Scurte, medii, lungi
(ultima actualizare 20.04.2026)
Acest site este lucrat și oferit public cu bună-credință. Cu toate acestea, este posibil să apară varii erori (umane, tehnice ș.a.), independente de voința noastră. Recomandăm utilizatorilor să verifice și din alte surse atunci când folosirea unor informații viciate le-ar putea aduce prejudicii de orice natură. Multiplicăm și îmbunătățim permanent conținutul prezentat și încurajăm semnalarea erorilor de orice fel. Vă mulțumim!
Vă oferim spre lectură și luare-aminte o broșură, Marin Mihail Giurescu – De șaizeci și doi de ani Mișcarea pentru Renașterea Daciei – Pentru Dacia Nouă (Ed. Speteanu, București, 2012; aici).
Marin Mihail Giurescu (†) face afirmații mai mult decât interesante, care modifică cronologii, priorități și linii de dezvoltare în mișcarea dacistă autohtonă. În ce măsură se confirmă sau se infirmă, vom vedea.
Scanarea s-a făcut în cadrul C.I.D., iar finisarea este semnată de prietenul nostru Șapte.
În cadrul editurilor C.I.D. și Nobiscum Deus am publicat în colecția ”Dacia eternă” (folosim această sintagmă cu încuviințarea dlui. G. Gavrilă-Copil) unele plachete și cărți lesne de încadrat la rubrica dacomanie. Dorim să explicăm (nu să justificăm, că n-avem de dat socoteală nimănui!), introducând astfel o lucrare căreia-i arătăm indirect rostul.
În 1882, Gheorghie Ioanid, profesor de greacă veche la Liceul Sf. Sava din București, publică placheta ”Disertație asupra adevâratei origine a limbeĭ dako-romîne în strînsâ afinitate ku limba pelasġo-elenikâ și asupra alfabetuluĭ fonetikŭ în lokul celuĭ radikalŭ”. Am reeditat (aici) acest rar, și tocmai de aceea obscur, material pentru că reprezintă dovada că teoriile pelasgice nu-i aparțin lui Nicolae Densușianu (care doar le-a preluat, aprofundat și extins).
În 1942, Ioan Al. Brătescu-Voinești publică ”Originea neamului românesc și a limbii noastre”, unul dintre titlurile reprezentative ale dacismului interbelic. Am reeditat-o (aici) și pentru că de aici a ”aportat” Napoleon Săvescu sintagma ”Noi nu suntem urmașii Romei”.
În 1978 apare într-o minusculă ediție artizanală cartea lui Traian Buzdugan, ”Noi Dacii”. Am reeditat-o (aici) deoarece surprinde preocupările și direcțiile de dezvoltare ale curentului dacist din anii ’70-’80, îngăduit și chiar discret încurajat de oficialitățile politice ale vremii, pe fondul revendicărilor agresive ale tracismului bulgar, a iredentei maghiare și a unei ideologii numită oximoronic ”național-comunism”.
După cum poate deja s-a înțeles, am urmărit avatarurile curentului dacist pe firul timpului, surprinzându-l prin lucrări semnificative și oferind publicului sursele de primă mână. Nu facem niciun secret din faptul că resortul ultim a fost constatarea că dacomanii contemporani plagiază industrial din aceste surse (și din altele!), atribuindu-și munca și realizările unor uitați sub timp și vremi. Noi nu suntem procurori, dar le dăm în felul nostru acestor infami peste mâini și peste bot.
Lucrarea generalului Nicolae Portocală*, ”Din Preistoria Daciei și a vechilor civilizațiuni” (1932), crează o punte între ”Dacia preistorică” (1913) și lucrarea prietenului său Brătescu-Voinești, căruia i-a fost inițiator și mentor într-ale dacismului. Relativ recent a fost reeditată la Craiova într-o formă jenibilă, vorba lui Răzvan Boanchiș. Noi** vă prezentăm ediția princep (aici).
Vă dorim lectură plăcută și folositoare.
*A nu se confunda cu Radu Portocală; **Varianta scanată am găsit-o pe Internet. Nu cunoaștem cine a realizat-o și merită aprecierea.
Pseudorecenzie. Florian Bichir, Operațiunea Oculta. Francmasoneria în atenția Securității. Documente strict secrete (1984-1989). Ed. Rao, București, 2019.
Cartea lui Bichir ”stă în picioare” la propriu: are 688 pagini pe hârtie de calitate, e groasă, o așezi și stă pe muchie. E și o carte ”grea”: am cântărit-o, are 744 grame, deci poate fi folosită cu încredere ca obiect contondent sau armă albă. A apărut la Rao, o editură apropiată serviciilor de intelligence și Masoneriei. Așadar, flexare și impresie artistică: Nadia Comăneci, nota maximă! Punctele bune se opresc însă aici.
Cartea lui Bichir ”stă în picioare” la propriu: are 688 pagini pe hârtie de calitate, e groasă, o așezi și stă pe muchie. E și o carte ”grea”: am cântărit-o, are 744 grame, deci poate fi folosită cu încredere ca obiect contondent sau armă albă. A apărut la Rao, o editură apropiată serviciilor de intelligence și Masoneriei. Așadar, flexare și impresie artistică: Nadia Comăneci, nota maximă! Punctele bune se opresc însă aici.Titlul este marketing pur. ”Operațiune” sună cazon și dă bine. ”Problemă” nu spune nimic neinițiatului, și în plus, oamenii sunt sătui de probleme. ”Documente strict secrete”. Mai potrivit era documente desecretizate, nu de alta, dar dacă cineva se apucă să publice pe persoană fizică 700 de pagini de ”documente strict secrete” are loc o succesiune de evenimente pe care preferăm să n-o detaliem…
Contribuția lui Florian Bichir este în doze homeopatice: 12 pag + titlu + subtitluri + Cuprins. Puțin și lipsit de substanță. Sau poate (și aici speculăm!) a preferat să se axeze pe simbolismul numerologic atât de prețuit în Masonerie. Tomul este o simplă transcriere de documente, lipsită de elementarul instrument numit Index. Nu este clar cui i se adresează și ce public vizează cartea. Istoricul care se respectă se duce la sursă, la arhivă, nu conspectează din Bichir. Iar publicul larg este complet nefamiliarizat cu analiza unui astfel de material. Ar fi căutat la index niște nume, și-ar fi satisfăcut niște curiozități citind puricește (pe sărite) ceea ce-l interesa punctual și atât. Nu credem că am greșit începând cu impresia artistică și flexarea. Florian Bichir avea 29 de cărți, acum are 30.
La o lectură atentă, surprinde un amănunt paradoxal: textul este gramatical impecabil (cu excepția unor Z-uri substituite cu Y-uri la tehnoredactare). Cei obișnuiți cu scriitura ofițerilor de Securitate cunosc legendarul lor agramatism și felul aparte în care contorsionau limba română. A cosmetizat Bichir textul? Și dacă da, de ce? Nu este un amănunt neimportant. Lexicul și sintaxa sunt relevante asupra gradului de instruire și cultură al emitentului. Ar fi o falsificare deliberată, impardonabilă pentru un istoric.
O altă ciudațenie este că Bichir a lăsat în clar o mulțime de adrese domiciliare, o opțiune discutabilă din p.d.v. moral și legal. Probabil din lenea de a opera câteva anonimizări, el expune oameni inutil și gratuit.
Revenind la acel ”studiu” introductiv de 12 pagini. La ordin, ofițerii de Securitate au pornit să documenteze și să combată un adversar imaginar (pentru că nu exista francmasonerie românească în epocă). Lipsiți de expertiză în domeniu, s-au alimentat din surse occidentale extrem de dubioase. Ele au fost integrate și ulterior diseminate prin documente interne și instructaje pe unitate. După 1990, mulți securiști s-au trezit foști securiști și actuali jurnaliști, scriitori, lideri de opinie, experți în probleme neconvenționale… Vă mai amintiți de ”bubulii” lui Pavel Coruț? În astfel de prelucrări pe unitate își au ei originea. Prelucrări care rostogoleau maculatura occidentală despre conspirații globale, elite satanice și alte gogomănii improbabile. Improbabile pentru că realitatea e puțin mai complexă și mult mai altfel decât și-o imaginează unii.
Dosarul de problemă ”Oculta” nu este (doar) despre Securitate și Masonerie. Dacă Florian Bichir ar fi înțeles acest aspect crucial, ar fi scris o introducere inteligentă și și-ar fi putut salva cartea. Ba chiar ar fi făcut un serviciu societății, punctând originea unor idei iraționale care cangrenează imaginarul colectiv. Dar, încheind într-o notă mai familiară teologului, ”Acolo unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!”.
The Judge. Documentarul de la Hoia. La un moment dat, un judecător din nordul țării, dând de bani câștigați (prea) ușor, și-a dorit să-și satisfacă veleitățile rufonistice din prima tinerețe. Vânător de mistere, poate și cel care le rezolvă. Printr-un… documentar. A pus la bătaie 15.000 de euro, și-a format o echipă media și o alta, academică, de sprijin. Majoritatea universitari coioși, oameni care-ți vorbesc pe nas când deschid gura.
Eu am apărut târziu în scenă, un fel de consilier personal. Făcând o revizuire a ceea ce se lucrase deja, am fost șocat să constat că ʼtelectualii nu alcătuiseră un banal dosar de subiect, un grupaj care să conțină ”anamneza” zonei. Pur și simplu, porniseră vitejește să redescopere roata pe banii fraierului. Tot atunci am aflat că un prieten apropiat – M.G. – era membru al echipei tehnice (parametri de radioactivitate).
Cum activitatea stagna, The Judge s-a apucat să purece CV-urile echipei. Și a constatat că cel al prietenului meu dădea cu virgulă. Odată apărea cu o formare și un loc de muncă, în altă parte cu alta și altul și așa mai departe. Am încercat să-l lămuresc, fără prea multe detalii, că nu are de-a face cu un impostor, ci cu un om a cărei slujbă îl obligă ca, din când în când, să-și ”adapteze” profilul public. Și să nu insiste, că scopul lui e altul.
Aș! A luat la rând pe fiecare, explicându-i cum a descoperit el un nemernic care scade prestigiul echipei. O dată, de două ori, de trei ori, pe unul, pe altul, până a rămas singur. Făcuse o adevărată obsesie față de un om fără vină și ceilalți au priceput că nu-i loc de lucrat cu maniaci.
M.G. nu mai este printre noi. A trecut dincolo acum ceva timp, așa că putem să lămurim și neconcordanțele din CV. Omul lucra la Serviciul de Telecomunicații Speciale; apropiații cunoșteau despre ce este vorba, restul… nu era treaba lor.
Ce s-a întâmplat cu documentarul despre Hoia? S-a dus pe p_. Omul a pierdut niște bani, dar îi dă Statul alții, că are slujbă bună. Va mai găsi oameni care să-i fie alături? Mai greu!
Ionel Cocan, Ce știm despre gugani (1972). ”Vitejia fără seamăn a dacilor a impresionat atât de mult pe romani, încât aceştia îi considerau descendenţi ai vechilor «Titani» și «Giganţi» din crezul lor religios. Epicii greci ni-i înfăţişează ca pe nişte uriaşi, războinici şi impulsivi. Patria «Giganților» a fost considerată Dacia. În urma biruinţei în luptele cu dacii, împăratul August a fost onorat de către Horaţiu cu epitetul de «al doilea învingător al Titanilor», cel dintâi fiind socotit Hercule. Iar când acelaşi împărat a purces la inaugurarea unui templu în Forumul său, Ovidiu a scris: «Grandios e monumentul, grandioasă e statuia zeului şi demn este de trofeele luate de la Giganţi». Poetul Marţial cinsteşte pe împăratul Domiţian ca pe «un învingător al Giganţilor», iar poetul Arrunţiu Stella îi apreciază fapta: «un triumf asupra Giganţilor». Mai departe arată că «aşezările Giganţilor se află în regiunea muntelui Phlegra, ce se află pe pământurile Daciei», după poetul roman Staţiu. În «Argonauticele» lui Orpheu aflăm că muntele Phlegra se află în apropierea strâmtorii munţilor Rhipaei (Clisura Dunării la Porţile de Fier). Există într-adevăr acolo un munte ce poartă numele de Pregleda (vechea Phleară). Gramaticul Apollodor ne dă chiar şi numele câtorva Giganţi distinşi în lupte. Anumite nume de familie, frecvente și azi, îşi au descendenţa tocmai din numele indicate de Apollodor: Coemse (Comşa), Ienios (Ianeş), Alemone (Aleman), Gration (Crăciun).
La nord de Pregleda se întinde masivul muntos Retezatul, iar în partea de sud-vest a acestuia se află Muntele Gugu. În satele dimprejurul lui trăieşte din vremuri foarte îndepărtate, o populaţie de păstori. Bărbaţii şi femeile, deopotrivă, sunt uimitor de dezvoltaţi, înalţi, robuşti, având port şi tradiţii particulare. Ei poartă numele de «Gugani». Acest nume era cunoscut și în vechea Eladă, unde a existat o localitate «Gigonis», deoarece se spunea că acolo s-au luptat Giganţii cu Zeii. O bună parte din aceşti Gugani se află răspândiţi şi în judeţele Mehedinţi şi Dolj. Nicolae Densuşianu îi prezentă ca pe «nişte oameni cu viaţă izolată de trib şi cu o conştiinţă proprie, foarte înrădăcinată, că sunt de neam ales, că au un mare trecut istoric, vechi, de când lumea. Tradiţia spune că ei sunt din Țara Gugănească». Limba Guganilor are particularităţi fonetice aparte, şi care ne poartă cu cercetarea şi legătura la o epocă foarte îndepărtată. Ei nu folosesc în vorbirea lor pe ș şi j. În locul lor întrebuinţează sunetele s şi z: si, sede, septe, zoc, zos. Pe z îl pronunţă ca pe dz: dzece. Această pronunţare a locuitorilor din preajma Muntelui Gugu e proprie şi celor din satele Mehedinţilor, Sipot, Cloşani, lzvernia, Costeşti, toate situate pe plaiurile Cloşanilor. Pe vremea romanilor a existat o localitate denumită «Gaganis», situată pe şoseaua ce lega localitatea Ad Mediam (Herculane) cu Tinisco (Caransebeşul de azi). Ligurii, emigraţi în Italia din regiunea Carpaţilor, aveau cai şi catâri, zişi «gugăneşti», ne spune istoricul Strabo. Denumirea de gugani are o obârşie foarte veche. Derivă de la un cuvânt de origine pelasgă, «Gyges» sau «Guges». Pelasgii au fost cei mai vechi stăpânitori ai continentului nostru şi ai meleagurilor europene, încă înaintea stabilirii celţilor, grecilor şi germanilor pe aceste locuri. Grecii îi considerau «divini», asemenea zeilor. Pelasgii au avut un înalt grad de civilizaţie, o puternică organizare socială şi multă nobleţe în moravuri. Erau ospitalieri, iubitori de oracole şi descântece, iar la ceremonii cântau din fluier şi cobză, cobza noastră tradiţională. Deosebit de robuști în toate manifestările lor, au imprimat tradiţiei frumuseţi deosebite, asemenea celor ce dovedesc actualii gugani, descendenţii lor, căci se mândresc cu credinţa lor nestrămutată, spunând: «Suntem oamenii cei mai vechi de pe pământ»”.
***
Scurte comentarii. ”Ce se știe despre gugani”1 a fost publicat de Ionel Cocan în ”Drum nou” (Brașov) în data de 20.I.1972. Este compilat integral din N. Densușianu (”Dacia Preistorică”, 1913), păstrând ideea originii pelasge a acestei populații. Am văzut anterior cum V. Kernbach urmează aceeași sursă, chiar dacă o contorsionează pentru a corespunde propriei ideații.
La Cocan întâlnim un stil care va face ”istorie”: recombinarea sterilă, la infinit, a tezelor și mai ales a surselor documentare preluate din Densușianu. În ”Cazuri și (ne)cazuri OZN în România”2 am prezentat un manuscris inedit – ”Jidovii (Giganții sau Uriașii)” – compus aproape integral pe același calapod al pastișei.
”Gugani” este un termen impropriu pentru ”gugulani”. Dar ce sunt ei sau cum își zic, contează prea puțin. Important e să fie utili cauzei…
1Ionel Cocan, ”Ce se știe despre gugani”, în Drum nou, an XXIX, nr. 8407/20.01.1972, p. 2; 2Vlad-Ionuț Musceleanu, ”Cazuri și (ne)cazuri OZN în România”, Ed. C.I.D., București, 2018.
Fenomenul ORB, praf şi fulgi de nea. Clădirea Primăriei Sectorului 1 dezvoltă o arhitectură eclectică, îmbinând elemente neoromanice cu trăsături neoromâneşti. Cavalerul cu scut, lance şi armură din vârful turnului (punctul cel mai înalt al clădirii) este un reper vizual şi important element de identitate. Bucureştenii cică i-ar zice ”Pandelică”, urmând prostul obicei de a băşcăli orice, oricând, oricum.
Ilustraţia reprodusă (de fapt o felicitare nu deosebit de reuşită din punct de vedere artistic şi tipografic) ne-a atras atenţia datorită acelor formaţiuni globulare, amintind de faimoasele ORB-uri. În realitate, avem de-a face cu reflectări ale luminii pe suprafaţa fulgilor de zăpadă. Nimic supranatural, nimic misterios!
Gabriel Constantinescu (Dumnezeu să-l odihnească în pace!) era pasionat de B.P. Hasdeu şi, pe această linie, de spiritism şi vânătoarea de fantome. Căpătase preocuparea aparent bizară, dar motivată în context, de a fotografia noaptea prin cimitire, sperând să surprindă manifestările ”lumii de dincolo”. Găbiţă observase mulţimea de sfere luminoase, de toate mărimile, surprinse în diverse cavouri, în special la Bellu. Împreună am reuşit să găsim explicaţia ”spiritelor globulare”: fiind vorba de spaţii înguste şi prăfuite, în primă instanţă curentul de aer ridica praful strâns acolo cu anii. La declanşare, lumina blitz-ului de la apartul foto se reflecta în particulele de praf, creând impresia de ORB. Din nou, nimic supranatural, nimic misterios!
