Scurte, medii și lungi

Acest site este lucrat și oferit public cu bună-credință. Cu toate acestea, este posibil să apară varii erori (umane, tehnice ș.a.), independente de voința noastră. Recomandăm utilizatorilor să verifice și din alte surse atunci când folosirea unor informații viciate le-ar putea aduce prejudicii de orice natură. Multiplicăm și îmbunătățim permanent conținutul prezentat și încurajăm semnalarea erorilor de orice fel. Vă mulțumim!

 

Am ales, și nu de azi, de ieri, să ne ținem departe de politică. Ar fi multe de spus despre recentele alegeri.

Ne oprim la o recomandare de lectură – GK Chesterton, Omul care era Joi – disponibilă online, gratis, pentru că ne-am ocupat de asta cu mult timp în urmă. Pe scurt, un agent se infiltrează în Consiliul Mondial al Anarhiștilor, doar pentru a descoperi că toți ceilalți membri erau la rândul lor agenți sub acoperire. Cam așa cu anti-sistemul. Te și miri că-n 20_25 mai pune cineva botul la vrăjeli de-astea ieftine.

Și la o trimitere: Nietzsche, Dincolo de bine și de rău, IV:146: ”Cel ce se luptă cu monștrii trebuie să aibă grijă să nu devină el însuși un monstru. Iar dacă privești prea mult timp spre abis, și abisul va privi spre tine”.

 

Pentru că tot vorbeam de pretenții spiritualiste, îmbrăcate în hainele cuvintelor mari, dar goale. Mihai Rapcea confundă Rugăciunea Inimii cu o mantră yoghistă, și o folosește ritualic pentru ”Turu doi, ânapoi”. Un fel de meditație Transcedentală, faza pe Iisus Hristos:

 

 

O să revenim asupra felului în care practicile spiritualiste alandala desfigurează chipul și îmbolnăvesc corpul. Până atunci, aveți oglinda vie în clipul de mai sus!

 

Acum ceva vreme, în siajul unui prietenii cu beneficii degenerată în conflict personal, dl. Felix Roncea îl acuza pe Mihai Rapcea de… unchi! Unchiul Emil Rapcea. Mai exact: Дядя Эмиль Рапча. Aveam și noi informația, veche și publică de altfel, însă n-am putut proba dacă există într-adevăr o legătură de rudenie sau e doar o coincidență de nume. A lămurit dl. Mihai situația:

 

 

Haios este că spiritualul Mihai Rapcea face apel la etica lumească. În zona nevăzutului, pe care o tatonează fără succes, contează mult și sângele, și al cui e sângele și ce e în sângele ăla. Всё хорошо, товарищ Михай Рапча?

 

Oferim un fragment din cartea ing. Marian Pătrașcu-Chircuș, ”Suntem ceea ce trecutul a sădit în noi” (Ed. Rotipo, Iași, 2018, pg. 313-315):

”Am dat peste un astfel de exemplu chiar în propria-mi ogradă, cum se spune, grație unei cărți a nepotului preotului Ioan Negoescu-Hagi, medic în Cluj-Napoca, unde acesta descrie călătoria bunicului său la Locurile Sfinte, în 1906, carte care are la bază jurnalul bătrânului preot din Greblești, satul meu natal. În partea a doua a lucării, doctorul Negoescu vorbește despre un sergent ateu, îndoctrinat de marxism-leninism care, după război, conducea o grupă de soldați staționată în Muchie, o înălțime situată la nord-est de sat, pe un teren al lui Ionel Teșcuț, pe care erau construite un grajd din bârne și o căsoaie – căbănuță din bârne sau zid, având o singură cameră – din lemn. Deși locuitorii din Greblești nu au aflat niciodată ce misiune aveau acei soldați, se pare că ei supravegheau spațiul aerian, fiindcă în fiecare dimineață se deplasau pe Capu’ Dealului și se instalau pe Vârful Mânjina, aflat la nord de sat. O dată sau de două ori pe săptămână, sergentul comunist și câte unul sau doi soldați coborau cu caii din Muchie și se duceau la Râu Vadului pentru aprovizionare. Pe Calea Mare, la intrarea în Câinenii Mici, atunci – Câineni de Argeș, înainte de a trece peste Pârâul Sărcii, drumul face un cot aproape în unghi drept, iar în stânga pornește o uliță care scurtează drumul până la fântâna-monument din fața primăriei; chiar în capul unghiului se înălța dintotdeauna o troiță cu o cruce din lemn pe care era zugrăvit Mântuitorul răstignit. Crucea există și astăzi, alături de încă una, tot din lemn, și alta din marmură, toate trei – protejate de o căsuță zidită în locul celei vechi, care era din lemn. Firește, și atunci, ca și acum, duminica și de sărbători, de multe ori chiar și-n zile obișnuite, la troiță ardeau lumânări și o candelă.

