(în curs de actualizare)
Poate că unii își mai amintesc moda ”crucilor din bușteni” din România anilor ʼ90. Subiectul s-a exaltat, a avut gloria lui, apoi s-a stins treptat, fără a dispărea pe de-a-ntregul. Problema nu a fost niciodată tratată sistematic, prin urmare lipsesc orice concluzii. Este un gol pe care încercăm să-l umplem prin studiul de față.
Cea mai veche referință din presa de limbă română* datează din 1904:
”Din Eperjes (sat în jud. Csongrád, Ungaria – n.n.) i-se scrie ḑiarului «Kis Ujság»: Advocatul Dr. Boros Zsigmond, care spre a-şĭ esercita musculatura se indeletnicesce în órele libere cu tăiatul lemnelor, a vrut ḑilele acestea sĕ crape cu sĕcurea un trunchiu de lemn fórte resistent. După multă trudă şi încercărĭ neisbutite a reuşit în fine a-l desface în douĕ, când colo ce sĕ veḑĭ? Spre marea lui surprisă, pe amêndouă suprafeţele se arătà câte o cruce fórte bine esecutată în lungime de 20 cm. Auḑind poporul despra acest lucru, s’a dus cete-cete la casa advocatului sĕ vadă minunea. Bucăţile de lemn au fost duse la parochul să le binecuvinte. Preotul însă a refusat a-le binecuvênta, ḑicênd, că crucea provine de-acolo, că cine-va a tăiat’o în scórţa arborelui şi în cursul multor anĭ a întrat în trunchiŭ. Un fotograf a fotografiat bucăţile de lemn şi esemplarele se vênd cu miile”. (*** – ”Crucea în lemn”, în ”Gazeta Transilvaniei”, nr. 56/11.03.1904, pg. 3)
Inversând puțin ordinea firească (pentru că ne folosim de date neprezentate încă cititorului), desprindem câteva concluzii:
-
-
”Crucea din butuc” nu reprezintă o exclusivitate a spațiului autohton sau a creștin-ortodoxiei. Pentru întărire, adăugăm o știre din Franța anului 1938:
-
”Un pădurar din Franța voind să reteze cu securea un fag bătrân, lemnul sʼa despicat în două și la iveală a apărut o cruce ce părea a fi trasă cu fierul roșu. În mijlocul crucii se vede limpede o inimă. Știrea aceasta sʼa răspândit imediat în tot arondismentul Yvetot și sute de pelerini au început să se îndrepte spre fagul cu crucea miraculoasă”; (*** – ”În epoca misticismului…”, în ”Opinia”, nr. 9337/18.05.1938, pg. 1)
-
- Recipientul (descoperitorul), un avocat care-și exersa în timpul liber aptitudinile se sportsman, nu iese în evidență cu nimic (profesia îl apropie mai degrabă de necuratul decât de cel răstignit pe cruce). Anticipând, din cazurile studiate nu s-au putut extrage puncte de convergentă demografică sau caracterială. Desigur, recipienții sunt majoritar bărbați, dar asta deoarece, până la nebunia progresistă, ei se ocupau cu datul cu toporul;
- Prezența unui fenomen de rezistență (”după multă trudă şi încercărĭ neisbutite a reuşit în fine a-l desface în douĕ”) pe care l-am întâlnit la absolut toate cazurile repertoriate. Termenul de ”rezistență” este o convenție și este discutabil dacă chiar de o rezistență, în sensul de opoziție, este vorba. Vom reveni asupra acestui aspect;
- Atitudinea preotului (catolic, protestant?) face notă discordantă cu tot ceea ce vom întâlni ca reacție bisericească pe teritoriul românesc. El este în acord și cu dogma religioasă și cu spiritul raționalist, propunând o explicație pe care noi o considerăm corectă. Un om de toată isprava;
- Adesea are loc o afluență de credincioși și gură-cască, un fel de pelerinaj adhoc, prilejuit de manifestarea a ceva perceput ca minune divină sau simplă curiozitate pentru o ciudățenie;
-
Deși întâlnim diverse scheme de monetizare și-n spațiul românesc (cel mai adesea taxa de intrare la botul calului și consecutiv domația la biserică după luare în custodie), nu cunoaștem să fi circulat sau să se fi comercializat ilustrații cu astfel de cruci în bușteni (un fel de icoane populare).