Internetul e plin de astfel de imagini, prezentate ca revelaţii, când de fapt nu au nimic special. Ba chiar există în publicistica românească unii autori care câştigă bani buni interpretând greşeli şi defecte de fotografie în această cheie eronată.
Ce cred eu despre Illuminati. În secolul XVIII a existat o societate secretă, Iluminații din Bavaria, bazată pe principii iluministe (umaniste și raționale) și pornită din Bavaria (de aici și numele). După o scurtă expansiune, s-a ales praful de ei, din cauza unui melanj de disensiuni interne, intrigi politice și conflicte de teritorialitate cu alte societăți secrete (Rosicrucienii). Au încasat-o de la miliția landului, care le-a fabricat și niște documente care au constituit miezul legendei conspiro de mai târziu.
De reținut: Până în timpuri recente, majoritatea teoriilor conspirației au origine exclusiv instituțională (statală). Pentru că nimeni altcineva nu avea capacitățile necesare de planificare și implementare, dar mai ales de diseminare. Și acum, cu excepțiile de rigoare, e cam la fel.
Ulterior, cum se întâmplă adesea, au apărut fel de fel de ciudați care și-au atribuit în fals filiații prescurtate de la Iluminații din Bavaria ca suport de prestigiu. Chiar și subsemnatul a fost acuzat de diverși că s-ar pretinde Illuminati (ai de plm!), pe motiv că pe coperțile unor cărți, publicate la edituri asupra cărora autorul nu a avea nici o putere de influențare, apărea ca titlu al colecției ”New Illuminati Files”. Cel mai probabil era o strategie de marketing.
De reținut: A pretinde astăzi o filiație cu Iluminații din Bavaria este ca și cum te-ai da rudă cu supereroii din Marvel, văr cu Batman.
Alături de societățile de Illuminati (multe și degeaba!) coexistă o întreagă faună de oameni ”iluminați”, care știu ei cel mai bine dracu să-i pieptene ce. Aceștia sunt strungarii cu Nobelul în buzunar și merită o abordare separată.
De reținut: Oamenii ”iluminați” pot fi nebuni frumoși, nebuni în toată regula sau simpli escroci și nu e totdeauna ușor de făcut diferența.
În cască ni se suflă următoarele: La baza mitologiei moderne Illuminati stă un pamflet din anii ʼ60, ”Principia discordia”. Glumele pot fi luate în serios și pot avea consecințe dintre cele mai imprevizibile.
Sfinxul de la Pietreni (CT). Un microlit prezentat în Scânteia, la rubrica ”Faptul divers”, realizată de Petre Popa ”cu sprijinul corespondenţilor”:
”În timp ce se aflau cu tractoarele la arat, doi mecanizatori de la I.A.S. Pietreni (Constanța) au descoperit, scoasă de brăzdarul plugului, o piatră de aproximativ un metru lungime. Prin forma ei, piatra le-a sugerat imediat imaginea unui animal cu labele din faţă întinse într-o poziţie de odihnă.
– Parcă ar fi un miel – a zis unul dintre tractorişti.
– Ba, eu cred, mai degrabă, că seamănă cu un căţel – a răspuns celălalt.
«Disputa» lor a ajuns la nivelul specialiştilor:
– Este un idol cioplit in piatră de oamenii unor vremuri îndepărtate – au spus unii specialişti.
– Ba este un fantastic şi desăvârşit capriciu al naturii – şi-au dat cu părerea alţi specialişti. Până se vor dumiri ei, directorul I.A.S., inginer Septimiu Tilincea, a botezat respectiva piatră – care a iscat atâtea controverse şi mistere – «Sfinxul de la Pietreni», și l-a expus pe un soclu metalic în sediul unităţii. Pentru că, indiferent de semnificaţie şi origine, frumuseţea neobişnuită a «Sfinxului» nu a fost contestată absolut de nimeni”. (Petre Popa, ”Sfinxul de la Pietreni”, în Scânteia, nr. 10679/19.12.1976, pg. 2)
Dacă o mai exista sau nu, dacă a fost vorba de o piesă arheologică sau un ”capriciu al naturii”, sunt întrebări deocamdată fără răspuns. Satul Pietreni aparține de comuna Deleni, jud. Constanța.
Trovantul de la Brebu Megieșesc. Răsfoind presa autohtonă, România apare ca o țară a jegului, a gunoiului și puroaielor de tot felul. Poate așa e poruncă de la Stăpânii Lumii, dar explicația mai probabilă se află în idiotismul care animă o bună parte a breslei presarilor. Această ”realitate” schimonosită din massmedia are puțin sau deloc a face cu realitatea propriu-zisă. Am mai spus-o, e vorba de sindromul prostituatei bătrâne, tăbăcită de vicii și care are nevoie de stimuli din ce în ce mai acuți pentru a mai simți ceva. De-aici și preferința perversă pentru nefiresc și anormal în cantități imposibil de digerat de omul de rând.
Paragrafele introductive corespund unei situații ciudate. Există inițiative luminoase, cu rezultate pe măsură, pe care le poți afla doar prin cotlonele Internetului, pentru că mizeria și doar mizeria trebuie promovată. Sau poate n-au marcat banul cum, cât și unde trebuie? Un exemplu este proiectul ”Patrimoniu la răscruce” (aici), vizând digitizarea crucilor de piatră, a monumentelor de eroi şi a peisajelor istorice din judeţul Prahova. Bine structurat și implementat, informativ și estetic. Ar trebui extins la nivelul întregii țări. Poate dă Dumnezeu!
Am avut bucuria să regăsesc o cruce din Brebu Megieşesc (vezi intrarea precedentă) care mi-a atras atenția într-o deplasare făcută acum mulți ani, împreună cu Paul Rădulescu, la Brebu. Nici nu-mi amintesc ce căutam atunci, acolo. Din păcate, în descrierea de pe site – ”soclu semisferic masiv din piatră” – documentaristul nu sesizează că este vorba de un trovant, pietroaie folosite adesea cu rol apotropaic în zona geografică menționată.
Am mai găsit această dublă trovant–cruce și prin alte părți. Este un exemplu strălucit de sinteză a credinței poporului român care a sublimat în creștinismul ortodox vechi credințe păgâne.
Sub pretextul cinstirii strămoșilor, fel de fel de nulități propun un ecletism New Age, căruia-i spun neozamolxianism. Simple fantezii pentru adulți întârziați. Uitând mititeii că Biserica este mult mai apropiată de ce pretind ei, în nebuneala lor zăludă, a fi.
Trovant (în)creştinat (Brebu Megieșesc, PH). Deşi se află la marginea drumului, poate scăpa cu uşurinţă atenţiei. Este un monument simplu, o troiţă modernă, care însă condensează un episod din istoria credinţelor şi religiilor din ţara noastră: creştinarea structurilor păgâne. (GPS 45.16938 N, 25.77004 E)
Pentru comparaţie, o stâncă solitară de la Nucu (jud. BZ), pe caresătenii au amplasat o veche cruce de piatră, de mici dimensiuni:
”Tinerii au dreptate când vor ca mâine să nu semene cu astăzi, dar suntem tot atât de îndreptăţiţi să dorim ca poimâine să nu reînceapă alaltăieri”. (Léon Brunschvicg, filosof)
Asta vizavi de pulifricii care cred că soluția de aur e grabnica interzicere a orice nu le este pe plac. Și se trezesc, doldora de bune intenții, că deschid calea celui mai negru totalitarism.
Un mormânt. Îmi place să mă plimb prin cimitire.
Nu este vorba de vreo atracție macabră sau perversă, ci mai degrabă de căutarea unei oaze de liniște în tumultul cotidian. Poți învăța multe din cimitire; bunica îmi spunea că dibuiești ce fel de oameni sunt prin zonă după cum sunt îngrijite (sau nu!) mormintele. Cine n-are respect față de morți, n-are nici pentru vii, n-au nici de ei, n-au nici de tine.
În timpurile mai noi, martori ai tranziției capitaliste, la loc cu lumină și verdeață au apărut grozăvii și orori arhitecturale, martori stridenți ai parvenirii născute din perioada de tranziție. Un detaliu care multora scapă și trădează mentalități: utilizarea materialelor scumpe, arătoase dar perisabile. Un cavou trebuie să fie în primul rând trainic.
În acest spirit prezentăm mormântul Elenei Louis Blanc (1852-1890; născută Șuțu) din Cimitirul Izvor (Sinaia). Cel mai probabil este opera soțului ei, arhitectul elvețian Louis Blanc (1860-1903). Simplicitate durabilă, plină de eleganță și noblețe:
Popa a zis latină. M-am întrebat de unde dintele unora, din ce în ce mai mulți, în contra latinității poporului român. Înțeleg tendința dacistă, dar în cadrul canonului de complementaritate, în care poporul român s-a format din contopirea celor două civilizații și implicit este moștenitor al amândurora. De ce să elimini o parte și să ieși în scăzământ la total? N-are logică! Un prieten mi-a zis că punând problema astfel, gândesc ca jidanul. Nu știu care jidan, dar bravo lui, că e băiat deștept.
Nu aduce anul ce aduce ceasul. (Acest proverb este doar corolarul versetului 3:1 din Ecclesiast: ”Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer”.)
În data de 5 septembrie 2023, ÎPS Vladimir, Mitropolit al Chișinăului și Întregii Moldove, a înaintat o scrisoare Patriarhului Kiril, al Bisericii Ortodoxe Ruse. Documentul, care a circulat și în presă sub formă de transcriere și facsimil, a fost confirmat ca autentic de Mitropolia Moldovei. Un fragment mi-a reținut atenția:
”O altă tendință care preocupă poporul nostru și pe clerici, care într-un procent de 80% dețin cetățenie română – este dorința tot mai persistentă a Patriarhatului Moscovei de a absorbi Mitropolia Moldovei în așa-numita «Lume Rusă», care este străină aspirațiilor și valorilor noastre naționale. Din nefericire, această tendință reprezintă o continuare a politicii dure de denaționalizare promovată în perioada țaristă și ulterior în perioada sovietică, pe care Biserica Ortodoxă Rusă dorește să o «desăvârșească». Din păcate, Moscova nu a înțeles până în prezent faptul că poporul din Moldova are rădăcini latine și este perfect normal ca el să aspire să se apropie și să rămână în acest spațiu civilizațional, după veacuri de divizare artificială, fără a trăda Ortodoxia. Desigur, nu putem nega valorile care ne leagă de poporul rus, în special cele exprimate prin credința comună, dar acest lucru se aplică și relațiilor noastre cu popoarele cu care avem convingeri religioase comune precum cel greac, român, bulgar, sârb și altele, iar acest lucru trebuie tratat ca atare și nu poate fi temei pentru nicio intervenție în afacerile noastre interne sau pentru «influențarea» aspirațiilor noastre”.
Așadar:
Absorbție în Русский мир, colonizare culturală prin deznaționalizare vs ”Moldova are rădăcini latine și este perfect normal ca el (poporul din R. Moldova – n.n.) să aspire să se apropie și să rămână în acest spațiu civilizațional, după veacuri de divizare artificială, fără a trăda Ortodoxia”.
Rădăcini LATINE, nu desenele animate pe care unii și alții le au în capul-dop, util doar să nu le plouă-n gât! Nu mă întrebați pe mine cum se face că ”naționaliștii” – nu toți, dar mulți dintre ei! – trag la aceeași căruță cu cei care nu doar vor, ci fac – fizic, cuantificabil – deznaționalizarea românilor.
Ocultism, daci, Kremlin. Un articol publicat de LARICS (aici). Un citat sau mai degrabă o trimitere:
”BUNA ZIUA, RUSIA, здравствуйте Россия – pagină administrată de Aurora Inoan (cu domiciliul în Ruse, Bulgaria), ocupându-se și de o afacere personală (Centrul naturist Herba Vita cu sediul pe str. Mostova 17a, Ruse) pentru a-și întreține activitatea propagandistică. La profilul paginii este afișată imaginea unei emisiuni cu eleva Sabina Elena – fata cu bentița tricolor care a scandalizase în 2013 întreaga Românie, oferind publicațiilor ultra-naționaliste de lucru. Printre materialele distribuite, găsim un număr mare de articole preluate de pe TsarigradTV (site deținut de magnatul Konstantin Maloffev, unul dintre apropiații lui Putin și principalul finanțator al propagandei ruse în Balcani și Spania), Sputnik, RT, TASS și News.bg”.
Pe doamna asta, Aurora Inoan, noi o cunoaștem indirect. Ținea o revistă de (pseudo)ocultism, celebră în epocă. Între timp pare să-și fi schimbat ocupația: s-a mutat în Bulgaria, ține o afacere cu remedii naturiste și face propagandă Rusiei (probabil benevol…).
Ceea ce este însă și mai interesant la această doamnă și la fosta ei revistă este că în paginile ei se producea tribul lui Napoleon Săvescu de la Dacia Revival. Cei cu Congresul de dacologie. Luni și ani de zile, băieții ăștia au avut în revista dnei. Inoan paginile lor dedicate, probabil la fel de benevol puse la dispoziție de aceasta.
Probabil coincidențe. Curioase coincidențe.
Doru Davidovici și un motto cu bucluc. Reeditarea cărții lui Doru Davidovici ”Lumi Galactice” a apărut în 1992, postum.
În deschidere ni se comunică că prima ediție a fost violentată de redactor și de-abia prezenta reproduce manuscrisul original. Am avut răbdarea să comparăm în oglindă cele două texte. Modificările sunt minore, încadrându-se la cosmetică editorială și în ceea ce ne privește, le considerăm oportune.
Din noua ediție lipsește un minim aparat critic, care să amintească măcar numeroasele erori prezente în lucrare. În schimb, dispare convenabil (și deloc explicat!) motto-ul incriminat de N. Prelipceanu în ”România literară” (nr. 19/7.05.1987, p. 8):
”Cărţile prea căutate de «publicul larg» e mai bine să nu le citeşti. Pentru că poţi avea uneori (multiple) surprize şi nu dintre cele mai plăcute. Aşa, de exemplu, numai diavolul m-a pus să deschid, într-o duminică din aprilie curent, volumul (faimos încă de anul trecut, când a apărut) Lumi galactice de Doru Davidovici.
Din Argument am aflat că un anume «Aviator Balica Ion» a scris următoarele versuri actualmente motto al «argumentului»: «De mult de tot, ştiam şi eu să zbor/ Dovadă n-am, însă mi-aduc aminte». Tot diavolul, altul sau acelaşi, mă pusese, cu ani în urmă, să citesc prima carte a unui poet de marcă al zilelor noastre, Adrian Popescu. Volumul se numea Umbria (Editura Dacia, 1971) şi nu era dintre cele după care «publicul larg» se dă în vânt. Aici, la pagina 32, în poezia Arsura, iată ce strofă am putea cu toţii, dacă am citi: «Ochiul arzând se hrăneşte din ceară/ Și face un strop de rouă fierbinte/ Odată am ştiut să zbor, odată/ Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte» (subl. ns. – N.P.). Aceeaşi strofă, nemodificată, face de data asta corp comun cu celelalte două ale poeziei Arsura, la pagina 17 a volumului antologic O milă sălbatică (Editura Cartea Românească, 1983, colecţia Hyperion), al aceluiaşi Adrian Popescu.
Aşadar, ceea ce găseşte autorul Lumi-lor galactice, Doru Davidovici, remarcabil până în gradul de a deveni un motto, nu este decât transcrierea greoaie, mai neîndemânatică, mai ternă sau terre-à-terre (!), a unor extraordinare versuri scrise mai întâi de un poet. Sigur că marile sentimente din cărţile poeţilor sunt, la urma urmelor, destinate a-i ferici şi pe cei mai puţin dotaţi ei înşişi în această direcţie, dar numai până în punctul în care ele pot fi transcrise, mai bine sau mai prost, şi semnate. Oricât i s-ar potrivi «aviatorului Balica Ion» versurile lui Adrian Popescu, el nu are dreptul să şi le însuşească nici chiar în ideea că ele nu vor deveni altceva decât un motto la o carte prea căutată de «publicul larg». Ba, mai mult, în felul acesta, «publicul larg» este inoculat cu un fals, este minţit, şi va rămâne – dacă va rămâne – cu impresia că «aviator Balica Ion» este cel care a avut acea frumoasă, remarcabilă, idee poetică”.
Atât de serioasă era cartea lui DD, încât începea cu un plagiat penibil, referențiat aiuristic. Și dacă e să ne întrebați pe noi, continuă în același stil, compilând surse străine, alese nu după relevanță sau veridicitate, ci după posibilitățile de acces la publicistica occidentală.
Transferuri de jucători. De-a lungul timpului, science fictionul și literatura de fenomene și mistere s-au împletit mai ceva ca șerpii. Și nu doar la nivel de teme și motive literare. Și-au împrumutat și scriitori. Explicații ar fi mai multe. Azi ne oprim la ipostaza în care scribi ratați de SF s-au manifestat plenar în celălalt domeniu.
Cităm din Colecția Povestiri științifico-fantastice (CPSF), periodic editat de revista Știință și Tehnică.
”MARIUS-FLORENTIN IORDAN (Ploiești), ȘTEFAN STOENESCU (București), LEB PETER (Târgu-Mureș), ILIE NICOLAIE (Câmpina). Lucrările trimise nu sunt edificatoare cu privire la talentul dv. Mai încercați”. (”Poșta redacției”, în CPSF, nr. 420/mai 1972, p. 31)
”LEB PETER (Târgu-Mureș). Parcă e ceva mai bine, dar drumul până la bine este dificil și spinos. Te-am încuraja să continui dacă acest lucru nu ți-ar perturba traiectoria școlară, ceea ce ar fi atât în detrimentul formării dumitale în general, cât și în acela al talentului posibil. În vremea noastră, scriitorul nu poate fi un ignorant; el este un om cu o solidă pregătire, adesea multidisciplinară”. (”Poșta redacției”, în CPSF, nr. 456/11.1973, p. 29)
Peter Leb (†) a întreprins investigații OZN și conexe, afirmându-se prin revista ”RUFOR” (seria II-a, din Târgu-Mureș). Valoare din categoria ”Mai încercați”.