Într-o zi, când sergentul împreună cu un soldat de prin partea locului, loviștean deci, treceau pe acolo, soldatul s-a închinat cuviincios, dar gestul lui a fost imediat sancționat de sergentul comunist:

– Ce-ai făcut, mă?

– Păi, m-am închinat!

– Dar de ce, mă?

– Pentru c-așa să obișnuiește pî la noi șî așa șî trebe cân’ treci pe lângă o troiță.

– Da!? Lasă că-ți arăt eu ție cum se obișnuiește și cum trebe acuma, uite-așa!

Și sergentul păgânizat de marxism-leninism s-a repezit la cruce și, așa cum povestește doctorul Negoescu, a smuls-o din pământ și, cu o furie declanșată de resorturi bestiale, a trântit-o la pământ, a rupt-o, a facut-o țăndări și chipul lui lisus Hristos a fost desfigurat, fruntea și brațele i-au fost zdrobite și crucea a fost aruncată cât acolo.

După plecarea celor doi, un om din sat a adunat bucățile împrăștiate ale crucii, le-a dus acasă, unde, cu trudă și migală le-a lipit la loc și apoi a repictat-o cum s-a priceput mai bine… Numai că, la doar trei zile de la fapta lui diavolească, sergentul a sfârșit în chip groaznic, fiind lovit de o mașină care i-a zdrobit capul chiar în fața monumentului generalului David Praporgescu, tocmai trecuse podul peste Olt. Grupa de soldați a fost evacuată după puțin timp de la acea întâmplare, iar creștinul care a refăcut-o a pus crucea înapoi în locul de unde fusese smulsă de sergentul acela fără Dumnezeu, loc în care se poate vedea și astăzi, alături de celelalte două…”.

***

În spațiul românesc, există numeroase relatări despre pedepsele abătute asupra profanatorilor. Însă ele rămân la nivel anecdotic și asta dintr-o setare de mentalitate.

– Am găsit multe similare, dar majoritar fără elemente de verificare, îi spun autorului.

La care el:

– Ce verificare? O știe toată lumea în vârstă din Câineni și nu numai!

Desigur, știe/vorbește lumea nu-i un element de probă. Cel mult, săpând în memoria comunității, se pot extrage elemente care să preceadă o investigație. Dar arareori se întâmplă așa. În schimb, des, intervine noutatea și uitarea celor vechi și amintirea evenimentului ieșit din comun se pierde pentru totdeauna.

În schimb, catolicii, ”papistașii” cum le zic negândiriștii, umblă și notează pe carnețel. O fi bine, o fi rău?

Rămâne inexplicabil de ce sancționarea promptă a profanărilor apare doar în anumite cazuri și nici măcar dintre cele mai importante. Dacă astfel de sfârșituri violente ar fi o regulă și nu doar excepții mirabile, s-ar duce buhul și n-ar mai fi candidați…

 

Ca să nu existe urmă de îndoială. Iată ce afirmă distinsul editor menționat în postarea anterioară (în Prefața la General N. Portocală, ”Europa, Țara Tracilor” (Ed. Obiectiv, Craiova):

 

 

În oglindă, opinia autorului referitoare la volumul ”Veghetorii Terrei”, apărut la aceeași editură:

 

 

O picătură de tupeu nu strică nimănui, dar nici în halul ăsta!