*Identificată de noi până la momentul redactării. Remarca se aplică și la cazurile următoare, dacă nu este specificat altceva.
Cea mai veche referință de pe teritorul României (implicând un etnic) datează din anul 1919:
”Măsarul (meșter care face mese, dulgher – n.n.) Iósif Német din Chezdi-oşorheiu (Târgu Secuiesc, Covasna – n.n.) a voit se crepe un lemn gros, adus din pădure, pentru trebuinţele meseriei sale. A dat cu săcurea de mai multe ori în trunchiul lemnului, dar lemnul nu voea să cedeze deloc săcurel şi să se spargă. lnsă deodată s’a desfăcut în două, fără a mai fi fost lovit de săcure. Şi acum minune mare. Inlăuntrul lemnului, desfăcut în două s’a văzut bine crucea pe care a foat răstignit Iisus Christos. A alergat lumea din vecinătate se vadă minunea aceasta din curtea măsarului Iósif Német şi unii credeau că văd chiar şi urmele cuielor cu cari a fost pironit pe cruce Mântuitorul lumii, iar alţi vedeau şi stropi de sâuge pe cruce. Isteţul de măsar a pus taxă pentru cei-ce vreau se vadă minunea, câte o coroană de cap şi acuma stă la poartă şi încasează la bani, pentru-că lumĕa curioasă vine din toate părţile să vadă minunea, despre care scriem şi noi actste ştire după o foaie ungurească din Cluj, «Ellenzék»”. (*** – ”O minune”, în ”Foaia poporului”, nr. 38/28.09.1919, pg. 7)
Remarcăm mecanismul de formare, alimentare și întărire a opiniei pe bază de pareindolie (tendința de a identifica vizual tipare, acolo unde ele nu există).
Cea mai veche referință de pe teritorul României (implicând un român) vine de la Focșani.
Știrea este dată inițial de ”Cuvântul” (07.10), apoi reluată într-o formă rezumată cu accente de plagiat în ”Albina” (13.10.1933) și ”Lumina satelor” (15.10.1933). Suntem în anul 1933:
”Focșani, 4. – Se pare că şi în vremurile noastre se mai pot ivi semne cari dau motive de frumoase şi creştineşti comentarii.
E vorba de ceia ce bunii creştini din oraşul nostru, prin felul lor de manifestaţii, au interpretat faptul ce urmează, ca minune.
În ajunul marei sărbători creştineşti, Sfânta Cruce s’a arătat unui localnic, nefăcută de mâna omenească, o cruce în despicătura unui lemn.
D. Enacbe Botez, comerciant din strada Pescăria Veche, în ajunul sărbătoarei s’a dus în piaţă şi a cumpărat o căruţă cu lemne, după care a tocmit un bătrân să le tae.
Una din bucăţi opunând mare rezistență, d. Botez a încercat să bage buturuga întreagă pe foc, dar nʼa intrat în sobă.
S’a reîntors cu ea la tăetor şi, după mai multe lovituri, lemnul a cedat. Dar nu mică i-a fost mirarea văzând deoparte şi alta a despicăturei câte o cruce, artistic colorată şi cu postament.
Acest fapt a fost comentat în mii şi mii de feluri de marea mulţime de lume care a venit să vadă minunea.
D. ing. silvic P. Georgescu, ca specialist în ale lemnului, fiind întrebat dacă acest fenomen ar avea vreo explicaţie ştiinţifică, a declarat că ştiinţa trebue să primească faptul arătat fără să-şi poată spune cuvântul.