”ION VANGIIELE (Ploiești) Povestirea «Incident» ar merita s-o mai lucrați; ideea ei este interesantă, dar deocamdată ați exprimat-o într-un stil prea școlăresc. «Enigma Abul-Șăhar» ne pare mult mai bine scrisă, dar tema ei ține exclusiv de fantasticul miraculos, în ciuda suspansurilor à la Mannix. în ceea ce privește «Măgarul», schița dv. este o glumă, nu prea nouă din păcate (vezi povestirea lui Frederik Brown), și, în plus, lipsită de candoarea sarcastică și de efectul atât de puternic al acesteia din urmă. Totuși toate cele trei lucrări denotă că aveți talent, așa că așteptăm un nou semn de la dv. (Atenție însă la «fleacurile» gramaticale și ortografice!). În «Gemima», «Vis», «Pod» și celelalte alegeți de asemenea idei cunoscute, dar nu reușiți a le da acel minim de originalitate fără de care literatura devine inutilă. N-avem nici o prejudecată în publicarea unor nume noi. Dimpotrivă, așteptăm de la acestea un spor de neprevăzut, dar această prospețime a ideii și a viziunii trebuie să se facă simțită. Nu vrem să vă descurajăm, deoarece insistența dv. și unele imponderabile stilistice ne fac să bănuim că sunteți realmente înzestrat cu talent. Este însă necesar să vă concentrați acest talent asupra unei idei mai puțin banale, s-o gândiți mai profund și s-o exprimați mai aproape de artă. Aceasta pretinde atât o cunoaștere a ceea ce s-a scris în science-fiction (măcar a lucrărilor apărute în românește), pentru a vă putea distanța de căile prea bătute, cât și o atenție specială acordată mijloacelor de expresie. Am dori să ne scrieți despre celelalte preocupări ale dv., ce profesiune aveți, unde lucrați și dacă nu credeți că ar fi posibilă înființarea unui cenaclu științifico-fantastic în orașul dv.”.(”Poșta redacției”, în CPSF, nr. 434/12.1973, p. 31)
Ion Vanghele s-a remarcat în cadrul revistei ”Magazin(ul) Parapsihologic”, unde a prestat cu repetiție. În 1973 stătea prost cu gramatica și ortografia; la începutul anilor 1990 era deja inițiat. Inițiat în OZN, paranormal, ocultism.
Interes real vs. Interes mimat. De-a lungul timpului am cunoscut numeroși ”pasionați” sau ”cercetători” ai misterelor și fenomenelor de tot felul. Zeci, sute, poate chiar mii. Cu vremea ne-am lămurit că la majoritatea dintre ei interesul față de subiect nu era unul real, ei fiind doar niște vajnici căutători ai unui ”adevăr” propriu și personal și total neinteresați de adevărul-adevărat. Ulterior am început să căutăm răspunsuri la ceea ce numeam un interes mimat. Numai că eram într-o eroare: simularea implică un act voluntar, un act conștient, un act de voință. Iar în majoritatea cazurilor (excluzând nu puținii escroci și impostori din domeniu), cei la care facem referire se manifestau cât se poate de sincer. În final, ne-am stabilit la o explicație care ține de ”gândirea laterală”.
Auto-erotismul (cunoscut și sub denumirea de masturbare sau malachie) constă într-un act pur mecanic, determinat de o fantezie conjuncturală mai mult sau mai puțin structurată, având adesea la bază o reprezentare sau un suport material. Auto-erotomanul își alege și-și extrage din reprezentare strict și punctual elementele care-l interesează, neglijând total restul ansamblului.
Mai mult sau mai puțin de mirare, comportamentul individului auto-erotoman față de fetișul său este oglinda fidelă a celui observat la misterio-fenomenologi. Exact acea aplecare spre un ”decupaj” țintit, ignorând total restul ansamblului.
De obicei aplecarea spre ceea ce se numesc subiecte pseudoștiințifice este pusă pe seama inculturii și ignoranței. Parțial, explicația este justă în unele cazuri (mai ales pe partea de creditare ”în alb” a unor bazaconii), însă nu trebuie uitat un procent însemnat de persoane care aderă la această subcultură, fără a se încadra în parametrii setului de mai sus. Ei nu sunt nici puțini, nici nesemnificativi în ansamblu. Pe de altă parte, deosebit de facilă, are tendința să mascheze explicații alternative.
Pe baza comportamentului observat, noi tindem să credem că această adeziune se justifică preponderent prin dorința de a satisface niște nevoi. Exact ca și în cazul auto-erotismului de care aminteam mai sus. Aceste nevoi parțial variază de la o epocă la alta și de la o cultură la alta, într-o continuă reconfigurare în funcție de dezvoltările sociale. Este un subiect deosebit de complex și dificil de abordat.
O Probă pentru existența Uriașilor? Circulă pe interneți o filmare ”de epocă” cu un uriaș defilând la o paradă a trupelor imperiale japoneze. Decupajul este folosit în argumentarea existenței reale a uriașilor și bineînțeles a unei tentaculare conspirații care le-ar ascunde existența. (Exemplu aici)
Scurt pe doi, credincioșii distribuie în necunoștință de cauză secvențe din filmul Dai Nipponjin, turnat de regizorul Hitoshi Matsumoto în 2007. Este un comedie cu structura unui documentar, din categorie filmelor japoneze cu monștri (kaiju).
Putem doar specula intenția celor care au introdus inițial acest material în legendariumul gigantesc. Trolling, oportunism sau pur și simplu oameni care în lipsa dovezilor aleg să le fabrice. Asta nu-i scuză câtuși de puțin pe cei care rostogolesc aceste prostioare fără o minimă verificare.
Volumul Constantin Salcia, Oameni și destine (ebook în format PDF, Ed. Nobiscum Deus, București, 2023, 978-606-95581-6-4) din secțiunea Librărie a fost înlocuit cu ediția a II-a (Noboscum Deus, 2025). Cartea este oferită gratuit, în format non-comercial (aici).
Ambrozio Lauro. Fenomeni paranormali din 1935. În Botoșanii anului 1935, se insinuează Ambrozio Lauro, ”italian făcător de minuni”, exploatând naivitatea credulilor, ”prezicându-le viitorul cu o exactitate nedesmințită încă…”.
”Curentul” vorbește de o ”psichoză populară”, generată de acest ”inspirat”, ”posedat al așa-ziselor științe oculte”. Foaia Poporului îl numește ”un nou sfânt”. Iar Universul constată că ”e de mirare că autoritățile permit o asemenea escrocherie, fără să ia nicio măsură”.
Arc peste timp. Util câtorva, inutil majorității:
”Din învățăturile și impresiile pe cari le-am cules de-alungul vieții, am compus o carte de sinteză filosofică: «Magia comorilor» în care se vor găsi, după moartea mea, multe din tainele naturii pe cari le-am cunoscut” (Ambrozio Lauro).
”Manualul conține unele noțiuni inerente, ce pot fi dezvoltate în tehnici extrasenzoriale nedorite de autor. Rămâne la latitudinea cititorului cum le va folosi”. (Vasile Rudan, ”Prolog la Manualul de supraviețuire, ce va fi lansat în curând”)
Una peste alta, și pe-atunci și mai prinʼcoace se aciolau prin țărișoară pribegiți de-aiurea, înșelând cu practici fantasmagorice, cuvinte potrivite și cu largul concurs al autorităților. ”La fel ca ieri, ca și azi, ca și mâine mereu…”.
(Bibliografie: ***, ”Și la Botoșani a apărut un făcător de minuni?”, în Curentul, nr. 2693/04.08.1935, p. 9; ***, ”Și la Botoșani a apărut un «făcător» de minuni”, în Universul, nr. 212/ 04.08.1935, p. 11; ***, ”Un nou sfânt”, în Foaia poporului, nr. 34/18.08.1935, p. 3)
1930-5: Marșul soldaților fantomă. Preluând o corespondență din Atena, Oastea Domnului (tribuna organizației religioase omonime din Sibiu) o interpretează în cheie proprie, prăpăstioasă. Rețeta clasică: iubirea de Dumnezeu se întărește prin frica zilei de mâine. De multe ori reală, de cele mai multe ori indusă.
”Pe la sfârșitul lui Mai, câteva zile la rând, înainte de răsăritul soarelui, apăru o oaste cerească deasupra insulei Creta și anume deasupra orășelului Sphochia, pe malul mării, unde e Mănăstirea sf. Haralambie.
Această armată (a cărei chip se vede aci) are săbii și coase de flacără. Pe chivăre au crucea. Numărul ostașilor e nesfârșit. Apare în văzul tuturor țăranilor și corăbierilor străini. (…) Apariția acestei oști cerești e numai înainte de răsăritul soarelui, când se crapă de ziuă. E vizibilă numai pe porțiunea dintre Mănăstirea sf. Haralamb, sf. Ana până la marginea mării”.
Se mai menționează că ”arătarea a fost prinsă în chip de niște pictori, desenatori, cari au fost și ei la fața locului”.
După Creta (Sphochia, 1930) urmează o apariție oarecum similară în Macedonia (Orizari, 1934). De data asta fenomenul este surprins pe peliculă, de ”o societate de filme”.
Cât despre explicații, fiecare cu a mă-sii: țăranii cu fantome și semne de rău augur, ostașii Domnului cu războiul și Apocalipsa, savanții cu gazele de mlaștină (anticipând explicația favorizată pentru OZN-uri):
”Societatea pentru cercetări fizice din Atena a întocmit un raport în care descrie fenomenul ca pe o figură luminoasă care după ce străluceşte câteva minute pe cer, dispare brusc. Explicaţia, necontrolată încă, a fenomenului s’ar găsi în emanaţiunile mlaştinilor din împrejurimi în care în cursul timpului au pierit numeroase turne de vite. Procesul de descompunere al cărnurilor intrate în putrefacţie ar provoca, pe cale de emanaţii fenomenul luminos. Nu s’a putut însă explica apariţia luminii la una şi aceeaş oră, nici forma ei totdeauna precis conturată”.
Mult mai probabil e ca cineva să se fi jucat cu mințile oamenilor, folosind proiecții pe nori.
Trăgând linie, există martori oculari, declarații, reprezentări grafice și cadre filmate, rapoarte oficiale. Dorință de a cerceta să fie!
(Bibliografie: ***, ”O arătare cerească în insula Creta”, în Oastea Domnului, nr. 25/22.06.1930, p. 1; ***, ”Arătarea cerească din insula Creta: iată chipul ei”, în Oastea Domnului, nr. 28-29/20.07.1930, p. 2; ***, ”Vedenia ciudată din Macedonia grecească”, în Universul, nr. 322/24.11.1934, p. 8; ***, ”Fantoma răsboiului”, în Curentul, nr. 2455/02.12.1934, p. 3; ***, ”Iarăși sa ivit arătarea cerească din Insula Creta”, în Oastea Domnului, nr. 49/02.12.1934, p. 4)
Ion Gheorghe, Cultul Zburătorului (Ed. Eminescu, București, 1974)
Cartea (PDF) este oferită spre lectură în format digital, noncomercial. Suportul tipărit a fost pus la dispoziție de amicul GG, scanarea am făcut-o în cadrul C.I.D., iar finisarea este semnată de prietenul nostru Șapte.
Am exprimat părerea noastră despre omul Ion Gheorghe și opera sa cu alte ocazii. Nu revenim. Ce este de subliniat și întărit este că pentru a critica ceva, trebuie să cunoști ce critici. Să fi citit măcar autorul, dacă nu și să-l fi înțeles (oricum, în cazul lui Gheorghe e mai greu cu înțelegerea, dacă într-adevăr există ceva de înțeles). Pare de bun simț, dar am întâlnit atâția care vorbesc despre ce nici n-au habar…
Lectură plăcută și protejați trovanții!
Alfegas, La Symbolique des Chiffres (Paris, 1913).
Acum un timp rula pe Internet o goangă care explica cifrele arabe, forma și valoarea lor prin… numărul de unghiuri ale fiecăreia. Am scris pe undeva, la vremea ei, de aberația asta. Ca și altele asemenea, ea este rezultatul a trei factori: minți (mult prea) odihnite, public ignorant plus credul plus inert și nevoia unor de a se prezenta ca oculți, cunoscători într-ale lumilor nevăzute și toate cele.
Broșura (PDF) a aparținut bibliotecii regretatului Silviu N. Dragomir. Scanarea s-a făcut în cadrul C.I.D., iar finisarea este semnată de prietenul nostru Șapte.
Alfegas a făcut parte din influentul cerc al ocultiștilor eclectici francezi de secol XIX dirijat de Papus (Gérard Encausse).
Dezvoltă și popularizează ideile lui Éliphas Lévi (Alphonse-Louis Constant), care derivă literele grecești și latine, dar și cifrele arabe dintr-un pantaclu numit de el ”Planul Thebei” (vezi ”Cours de philosophie occulte. Lettres au baron Spedalieri”, 1861, scrisoarea XII). Aceeași figură este indicată anterior ca ”Semnul Marelui Arcan” (”Clef des grands mystères…”, 1859). Foarte probabil fantezistă, soluția Lévi – Alfegas are doza sa de eleganță și romantism. Ceea ce lipsește teoriei unghiulare, de factură făcătură profană și New Age.
”În 1998, Dan Pavel publica în ”22” o ”Scrisoare deschisă” care peste ani s-a dovedit profetică:
”Reacția studenților de la INI (Institutul Național de Informații, n.n.), încurajați de unii dintre profesori, a fost una de un virulent naționalism, antioccidentalism și, mai ales, antiamericanism; unii au făcut elogiul fostei Securități, care cică ar fi fost «patriotică», a lucrat «pentru interesul național», a făcut și «lucruri bune». Ion Cristoiu a intuit de unde bate vântul populist, adăugând că nu este sigur că democrația este cea mai bună, iar comunismul a fost cel mai rău, iar studenții aplaudau astfel de intervenții”;
”Îmi dau seama că o bună parte dintre studenții acestei instituții sunt odrasle ale unor oameni care au lucrat în fosta Securitate, miliție, armată, etc., că le este greu să accepte altceva decât au învățat în familie sau la INI, mai ales faptul că părinții sau rudele lor au greșit, că nu erau bine plasați în istorie și morală, că atingeam niște răni dureroase, dar aceste instituții erau represive, ele nu au apărat niciodată interesele națiunii, ci numai ale statului comunist”;
”Cum este posibil ca unii dintre acești tineri (viitoare cadre SRI, n.n.) să se manifeste într-un mod primitiv antioccidental și antiamerican, în linie directă cu ideologia fostei Securități, …”. (Dan Pavel, Scrisoare deschisă D-lui Mircea Gheordunescu director adjunct al SRI, D-lui Dorin Marian consilier pentru probleme de securitate al președintelui României, în ”22”, nr. 6/10-16.02.1998, pg. 5)
Este timpul să reafirmăm că anumite carteluri (că partide nu sunt decât cu numele!) ”naționaliste” nu-și trag seva și inspirația de la Moscova, ci din zona capitalului autohton, gardat de fosta și noua Securitate. Ăia mai bătrâni vin dinainte de 1990; tinerii sunt dintre cei școliți pe vremea când Dan Pavel striga în deșert. Mai grav e că acești imbecili ar putea jura, cu o mână pe inimă și alta pe icoană (ca orice securist reformat care se respectă!), că ei sunt patrioți și stâlpi de țară.
”O profeţie a Craiului Munţilor «Într’o noapte de toamnă, a putut fi prin anii 1865-66 (povesteşte nonagenarul dascăl din Hălmăgel Alexandru Popescu, al cărui tată, Vichentie, fusese căpitan în oastea Iancului) – picase iară Iancu la noi în sat.
Când am văzut că ţine spre casa popii Grigorescu Grigore, m’am luat şi eu într’acolo. Îndată ce a sosit lancu, popa a poruncit preotesei să aducă vinars, pită şi clisă. Şi ne-am omenit toată noaptea.
Iancului nu-i plăcea să vorbească despre revoluţie: a spus numai atât, că vaca lui cea neagră va fata peste 70 de ani.
Noi am priceput atunci că la 70 de ani după revoluţie se va întâmpla o mare minune. Cât am trăit, n’am uitat aceste cuvinte. Şi, Dumnezeu, ori păcatele mele, nu m’a lăsat să mor, până ce am ajuns să văd minunea cu ochii.
Socoteşte şi dumneata: 1848 cu 70 fac tocmai 1918».
(Din amintirile despre Avram lancu ale poporului din ţinutul Hălmagiului, culese de d. Traian Mager, profesor în Arad)”. *** – O profeție a Craiului Munților, în Tribuna (Cluj) nr. 29/2.12.1938, pg. 12
OZN, parapsihologie, ocultism. ”Legătura ocultă cu fenomenul OZN este confirmată de rapoartele despre OZN-uri provenite din fosta Uniune Sovietică. De fapt, din cauza numeroaselor relatări venite din acea parte a lumii, Vallée a decis să facă o vizită acolo și a ajuns să scrie o carte intitulată UFO Chronicles of the Soviet Union. Cosmonauții, a descoperit Vallée, dintre care unii raportaseră fenomene OZN, sunt de obicei instruiți de parapsihologi și antrenați în meditația orientală.[16] Un parapsiholog este o persoană preocupată de investigarea dovezilor pentru fenomene paranormale precum telepatia, clarviziunea și psihokinezia (forme standard de ocultism).
Aflându-se pentru prima dată în URSS pentru cercetări, Vallée, observând sute de cărți despre paranormal pe rafturile gazdei sale, i-a spus: «Nu ne-am fi așteptat niciodată să găsim un nivel atât de ridicat de interes pentru paranormal în Uniunea Sovietică». Subiectele abordate de aceste cărți variau de la astrologie la spiritism și până la cercetarea fenomenelor psihice.[17]
Gazda sovietică a răspuns spunând: «Suntem înaintea voastră în studiul paranormalului pentru că bisericile occidentale v-au ucis toate vrăjitoarele în numele dogmei lor. … Nu aveți decât să vă învinuiți pe voi înșivă dacă aveți mai puțini psihici înzestrați. Le-ați eliminat genele din fondul genetic». [18]; 16-8 Jacques Vallee, UFO Chronicles of the Soviet Union, Ballantine Books, New York, 1992), p. 109, 118, 118” (aici)
Ideea din ultimul paragraf am dezvoltat-o independent în prefața la Arthur Machen, Fețele palide (aici). Inițierea veritabilă în spațiul latinității orientale urmează un cu totul alt tipar decât în Occident, fiind, paradoxal, mai degrabă populară decât cultă.