 

Am fost un apropiat al răposatului Paul Lazăr Tonciulescu. Ne întâlneam la ședințele ADR, l-am vizitat de nenumărate ori acasă, vorbeam săptămânal la telefon. Am ajutat-o pe văduvă cu primele aranjamente când nici nu i se răcise sângele și carnea și am fost unul din cei care i-au cărat sicriul la groapă. Am pretenția de a-l fi cunoscut bine pe om.

De ce zic toate acestea?

De curând am ”aflat” cum a murit. Cu puțin înaintea morții a făcut o excursie turistică în Israel. Și acolo, vizitând un muzeu, a văzut expus craniul lui Decebal.

– Există capete de statui de daci, încearcă domn Mihail, care mă însoțea, să dirijeze discuția spre o zonă rezonabilă.

– A nu, nu, răspunse gazda, era craniul lui Decebal. Și cum Tonciulescu l-a văzut (într-un muzeu!), evreii l-au otrăvit.

Meseriași… a murit omul când a ajuns acasă.

Ascultam, cu ochii larg beliți și cu fața lungită. Calculam că omul pare în toate mințile și totuși… De unde să știe un profesor pensionar dintr-un mic sat din județul Buzău toate astea? Întreb.

– De la E.D., editorul din Craiova.

Și uite așa am ajuns să-mi rup din puținul timp avut la dispoziție pentru a-i explica bătrânului că a căzut în plasa unui om de nimic, care atunci când nu maimuțărește cărți, minte cum respiră. Și pe Călin N. Turcu l-a ”omorât” același infam, doar pentru a-și vinde maculatura senzaționalistă.

Moartea e în firea lucrurilor și atunci când ești bătrân și bolnav, e doar o chestiune de timp și nenoroc. Cazul lui P.L. Tonciulescu.

 

A avut Emil Străinu o emisiune excepțională despre Insula Paștelui, în care a povestit și aventurile lui subterane. Spusa, din categoria cămila și urechile acului (Matei, 19:24), edifică despre natura complet necritică a auditoriului. Putem vorbi oricât despre extratereștri, că nu i-a văzut nimeni. Dar să-l ai în fața ochilor pe general și să crezi că ar putea încăpea în canalele vulcanice de pe insulă, …

Am cerut ChatGPT să ne creeze o ilustrație cu Nea Emil prin peșterile Pacificului (stânga). Apoi am cerut să-l facă mai simpatic (dreapta). Partea proastă e că peștera s-a transformat în… colon!

 

 

Am găsit la un domn din Vâlcea, Marian Pătrașcu, o dezvoltare pe atât de interesantă, pe atât de surprinzătoare:

”Pe scurt, minciuna poate fi definită ca fiind adevărul pe care și l-ar dori să existe persoana care minte. (…) Pentru mincinosul patologic însă minciuna reprezintă întotdeauna adevărul; desigur, adevărul său, și numai al său! Paradoxal sau nu, cu cât se înaintează în spectrul minciunii patologice, cu atât responsabilitatea mincinosului se reduce, căci aproape orice boală psihică gravă exonerează pe bolnav de faptele sale”.

Când unii ies din anumite limite, a te supăra pe ei înseamnă a-i prezuma în deplinătatea facultăților mintale, ceea ce de multe ori nu este cazul. Ajunge să-i pui la locul lor și cu asta basta. Dar cel mai bine este să-i ignori.

 

Concluziile unei discuții recente:

Există un izvor de ”conspirații” complet ignorat: autohtonizarea unor bazaconii pentru ”a fi și noi în rând cu lumea”. Promotorii sunt în general oameni fără mult discernământ, dar doldora de orgolii. Pot susține o cauză atâta timp cât nu intră în conflict cu ”viziunile” lor. În acest ultim caz, favorizează ”viziunile” și cauza poate să mai aștepte (egal atașament oportunistic).

Există o confuzie pe scară largă în ceea ce privește esoterismul, asimilat cu vederea aurei, channeling și alți gărgăuni. În realitate, esoterismul este format din cunoaștere, din două tipuri de cunoaștere: prea periculoasă pentru a fi lăsată pe mâna oricui, sau cea care dă acces la forme de putere. Restul sunt momeli, măști și jocuri de oglinzi, care să protejeze nucleul. Cum remarca și Mircea Eliade în Necrologul Annei Besant, esoterismul, în cărți sau pescuit la o halbă de bere, este un non-sens prin definiție.