Cu mare pompă, crucea a fost dusă la biserica Domnească, unde un sobor de preoţi a sfinţit-o.
Acum crucea minunată se află la locuinţa d-lui Enacbe Botez, unde vin zilnic s’o vadă sute de credincioşi din toate colturile judeţului”. (*** – ”Minunea dela Focșani”, în ”Cuvântul”, nr. 3036/07.10.1933, pg. 6, foto)
Comentarii
În spațiul românesc, astfel de descoperiri sunt relaționate fie cu o sărbătoare religioasă (în acest caz 13 septembrie, ajunul Înălțării Sfintei Cruci), fie de date semnificative pentru colectivitate sau individ. Pare un element de sprijin, menit dacă nu să confere, măcar să întărească ideea de sacralitate.
În articol apare ideea de obiect cu rol de icoană nefăcută de mâna omului (gr. acheiropoieton), o formă de clarificare dogmatică menită se reconcilieze ”minunea” cu Porunca a II-a din Decalog: ”Să nu-ți faci chip cioplit, … Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești”. Poate aici este cheia marii disponibilități a preoțimii creștin-ortodoxe de a sfinți astfel de obiecte și de a le expune închinării în biserică. Intelectualitatea (reprezentată aici de ing. silvic P. Georgescu, ”specialist în ale lemnului”) are o reacție la fel de ambiguă. Să ne amintim reacția prelatului ungur de la 1904:
”Bucăţile de lemn au fost duse la parochul să le binecuvinte. Preotul însă a refusat a-le binecuvênta, ḑicênd, că crucea provine de-acolo, că cine-va a tăiat’o în scórţa arborelui şi în cursul multor anĭ a întrat în trunchiŭ”.
În acest caz, iese în evidență o situație prezentă poate și în altele, dar fără a fi pusă în evidență: ambiguitatea recipientului, în care descoperitor e unul (tăietorul de lemne) și beneficiar e altcineva (proprietarul masei lemnoase).
Crucea de la Iara (”Universul”, 1935):
”În comuna Iara (jud . CJ – n.n.), locuieşte d. avocat dr. Nicola Andrei cu familia. D-sa este după mamă nepot de văr lui Avram Iancu, iar după tată se trage din familia lui Horea din Albac (moşul său după tată a fost rănit în lupta dela Fântănele pentru care a primit şi pensie) descendent de preoţi cari s’au perindat dealungul unui secol.
Soţia d-sale d-na profesoară pens. Butean Elisabeta (fică de vicar episcopesc) a cumpărat în 1 Mai crt. dela un ţăran, care se oprise cu un car de lemne în faţa casei aceste lemne pentru foc. Cum nu, când ţăranul le oferea insistent cu cuvintele… cumpără d-le avocat că’s din pădurea lui Iancu.
Până aici nimic extraordinar.
Dar când ajung lemnele la ferestrău să le taie, unul, se opune cu îndârjire ascuţişului dinţilor lacomi şi nu merge decât la o lungime neobişnuită pentru cuptor. Căci orice încercare de a-l tăia în lungimea obişinuită era zadarnică. La fel se repetă cazul când ajunge sub ascuţişul toporului. Se observă încrestările făcute în câteva locuri cu toporul, dar acesta a ricoşat de atâtea ori, până când a lovit în locul potrivit. Atunci lemnul s’a despicat frumos în 2, şi pe ambele părţi se prezintă câte o cruce ortodoxă de 25 cm. lungime şi 10 cm. lăţime de execuţie frumoasă. Semnificative şl inexplicabile sunt aici trei lucruri.
-
- Cum sʼa format această cruce în trunchiul acestui arbore, fără să altereze formaţia lemnului câtuşi de puțin în cei 100 de ani ?
- De ce nu s’a putut tăia lemnul în lungime nici cum, până când nu s’a potrivit locul sub ferestrău astfel, ca crucea să rămână intactă?