Unii făceau ”îndreptări” (un fel de proto-fact-checking) pe la începutul anilor 2000. Fără fonduri externe dubioase, fără traveling la business class, fără gale de premii și expuneri demimondene și, desigur, fără balast ideologic. De-aia noi ne uităm ca la gândaci de bucătărie la ăștia cu fact-checking-ul de azi.
Gabriel Constantinescu a fost membru fondator al Asociației pentru Dezvoltare Durabilă ”Zorile”. Spunem a fost pentru că acum împarte cu fratele lui Puya figura. E la cimitir adică. Pentru că Dumnezeu îi ia la el pe oamenii buni și lasă să bântuie Pământul toate…
Doppelgänger. O întâmplare ciudată, relatată de Johann Wolfgang von Goethe în Dichtung und Wahrheit (Poezie și adevăr). Marcat de o presiune psihică intensă, Goethe își vede ”dublura” (deși episodul poate fi interpretat și ca o precogniție):
”În graba şi confuzia acelor zile nu m-am putut totuşi abţine s-o mai văd încă o dată pe Friederike. Am trecut atunci prin ceasuri apăsătoare, a căror amintire n-am păstrat-o. Când de pe cal i-am întins mâna, ea avea lacrimi în ochi iar mie mi se strângea inima. Am pornit călare pe cărarea care ducea la Drusenheim şi atunci am trăit una din presimţirile cele mai ciudate. M-am văzut pe mine însumi, nu cu ochii adevăraţi, ci cu acei ai spiritului, venind din direcţia opusă, pe acelaşi drum şi tot călare, îmbrăcat într-o haină pe care n-o mai purtasem niciodată, sur-albăstrie, împodobită cu fir de aur. Când m-am scuturat din acest vis, apariția pierise. Este ciudat faptul că după opt ani de zile, ducându-mă s-o văd din nou pe Friederike, purtam tocmai haina pe care o văzusem în nălucire şi pe care n-o alesesem cu voinţă, ci o imbrăcasem din întâmplare. Orice s-ar putea crede despre astfel de lucruri, trebuie să spun că prea curioasa arătare mi-a adus o alinare în acele clipe ale despărţirii. Durerea de a părăsi pentru totdeauna minunata Alsacie şi toate acele lucruri de care îmi fusese dat să mă bucur acolo s-a potolit dintr-o dată şi smulgându-mă din ameţeala bunului rămas, m-am regăsit apoi în paşnica şi vesela călătorie.
Ajuns la Mannheim, …” (ediția în limba română, pp. 57-58)
Din Raportul Comisiei Baker-Hamilton (Grupul de Studiu pentru Irak, epoca Bush).
- Oficial american: ”Dacă ar exista forțe militare străine în New Jersey, Tony Soprano ar fi lider insurgent”.
- Oficial irakian: ”Al-Qaeda este acum o franciză în Irak, ca McDonald’s”.
Să se explice astfel de ce tabăra CG-istă colcăie de interlopi și de ce suveranismul vopsit seamănă al naibii de bine cu o franciză?
Am învățat și noi de la alții, mai bătrâni și mai trecuți prin multe. Basarabia de Nord, în gura sau în pixul unui naționalist, e red flag maxim. Invariabil trebuie folosit nordul Basarabiei, singura variantă corectă geografic și istoric. Ticăloșii, sau doar pripașii noștri, influențați de reaua-credință și vorba amăgitoare a vrăjmașului, vor să inducă ideea că ar exista sau că ar fi existat mai multe Basarabii, delimitate cumva natural. Nu este cazul.
A se repeta de 100 de ori nordul Basarabiei, până intră în reflex!
Ceea ce azi, în limbaj raționalist-materialist-ateist se numește ”pseudoștiință”, în Noul Testament este desemnat ca ”știința mincinoasă”, ”știința pe nedrept numită astfel”. Nihil sub sole novi. Rămâne de văzut dacă etichetarea, atunci și acum, nu îmbrăca și o (oarecare) componentă ideologică.
Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, 6:20
- Biblia ortodoxă: O, Timotei, păzeşte comoara ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase;
- Varianta Cornilescu: Timoteie, păzeşte ce ţi s-a încredinţat; fereşte-te de flecăriile lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei, pe nedrept numite astfel;
- Vulgata: o Timothee depositum custodi devitans profanas vocum novitates et oppositiones falsi nominis scientiae.
Pe vremea lui Ceaușescu vorbeai când ți se dădea voie și spuneai ce ți se permitea să spui. Unii se temeau și să gândească, de frică ca mimica feței să nu le trădeze gândurile. Pare o exagerare rizibilă, dar nu-i deloc așa…
O consecință directă a fost apariția așa-numiților ufologi angajați. Poziția lor îi obliga la un anumit grad de profesionalizare.
Apoi a venit ”democrația originală” (sintagma îi aparține lui Ion Iliescu). Și tot poporul a descoperit că se pricepe la orice, putând trăncăni în voie, în numele libertății de exprimare. Curând, dreptul la opinie (garantat de Constituție) a fost înlocuit cu aberația că opiniile au o valoare egală, independentă de parametrii (inteligență, cunoștințe, expertiză, ș.a.) emițătorului. La această stare de fapt a contribuit promovarea părerologilor de tot felul și gradul minor de instruire a publicului în anumite domenii.
Și așa s-a umplut România de ufologi auto-intitulați. Măcar ăia bătrâni aveau girul unor instituții serioase: PCR, DSS, crema…
În acest moment, la unii a apărut o percepție și o poziționare duală.
Prima este o consecință cauză-efect: văzând că spusele lor sunt luate în serios de către un public ignorant, anumiți indivizi au început să se ia în serios.
Poziționarea este însă mai interesantă. Dacă în particular acești indivizi recunosc că sunt diletanți, pentru public și-au creat structuri și se prezintă ca profesioniști. Și ce să vezi, sunt creditați și în țară și la export.
Pe acest aspect ar trebui insistat, deoarece sună a escrocherie. Mai ales când sub titulatura derivată de ”specialiști în non-convențional” obțin foloase materiale prin comercializarea a fel de fel de device-uri inutile și periculoase. În toate cazurile analizate, aceste persoane și organizațiile lor și-au securizat atestate, certificate și protocoale oficiale. Anti-sistem, dar la braț cu Statul…
”Un prădător este adesea orb la pericolul ce-l pândește…” (Strămoșul, Darkest Dungeon, după uciderea Colectorului)
Emilia Șercan. Manual de întrebuințare:
”- Principalul este să provoci derută în lagărul inamic, spunea Ostap, plimbându-se prin odaia sa spaţioasă de la hotelul «Karlsbad». Duşmanul trebuie să-şi piardă echilibrul sufletesc. Acest lucru nu e chiar atât de greu de făcut. În definitiv, oamenii se sperie cel mai mult de ceea ce nu înţeleg. (…) Clientul începe să fie nervos. Acum trece de la nedumerirea tâmpă la frica fără motiv.” (Ilf și Petrov, Vițelul de aur, p. II, c. X)
N-au sforarii doamnei prea multă carte, dar au învățat la Școala Vieții manevre simple și eficiente.
La intrarea în Technisches Museum din Viena te întâmpină un… perpetuum mobile. N-or ști austriecii că așa ceva e imposibil? Ba da; situația e reglată în 
panoul explicativ atașat. Rolul său este de a atrage atenția și a stârni curiozitatea, condiții necesare unei mai bune receptări a exponatelor.
Orice s-ar spune despre Erich von Däniken, omul a atras atenția și a stârnit curiozitatea asupra unei multitudini de domenii: de la istorie și arheologie, la mitologie și etnografie. Discursul lui ar fi putut fi interceptat pe parcurs, rectificat și folosit în promovarea unor ramuri ale cunoașterii care, s-o spunem pe-aia dreaptă, nu interesau multă lume. N-a fost să fie, ba chiar a fost pe dos.
Niște ”științifici”*, simpli funcționari, specializați în a plimba ”știință” ca flegma-ntre obraji și ca bășina între buci, au preferat să-l ignore pe Däniken, la pachet cu publicul său. Astfel încât teoriile elvețianului au corupt o mulțime de lume, zeci și sute de milioane, și au provocat în timp pagube greu de socotit, probabil de ordinul miliardelor. (Pseudo)perpetuum mobile și-a făcut treaba. Doar că lipsea Muzeul…
*Când ne referim la ”științifici”, avem în vedere popularizatorii de știință, dintre care nu puțini pozează sau sunt eronat asimilați de public ca oameni de știință (în același fel în care prompterista Andreea Esca este percepută ca jurnalistă).
La moartea lui Däniken. Am aflat și noi, cum au aflat și alții, cum a aflat de altfel toată lumea, că a murit Erich von Däniken. În ceea ce ne privește, am scris despre el cât era în viață. Chiar de curând (aici și aici).
Interesante au fost comentariile presei autohtone. Baliverniști calificați. Däniken nu avea cum să fie pseudo-savant (Bogdan Tiberiu Iacob), de vreme ce nu s-a prezentat niciodată ca om de știință. Däniken nu putea autora pseudo-știință, de vreme ce nu a dat niciodată scrieilor sale măcar o poleială științifică. Și contrar a ce crede Ana Maria Teșcan, o pizdulice veselă de la Hotnews, Däniken nu a ”lansat teoria că extratereștrii au ajutat la construcția marilor civilizații antice”. Au făcut-o alții. El doar a popularizat-o la un nivel foarte scăzut, dar tocmai de aceea ușor accesibil gloatei, dându-i un aspect vizual, cinematografic.
Dacă o reacție la un stimul este vădit disproporționată în raport cu acesta, înseamnă că avem de-a face cu un pretext de manifestare și cauza reală trebuie căutată în altă parte.
A se folosi în circuitul social, unde două tabere de români se încaieră strașnic, zilnic, pe motive din cele mai mărunte. Posibil să ne lămurim în curând dacă umorile astea țin de foame…
Republica populară Romînă vs farfuristica imperialistă (în contextul valului de observații, debutat în Europa în vara anului 1953)
”… la sfârșitul lunii octombrie (1954, n.n.), guvernul iugoslav și-a manifestat interesul oficial. Ziarele din Belgrad au anunțat că va fi inițiată o «anchetă atentă», întrucât au fost primite relatări de la «operatori ai turnurilor de control, stații meteorologice și sute de fermieri». Însă partea declarației care a cântărit cel mai greu a fost aceasta: «Oameni de știință din observatoare astronomice au văzut aceste obiecte ciudate cu propriii lor ochi».” p. 237
”Probabil cel mai neobișnuit aspect al «valului european» (European Flap, în original) a fost că țările de dincolo de Cortina de Fier aveau propria lor agitație, una strict internă. Primele indicii au apărut în octombrie 1954, când ziarele românești au acuzat Statele Unite că ar fi declanșat o campanie menită să provoace în țară o «psihoză a farfuriilor zburătoare». (s.n.) Luna următoare, guvernul ungar a adus în fața microfonului un «expert», care să explice populației că OZN-urile nu există în realitate, deoarece «toate relatările despre ”farfurii zburătoare” își au originea în țările burgheze, unde sunt inventate de instigatorii capitaliști la război, cu scopul de a distrage atenția oamenilor de la dificultățile lor economice».
Apoi chiar U.R.S.S. s-a alăturat corului, în același registru, când vocea Armatei Sovietice, ziarul Steaua Roșie, a denunțat OZN-urile ca fiind, ați ghicit, propagandă capitalistă.
În 1955, OZN-urile încă «erau acolo», pentru că, în ajunul extrem de importantei sărbători de 1 Mai, o zi în care radioul și televiziunea sovietice sunt de obicei ticsite cu programe ce proslăvesc gloria Mamei Rusia, menite să-i pună pe țărani în dispoziția potrivită pentru ziua următoare, un membru al Academiei Sovietice de Științe a fost nevoit să apară la radio pentru a liniști temerile populației. De data aceasta a omis Wall Street-ul și pe Dulles: OZN-urile pur și simplu nu există.
A fost interesant de remarcat că, pe întreaga durată a valului Cortinei de Fier, nu a fost menționată, la radio sau în ziare, nici măcar o singură observație și nu a apărut niciun comentariu favorabil despre OZN-uri; și totuși, agitația a continuat. Relatările erau, în mod evident, transmise pe cale orală.
Acest fapt pare să contrazică teoria potrivit căreia, dacă reporterii și prezentatorii de știri ar renunța la subiectul OZN-urilor, acestea ar dispărea. Oamenii din Rusia vedeau, în mod evident, ceva.” (Edward J. Ruppelt, The Report on Unidentified Flying Objects, Doubleday&Co, NY, 1956, p. 238-9)
***
Personaj de legendă al ufologiei, Edward James Ruppelt a introdus sintagma UFO (Unidentified Flying Object), în uz până de curând (a fost înlocuită cu UAP, Unidentified Anomalous Phenomena). Afirmațiile sale despre România ca vârf de lance, în 54, a campaniei anti-farfurii zburătoare, sunt discutabile și ne-au servit drept pretext pentru o abordare metodică a publicisticii vremii (aici).
La data redactării, pare să fi circulat o teorie ”potrivit căreia, dacă reporterii și prezentatorii de știri ar renunța la subiectul OZN-urilor, acestea ar dispărea”. De dispărut, n-ar fi dispărut, pentru că sunt vechi de când lumea, dinainte de mass-medii. În schimb, cel mai probabil, fenomenului OZN i s-ar modifica dinamica și ar ieși, parțial, de sub imperiul prefabricatului social.
Potopul lui Noe, în Dobrogea. ”Dealul (Consul, n.n.) despre care vă aduc povestea este foarte important pentru omenire, îndeosebi pentru noi, românii, deoarece pe acel deal a poposit Corabia lui Noe, după potop. Destui cârcotași refuză să accepte faptul și persistă în ideea că debarcarea pe pământul pustiit de ape ar fi avut loc undeva mult mai la răsărit, pe muntele căruia i se spune Ararat. Vă propun să lăsăm dezlegarea problemei pe seama arheologilor, a istoricilor, a oamenilor de știință ambițioși să elucideze toate misterele lumii.
– Bădie-Zevedei, unde zici dumneata că a coborât Noe cu corabia?
– Aha, mătăluță ești unul din ăia care nu cred!
– De ce să nu te cred pe dumneata, că ești om bătrân și înțelept…
– Haide să ne învoim la o treabă, întreabă mata pe oricare din sat, și dacă nu ți-o spune la fel ca mine, să mă faci de rușine în mijlocul satului!
După ce au scăzut apele potopului, uite, acolo, pe deal, s-a oprit Corabia lu’ Noe! (că vezi că i se mai spune arcă!). Noe s-a dat jos din corabie și ca să nu alunece ditamai corabia, a legat parâmele groase (că avea și parâme ca navigatorii pe vapoare) de un inel uriaș. Un inel gros, făurit din fier picat din cer din cel care nu prinde rugina pe el. Inelu’ e băgat într-un dop de piatră, stei de munte, chiar pe locul lângă care se deschide o peșteră foarte lungă, îndreptată spre Babadag. Acolo-i dovada, de aceea i se spune «Inelu’ lu’ Noe».
Nu m-am sfiit și-am întrebat și pe alți locuitori ai satului Atmagea (sat, com. Ciucurova, jud. Tulcea), ori absolut toți care se opreau să-mi răspundă cunoșteau legenda cu «Inelu’ lu’ Noe»; bătrânul Zevedei mă urmase prin sat și i-am surprins privirea ironică.” (Mircea-Petru Suciu, ”Inelu’ lu’ Noe”, Minimum, nr. 266/mai 2009, p. 67)
Avataruri ale războiului psihologic. ”Una dintre luminile călăuzitoare ale acestei laturi întunecate a contrainsurgenței a fost Edward Lansdale, un fost director executiv al companiei Levi Strauss and Co., care a învățat meseria luptând împotriva insurgenței comuniste din Filipine după Al Doilea Război Mondial. Marca distinctivă a lui Lansdale în strategia războiului psihologic era folosirea miturilor și credințelor locale pentru a induce teroare și frică primară în țintele sale. Un truc celebru era exploatarea credinței filipinezilor în existența vampirilor pentru a speria gherilele comuniste. «Una dintre tacticile de contra-terorism și război psihologic ale lui Lansdale era să atârne un luptător de gherilă comunist capturat cu capul în jos de un copac, să-l înjunghie în gât cu un pumnal și să-i dreneze sângele», a explicat Douglas Valentine, un jurnalist care a expus Programul Phoenix. «Comuniștii au fugit îngroziți din zonă, iar localnicii înspăimântați, care credeau în vampiri, au implorat guvernul să-i protejeze.»” (Yasha Levine, Surveillance Valley. The secret military history of the internet, Icon Books Ltd, London, 2019)
Levine îi face lui Lansdale un portret pernicios, scăpându-i aspecte esențiale ale personalității și pionieratului generalului. Cât despre ”folosirea miturilor și credințelor locale pentru a induce teroare și frică primară în ținte”, a devenit metoda prefererată a structurilor române. ”Frica este ucigașul minții. Frica este mica moarte care aduce anihilarea totală.” (Orson Scott Card, Jocul lui Ender)
Un dolmen în Insula Șerpilor? ”În insulă a fost semnalat, fără ca nimeni să se sesizeze, un dolmen. Am avut şi noi dolmenii noştri, căci tot aşa au mai fost semnalaţi şi în alte părţi dar nu li s-a acordat nici o importanţă. Este vorba de Piatra lui Drost, situată în colţul de nord-vest ai insulei, chiar pe malul mării. Piatra transversală este cubică cu latura de 1,50 m şi aşezată pe alte două pietre mai mici.” (Dan Corneliu Brăneanu, Misterioasa Insulă a Şerpilor)
Răposatul Brăneanu a citit un articol, ”Insula Șerpilor. Schiță monografică”, publicat de R.I. Călinescu în ”Analele Dobrogei” 1931, f. 1-12, p. 1-62. Și a găsit acolo o hartă, cu mici considerații marginale, ”Câteva note privitoare la toponimia Insulei Şerpilor”, și harta și considerațiile aparținându-i ing. Nicolae Celac:
”Lângă capul Botul Ursului (turc. = Aiud Burunâ) se află o piatră foarte frumoasă, de formă cubică, cu laturea de 1,50 m, aşezată pe alte două pietre mai mici. Această piatră era locul de odihnă favorit al d-rului Rudolf Drost, ornitologul german, care a petrecut trei luni pe insulă, lăsând celor cari l-au înconjurat cele mai plăcute amintiri despre dânsul. Paznicii îi spun acestei stânci «piatra lui Drest», iar eu am fixat pe planul insulei numele: Stânca Dr. Drost.”