 

Senzația aceasta de destrămare a realității, pe care-o trăim în prezent, era ușor de previzionat. Am amintit de această sfâșiere a realității percepute în cărțile publicate și asta pentru că s-a substanțiat treptat. Nu a apărut din nimic și nici deodată. Ca să i te opui în efecte, poți face două lucruri:

Cel mai important este să-ți păstrezi sănătatea mintală. Devine din ce în ce mai greu să deosebești ficțiunea de realitate și de multe ori ceva validat este atât de nefiresc și ilogic încât nu-i poți găsi nici sens și nici explicație. Codruța Simina numea această trăire ”senzația tot mai pregnantă a ficțiunii” (FB, 9.04.crt.), în fond același lucru. 

Apoi merită să încerci să redescoperi omul și omenia fără de care decădem la starea de animalitate. Și pentru că vine Paștele cu zile și timp liber, recomand în această direcție un film, The Last Full Measure (2020). După 110 minute o să vă gândiți probabil dacă n-am avut și noi de-ăștia. Am avut, cum să nu, dar ei au fost trecuți în uitare, ca să-și facă loc impostorii pe care-i aplaudați ca focile. Apropo de, circulă un banc cazon: ”- Știi de ce e generalul Theodoru atât de longeviv? – ?! – S-a plictisit și Moartea de câți ani îl caută pe la pușcărie, și el acasă, acasă!”

 

Perlele de la BAC au devenit o prezență anuală obligatorie în mass-media românească și pe centurile de socializare. Ce-mi zice o profesoară de română de la un liceu de elită din București:

– Corectam la Olimpiadă și dau peste ”Femeia există ca să-i facă pe plac bărbatului”. Am ridicat problema în Comisie.

– Și?

– Și nimic.

Asta se întâmpla la Olimpiada de limba și literatura română, unde nu ajunge oricine. Că un adolescent gândește așa, e una. Partea și mai proastă e că domnișorul a considerat acceptabil să pună nebuneala pe hârtie. Că doar nu te duci la Olimpiadă să te faci de râs. Presupun.

(Rândurile de mai sus nu sunt nici glumă, nici exagerare, nici propagandă feministă și doamna care mi-a relatat întâmplarea e cu toate țiglele pe casă. Se întâmplă ceva cu societatea noastră și nu-i deloc a bine.)

 

Poate că sună a bârfă misogină, dar actualitatea îți prezintă câteodată produsul familiei tradiționale românești. Astăzi, fiică de imens, enorm promotor al naționalismului românesc. Pe la vreo 50 de ani femeia. Brătări la glezne, piercing în buric, tatuaje peste tatuaje, țâțe umflate, botox în bot, nas care pare luat din bisturiu. Pe abdomen un fluture mare, negru, plin, care cel mai probabil maschează ”marca” celui care-a peștit-o în tinerețe. Pozează cu curu tras înapoi, pieptul împins înainte și buzele strânse-n cioc de rață. Unde? În cimitir, lângă crucea lu mă-sa, pe ce-am mai interes.

Și ăștia vor să-l bage pe papagal la pușcărie. Lăsați-l bă, acasă, că destul l-a bătut Domnul și Maica Domnului, și cu anii și cu fufa.

 

În siajul rândurilor despre CNT. Am cunoscut oameni percepuți ca mari, puternici și influenți, dar care se feresc ca dracu de tămâie de înmormântări și cimitire. Desigur, au la îndemână pretexte potrivite. Adevărul e că, în sinea lor, știu prea bine că întreaga imagine publică, inadmisibil gonflată, are la bază contexte și conjuncturi independente de valoarea lor reală. Și de aceea țin cu dinții, la limita prostituării, să rămână sus, pentru că odată căzuți, nu se mai ridică. Iar când  aruncă groparul pământul peste coșciug, mai marii zilei vor fi uitați ca și cum nici n-ar fi existat. Și asta îi îngrozește!

Oamenii cu adevărat mari sunt senini în fața morții, știind că e în legea firii. Restul sunt pitici de grădină.