- De ce a ricoşat toporul de atâtea ori, până când n’a lovit acolo, unde a despicat lemnul astfel, ca cele 8 enrol să rămână întregi şi egale.
Semnificativă şi interesantă este şi data zilei de 7 Mai, Arătarea Sfintei Cruci, după calendarul ortodox.
Mister şi miracol sunt toate acestea, precum mister este și destinaţia şi puterea miraculoasă ce o pot avea aceste Cruci frumoase.
Originea trunchiului este cătunul Valea Vadului, aparţinător Cacovei Ierii, cătun ortodox – unde s’au dat lupte în 1848 între trupele lui Avram Iancu şi cele ungureşti. Faptul este eternizat în cântec popular.
Plecând dela această origine istorică, a ajuns în posesiunea urmaşului lui Horea şl Iancu, care o păstrează cu sfinţenie, ca cel mai scump tezaur familiar şi național.
Cine ştie, cine i-o fi sugerat ţăranului ideea, să se oprească cu lemnele la poarta d-lui Nicola, îndemnându-l să le cumpere, căci dictonul român zice: «moşia după sânge plânge»”. (V. Mateiu – ”Minunile zilei”, în ”Universul”, nr. 149/02.06.1935, pg. 6)
Comentarii
Am amintit deja de racordare ca element de validare. Avem aici o racordare multiplă: sărbătoare religioasă, dar și o legătura familială, ”de sânge”, legată de origine și loc. Avem și prima insinuare (vom întâlni dezvoltări mult mai complexe) a intervenției unui element suprafiresc, o treaptă superioară de elaborare a scenariului de validare: ”Cine ştie, cine i-o fi sugerat ţăranului ideea, să se oprească cu lemnele la poarta d-lui Nicola, îndemnându-l să le cumpere…”.
Etapa ”rezistenței” este prezentată în detalii magistrale. Mateiu insită pe urmele loviturilor ratate, amănunt trecut adeseoricu vederea, din ignoranță sau superficialitate.
Tipul doi
Cazurile prezentate până acum s-au referit la cruci aspectate longitudional în masa lemnoasă. Însă mai există o categorie distinctivă:
”Dorohoi, 16 Iunie (1937 – n.n.). La locuinţa d-lui Petru Breabăn, pensionar din acest oraş, se pregăteau cele de trebuinţă pentru prăznuirea unui an de la încetarea din viaţă, a fiului său Gheorghe, elev de liceu, mort în urma descărcărilor electrice pricinuite de o ploaie torenţială, la marginea oraşulul. Neajungând lemnele necesare pentru terminarea mâncărilor ce se pregăteau, un servitor a fost pus să mai taie şi un copac ce se afla în curte de mai multa vreme şi care era mutat de ici colo. Tăind cu ferestreul acest copac, nu mică a fost mirarea omului când, la un capăt, a apărut semnul crucii, având culoarea neagră şi purtând semnele unei aparente crăpături formată drept în mijlocul circonferenţii lemnului, fără să răsbată până la scoarţă.
Arătând această descoperire soţiei d-lui Breabăn, s’au minunat cu toţii și, aşteptând sosirea din oraş a d-lui Breabăn, acesta a dus lemnul cu semnul crucii la preotul Dim. Furtună, parohul bisericuţii «Vârgolici», expunându-i împrejurările în care a fost descoperit.
Preotul Furtună, constatând forma exactă a sfintei cruci, a sfinţit lemnul şi apoi l-a fixat în curtea bisericuţii, la troiţa ridicată acum un an.
Este greu de explicat apariţia acestui semn divin, înlăuntrul lemnului de jugastru, al pensionarului Petru Breabăn şi coincidenţa cu împlinirea unui an dela tragica moarte a fiului său, fulgerat de trăsnet.