”O piatră foarte frumoasă, de formă cubică, cu laturea de 1,50 m, aşezată pe alte două pietre mai mici”. S-a strigat ”Dolmen!”, ca la bingo. Fără nicio adâncire, fără coroborare, fără recunoaștere la fața locului (care date fiind vremurile, nici nu putea fi făcută). Doar că nu orice ansamblu de pietre suprapuse, natural sau artificial, este, automat, un dolmen. Iar în cazul de față, a fost semnalat un ansamblu de pietre suprapuse, relevante prin legătura lor cu o personalitate a locului. Rămâne(a) de văzut dacă e sau nu un dolmen…
Există o practică a unor autori diletanți de a ridica probleme, pe care le numesc pompos ipoteze, și de a pasa greutatea cercetării propriu-zise (demonstrației adică) altora, cumva obligați, se presupune, de a face munca leneșului care zgârie hârtia sau umple ecranul calculatorului cu pixeli. Și cum asta nu se întâmplă, hop!, sar cu sintagma infamantă, Conspirația tăcerii!
Gib Gabriel: ”Am crescut și m-am format ca naționalist, cu romanele istorice ale domnului general Radu Theodoru” (aici). Neintenționat, Gib Gabriel explică ce e în neregulă cu patriotismul românesc de for public.
Patriotismul, ca și naționalismul (de fapt același simțământ/imbold, doar gradat și articulat diferit) pleacă de la conștientizarea apartenenței. Că aparții de ceva și e de datoria ta să sporești acel ceva, într-o relație cu dublu sens (ridicându-te ca persoană, ridici grupul, iar grupul ridicându-se astfel, te ridică și pe tine). Iar asta se conștientizează în primii ani de viață, în familie, nu la școală, nu în lume, nu din lecturi incomplete sau nefericite.
Mai ales în timpul comunismului, lucurile acestea se învățau în familie. Pentru că exista o presiune ideologică din primii ani de învățământ, pentru că trebuia să știi să nu vorbești ce auzeai în casă și să faci astfel necazuri alor tăi, pentru… Primeai o armură, care te putea proteja de influențe, deși cât de rezistentă era ea, depindea și de caracterul purtătorului.
Desigur, toate acestea se întâmplau într-o familie care păstra o memorie istorică, socială, culturală ș.a. Ai cărei bătrâni sau adulți nu trecuseră prin viață ca gâsca prin apă.
Însă prea mulți, orfani cu părinți în viață, aveau altfel de rude primare. Oportuniști, colaboraționiști, turnători, mici rotițe ale sistemului și tot așa. În lipsă, copiii au învățat patriotismul și naționalismul din cărțile lui Theodoru, au învățat istoria neamului din filmele lui Nicolaescu, au crezut și cred că patriotism e lălăiala Cenaclului Flacăra… Pe-aceștia îi vedem că-și țipă iubirea de țară prin piața publică, că mânjesc drapelul cu fel de fel de ”simboale”, că poartă ecusoane cu Eminescu (mai bine l-ar citi!), că transformă totul în circ ieftin și scandal perpetuu. A-i folosi ca exemple în contra patriotismului sau a naționalismului e degradant. Pentru că ei nu sunt nici patrioți și nici naționaliști, ci închipuiți, surogate, nechezol. Că sunt stridenți, că iau ochii, atenția și banii la fraieri, asta este. Între noi fie vorba, dacă ”victimele” proveneau dintr-o familie de Doamne-ajută, nu puneau botul la vrăjeala proastă a unor nimeni pe lume. Aveau la purtător armura aceea de care aminteam mai sus.
Patriotismul, ca și credința în Dumnezeu, nu e element de paradă sau de cochetărie ieftină. Exhibat și ostentativ, e cel mai bun indicator că ceva nu e în regulă. E ca panoul ăla rutier, de ocolire.
1949. Stalin împlinea o vârstă rotundă, 70 de ani. În Piața Roșie este montat un spectacol grandios. În aer, ”la 1000 de picioare înălțime”, staționează un Stalin uriaș, suspendat de un balon și iluminat de proiectoare, pentru a crea un efect teatral și ”miraculos”. (Огонёк (Ogoniok) nr. 52/1949, coperta. Scena a fost reală; nu este vorba de un fotomontaj.)
Desigur, unii mai cred încă că este dificil sau chiar imposibil să-i faci pe câțiva să creadă că văd OZN-uri.
A trecut dincolo Colonelul Ion Vasile Banu, veteran de război. După decorarea sa, la 1 decembrie 2025, neterminați fără neam și fără Dumnezeu i-au amărât ultimele clipe cu acuzele închipuite ale unor minți tulburate. Cum era de așteptat, moartea sa nu a produs valuri în tabăra naționalist/suveranistă, secția cosplay performativ. Semn că I.V. Banu a fost ce trebuie. Dumnezeu să-l odihnească în pace, printre cei drepți!
Este ”binecunoscut” că unii cântăcioși autohtoni s-au arondat marilor societăți secrete globale pentru a-și asigura cariera. Se vede asta după cum se îmbracă, după coregrafie și prezență scenică, după gestică. Pentru că dacă ești unul dintre stăpânii lumii, o alegi pe Inna să te reprezinte… (Sau nu!)
Mizeria asta a importat-o în România Guru Bivolaru, care prin anii ’90 a publicat o serie de broșuri cu semne și parole masonice. Te scobeai în nas, semn masonic (Nicu, get it!). Te scărpinai în c_, semn masonic. De fapt, orice gest făceai putea fi decodat masonic. Totul era gândit: după ce răsfoiai colecția, vedeai masoni peste tot. Pur și simplu. Și te aruncai de bună voie în gherele organizației autorului, care lupta cu masonii cei răi. Marketing inteligent!
Gogoșile astea mărunte maschează eficient episoade cu adevărat bizare. Cum ar fi istoria recentă a Mormântului Ostașului Necunoscut, mutat de la Mausoleul Mărășești în Parcul Carol în baza Hotărârii Guvernui nr. 666 din 20 septembrie 1991. Nu credem în numerologie, pe care o considerăm o variantă castrată a gematriei și simplă distracție de cucoane plictisite, dar asta nu înseamnă că alții, vremelnic ajunși la butoanele văzute și nevăzute, nu pun botul la astfel de prostioare. Ajungând chiar să-și ordoneze acțiunile după numere și calcule simbolice, percepute fie ca ”ferestre de oportunitate”, fie doar ca semnături de revendicare.
De cele mai multe ori, ufologia, ozenistica pe românește, implică chestionarea martorilor și sistematizarea unor ”mărturii”. Pe scurt, un fel de folcloristică de tip nou, în care informatorul clasic e numit pompos ”martor”, ”contactat”, ”răpit”, în funcție de tiparul relatării.
Pare simplu în teorie, dar există un obstacol major: trebuie să vorbești cu omul și pentru a vorbi, trebuie să-ți deschidă ușa. Că nu toți investighează ca Jean, via telefon, mail și uațap. (”Avem filmări cu voi când faceți videochat”, vorba lu’ Dănuțu nostru.) Rămăsesem la ușa…
Domnul din imagine e proaspăt ufolog, școlit, diplomat și girat în cadrul Asfan-România. Îl știm și după nume, dar acest aspect e mai puțin important. Uitați-vă bine la el. I-ați deschide ușa?
Avem un sfat pertinent pentru domnul ufolog proapăt înțărcat; să se rezume la mediul urban, unde instinctele sunt mai tocite. Că pe la sate oamenii nu prea știu de glume, fie ele ale naturii; îi văd faciesul lombrosian și-i rup coada de la lopată pe spinare, crezând că le-a intrat dracu-n bătătură. Hai noroc, sănătate și ufologeală lină. Și-un Voltaren în trusa de teren, că Ortopedia poate fi, câteodată, departe…
Misiunea generalului Theodoru nu s-a încheiat! Până una-alta, a dat la iveală o specie contra naturii, un fel de mistreț cu colți de argint al antropologiei: naționaliștii care înjură armata propriei țări! O bufonadă penibilă, montată de dalmațieni cu doi neuroni în cap, și ăia aflați într-un război civil perpetuu. Că au prințipii, dom’le!
Dintr-un exces de zel, sau mai degrabă dintr-o citare urechistă, pagina de FB Aviația Magazin (aici) îi atribuie răposatului Radu Theodoru o odă închinată lui Stalin.
Este fals. După cum se poate vedea, Radu Theodoru făcea doar o recenzie profund laudativă altora care-i închinaseră ode lui Stalin (Radu Theodoru, Stalin cântat de poeții noștri, Lupta Sibiului, nr. 2021/23.12.1951, p. 2).
Desigur, legendele urbane ne asigură că ”a criticat ocupația sovietică” de n-a mai putut…
LEdit: Vârful de lance publicistică a fost mai vechiul nostru client, jurnalistul ”Adevărul” Daniel Guță (aici). Individul oferă un facsimil decupat convenabil, manipulator cu intenție. Quality press. Cât despre cei de la AM, în urma unei foarte scurte discuții, ne-am lămurit că sunt analfabeți funcțional, neînțelegând, dintr-un text clar și limpede, diferența dintre a fi autor și a scrie despre niște autori și creațiile lor literare. Reamintim că oda pentru Stalin nu-i aparține lui Radu Theodoru, cum afirmă în fals unii.
Noi nu avem nimic de împărțit cu Radu Ioan Theodoru, cu atât mai puțin după ce a trecut la cele veșnice. Problema e alta. După cum istoria recentă o dovedește, e ușor de roncit o țară. Dar apoi trebuie să trăiești în ea și asta poate deveni, rapid, complicat!
Vai de țara în care trădătorii mor în patul lor! Într-un context legat de o (fictivă) organizație esoterică cu activitate în spațiul românesc medieval, m-am referit în 2021 la Radu Theodoru cu o intuiție remarcabilă:
O profeție? ”Un lucru este cert. Este periculos să acuzi cu obstinaţie şi pe nedrept un popor întreg de antisemitism. S-ar putea ca acel popor să te ia în serios şi să se conformeze.” (Marius Mitrea, Evenimentul sibian, nr. 207/19.02.1994, p. 5)
Nu știm alții cum văd sau interpretează lucrurile, dar nouă ne pare un proces în plină desfășurare. Adevărul e că de prea multă vreme unii se joacă în c_ gol pe lângă p_ sculată. Și-or zice că au chiloți de tablă, dar s-ar putea să se înșele! Din păcate, cum a mai fost și cum foarte probabil va mai fi, oamenii nevinovați trag ponoasele, nu leprele ațâțătoare.
România a avut parapsihologi de mare clasă, regretabil uitați de contemporani. Unul dintre ei, răposatul Eugen Celan. Văzând încotro o iau lucrurile imediat după 1990, omul a făcut niște întâmpinări la SRI, vizând afluxul de cetățeni din Est care, sub acoperirea unor presupuse abilități și pregătiri paranormale, corodau societatea românească încă bulversată de tradiție.
De mișcat, instituțional nu s-a mișcat nimic, pentru că, în ciuda aparențelor, la SRI, atunci și acum, lipsește viziunea și (parțial) profesionalismul. Doar că timpul l-a confirmat pe Eugen Celan.
În cazul lui Cuțitaru Anatol, zis Basarab, propaganda este directă, din topor. Individul, primitiv de felul lui, după cum îl indică și faciesul, nu umblă cu subtilități.
În schimb, prietena și compatrioata sa, Lidia Fecioru, e mai cu fereală, pe subtilitate. Viziunea ei e maniheistă: ”Războiul peste tot acum, cel puțin, este ideologic și religios. Se duce o luptă crâncenă împotriva ortodoxiei. Mie nu mi-e frică de oamenii care cred în altceva, mi-e frică de cei fără nici un Dumnezeu” și ghici cine e ”fără nici un Dumnezeu” și cine de partea corectă a baricadei: ”Îl respect pe Vladimir Putin în primul rând pentru că este un tip foarte, foarte calculat. Nu face nimic negândit, dar absolut nimic și strategia nu iese din litera legii. El a spus așa: «Străzile pe care am crescut m-au învățat așa. Dacă e treabă de bătaie, atunci e să dai primul». Și-a intrat în Ucraina. Și spunea așa: «dacă-i lăsam pe ei să intre peste ruși, ajungeam tot aici, doar că era un pic mai greu pentru noi». În același interviu (aici), Fecioru face o previziune despre încheierea ostilităților, infirmată deja de necruțătorul timp.
Am prezentat doar două cazuri și am indicat o direcție de adâncire. Iar dacă Cuțitaru a rămas de nivel comunal, pentru că acolo unde nu e, nici agentul de legătură nu cere, Fecioru, pe filiera masoneriei feminine/mixte sau cum s-o mai numi struțo-cămila aia, este intens cultivată de mai-marii zilei. Ce influență are ea și ideile ei asupra acestora, potențate de aura închipuitelor puteri paranormale, se poate doar specula.
Ca la un semn, tomberoane digitale de toate facturile s-au reprofilat în istorici militari de pripas și au declanșat un festival de demonizare a Armatei Române pe motivul Frontului din Est. O fi război hibrid și ăsta?
”Şi asta mi-a spus recent, la Chişinău, un rus cu care am vorbit. Un redactor de limba rusă la Chişinău care m-a rugat să stau de vorbă cu el. Şi l-am întrebat: «Ce ziceţi de scandal, fiascoul cu alegerile?». El mi-a răspuns: «Noi n-avem nevoie să ne infiltrăm în România pentru că românii întotdeauna se împuşcă singuri în picior!»“. (aici)
Tăcerea asurzitoare a istoricilor militari, autentici de această dată, le-ar putea unora părea o confirmare a dilelilor proferate cu multă inconștiență. Adevărul e că oamenii au familii, au copii de crescut, și le e frică să se ia în bâză cu ”personalitățile” de mucava care se bat pe burtă cu mai marii zilei.
Paradoxul face ca tocmai etnia care se laudă cu marea ei memorie uită că ideologizarea științei a venit și vine inevitabil la pachet cu valuri de sânge. Și asta pentru că nu poți condiționa știința (și istoria este o știință!) decât într-un regim totalitar. Fie el și în germene, deocamdată abil mascat!
Vă așteptăm la Gaudeamus 2025. Romexpo, Pavilionul B2, Standul 114. Avem cărți cinstite la prețuri corecte. Exemplu: la noi nu veți găsi manțocăreli cu ,99-n coadă. Unii zic că e psihologie de marketing, probată. Să fie sănătoși!
”Crearea statului naţional unitar a constituit o strălucită victorie istorică a luptei eroice, îndelungate a maselor populare pentru făurirea naţiunii române, a marcat împlinirea visului secular al tuturor românilor de a trăi uniţi în graniţele aceleiaşi ţări, într-un stat unic, liber şi independent”.
Nicolae Ceaușescu dixit, chiar dacă mulți ar băga mâna-n foc pentru CG11.
”Dacă vrei să construiești o teorie a conspirației, ai nevoie de câteva ingrediente: un plan suficient de flexibil încât să susțină credința chiar și atunci când lucrurile nu merg conform așteptărilor; promisiunea unui viitor mai bun care poate fi realizat doar dacă adepții descoperă adevăruri ascunse; și speranța unei salvări din fața ororilor acestei lumi”. (Will Douglas Heaven, aici)
”Ceea ce oamenii preferă să ignore este că pseudoștiința și antiștiința sunt mult mai complexe decât simpla ignoranță. Dacă aceasta ar fi singura cauză, ele ar fi ușor de eradicat prin educație științifică. Dar nu sunt; atitudinile antiștiințifice manifestă o imunitate uimitoare și perversă la încercările de a le schimba. Există, în mod evident, o componentă activă care lucrează pentru a le menține, una care rezistă dezrădăcinării, depășind cu mult o simplă lipsă de înțelegere a modului în care funcționează știința. În cartea mea Resentment Against Achievement, susțin argumentul că principala forță motrice din spatele mișcării antiștiințifice este «resentimentul față de realizare», o consecință a atitudinii larg răspândite și puternice, reflexe, de invidie și răutate pe care mulți o cultivă față de orice este vizibil de succes. Deoarece resentimentul este ura față de succes și putere, existența resentimentelor puternice și răspândite împotriva științei, tehnologiei și medicinei, nu este deloc surprinzătoare în prezent. Nicio altă disciplină nu poate revendica succesul și influența științei din ultimele câteva secole. Practic fiecare aspect al vieții noastre a fost transformat de marșul ei aparent neobosit – și, ori de câte ori ceva are o reușită dramatică, va apărea un resentiment larg împotriva lui.
Resentimentul față de știință este alimentat de furia care inevitabil se acumulează împotriva membrilor unei elite de succes, chiar și atunci când acești membri trebuie mai întâi să-și câștige pozițiile prin studiu dificil și cercetare atentă. Resentimentele populare larg răspândite față de prestigiul și puterea științei, tehnologiei și medicinei explică puternica atracție a pseudoștiinței, care învață că toți oamenii instruiți din lume sunt într-o eroare generalizată și că răspunsurile simpliste sunt cele mai profunde. Pseudoștiințiștii susțin că știința ratează cele mai mari descoperiri. Ei proclamă astfel de «descoperiri» precum vizitatori extratereștri, monștri care trăiesc în lacurile și pădurile noastre, și leacuri populare simple pentru boli înfricoșătoare. Dar pentru a găsi aceste miracole ni se cere să ne îndepărtăm de răspunsurile intelectuale pentru a le îmbrățișa pe cele simpliste. Pseudoștiința afirmă supremația neinstruiților, victoria ignoranței mândre asupra învățăturii și realizării.
