”Pe moșiea Cristeștilor, in adîncimea codrilor, era și schitul de călugări Oneaga (com. Cristești, jud. Botoșani – n.n.). Mînăstirea seʼntemeiează pe un deal al căruĭa vîrv era tăpșan. Patronul bisericei era sfîntul Gheorghe (…)
Mînăstirea era intrʼun loc nepomenit de frumos. Un pîrău ce eșea din fîntîna Grecului o incunjura, ĭar jur-imprejur cît cuprinzi cu ochii numai pădure. Se zicea că pe vremea arhimandritului Irinarh, care fusese adormit și in urma scrisese multe despre cele ce vĕzuseʼn timpul cela, Iordachi Cristescu-i spuse intr’una din zile că are să tae pădurea din jurul mînăstirei.
— Ba una ca asta nu-i mai face cucoane!
— Și adecă pentru ce nʼaș face-o?
— Pentru că n’are să te lese sfîntul Gheorghe să necinstești mînăstirea noastră, de vreme ce așa de la D-zeu lasat este ca fie-ce mînăstire să fie ascunsă’n munți sau in codri nestăbătuți, ĭar nu lasată spre vedere oamenilor.
Boerul cam stătu pe gînduri, dar vechilul seu Vasile Negru, il imbărbătă cu cuvîntul, «că ce ar avea să se potrivească la cele ce spune călugarul!» și de adoua zi chiar puse la tăet pădurea. Insă peste noapte Neculai feciorul boerului au fost săgetat prin ochi, iar Zoița fata lui Negru prin mîna dreaptă; și cît au umblat și cît au cătat boerul dar nu le-au mai dat de leac. Și așa pădurea ce ascundea mînăstirea au remas neatinsă și pănăʼn zioa de azi, deși nu se mai vede ființă vie care să-și petreacă zilele ʼntrînsa.” (S. II, 14.07.1887, p. 18-9)
”La Vorona (com. Vorona, jud. Botoșani – n.n.) ’n stînga șleahului cît vezi in lung cu ochii, dealuri coperite de păduri, și in fund de pădure pe o așezătură vine mînăstirea de călugări, cu două biserici, una Nașterea Maicei Domnului, biserică de vară, ĭar Adormirea, biserică de ĭarnă. În jurul mînăstirei livezi frumoase de pomi roditori. De la mînăstire un drumușor duce la dealul cu biserica sf. Neculai, unde se ingroapă călugării. Mai departe de mînăstire la deal, erau vr’o 3 chilioare lângă un pîrăoaș limpede cu apă bună și rece. Cam pe la 1840, șîdea acolo pusnicul loan și cu ucenicul lui; ĭar de unde muri pusnicul, ucenicul se trasă’n mînăstirea Vorona, remîind săhăstria pustie.
În primavară, pănă a nu se lua bine omătul, ciobanii umblînd cu oile dădură și pe la săhăstrie, unde erau și cîți-va pomi roditori; acolo găsiră un măr roș frumos, fără a fi atins de ger, ĭar in jurul lui omătul topit.
Ciobanii dădură indată de știre la mînăstire; atunci arhimandritul Rafail, luînd cîți-va călugări, merse de vĕzu locul și puse semn, ĭar dacă se topi omătul săpară in acel loc și găsiră niște oase, – și cărămida de sub cap, cum se obicĭnuește la partea călugărească, purta numele de Onofrei; și luînd oasele le-au dus la pîrău să le spele, și parte de oase ce erau moaște, s’au rîdicat deasupra, ĭar celelalte s’au lasat la fund, – căci nu toate oasele dintr’un om pot să fie sfinte.
Așezară moaștele intr’o cutie și dădură de știre Mitropolitului din Iași.
Cît-va timp in urmă veni Vodă Mihai Sturza și făcu tăcere in mînăstire, că era sfîntul sfînt rusesc, șî nu cumva să oblicească rușiĭ de una ca asta, căci atunci ar fi venit i ne l’ar fi luat in putere…. Vodă vĕzu oasele și dădu voie să facă biserică mare de piatră (măn. Sihăstria Voronei, com. Vorona – n.n.) in locul unde se găsise mĕrul.
