mai dificil al cuceririi. S-a revoltat și a pornit război Manco (Capac el) Inca, orașul Cuzco a rămas încercuit, iar 700 de spanioli au pierit încercând în diverse feluri să aducă ajutoare celor asediați. Indienii și-au făcut tabără pe versanții colinei San Cristóbal, dominând valea de pe partea dreaptă a râului Rimac și menținând o constantă încercuire a micii garnizoane din noul oraș.
Dintr-odată, fără vreun motiv aparent, indienii s-au retras în timpul nopții. În dimineața zilei de 14 septembrie, ziua sărbătorii de Santa Cruz (Sfintei Cruci), spaniolii trec râul, unde au dus atâtea bătălii și sfințesc colina în numele Sfintei Cruci, închinând-o lui San Cristóbal, purtându-l pe Cristos de-a lungul râului. Așa cum am constatat, o cruce protoistorică fusese deja gravată pe colină cu o sută de secole mai înainte. Deși nu putem înțelege asta, trebuie să respectăm concepția șamanică a universului. Lumea magică există, iar omul revine către aceleași locuri, prin aceleași simboluri și cuvinte. Crucea epocii de dinaintea Potopului este azi crucea lui Cristos”.
Traducerile din original a fost realizată de hispanistul J.M., căruia îi mulțumim și îi rămânem îndatorați.