Pseudoștiința este manifestarea credinței că răspunsurile ignorante sunt mai bune decât cele raționate cu grijă, că sistemele de credințe haotice ale oamenilor de rând sunt mai corecte decât cele ale elitei științifice și tehnice. Este marxismul intelectului: pseudoștiințele îi încântă pe cei care nutresc resentimente împotriva științei prin faptul că îi prezintă pe înțelepți drept prostuți și pe prostuți drept înțelepți, exact așa cum Marx, Lenin și Castro i-au încântat pe cei care nutreau resentimente împotriva celor bogați, promițând răsturnarea ierarhiei pe care aceștia din urmă stăteau. Entuziasmul pe care pseudoștiința îl trezește în resentimentari, prin această inversare a ierarhiilor, explică persistența ei uimitoare, rezistența ei încăpățânată la infirmare prin simpla prezentare a faptelor”. (Robert Sheaffer, UFO Sightings. The Evidence, Prometheus Books, NY, 1998, p. 314-5)
”Prevalența credinței în conspirațiile despre OZN-uri. Potrivit unui sondaj Gallup din 1996, 71% dintre americani au fost de acord că «guvernul SUA știe mai multe despre OZN-uri decât ne spune». În același sondaj, 48% credeau că OZN-urile sunt reale. (Un sondaj Time/CNN din 1997 a obținut rezultate similare.) Prin urmare, aproximativ 23% din populație crede că OZN-urile nu sunt reale, dar că guvernul le acoperă oricum. Mai mulți cred în conspirațiile despre OZN-uri decât cred în OZN-uri!” (Robert Sheaffer, Bad UFOs. Critical Thinking about UFO Claims, 2016)
Dealul Comorilor (legendă) ”Pe teritorul comuneĭ Bozienĭ, în plasa Sus-Mijlocul, se’află Dealul Comorilor.
În vremurĭ depărtate, trăiaŭ prin aceste locurĭ maĭ mulţĭ boierĭ bogaţĭ, straşnic de bogaţĭ. Unul din eĭ, Chiroan, maĭ cu seamă, era putred de bogat şi zgârcit. N’aveà nicĭ nevastă nicĭ copiĭ, trăià singur cu slugile. Temêndu-se de hoţĭ, el îngropă aci tόte averile sale: se ḑice douĕ sute de miĭ de galbenĭ, nisce vase de aur şi de argint, cupe şi sfeşnice, tablale şi colane.
Când veneà cine-và pe la el, ḑiceà că-ĭ sărac şi că Dumneḑeŭ scie cum o maĭ duce.
Într’o bună dimineaţă mόre Chiroan şi n’avu timpul măcar să spue unde îngropase atâta amar de bănet.
Slugile şi boĭeriĭ cei-l-alţĭ căutară în drépta şi în stînga, săpară în tόte părţile, baniĭ nicăirĭ; tόte aŭ fost în zădar.
Şi aşà pînă în ḑiua de aḑĭ, baniĭ şi lucrurile sînt şi acuma acolo; nimenĭ nu scie de ele.
Numaĭ în nopţĭ maĭ senine, când luna se înalţă pe cer, se vede pe Dealul Comorilor, o pălălaĭe albăstrie, semn că acolo e îngropată o comόră.
Şi de câte-orĭ aŭ încercat mulţĭ se meargă pînă acolo unde vedeaŭ flacăra; când se apropiaŭ, flacăra se îndepărta de eĭ şi mulţi o vedeaŭ în alte părţĭ.
Şi pînă în ḑiua de aḑĭ, cinstiţĭ boierĭ, e îngropat atâta bănet aci. Cum ne ar maĭ prinde el bine! (Auḑită de la Vasile, cioban de pe acolo şi comunicată de Petre Petrescu)” (Albina, nr. 18/1.02.1898, p. 564)
În trecut, comuna rurală Bozieni, din județul Neamț, Plasa Sus-Mijloc, cuprindea târgul Bozieni și satul Ruginoasa. În prezent, comuna Ruginoasa, jud. Neamț.
De ţinut minte. ”În inima tinerimiĭ nu produc atâtea bune rόde înţeleptele vorbirĭ câtă otravă varsă într’însa vorbele cele scîrbόse, căci răul e maĭ ademenitor şi prinde maĭ lesne de cât binele.” (Albina, nr. 18/1.02.1898, p. 559)
Pedeapsa profanării religioase (II) ”Dâmboiu era un om echilibrat şi calm. Îi plăcea foarte mult că era militar şi îşi iubea uniforma, dar tânjea după comuna lui din Făgăraş. «Când terminăm cu metroul ăsta, vă iau să staţi la mine câteva zile. Am casă bătrânească mare, din piatră, o livadă frumoasă prin care trece un pârâu rece! Luăm cu noi bere şi stăm acolo de poveşti…» Atât după spusele lui, dar mai ales din comportamentul plin de bun simţ, am dedus că se născuse şi crescuse într-o familie de oameni gospodari şi de vază din satul lui natal. Într-una din zile, Dâmboiu a intrat în biroul meu, cu o figură tristă şi vizibil tulburat. «Am necazuri! Aseară târziu m-a chemat tovarăşul general şi mi-a spus că primarul, Dincă, i-a cerut să trimită pe cineva să spargeră cu dinamită fundaţia bisericii Sfânta Vineri, pentru că demolarea cu ciocane pneumatice merge greu… Generalul mi-a ordonat să mă pregătesc şi să mă duc acolo.»
«N-ai ce să faci, Nea’ Fănică. E ordin, eşti militar şi trebuie să te duci!»
«Dar trebuie să arunc în aer si Sfânta Masă din altar… N-am făcut niciodată aşa ceva!»
A plecat şi a revenit după vreo câteva zile, spunându-mi că a fost greu, că erau acolo mulţi enoriaşi, în linişte, unii cu lumânări aprinse…
Dâmboiu nu mai era cel pe care-l ştiam! Tras la fată, nebărbierit şi tăcut, simţeam că nu mai e în apele lui şi că îl rodea ceva. Câteva zile a mai venit la şantier, dar era absent şi arăta ca o umbră. Apoi a intrat în concediu, dar după concediu nu a revenit. L-am întrebat pe colonelul Mălăianu, coordonatorul ofiţerilor, ce-i cu Dâmboiu de nu mai vine. Intrase într-un concediu medical şi plecase acasă, în comuna lui de la poalele munţilor Făgăraş.
Peste câţiva ani, când m-am transferat temporar la Trustul de Construcţii Hidroenergetice, o funcţionară de la cadre, aflând că vin de la «Metrou», m-a întrebat dacă-l cunosc pe Ştefan Dâmboiu, care locuise în acelaşi bloc cu ea, erau vecini de palier. Am întrebat ce mai face și mi-a spus că se îmbolnăvise grav și se retrăsese acasă, în Făgăraş. Nu mai ştia nimic despre el dar, într-un târziu, aflase că ar fi murit. Când reîncepusem să lucrez în sediul din Gutenberg şi mă vedeam des cu Generalul, l-am întrebat odată de Dâmboiu. A tăcut câteva momente, a evitat răspunsul şi atunci am înţeles tot!” (Dorel Ianuș, Amintiri din tunelurile metroului bucureștean, Ed. Meronia, 2015, p. 181-2)
Este un banc vechi, cu destul de puțin umor dar plin de învățăminte, despre niște lipoveni și un inginer.
Trebuia săpat un front de lucru, iar lipovenii, obișnuiți cu ramele de la lotci din tată-n fiu, munceau de mâncau pământul. Inginerul, deasupra gropii, cu niște hîrtii în mână, dădea indicații scurte, din timp în timp, asigurându-se că lucrarea merge conform proiectului. De la o vreme, supărați că ei munceau din greu, iar inginerul părea a nu face mai nimic, se revoltară și-l alungară pe inginer, spunându-i că vor realiza lucrarea, bine merci, și fără el.
Se puseră lipovenii pe treabă, muncind și mai abitir. Aveau ceva de demonstrat. Săpară într-o zi o normă, două norme, două norme și jumate. Spre seară, îl trimiseră pe unul de-al lor după inginer, să-i prezinte realizarea. Dovada că el, inginerul, era inutil și mai mult îi încurca.
Inginerul veni și se uită derutat, cu un amestec de admirație și părere de rău.
– Măi băieți, ați muncit mult. Ați săpat peste normă. Peste norme aș zice. Problema este că ați săpat în direcția greșită…
Românul de tip nou este anonim. Alege să fie anonim pentru a se proteja. De cine sau de ce, el nici nu prea ştie. Contează doar să se creadă protejat. E suprefluu să spui că o bună protecţie este concepută după ce identifici riscurile şi ameninţările şi că nu există un panaceu în materie de securitate. În orice caz, nu protecţia este urmărită, ci iluzia de protecţie.
Iluzia anonimatului merge mână în mână cu fuga de responsabilitate şi răspundere, apendice istoric al caracterului duplicitar care l-a caracterizat pe român dintotdeauna. Românul are păreri doar sub protecţia anonimatului, pentru că românului îi e frică. De ce şi de cine, nici el nu ştie. Nu e vorba aici de vreo frică metafizică, ci de banala laşitate.
Deşi în momentele critice ale istoriei românul s-a dovedit de o laşitate înfiorătoare, anonimatul îi dă românului de tip nou un curaj nebun. Fostul iepure, temător şi de propria umbră, îşi pune proteza de lup şi iese la vânătoare de capete. Din nou, o iluzie: îşi urmăreşte prada doar din umbra boschetărişului întunecos şi nu se apropie de ea niciodată. Aşa-zisa lui vânătoare este în fapt un voyeurism de cea mai joasă speţă.
La umbra vegetaţiei luxuriante care-i maschează insinifianta persoană, românul devine brusc superior. În fond, cine i-ar putea contesta pretenţiile unei năluci? Dacă-i spui totuşi să stea în banca lui şi eventual în pula ta, românul o-ntoarce cu celebrul ”nu mă cunoşti”. Aici iese la lumină o nouă trăsătură de caracter: escapismul. De fapt, în majoritatea cazurilor, nici nu prea ai avea ce să cunoşti.
(Fără a generaliza, desigur.)
Tronurile sau Scaunele lui Solomon • ”Şi, într-adevăr, structuri ciudate, dedicate lui Solomon, au fost descoperite pe vârfurile mai multor munţi. Aceste vârfuri montane sunt numite «Takhht-I-Suleiman» sau «Tronul lui Solomon» şi pot fi întâlnite în zilele noastre în Kaşmir, Iran şi Irak şi în Peninsula Arabă, până în Yemen. Toate aceste structuri şi temple de pe vârfurile munţilor erau dedicate venerării apei şi focului şi în toate au fost găsite locuri de stocare a uleiului.” (Erich von Daniken, Odiseea zeilor, Ed. Lifestyle Publishing, 2012, p. 85)
• ”Pe culmea muntelui se văd nişte pietre. Probabil sunt ruine.
– Acesta este Tronul lui Suleiman, ne lămureşte conducătorul caravanei.
– Cum se face că poţi întâlni tronuri ale lui Suleiman pretutindeni în Asia? Le-am văzut şi în Srinagar, lângă Ashgar. Mai sunt câteva şi în Persia.
Conducătoriul caravanei nu se lasă impresionat de argumentele noastre.
– Este firesc să fie multe Tronuri ale marelui rege Suleiman. A fost fără îndoială un mare rege şi foarte înţelept. Avea un aparat cu care se putea înălţa deasupra pământului. Oamenii nepricepuţi cred că pot străbătea văzduhul pe un covor fermecat, dar cei învăţaţi ştiu că regele avea de fapt un aparat de zbor. Ce-i drept, nu se putea ridica prea mult în aer, dar oricum, putea să zboare cu el.” (Nicholas Roerich, Shambala, Ed. Lux Sublima, 2008, p. 332)
• ”Tot azi călăuzele noastre din deşert ne povestesc în timp ce se leagănă molcom pe cămilele lor despre aparatul de zbor al regelui Solomon! (…)
Chiar şi astăzi oamenii simpli continuă să creadă că regele Solomon zbura pe aparatul său de zbor deasupra Orientului. Pretutindeni în Asia găseşti ruine sau pietre care poartă amprenta tălpilor sau a genunchilor săi, dovezi grăitoare ale credinţei lui nestrămutate. Acestea sunt aşa-numitele Tronuri ale lui Solomon. Marele rege a zburat peste munţii aceştia şi a cucerit toate culmile, a lăsat în urmă grijile guvernării şi a venit aici ca să-şi primenească sufletul. Există un Munte al lui Solomon, se vorbeşte despre comorile ascunse ale lui Solomon …” (Ibid., p. 364)
Mai țineți minte cum erau transformați, pe bază de omonimie, prostie și tupeu cei din Legiunea Străină franceză în adepți ai lui Corneliu Zelea Codreanu? Tehnica are… istorie:
”În Piața Victoriei se afla un alt monument, închinat Eroilor Corpului Didactic căzuți pentru patrie în Primul Război Mondial, autorii sculpturii fiind doi maeștrii ai sculpturii din țara noastră, Ion Jalea și Arthur Verona. (…)
Distrugerea unei serii dintre cele mai reușite monumente ale Capitalei a fost, se poate spune, rodul unei politici sistematic îndreptate împotriva trecutului nostru istoric. Ea a avut loc în trei etape distincte. Prima, și cea mai gravă, între 1945-1950. (…)
Începutul a fost făcut cu Statuia Eroilor Corpului Didactic din Piața Victorie (victimă, între altele, și datorită numelui sub care era cunoscut îndeobște de locuitorii Capitalei: ”a Legionarilor” – nu pentru că ar fi avut vreo legătură cu mișcarea de dreapta, ci pentru că înfățișa, pe soclu, trei legionari romani; în incultura celor ce-și asumaseră, cu de la ei putere, rolul de purificatori ai vieții noastre cultural-istorice simpla menționare a acestui cuvânt a fost hotărâtoare în verdictul de demolare a monumentului)”. (Nicolae Anderco, Statuile dispărute ale capitalei, Magazin istoric, nr. 10(283)/1990, p. 31-32)
Chico: Right now I’d do anything for money. I’d kill somebody for money. I’d kill YOU for money.
[Harpo looks dejected.]
Chico: Ha ha ha. Ah, no. You’re my friend. I’d kill you for nothing.
[Harpo smiles.] The Cocoanuts (1929)
”Muzeul Pogor păstrează câteva dintre obiectele ce au aparținut, odinioară, acestor reprezentanți de seamă ai literaturii române. Între ele – amintit ocazional, dar neconsemnat în nici un catalog de specialitate – inelul sigiliar al marelui poet Mihai Eminescu, a cărui descriere o facem în cele ce urmează:
O verigă de aur cu diametrul de 18 mm, având la capete câte trei brațe în formă de frunză, brațe ce susțin o piatră de rubin, plasată într-o montură ovală de dimensiunile 5×10 mm. Pe suprafața rubinului au fost gravate, prin incizie, siglele M și E (monogramă) și un ornament perlat, plasat la marginea pietrei prețioase. Modul de amplasare a celor două litere – M peste E – este în concordanță cu semnătura autografă a poetului.
Prin finețea execuției, ca și prin traiectul literelor și al motivului ornamentat, sigiliul este asemănător cu acerla al tatălui poetului, Gheorghe Eminovici, sigiliu a cărei înfățișare o cunoaștem după impresiunile în ceară conservate pe unele scrisori adresate lui Constantin Hurmuzachi”. (Filofteia Rânziș, Sigiliul lui Mihai Eminescu, Magazin Istoric, nr. 12(273)/1989, p. 40)
În 2011, Dilema veche publica un interviu realizat de Andrei Manolescu cu Christian Mititelu, director al secţiei române a BBC, între anii 1984-2004. Titlul ales, ”Curiozitate vs interes public”, punctează un scurt pasaj despre informațiile clasificate:
”[În Marea Britanie] Ca şi în România, există informaţii clasificate. Difuzarea sau nedifuzarea unei astfel de informaţii este o decizie editorială care trebuie cîntărită atent. Trebuie să stabileşti dacă transmiterea ei este în «interesul public» (a nu se confunda cu interesul sau curiozitatea publicului); acesta este criteriul principal după care se ia decizia”.
”«Interesul public» (a nu se confunda cu interesul sau curiozitatea publicului)”. (Dilema veche, nr. 364/3-9.02.2011)
Hălăduiesc azi prin România niște indivizi și individe care se prezintă drept ”progresiști”. Sunt de ocară aceste turme pripășite? Sunt! Însă este prostește să-i combateți sub numele de progresiști, purtând discuția în termenii lor. Pentru că ei au aportat și folosesc în fals un titlu, sau, dacă vreți, un cuvânt care își tot schimbă, conjunctural, sensurile. Un exemplu de progresist veritabil? Kogălniceanu, reformatorul! I-auziți ce zicea băiatul ăsta:
”Departe de a mĕ pune ca ocaritorul vremeĭ trecute, îmĭ voiu face o deosebită datorie sĕ vĕ înfațoșezu acea vechĭa întocmire guvernamentală, acea adunare de pravile fundamentale, cunoscute subt numele de obiceĭul pămêntuluĭ, subt care patria nόstra s’au păstratŭ maĭ multe vécurĭ tare și puternică. Prin acésta, vețĭ cunόsce, Domnilorŭ, că acelu trecutŭ nu era așa de rĕŭ, așa de varvarŭ, precum se placŭ uniĭ și alțiĭ a vi’lŭ înfățoșa; ci, că avea și elŭ multe așeḑĕmênturĭ, multe orônduĭele pe carĭ chiar politiciĭ și economistiĭ de astăḑĭ le mărturisescŭ de bune!” (Michail Kogălniceanu, Cronicile României séŭ Letopisețele Moldovei și Valahiei, ed. II, vol. I, București, Imprimeria națională, 1872, p. XL)
Progresist veritabil este cel care păstrează ce e bun din trecut, rectifică ce e greșit în prezent și adaugă noutatea folositoare, pentru viitor. Nu are legătură cu… cu ce zic pripașii că ar avea. Citiți despre cine a fost și ce-a făcut Kogălniceanu, citiți ce-a scris Eminescu despre el, și pe urmă mai vorbim de progresiști. Și pe lângă Kogălniceanu ar mai fi alții. Bălcescu, Coșbuc, Haret, de-ăștia.