Vlădica Chesarie din Iași veni de sfinți locul și dădu 100 de galbeni. Niște călugări din Cosancea, Gherasim și Ioanichie, ce făcuse bani cu usturoiul, dudură săhăstriei tot ce avură la sufletul lor, făcură cărămidă, lucrară lemnul și ridicară biserica (In altar așezară cutia cu moaștele sf-luĭ Onofrei, pecetluite de Vodă Mihai Sturza.); in urma scoase cioatele dinprejurul bisericei și sădiră vie și livezuică.” (S. II, 14.07.1887, p. 19-21)
”Parcă vĕd și astăzi pîrăuașul de lîngă casă, cu rîmnicul lui incunjurat de răchiți, care se oglindeau intr’însul; parcă le vĕd toate inaintea’mi, – pădurea Tătăruș (azi rezervație naturală, jud. Iași – n.n.), așa frumoasă cum am lasat’o, cu poenele și pîrăele ei, pe unul din care am găsit odată o piatră mare și frumoasă, cu care ne-am dus pe la stîna lui moș Petrea Negrea. El o luă in mînă, se uită la dînsa, li spuse că’i măsé de urieș. Un vĕr al meu ce învățase geologia imi zise: «Ce te potrivești moșneagului, asta’i rocă metamorfică.» Și eu, s’înțelege, credeam ce scrie in carte, și numai mult mai tîrziu m’am incredințat că’i măsé de elefant, și atunci mi-am adus aminte de cuvîntul lui moș Negrea, și am vĕzut că țaranul cu toată neștiinta lui, de multe ori are dreptate.” (S. III, 10.07, p. 26)
”Onișcanii (sat, com. Filipești, jud. Bacău – n.n.) îi un tîrgușor care n’are mai mult de 20 de case făcute de stăpînul moșiei, unul Doni, al căruia nume îl poarta ratușul. Numai șirul de case din mîna stîngă cari vin in rînd cu ratușul au mai remas; cele din dreapta au ars toate afară de Primărie. Am intrebat pe oameni de la ce luase foc, și mi-au spus că negustorul Solomon, a cărui casa era asigurată, dupa ce ș’au dus parte din lucruri la Roman, iar altele le-au ascuns in pivniță, au uns păreții cu gaz ș’apoi le-au dat foc, care a isbucnit tocmai in puterea nopței. Căpitanul au fost unul din cei dintăi, el au vĕzut focul, dar era vînt și n’avea nici un chip sa poată da ajutor, incît au ars tot șirul de case.
Casa de asigurare i-a plătit frumos lui Solomon, care avînd daravere cu stăpînirea lau acoperit, iar ceilalți au fost bucuroși c’au scăpat macar cu sufletul. Mĕ cutremuram… Cum un om cu un așa suflet negru, să se bucure de lumina soarelui? – Zadarnic am cătat dreptatea, ea nu-i.” (S. X, 24.07, p. 64-5)
”Am trecut prin Adjud (…) și nu tîrzie vreme am vĕzut podul de fer de peste Siret, frumos și sănătos, păzit de o călugăriță care se tînguia că nepoată-sa zace de șerpe mai bine de un an.
Mult timp crezusem că se crească șerpele in om îi numai o poveste… Dar de la o vreme cînd auzii că atîța oameni au suferit de boala asta, nu te mai poți indoi.
Am invățat’o sa-i facă abur de lapte dulce, ceia-ce știam de la mama Nica, care spunea că’n tinereța ei in satul Saucenița, douĕ fete iubeau pe acelaș flăcău; lui numai una din ele îi era dragă, iar cealaltă, reutăcioasă, de necaz, au prins un puișor de șerpe, l’au vîrît intr’o codiță de ceapă verde și mai luînd două codițe de ceapă, sau dus cu ele la fata iubită. Din una in alta, s’au prins cu ea ramașag că n’are să le poată inghiți; dar de la sine se ințelege că fata le-au inghițit cu cea mai mare ușurință, și de aici inainte, pe zi ce mergea, fata rău și rău, și șĕrpele creștea intr’însa. In vremea asta flăcăului tot îi era dragă, c’o știa că-i fată cuminte și nu se dumerea el singur ce poate să aibă.
Intr’o zi s’au dus amîndoi la fragi; fata s’au culcat pe iarbă, iar el i-au cules o cofiță de fragi, din care ea au mîncat vr’o doi, și obosită au adormit lîngă ei. După ce flăcăul au umplut cu fragi și cofița lui, venea să i-o aducă, cînd colo! ce să vadă… fata dormea cu gura deschisă, din care un șerpe scoase capul și se intindea la fragi. Flăcăul incremenise, iar șerpele văzindu-l se retrase inlăuntru.
Flăcăul sculă fata ș’o petrecu acasă fără să-i spue nimica, – iar adouazi își luă de la dînsa ziuabună, spuindu-i că a găsit de lucru in altă parte; – și așa s’au luat din sat in sat căutînd leac de șerpe.
Intr’o zi se intîlni cu un călugăr care’l invăță să pue pe foc o tingire mare cu lapte; cînd a clocoti s’o așeze in mijlocul casei, și ca să nu moara fata de spaimă cînd a vedea eșind șerpele din gura ei, să-i lege ochii, sub cuvînt ca să n’o usture de aburi, și s’o ție cu capul deasupra ceaunului.