 

Emisiune la o televiziune locală din Prahova. Moderatorul plus doi invitați o țin langa cu ufologul Călin Turcu-n sus, Călin Turcu-n jos. Invariabil, profesorul Turcu a semnat Călin N. Turcu, că așa a vrut el, cu N. Cum și inginerul Dragomir, prietenul lui de-o viață, a semnat ca publicist Silviu N. Dragomir.

Să faci o emisiune despre cineva căruia nici numele nu i-l pronunți cum trebuie, asta da performanță. Pentru cei care au uitat, vorbitorul bătrânos a făcut tot ce a putut pentru a distruge munca și a-i anula memoria postumă răposatului Turcu. Și acum, culmea tupeului, face emisiuni despre el.

Câteva cuvinte despre cum Călin N. Turcu a devenit postum cel mai mare investigator OZN de teren  din România. În primul rând, cel mai prolific investigator de teren nu a fost civil, ci militar și numele său îl veți afla peste 50 sau 100 de ani din arhive. Poate.

Turcu a fost harnic și tenace și a colectat dintr-o zonă relativ restrânsă sute de cazuri, unele spectaculoase. (Nimeni nu a dorit să insiste pe această aberație statistică, care lăsa să se înțeleagă că cercetătorul determină fenomenul.) Cum în România principalii vectori de propagandă ufologică erau și sunt oameni de fotoliu și internaționaliști body & soul, am insistat, subsemnatul a insistat, că poate ar fi bine să avem o figură emblematică a cercetării de teren. Nu de alta, dar ”cusăturile” băteau la ochi și se vedea foarte urât. Deschiderea s-a făcut prin Emil Străinu, bucuros că poate plăti niște polițe mai vechi, a continuat cu Alecu Marciuc, bun prieten cu Turcu și care a înțeles repede ce și cum, a trecut prin Dan Farcaș care, deși a înghițit gălușca cu noduri în gât, nu putea să rămână, resentimentar, în offside, și s-a finalizat cu Adi Urzică, care și-l trecuse pe Turcu fraudulos în biografia ufologică contrafăcută și nu putea să se opună.

Ce vrem să întărim este că, la fel ca multe alte aspecte ale fenomenului OZN, ”cel mai mare investigator OZN de teren” este un construct cultural și are în spate motivații complet străine publicului larg. Cum am mai spus-o și cu alte ocazii, dacă cineva este ținut viu în memoria publică, înseamnă că există un interes ca să fie așa. Altfel, timpul și uitarea nu iartă pe nimeni!

 

”Se găsesc Ana Blandiana ori Liiceanu care ne spun că (…) ar fi bun… Păi, cine îi ascultă ar trebui să-și amintească că tot ei au fost de părere că și Constantinescu este bun și am văzut cât a fost de bun, ei au fost de părere că Băsescu este foarte bun, și am văzut cât a fost, ei au fost de părere că Iohannis este foarte bun, ei au fost la guvernare cu Alianța Civică. Câte eșecuri trebuie să aibă ca să învețe să tacă?” (Silviu Predoiu, fost adjunct SIE)

Corect, dar de ce să ne oprim la politică? Colcăie spațiul românesc de formatori și lideri de opinie, din și în toate domeniile, care informează greșit publicul, care oferă prognoze care refuză să se adeverească, care au idei, viziuni și proiecții nimănui folositoare și care nu duc nicăieri. Cu ei ce facem?, că tomberoane ar fi destule…

 

Punct!

 

 

Hitler despre francmasoni.

”M-am mirat că a putut lua ceva și de la francmasoni.