Schitu Matei. Detaliu din iconografia pridvorului. Moartea bogatului nemilostiv. Îngerul și dracul gardează muribundul, care-și dă sufletul. Pe gură.
”Știați că … pe raza comunei Cristești, judeţul Sibiu, se află o piatră cântătoare? Este vorba de un megalit carpatic, cântărind câteva tone, semnalat pentru prima dată în anul 1936 de profesorul Al. Bădăuţă, piatră care atunci când vântul bate cu intensitate mare, începe să se balanseze şi să scoată sunete asemănătoare unui cântec de jale.” (***, Știați că… Cuvântul nou , nr. 4979/04.02.1988, p. 2)
”Sfinxul Dobrogean”, foto locotenent-colonel Constantin Oprea. Cadrul ilustrează articolul Cheile Dobrogei (Ovidiu Dunăreanu, Almanahul Oștirii 1988 p. 162)
Din Săptămâna, revista lui Barbu, Vadim și, cu voia dumneavoastă, a Securității. ”Specialiștii străini”, aka asset-urile iredentei maghiarte și ale altor in-amici ai României:
”Și fiindcă a venit vorba de o cauză mai bună, dintre specialiștii străini care, de mai bună sau mai rea credință, ne contestă autohtonismul sau continuitatea, cei mai mulți nu pun sub semnul întrebării nici existența dacilor nici caracterul culturii lor, nici întinderea și puterea statului lui Burebista și Decebal. Ei contestă în primul rînd importanța stăpînirii romane în Dacia și eficacitatea romanizării dacilor, considerînd că populația dacică a rămas neromanizată și că românii latinofoni au venit din sud, din peninsula balcanică, prin sec. al X-lea (s.n.)”. (Radu Florescu în Săptămâna, nr. 255/24.10.1975, p. 7)
Ca să știți în ce tabără joacă dacomanii și ăia care-și iau lumina de la ei!
În secțiunea Cărți s-au adăugat: Constantin Zagoriț, Alex. Constantinescu, Însemnări istorice asupra orașului Sibiu și împrejurimi (1921), Constantin Zagoriț, Sarmizegethusa I (1937), Constantin Zagoriț, Sarmizegethusa II (1937), Constantin Zagoriț, Traian (1944).
”Ucronie” este un cuvânt compus, inventat în secolul XIX de filosoful şi gânditorul francez Charles Renouvier (1815-1903), care-l foloseşte în titlul lucrării sale Uchronie (L’Utopie dans l’histoire). Esquisse historique apocryphe du développement de la civilisation européenne tel qu’il n’a pas été, tel qu’il aurait pu être (1876). Format din elemente greceşti, prefixul – ”u”, lipsa a ceva, şi ”kronos”, timp – ”ucronie” s-ar traduce prin inexistența unui timp anume sau un timp care nu există. Modelul de inspiraţie, ”utopia” (”u”+”topos”), inexistenţa unui loc anume sau locul inexistent, provine de la Thomas Mann, care a creat acest termen pentru opera sa omonimă (1516). Vechiul ”topos” a fost înlocuit cu noul ”kronos” şi iată născându-se un nou cuvânt…
Ucronia se bazează pe ”jocul” schimbării trecutului, deci implicit al prezentului şi viitorului, prin modificarea unuia sau mai multor evenimente din trecut, numite ”puncte de divergenţă”. Plecând de la un astfel de punct, evenimentele încep a lua o altă turnură decât desfășurătorul lor real, știut.
Este adevarat că ”Un istoric competent poate demonstra că orice eveniment, odată ce s-a produs, era inevitabil”. Unii vorbesc din aceasta prisma chiar de ”necesitatea istoriei”. Şi totuşi, ucronia îşi permite să pună întrebarea ”Şi dacă?”. De aici începe jocul ipotezelor, dar acest joc are într-o ucronie veritabilă legi stricte. De aceea, ucronia nu este, aşa cum a conceput-o Charles Renouvier, ”istorie alternativă” sau ”istorie revizionistă” şi cu atât mai puţin ”istorie contrafăcută”. Cine îi asociază astfel de titulaturi ori nu ştie cu ce se ”pupă” o ucronie, ori are un interes să-i atribuie o titulatură eronată.
”Există un întreg evantai de posibilităţi care, la rândul lor, ar fi declanşat alte consecinţe, iar acestea s-ar fi subdivizat în alternative neprevăzute. Ceea ce filozoful Renouvier a numit «ucronie» nu este un simplu joc al spiritului, nu este «fantastoria» a italienilor, ci o cercetare, care îşi are preţul ei. (…) Ucronia este istoria refăcută în mod logic după principiul că aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte. Ucronia este marele joc al ipotezelor”, scria Jean Prieur.
Este, aşadar, vorba de o ”cercetare”, care îşi are regulile (”preţul”) ei. Ucronia combină legea potrivit căreia ”aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte” cu efectul de domino şi efectul fluturelui, teoria jocurilor, dar şi cu alte patternuri identificate de matematică, cercetarea istorică, sociologie şi psihiologia socială.
Efectul de domino defineşte o reacţie în lanţ într-un sistem, produsă de o mică schimbare care se propagă în secvenţă consecutivă şi liniară, influentând succesiv elementele apropiate. Deşi la bază este un fenomen mecanic, efectul de domino se poate referi şi la o secvenţă de evenimente succesive, desfăşurate într-un interval de timp relativ mic, şi între care se poate presupune existenţa unei relaţii de cazualitate.
Efectul fluture este un concept din teoria haosului potrivit căruia mici schimbări în starea iniţială a unui sistem dinamic poate produce modificări la scară largă în comportamentul pe termen lung al sistemului. Sintagma se referă la ideea că bătăile aripilor unui fluture ar putea crea schimbări infime în atmosferă, care pot genera sau influenţa în final fenomene atmosferice de amploare.
Fără a cunoaște termenul propriu-zis, la ucronie se referea şi Albert Speer în următorul fragment din Jurnal: «Două decenii mai târziu citeam la Spandau în James Jeans: Mersul unui tren este în cea mai mare parte determinat de traseul fixat univoc prin şine. Dar din loc în loc apare câte un punct nodal, de unde sunt posibile diferite direcţii şi de unde trenul poate fi dirijat într-un sens sau într-altul. Pentru aceasta este nevoie de o cantitate absolut neglijabilă de energie, aceea necesară manevrării macazului»” (publicat şi în limba română, vol. I, p. 9).
Domnul Teslea, traco-geto-dacul nostru. Știați că Nikola Tesla era român? Sau să reformulăm: știți cine a fost Nikola Tesla?
A avut măcar N.T. conștiința de apartenență la România? Se simțea el român? Ei bine nu. Nicio declarație, nicio notă de subsol, nicio însemnare de jurnal intim, nimic.
Dacă chiar era român, Domnul Tesla nu știa. Dar lasă că-l învață cei care știu mai bine.
A fost sprijinit în vreun fel N.T. de statul român? Nici pe departe, că nici Statul nu știa. Ignoranța poate merge departe, dar nici după moarte România nu l-a cinstit, comemorat etc. ca pe un membru al poporului român.
Nikola Tesla:
- nu s-a născut pe un teritoriu care aparținea României la acea dată;
- nu a deținut niciodată cetațenia română și nu cunoștea limba română;
- nu există nicio consemnare și nicio mărturie în susținerea ideii că împricinuitul s-ar fi considerat român;
- statul român nu l-a sprijinit sau revendicat în niciun fel în timpul vieții;
- statul român nu-l cinsteste sau comemoreaza nici după moarte ca pe unul de-al său.
Pornind de la aceste premize, cum considerați afirmația: Tesla era Român (de-al nostru)? Când am scris despre pseudo(excepționalism) românesc, la astfel de gogomănii ne-am referit. Nu am susținut niciodată, pentru că nu aveam cum și nici nu aveam de ce, că românii ar fi inferiori altora.
În 1967 OZN-urile roiau la sud de România, în Balcani.
Deloc întâmplător, în aceeași perioadă se desfășura un mare exercițiu combinat al Tratatului de la Varșovia, implicând unități sovietice, române și bineînțeles, bulgare. Se simulau debarcări pe litoralul Mării și operațiuni în teren montan împădurit, în zona graniței de sud a statului vecin. (Jonathan Eyal (ed.), The Warsaw Pact and the Balkans. Moscow’s Southern Flank, Royal United Services Institute, 1989, p. 124)
Explicația avea să vină, la pachet cu probe fizice (materiale), câțiva ani mai târziu, în 1971, tot pe fondul unor exerciții militare, în Bosnia:
”În ultima vreme, opinia publică iugoslavă a fost agitată de obiecte zburătoare neidentificate, a căror origine oamenii de știință nu au putut să o explice. Acum, însă, specialiștii militari au avut în sfârșit ocazia să stabilească natura acestor misterioase aparate de zbor, după ce unul dintre ele s-a prăbușit lângă orașul Bijeljina, în Bosnia. Experții aviației militare, sosiți imediat la fața locului, au găsit, se pare, un sistem complex de dispozitive, a căror proveniență încearcă să o determine. Până acum nu s-a aflat ce anume au descoperit soldații, deoarece ancheta este strict secretă. Se presupune însă că este vorba despre un balon folosit în scopuri meteorologice sau de spionaj. Generalul forțelor aeriene Stevan Roglić a declarat că ar fi periculos să se explice publicului originea OZN-ului (NLP în original – n.n.). La întrebarea dacă, în opinia sa, aceste aparate de zbor ar avea vreo legătură cu manevrele armatei iugoslave, Roglić a răspuns: «La o astfel de întrebare nu puteți aștepta un răspuns»”. (TV-15 (Radiotelevizija Ljubljana), nr. 43/21.10.1971, p. 2)
Pentru publicul din România, informația este utilă în contextul valului ”OZN” din 1968.
”Scriitorii forteani (pe linia lui Charles Hoy Fort – n.n.) erau, de asemenea, scriitori de literatură SF.” (Tanner F. Boyle, The Fortean Influence on Science Fiction, McFarland & Co. Inc. Publishers, Jefferson, North Carolina, 2021, p. 30)
Hobana (†), Gheorghiță (†), Farcaș, Davidovici (†), Străinu, Apostol (†) și lista poate continua.
Rămâne întrebarea dacă science-fictionul creează o predispoziție pentru ”fenomene și mistere” sau dacă nu cumva, migrarea s-a făcut din oportunism (noul domeniu cerea mai puțină măiestrie și banii erau mai mulți).
Asta dacă într-adevăr a fost vorba de o migrare reală. Noi credem că au continuat să scrie science-fiction, doar că i-au schimbat din pix, titlu și copertă încadrarea. De ce așa, altădată.
De sezon: Cu chibritul, Mister Frost / Vru să vadă dacă-i plină / O canistră de benzină./ Și a fost. //
Într-o bulină precedentă aminteam de folosirea deliberată a ”conspirațiilor” pentru a ascunde, a abate atenția, a dilua responsabilități. Exact ce vedeți astăzi în cazul Rahova! Deja lumea nu mai caută responsabili punctuali, cu nume, prenume și CNP, eventual CUI sau CIF, ci privestc înspre Ocultă, SRI, șerpilieni și alte entități care vor da cu subsemnatul la poimarți.
Mai este un aspect, deja parțial confirmat, oricum previzibil: lătrăii ăștia care zbiară prostii non-stop și publicul îi aplaudă bezmetic, justifică și grăbesc instaurarea cenzurii. De-aia sunt și promovați subtil, de-aia nu-i întreabă niciodată, nimeni, de sănătate…
ASFAN-România a montat o tabără la Runcu, din categoria deja obișnuită ”relaxare la pensie”. Să le fie de bine, deși după figura îngândurat-acrită a dlui. Dan Dezideriu Farcaș, numai bine n-a fost. Despre Crucea Eroilor, unde s-au tras în poză, am câteva cuvinte de spus.
Am fost acolo cu Gheorghe Gavrilă Copil, cu puțin timp înainte să moară. A fost ultima lui deplasare mai lungă, consimțită (ultim-ultima, a fost la București, la Obregia, dar atunci era sub escortă!). Amândoi am fost mâhniți de acea bășcălie sinistră, nici măcar disimulată, numită monument. Am poze și filmări de acolo, dar am considerat impudic să vorbesc despre ele. Darămite să public ceva!
Am fost acolo cu Gheorghe Gavrilă Copil, cu puțin timp înainte să moară. A fost ultima lui deplasare mai lungă, consimțită (ultim-ultima, a fost la București, la Obregia, dar atunci era sub escortă!). Amândoi am fost mâhniți de acea bășcălie sinistră, nici măcar disimulată, numită monument. Am poze și filmări de acolo, dar am considerat impudic să vorbesc despre ele. Darămite să public ceva!La un moment dat, am făcut pe FB un eveniment (sau cum s-o numi) ”Grătar, mici, bere și manele la Cimitirul Eroilor de la Prunaru”. Cică să celebrăm eroii! Treaba era prea gogonată și așteptam înjurături. Când colo, s-au anunțat participanți. Râsu-plânsu!
O idee deplasată sau un teribilism gratuit, spuneți-i cum doriți. Însă idioții de la Runcu au făcut fix așa, gardând Crucea Eroilor cu două șandarmale accesorizate cu grătar de preparat cărnuri (cu puțină atenție se observă și în fotografiile ASFAN). Lor li se adaugă înscrisurile agramate de pe soclu și butaforiile cu pretenții esoteriste (nici ”farfuriștilor” nu le-a scăpat obeliscul obez, numit de ei piramidă, pentru că sunt certați cu școala).
Nu este încă clar de ce membrii ASFAN-România au ales să se laude în și cu acel loc. Probabil n-au cu ce altceva și orice pică e bun dat!
A murit Andrei Bacalu. Mulți îi leagă numele de transmisia televizată a aselenizării. Noi l-am celebrat altfel, și pentru asta n-am așteptat să moară. Românii au obiceiul de a onora, aproape exclusiv, postum. Un exemplu la îndemână: Nicușor Dan e ”prost”. O avea Dan scăzămintele și păcatele lui, unele vizibile, altele prezumate, dar să te facă ”prost” puletele din drum, cu școala vieții la seral… Se vede urât!
Dacă în ceea ce privește inventarierea troițelor și a crucilor de drum se fac progrese, timide ce-i drept (deoarece implică persoane și nu instituții) unele manifestări legate de ele rămân la nivelul legendelor și anecdoticului. Dorind să ajutăm, indirect, la întregirea (completarea) unor studii academice aflate deja într-o etapă avansată de elaborare, dar deficitare din acest punct de vedere, facem un apel spre toți cei care dețin date documentare sau mărturii personale care acoperă unul sau mai multe dintre punctele de mai jos să ne contacteze folosind formularul de aici. Vă mulțumim!
• Cruci lângă care au fost observate efecte optice sau sonore neobișnuite, vedenii, apariții de toate felurile • Cruci care și-au ”pedepsit” profanatorii • Cruci tămăduitoare, de fertilitate, sau legate de ritualuri – mai mult sau mai puțin formale – de acest tip. Dacă, referitor la ele, există practica de ”punere a mâinilor” sau de a dormi în imediata lor apropiere (incubație) • Cruci despre care se crede că își schimbă dimensiunile (se măresc, se micșorează), greutatea (li se atribuie o ”îngreunare” subită; de exemplu s-a încercat deplasarea/ transportul lor și a fost pe moment imposibil) sau poziția relativă (”umblă”, se deplasează în timp) • Cruci despre care se spune că protejează locul de o influență nefastă sau grupuri de cruci care par să asigure o barieră perimetrală de protecție metafizică (de ex: în poiana X s-au petrecut lucruri și s-au pus cruci în jurul ei pentru a fixa răul înăuntru).
Am adăugat în secțiunea ”Cărți” (aici) volumul lui G.L. Moldovan, Misterul templului de la Şinca Veche (1997). Materialul a fost scanat în cadrul C.I.D. și asamblat în format PDF de prietenul nostru Seven, căruia-i mulțumim și cu această ocazie.
Cărțulia, foarte rară de altfel, este esențială pentru reconstituirea traseului unui mit urban persistent, ale cărui origini se bazează exclusiv pe fanteziile româno-americanului Gheorghe Lucian Moldovan (individ cu veleități de paranormal în timpul liber). De remarcat că autorul știa că edificiul rupestru era o fostă mănăstire, ceea ce schimbă încadrarea demersului său de la patriotism local greșit înțeles la înșelare satanică poleită în discurs New Age și proiectată pe modelul publicității comerciale de peste Ocean. Dumnezeu să-l ierte!
Astăzi se împlinesc 115 ani de la nașterea poetului, jurnalistului, romancierului Constantin Salcia. Volumele sale pot fi descărcate gratuit, în format PDF, din secțiunea Librărie.
Constantin Salcia a fost corespondent de război pe Frontul de Est, ceea ce i-a asigurat după Ocupație masă, casă și bătaie gratis, adică pușcărie politică. Versurile sale scrise pe câmpul de luptă îl plasează printre rarii poeți români de front.
În opinia noastră, afacerea cu ”fenomene și mistere” nu se limitează la comerțul cu naivitate (o formă de înșelăciune) și animalizarea populației (fără discernământ omul este animal, sau… robot). Mai este folosită pentru a ascunde.
La nivel instituțional se cunoaște în amănunt cum onor statul român a plătit cartarea subterană a vestigiilor dacice din Munții Orăștiei, pentru ca apoi datele să dispară convenabil în buzunarele căutătorilor de comori. ”Căutători”, vorba vine, că de căutat, n-au căutat propriu-zis nimic. Au mers la sigur, cu planșele plătite de la buget în gheară.