Flăcăul făcu așa cum îl invațase călugărul și scăpă fata de șerpe; dupit aceia vr’o două luni de zile au hrănit’o numai cu lapte, ș’apoi au facut nuntă. După cîțiva ani fata răutăcioasa aproape de a-și da sufletul s’a spăvăduit, iar popa au trimes de au chemat pe nevasta hrănită cu șerpe, ca s’o ierte să poată muri liniștită.” (S. XIV, 27.07, p. 82-4)
[com. Garoafa, jud. Vrancea] ”Oamenii ș’au lasat lucrul, s’au spalat pe mîni, și făcîndu’și cruce s’au așezat in jurul mesei. M’au poftit și pe mine, dar le-am multămit, spuindu-le că așteptam pe Tata să vie cu finul, – dar n’au fost chip să scăp pănă n’am intins odată in brînză ș’am sorbit o lingură de borș. Ei ziceau că mare lucru-i pofta… ș’apoi cîte povești toate: cum un flăcău se’nbolnavise văzînd pe alții mîncînd borș de sfeclă; cum un copil murise văzînd niște oameni mîncînd cireșe fără să-i deie macar una. Că odată, o femeie cu’n copil in brațe intră intr’o casă, unde mîncau plăcinte; copilul se uită, se tot uită cu jînd cum mîncau plăcintele, și cînd nu mai remase nici una oftă și strigă: «Au gătit mama!» și muri. Că o femeie au murit din poftă de poamă.
Cele mai multe din poveștile aceste le mai auzisem eu…” (S. XIV, 27.07, p. 90-1)
”Las c’am postit tot postul sfintei Marie, că zicea Tata de ne oblicește țaranul cu fruptul apoi îi vai ș’amar de sufletul nostru1. (1Pe la noi [sat Țolești, com. Forăști, jud. Suceava – n.n.] s’au intîmplat de multe ori, că tălharii după ce au omorît omul, au svîrlit mîncarea de frupt ce au găsit’o la ei, și cînd îi intreba la judecată pentru ce făcuse aceasta, ziceau că n’avusă ce face cu dînsa de vreme ce era ’n post. Tot asemenea lucru ne istorisise părintele din Faraoani [com., jud. Bacău – n.n.], că se petrecusă cu 20 de ani in urmă.)” (S. XIX, f.z.08, p. 117)
”Peatra-Fetei.
In drumul spre Macin, cam aproape la jumatate cale (dintre Smârdan și Măcin, reper: balta omonimă – n.n.), o peatră de granit cu fel-de-fel de culori frumoase, stă sprăvălită cît-de-cît să cadă in apă; o peatră aruncată intr’un ĭezer, geol cum îi spun ei, căria îi zic Peatra-Fetei, și a căria istorie e următoarea:
In vremea veche pe-cînd pietrele erau moi, munții Măcinului erau locașul urieșilor. Intr’o zi, pe muntele Orliga (In vremea resboiului din 1877 rușii au pus ochiana pe acest munte de au masurat locul ș’apoi au așezat un steag in Orliga, iar altul in Precopcea.) din colțul Măcinului, o fată ș’un flăcău de urieș vorbind in-de-ei, băetul făcu cătră fată, că ar vra să și-o iee de nevastă; ea se prinse numai de o va intrece’n voinicie; – și zmulgînd o piatră din munte o svîrli cît patu de departe; peatra se opri drept in picioare pe malul Dunărei; in urmă făcu și flăcăul acelaș lucru, insă in loc de a o intrece, piatra lui căzu de-alungul dincoace de piatra fetei, și fiind-că pe atunci pietrele erau moi, s’au herestruit așa că par o singură peatră. Țaranii spun că se cunoaste și locul lor de ingemănare, – și așa au cîștigat fata.” (S. XXI, 28.08, p. 134-5)
”In Măcin am fost la scaldat; am trecut pe lîngă înălțimea ce-i zic oamenii la Cetate, și cît aș fi vrut să mĕ sui atunci pe ea, – dar nu era vreme. Cînd am ajuns in valea Dunărei pe petrișul cel ascuțit ce-l sfarmă din munte pentru șose, și am ridicat ochii pe inălțime, am remas uimita de frumuseța stîncelor cu fel-de-fel de fețe (s.n.). Nu mă mai puteam sătura uitîndu-mă. In sfîrșit m’am dus la scaldat la piatra ce-i in chip de scaun (s.n.), cu spatele plecat in apă.” (S. XXI, 28.08, p. 138)
”Mirător lucru, – și la turci si la evrei și la romînii dinainte vreme, și poate să fie și la alte neamuri, o piatră ingropată in picioare e semn că acolo se odihnește cineva.” (S. XXI, 28.08, p. 139)
”La intrarea in Isaccea (jud. Tulcea – n.n.), am văzut un loc inchis cu patru zidurĭ inalte, cu o ușișoara despre răsărit; am aflat că este mormîntul lui Isacbaba, care au fost ĭenicer vestit in vremea lui, și căruia Sultanul dăruitu-i-au drept resplată pămînt cît vezi cu ochii. După ani de zile alt Sultan îi luă parte din pămînt dîndu-i bani in loc. Isacbaba (Isak Baba – n.n.) au trait pănă la adînci bătrînețe, au făcut mult bine, – iar după moartea-i oamenii l’au socotit drept sfînt, și acum aproape 200 de ani și credincioșii incă-i cerceteaza mormîntul, unde-i arde candelă.