Fapt cert este perfect adevărat. Semnul sfintei cruci, aşa cum a fost descoperit, se află fixat la troiţă şi poate fi văzut în orice timp de publicul curios, care, în număr destul de mare se şi îndreaptă spre a vedea minunea și a i se închina”. (*** – ”O minune la Dorohoi”, în ”Universul”, nr. 167/20.06.1937, pg. 4)
Un prim caz de cruce transversală. Racordare prin eveniment familial tragic: ”Este greu de explicat (…) coincidenţa cu împlinirea unui an dela tragica moarte a fiului său, fulgerat de trăsnet”. Just; cum ar putea fi explicată o… coincidență?
Despre o cruce transversală relatează și Trandafir Muntean din Lugoj (1941):
”Dl Straelean David din Lugoj strada Andrei 24 a cumpărat din piajă lemne pentru foc. Când s’a apucat să le taie iată într’o bucată de 3 metri, la mijlocul lemnului apare sfânta cruce. Toți au tost cuprinşi de o înfiorare sfântă. Fiind de față şi sorioara Eugenia Bălan a luat imediat 3 bucăţi şi a fugit într’un suflet până la bunica ei, sora Măriuta Dumitru şi soțul ei Vasile, un bun creştin…” (Trandafir Muntean – ”În trunchiul unui lemn se arată o cruce”, în ”Lumina satelor”, nr. 9/23.02.1941, pg. 3, foto)
Este introdusă tehnica felierii (a salamului); trunchiul este secționat de-a curmezișul de mai multe ori, rezultând discuri cu semnul crucii. Articolul are bunul simț de a fi însoțit de o fotogramă:
Să fie cu morală, domʼle
Prezentând crucea lugojeană, Trandafir Muntean deraiază printr-o scriitură plină de prăpăstii și îndemnuri la pocăință. Conform specificului revistei. Avem o primă instrumentalizare moralizatoare a unei ”cruci în butuc”, venită de la mireni. Dar nici popii nu se lasă mai prejos:
”Nedumeriţi au rămas oamenii din biserica comunei Militari, suburbana Bucureşti, când preotul vorbindu-le de ziua Crucii despre însemnătatea faptului, le-a adus la cunoştinţă şi următorul fapt:
Cu uşurinţa sau greutatea cu care se despică nişte butuci de lemne, un soldat, ordonanţă la un ofiţer, îşi făcea de zor lucrul. Din grămada celor nedespicate dăduse o bună parte, dar iată că la un lemn se munceşte mult şi din greu. Dă cu toporul într’un capăt de mai multe ori: nu se despică. Îl întoarce pe cealaltă parte. Nu merge toporul nici aici. Şi, nu dintrʼo răutate, ci-ia! – aşa i-i dată românului gura: scoate, de necaz, o înjurătură mai dând odată cu toporul. Lemnul se despică, dar ochii lui văd aevea o Cruce despicată în două, în mijlocul celor două bucăţi de lemn de stejar; în altă culoare şi mohorîtă sta acest semn. Soldatul a priceput rostul, şi-a făcut semnul pe care-l văzuse, dar cu adâncă evlavie, s’a rugat şi întocmai ca în faţa preotului începu să spună lui Dumnezeu toate păcatele şi să-şi ceară iertare. A luat cele două bucăţi de lemn, a mers la soţia colonelului – căci colonel era – i-a spus şi ei cum s’a întâmplat. Aceasta le păstrează cu toată cuviinţa în cutii anume făcute.
Faptul acesta a fost adus şi la cunoştinţa preotului paroh care le vorbi oamenilor despre el. Cu curiozitatea lor, unii mai pe faţă, alţii mai în ascuns gândeau aceste lucruri. Pentru a-i încredinţa însă, preotul a adus cele două cutii cu crucile în miez de lemn, le-a arătat oamenilor şi aceştia au crezut. De Duminica trecută şi până în asta (28 Sept. 1941), se găseşte înfăţişată acolo şi oricine o poate vedea”. (Miluță Hâncu-Bucată – ”În miez de copac, o cruce”, în ”Universul”, nr. 291/26.10.1941, pg. 6)
În comunism (I)