– Ce vi se pare așa de surprinzător? Bineînțeles că nu cred cu adevărat în malignitatea diabolică a francmasonilor, a acestor oameni care s-au îmburghezit de-a lungul secolelor, a acestei asociații devenite din ce în ce mai inofensivă în Germania, unde nu mai e decât o societate de ajutor reciproc. M-am informat cât se poate de exact […] Așa-zisele grozăvii, capetele de mort, sicriele, ceremonialul misterios, toate astea nu-s decât un catrabalâc de căpcăun. Ce e periculos la oamenii ăștia e secretul sectei lor, și tocmai asta am luat de la ei. […] Și-au dezvoltat o doctrină esoterică, deloc formulate în termeni logici, ci în simboluri care le sunt treptat dezvăluite inițiaților. Organizația ierarhică și inițierea prin simboluri și prin rituri, adică fără ca inteligența să fie solicitată, ci prin fecundarea fanteziei, prin efectul magic al simbolurilor rituale: iată invențiile periculoase și mărețe ale francmasonilor, și acesta-i exemplul pe care mi l-au furnizat”. (Hermann Rauschning – ”Hitler mi-a spus”, Ed. Lucman, București, 2010, pg. 287-288)

 

Fact-checking și mentalitate de cult. Demaști minciuna, alterarea, dezinformarea. Bun, bun. Dar ce faci când minciuna este cunoscută ca atare, dar acceptată ca soluție de aur?  Că asta nu se ia în calcul:

”…am avut diverse întrebări de genul: dacă nu așa e bine, dacă e totul o minciună și așa mai departe. Și am ajuns la concluzia următoare: chiar dacă este totul o minciună, este cea mai bună minciună care mi s-a spus vreodată, este cea mai coerentă. Cea mai … de toate. Și am ajuns la concluzia: chiar dacă e fals, mie tot aicea mi-e cel mai bine” (Letiția, 24 ani, cursantă MISA)

”da, poate că MISA este o minciună, însă în faţa urâţeniei realităţii, este cea mai frumoasă minciună pe care le-o poate oferi cineva acestor oameni” (Gregorian Bivolaru, guru)

 

“oricine poate să creadă în adevăr, pe când să crezi în absurd este o adevărată demonstrație de loialitate” (Giuliano da Empoli, Inginerii Haosului).

Aici este una din cheile urofiliei practicate în cadrul MISA. Când ”adeptul” ajunge să-și consume pișatul cu plăcere, coborând sub stadiul de animalitate, fii sigur că poți face orice din și cu el. În altă ordine de idei, nu este doar despre loialitate, ci și despre comerț. De-aia răposatul GC împingea toate bazaconiile. Ești suficient de fraier să crezi fake-urile distribuite de el, confirmând prin like, share și subscribe? Înseamnă că te poate ține de client la instalația de lumini pulsate care vindecă orice, de la infertilitate și calviție, la impotență. Avem aici bazaconia electivă, ca metodă eficientă de filtrare.

 

Etichetând excesiv un candidat politic i se asociază artificial o imagine și implicit un electorat care rezonează cu imaginea creată. Iar dacă acel candidat este ales, va trebui să dea satisfacție votanților săi. Întrebarea e dacă domnii și doamnele repede punători de etichete nu determină rezultatul cu care pretind că luptă…

 

Jocul este simplu: agresorul caută să depersonalizeze victima, percepând-o ca obiect dispensabil. Victima în schimb, dacă vrea să supraviețuiască, trebuie să se contureze ca persoană: nume, aspirații, familie și tot buchetul pe care-l vedeți în filmele cu luări de ostatici. Pentru a crea atașament.

Odată cu războiul din Ucraina este abuzat un termen devenit modă: Geopolitica. Discursul acesta ”geopolitic” nu e deloc întâmplător – ești în permanență îndrumat să gândești în mare, la scară continentală, globală, galactică. Și așa nu mai vezi ce se întâmplă la firul ierbii în ambele tabere: sute de mii de morți, mame care-și plâng fii, vaduve, orfani, orașe nivelate de bombe, tot tacâmul zeului Marte. Depersonalizare stratosferică.

Nici sintagmei ”Occidentul colectiv”, genială în opinia noastră, nu i s-a dat importanța cuvenită. Nu mai e vorba de țări anume, de care poți fi atașat în diferite moduri. Zici Franța, îți apar niște imagini în minte. Zici Germania, alte imagini.  Clădiri, cântece, artiști, filosofi, după cum e mintea fiecăruia. Zici”Occidentul colectiv”, te gândești la un sac de cartofi… Atașament zero.

Și când băieții mari practică depersonalizarea la scară industrială, jalnicii noștri propagandiști rulează nume și prenume de dimineața până noaptea târziu.