Pe pămîntul lui Isacbaba pe care s’au rîdicat case sub aripa-i ocrotitoare, astazi trăește orașul Isaccea, a cărui name îl și poartă.” (S. XXIII, 30.08, p. 155)
”Din cele ce am mai auzit și văzut prin Dobrogia, ț’oi mai spune din Acpunar, (apă bună, albă) (sat Mircea Vodă, com. Cerna, jud. Tulcea – n.n.), unde este o vale adîncă, umbrită de pădure, in fundul căreia se află o fîntînă, cu apă tămăduitoare pentru ori ce fel de boală. Mai la deal de fîntînă este mormîntul lui Agbaba, incunjurat de pietre si unde ori-cine se duce trebuie să lese un semn. Iată ce spune tradiția: se zice că era odată doi burlaci care aveau tîrla și cîșla pe acest loc; venind turcii, au omorît pe unul din ei, și unde au căzut cu gura in jos au eșit izvor de apă. Și s’au găsit creștini ce l’au luat și l’au ingropat ca la șese pași departe de isvor – pănă a nu muri oamenii de ciumă, – iar isvorul ce eșise pe locul unde fusese omorît creștinul, pe an pe an au secat, că din-ce in-ce apele se string inăuntru; și fîntîna aceasta chiar ce au apucat’o oamenii cu apa curgînd dintr’însa, astăzi îi scăzută hăt-bine. Fîntîna-i adîncă de un stînjen și largă de trei palme, – îi zidită.
Dupa cîtăva vreme se vedea pe mormînt o lumină ca din senin, iar dacă s’au stricat satul de romîni și s’au făcut sat de turci și văzind ei că bolnavi de ori-ce boală de veneau la mormînt și se inchinau și se spalau cu apă din fîntînă se insănătoșau, au zis că sfîntul îi sfînt de ai lor, chemîndu-l Agbaba. Și fiind că nimene nu făcea răutate, au crescut lemne de mesa, (tufă de stejar), și de aci pădure de care nici pănă in ziua de azi nimene n’au indrăznit a se atinge, de vreme ce știut este că necrediciosului mare nenorocire i s’ar intîmpla. Incît pădurea au remas sfîntă. Copacii trăesc nesupărați de nimene, inbătrînesc in ticnă și numai după ce ș’au trăit traiul și le-au venit vremea atuncea cad la pămînt să se odihnească. Și de cînd turcii ne-au luat sfîntul nostru, cadînele merg la mormînt in fie-care septămînă și-i aprind lumina, care ține de Mercuri pănă Sîmbătă, și ploae, ninsoare sau viscol, lumina vecinic arde; unii zic c’o acopĕr cu coajă de stejar.” (S. XXIV, 3.09, p. 162-3)
”In dealul Asanarului (corect Asanlarului, v. PDT; sat Traian com. Cerna, jud. Tulcea; – n.n.) este o piatră, canaraua asanarului, cu dar tămăduitor. Piatra are prin ea o bortă tot-una de larga dintr’un capăt păn’în cellalt, și bolnavi de ori-ce boală de se vor pitrece prin ea se vor insănătoșa și vor fi teferi ca oul. Omul drept inaintea lui D-zeu să petrece cu ușurință, iar cel păcătos cînd stă să iasă, piatra se strînge și’l omoară. Așa acum opt ani au murit Radu Mocanu ce era bolnav numai de friguri, și care păcătos fiind, indrăznise să se pitreacă, prin peatră. Lîngă piatră era odată ș’un isvor, dar care astăzi au secat, – așa povestesc oamenii.” (S. XXV, 27.08, p. 164)
”Muntele Comis (Consul – n.n.). – Munte mare de peatră ca acela mai nu se mai găsește pe locurile acestea; inuntrul lui era un palat stăpînit de un harap, căruia nici treizeci de oameni nu-i vinea de hac! Din gura peșterei se zice că se vede șoseaua de piatră ca de doi stînjeni in lățime, iar pe de lături cu scaune de piata. Cînd te apropii de peșteră auzi inăuntru duduind și vîjîind, și de dai să intri liliecii te bat in ochĭ și’ți sting lumînarea.” (S. XXV, 27.08, p. 164-5)