Gheorghe Popescu, consilier județean (PSD) la Hunedoara, este însă de altă părere. Vinovate ar fi… OZN-urile:
”Eram la castelul Sântămăria Orlea, din județ. Timp de câteva ore, am văzut cum se scanează cetățile. Un fascicul de lumină, sferic, cu mișcare oscilatorie, care era plimbat peste perimetrul cetăților dacice din Munții Orăștie”. (***, OZN-uri în Munții Orăștiei, în Cotidianul, nr. 70/24.03.2007, p. 2)
Peste câteva luni, Cotidianul revine și întărește, pentru a fi treaba-treabă și chestiunea crystal clear:
”PSD-istul Gheorghe Popescu a declarat în martie, la o conferință de presă, că a văzut, în urmă cu câțiva ani, un OZN care scana cetățile dacice din Munții Orăștiei. «Un fascicul de lumină, sferic, cu mișcare oscilatorie», a descris atunci întâlnirea social democratul”. (***, OZN de nișă, în Cotidianul, nr. 133/18.06.2007, p. 20)
Așadar, marțienii (sau poate cei de pe Venus?) sunt pe treabă cu interlopa română. E simpatic foc Nea Ghiță Popescu! Și traseist politic, dar asta n-are relevanță în context.
Un fapt divers cu o femeie găsită aproape moartă în zăpadă. Interesant e cum ajunsese acolo: ”Această femee, care se numea Mușa, soția țiganului Ivanciu Marin Chițu, din comuna Feteștĭ, venise la Cocargea la țiganul Iordache Toma, spunêndu’ĭ că vine de la Crucea de Leac, din comuna Rosetti-Volnașĭ, unde fusese dusă de bărbatul ei, căci era cam bolnavă (s.n.), și din cauza asprimeĭ timpuluĭ a stat la el 2 zile când, după ce a mâncat, a plecat a se duce la Feteștĭ, și ne maĭ putênd continua drumul, a căzut în gropile de la Vadul-Poduluĭ”. (Universul, nr. 43/21.02.(5.03)1895, p. 2)
Nu este cea mai veche mențiune despre Crucea de Leac de la Coslogeni, însă ne dă un indiciu asupra reputației sale în epocă. E greu de crezut că cineva s-ar fi aventurat pe o așa vreme acolo, dacă nu s-ar fi produs vindecări efective…
Pedeapsa profanării religioase (I) Durău, Neamț. ”… în faţa hotelului «Bradul», o cruce a fost ridicată în pioasa amintire pentru biserica ce purta hramul Cuvioasei Sf. Sofia (…) În anul 1974, când s-a pornit construcţia noii staţiuni, autoritățile au cerut să fie dărâmată mica biserică. Şi-au făcut cruce oamenii şi-au refuzat. S-a găsit totuşi un tractorist fără de lege strămoşească. Mai ales, că nici stareţul de atunci de la Mănăstirea Schitul Durău – aflată la câteva sute de metri – nu s-a opus în vreun fel. «A tras-o omul cela», îmi povesteau într-o dimineaţă de aprilie nişte muncitori din partea locului. «Şi peste o săptămână a fost găsit mort. Apoi stareţul a primit aprobare pentru păstrarea bisericii.» Venise prea târziu. Iar în micimea celor care dădeau asemenea ordine, nu-i de mirare să se fi ştiut că biserica deja dispăruse. Tot localnicii spun că nici stareţul nu a mai trăit mult. «Pedeapsa Celui de Sus», adaugă ei, şi mâna face semnul crucii.” (Oana Petrică, Pedeapsa Celui de Sus, în România pitorească, nr. 8/1991, p. 14)
Există numeroase exemple de profanări religioase, date-n plată cu promptitudine. Din incurie și prostie, greu de spus, pentru că acestea două vin întotdeauna la pachet, majoritatea rămân la nivel de anecdotă, faptul petrecut transformându-se-n timp în simplă legendă urbană.
Am început să credem că multe dintre așa-zisele ”Teorii ale Conspirației” nu sunt altceva decât povestiri-vehicule, facilitatori mnemotehnici pentru diseminarea – în formă atractivă, diversificată și, foarte important, ocolind argumentația – a unor enunțuri concise și repetitive.
Mai mult, am găsit autori ai căror cărți par scrise după o rețetă: 90% se elucubrează, cu ”lipici” însă, despre locuri și fapte ușor de verificat și invalidat, pentru ca 10% să conțină idei, scenarii și dezvoltări de un nivel atât de sofisticat, încât n-au nicio legătură cu restul lucrării. Pare a fi vorba de un mecanism de ocultare, menit să asigure o transmisie selectivă. Superficialii atoateștiutori renunță după primele pagini. Credulii citesc din scoarță-n scoarță, dar scapă esențialul, deoarece nu sunt selectivi. Publicul-țintă pare a fi format din indivizi care-și păstrează curiozitatea vie, dublând-o cu spirit critic.
A nu se înțelege că vorbim la modul general, ci despre autori și lucrări specifice. Nu este foarte clar nici măcar dacă acele inserții aparțin autorilor (dacă vorbesc ei sau altcineva vorbește prin ei).
Info periculos! Eddy Conan din Arad, brand ambasador NASA în România. Când o mai arzi platist și vorbești prost de National Aeronautics and Space Administration, ai grijă să nu-ți bată la ușă:
O importantă bază de date cu periodice dedicate fenomenului OZN și conexe, ținută de suedezii de la AFU (Archives For the Unexplained). Cu o structură intuitivă, clasificate pe zone, titluri și ani, periodicele pot fi citite online sau descărcate (din păcate doar unul câte unul, pe rând). Acces aici.
Superstiția este o rămășiță deformată și greșit transmisă a unei cunoașteri – practice, sacre sau simbolice – care și-a pierdut sensul originar și coerența, transformându-se în credință mecanică, ritual fără înțeles sau teamă irațională.
Acum câteva zile, m-a pus necuratul să mă uit la un podcast Gojira & Oreste. De atunci, tot strig prin casă: GRU, dă-te jos de pe mobilă!, SVR, hai la plic! Vecinii or crede că am înebunit sau ceva. Păi dacă Valentin Târcă din Bran, zis Thrcaar al XVII-lea, ultimul rege agatârs, e pe mână cu rușii, și pisicile mele sunt spioance din Est.
Ciudații ăștia doi or strânge vizualizări post-ironice sau unii chiar pun botul la vrăjeala lor proastă?
Superba Cristina Beatrice Ungureanu avertizează asupra unei aberații ciclice, care nu vrea să moară, de pe centurile de socializare: ”Nu sunt de acord să-mi folosească Facebook viața privată pe care de prost/ă ce sunt o expun public”:
Cucoana, cunoscută mai mult pentru conspirațiile de doi bani pe care le propagă în neștire, a ajuns să presteze pe anti fake-news. N-a lovit-o în tâmplă cinstea și nici onorabilitatea nu-i butonează soneria. Pur și simplu o deranjează astfel de metode de recensământ al precariatului mintal, cu IQ de râmă, majoritatea clienți sau potențiali clienți ai videoclipurilor sale.
Când vă plictisiți, gândiți-vă la faptul că ”Nu sunt de acord…” ăștia au drept de vot și votează, nici nu contează cu cine. Și dacă vreți să vi se facă pielea de găină, faceți o numărătoare grosieră.
(Salon Ion Dacian. A pus și fundițe de-astea, cum au prostituatele pe pulpe, set, semn că-și cunoaște bine mediul de propagare.)
Hasdeu despre instrumentalizarea lui Eminescu (Literatorul nr. 6/1892, p.15). Afirmă că exagerarea fără măsură este contraproductivă și generează un efect de recul. Astfel de idei am exprimat și noi, în contexte diferite:
V-ați întrebat vreodată cum arată treaba de partea cealaltă a baricadei? Ce simt și cum gândesc salahorii Elitei și pălmașii ”conspirației”? O viziune rară ne oferă Marius Cărbunescu, în calitate de personaj principal:
”În urmă cu vreo douăzeci și ceva de ani, când lucram pentru o companie de telefonie mobilă, am luat parte la o investiție prietenoasă cu mediul. În paranteză fie spus, dacă la nivelul construcțiilor civile, rezidențiale, se acordă o cât de măruntă importanță aspectului arhitectural al urbei, prin direcțiile de urbanism ale primăriilor, în privința construcțiilor industriale este o jale totală. La nivel de observație empirică, nu există niciun fel de preocupare ca acestea să nu devină excrescențe oribile pe suprafața orașului. în fine, să revenim la chestiune, la vremea respectivă participam la instalarea unui releu ceva mai deosebit, din categoria celor care retransmit semnalul GSM. Pentru că amplasamentul era într-o zonă împădurită și în preajma unui lac, proiectantul s-a gândit să nu strice frumusețe de cadru natural și a conceput respectivul releu ca un brad ceva mai mare, de vreo 30 de metri, evident artificial. Butaforia era destul de rudimentară, dar oricum, reprezenta ceva mai mult decât nimic, motiv pentru care am salutat un prim pas în direcția asta. Timpul mi-a confirmat că a fost o preocupare izolată, care nu s-a transmis și altora.
Deunăzi mă aflam în benzinăria de unde priveam releul camuflat în brad, cu nostalgia celor douăzeci de ani scurși de la prima contemplare. La un moment dat, observ un individ cu o cameră de filmat pentru amatori, care focaliza bradul artificial și comenta din off: «Ia uitați, oameni buni, de ce e în stare dictatura sanitară pentru a justifica pandemia! Ați mai văzut așa ceva? Vedeți cum se împrăștie virușii! Au venit noaptea cu aparatură sofisticată și au montat-o clandestin. Nu cumva să treceți prin locul ăsta! Vor să ne iradieze, ne scanează ca pe animale. Au pregătiți astfel de copaci, dacă vă puteți închipui, pe care să-i monteze prin tot orașul. Suntem în pericol, fraților!». Omul transmitea live pentru proprii susținători. Probabil că avea destui. Aș fi vrut să mă îndrept spre el și să-i bat obrazul, dar mi-am dat seama că n-are rost. Știa foarte bine ce face”. (Marius Cărbunescu, Cugetări pe un petic de ziar, Ed. Antim Ivireanul, Râmnicu Vâîlcea, 2023, p. 52-54)
Dincolo de întâmplarea în sine, haios-bizară, dar 100% reală, după cum ne-a confirmat, este concluzia de moment: ”Știa bine ce face”. Cărbunescu continuă, glosând pe seama naivității populare și a soluției numită educație, ”pentru că educația dezvoltă capacitatea de analiză și sinteză și ne oferă cunoștințele necesare să filtrăm informația”. Aici părerile noastre se despart: mantra cu educația este apanajul celor lipsiți de soluții.
Într-un moment de sinceritate, răposatul G. Cohal, cunoscut unora ca ”specialist în neconvențional” (!?) și altora ca fost vicepreședinte/ director executiv al ASFAN-România, ne-a prezentat o statistică a subiectelor investigate pe teren. Din o sută de teme abordate, una se confirma, celelalte picau. De aici se înțelege volumul de efort necesar pentru a accesa un mister real, veritabil.
Cohal făcea parte din echipa de investigații a unei reviste ”de fenomene și mistere”, care publicație plătea deplasările, urmând să publice rezultatele. Sumarul era simplu: foarte multă umplutură, făcută din pix sau copiată din străinătate, și 1-2-3 articole mai răsărite, pentru credibilitatea de ansamblu. Revenind, se ridica o problemă: nu poți plăti 100 de deplasări ca să obții un articol. Așa că și materialele de investigații sfârșeau prin a fi ajustate în redacție. Un exemplu: troița de la Băneasa, o banală cruce non-funerară, de drum, a devenit un monument cu simboluri alchimice, cabalistice și din Tarot. În fapt, simplă iconografie creștină, cu înscrisuri slavone. Nici vorbă de Alchimie, Kabbală sau Tarot. Artciolul există în arhiva publicației, pentru doritori.
Rostul acestor rânduri este simplu. În domeniu, cercetarea de teren e rară, din motivele enunțate mai sus.Iar atunci când există, te pune în fața unei dileme. Poți alege să întorci din pix, să înflorești, să inventezi. Este soluția cel mai des întâlnită, validă comercial și cârlig pentru esoteriștii de week-end. Sau poți prezenta investigația ca un ansamblu de metode și lecții învățate, utile atât ție, cât și altora. Este o variantă aridă, greu de ambalat, dar singura folositoare. Noi am mers pe calea aceasta, poate și pentru că n-avem de semnat foi de deplasare și justificat cheltuieli la vreo casierie.
De la taică-miu, Dumnezeu să-l odihnească, am învățat să fiu extrem de retincent față de cei care mă laudă. Ca un corolar, nerostit de el, dar asumat de mine, nu-mi pasă deloc de criticile unor pripași și băgători degeaba în seamă.
Mulți dintre acești critici vin însoțiți de un cor grecesc format din tomberoane. Ce-i cu tomberoanele astea? Sunt oameni care acceptă bucuroși gunoiul informațional, pe care-l tezaurizează ca pe un bun de preț, devenind recipientele unui adevărat bazar de date și știri false, idei stereotipe și fabricații jenante. Sunt și generoși, dându-l mai departe cu siguranța și misiunea unor evanghelizatori. Sunt ca sâmbătarii care-ți bat la ușa digitală, dar nu te întâmpină cu Primiți cu Domnul Iisus Hristos?, ci cu Primiți cu baliverna, minciuna și prostia? Iar dacă celor cu Jesus li se trântește ușa-n nas, astorlalți li se deschide larg și sunt poftiți înauntru cu zâmbetul pe buze.
Se dă următorul abstract:
”În Coreea de Sud contemporană, pseudoistoria referitoare la perioada timpurie a Coreei și la Asia de Nord-Est a atins proporții epidemice. Susținătorii acesteia afirmă că statul timpuriu Chosŏn a fost un imperiu extins, centrat în Manciuria continentală. Prin reinterpretări raționalizante ale mitului tradițional Hwan’ung-Tan’gun, aceștia proiectează presupusa vechime și puritate originară a acestui imperiu fondator până în cultura arheologică Hongshan din neoliticul ce se întindea pe teritoriile actualelor provincii chineze Mongolia Interioară și Liaoning.
În ciuda acestor exagerări flagrante, atât spațiale cât și temporale, cei care nu sunt specialiști în istoria timpurie a Coreei ezită, de regulă, să catalogheze explicit această viziune drept «pseudoistorie». Această reținere se explică prin faptul că promotorii ideii de imperiu antic se prezintă drept cercetători raționaliști, pretinzând că își susțin afirmațiile prin argumente bazate pe surse textuale diverse și pe dovezi arheologice. Mai mult, ei folosesc o retorică emoțională virulentă, acuzând mediul academic autohton că este compus din trădători de neam preocupați exclusiv de menținerea unei «viziuni coloniale asupra istoriei». Canonul de contraargumente pe care se bazează acești adepți ai imperiului este produsul acumulat al revizionismului istoric și pseudoistoriei din secolul al XX-lea, dar pentru credincioșii convinși și pentru nespecialiști, el poate părea convingător și copleșitor. Îmbinată cu un cadru naționalist postcolonial și plasată în contextul disputei istorografice continue cu China, această concepție despre o antichitate glorioasă a ajuns să aibă influență politică de ambele părți ale spectrului politic, cu consecințe concrete asupra cercetării academice profesioniste.
Această lucrare își propune să prezinte și să demonteze nucleul canonului de argumente aparent documentate promovate de susținătorii pseudoistoriei coreene și să le expună retorica polemică, plasând acest fenomen într-un context diagnostic mai larg al pseudoistoriei și arheologiei la nivel global”. (sursa)
Eliminați elementele de specificitate locală și aveți, în mare, teoria dacomană, varianta S-E Asia. Dar altceva e de comentat. Cunoașteți teza mainstream potrivit căreia educația este panaceu pentru pseudoistorie și conspiraționism? ”În Coreea de Sud contemporană, pseudoistoria (…) a atins proporții epidemice”. Știți unde se află învățământul în Coreea de Sud? Simplu spus, în top. Și atunci, cum funcționează soluția experților autohtoni? Păi… nu funcționează. Dar acea educație la care fac apel înseamnă cursuri, module și auxiliare preparate și susținute de ei și ai lor, adică finanțare public-privată pentru ideologia pe care-o împing.
Căutând pe o vale din Nădrag (Timiș) un mimetolit semnalat de dr. Iuliu F., am dat peste un altul. Dacă cel nou este clar un lusus naturae, nu același lucru se poate bănui despre semnalarea inițială. Din păcate, vegetația abundentă și mușchiul de pe stânci îl fac de neidentificat. Deocamdată!
Locația: pe malul pârâului, opus potecii, la cca. 150-200 de metri de la intrarea în traseu. Profilul se aseamănă izbitor cu cel de pe Valea lui Comna (Cetățeni, Argeș) semnalat în anii ’80 de un piteștean (aici)
Pentru transformarea coordonatelor geografice (date GPS, metadata foto ș.a.), folosesc o aplicație online disponibilă aici. Pentru cei interesați, e ce trebuie – simplă, fiabilă, gratis.
O secătură face pe centurile de socializare un rechizitoriu la Bâlciul nălucilor. (pseudo)Excepţionalism românesc, dovedind fie că n-a citit cartea (clasic!), fie că nu are capacitatea mintală de a înțelege expuneri simple. Așa că o să-i explicăm cu poze, ca pentru grădinițari:
Un sat uitat de timp și de lume din Munții Buzăului.
Foto 1. La margine de drum aflăm un ”monument” recent, de factură kitch. Compoziția și materialele nu au specific local, fiind un implant modern, disonant. Textul este plin de falsuri istorice, patriotarde: ”Sava zis Gotul primul martir creștin dac”, ”înecat în apa Buzăului la Valea Lupului”. Asumat de personalități de anvergură locală, dintre care cel puțin una – Titi Damian – și-a construit cariera pe confirmări circulare și parastase culturale. Inutil din toate punctele de vedere, inclusiv estetic. Și evident, miluit de la buget, pentru că mecenatul naționalist se face invariabil pe banii statului.
Foto 2. Margine de drum, în același sat. Fântână și ghizduri de piatră, cioplite de meșteri buzoieni din piatră locală. Capacul unuia este de fapt o ”felie” de trovant. Artă populară autentică, cu scop bine definit: să răcorească și să astâmpere setea trecătorului. Făcută din banii gospodarului care a rânduit-o.
Aminteam în Bâlciul nălucilor: ”… doctrina toxică a unui fals excepționalism care afirmă nici mai mult nici mai puțin că de la români a plecat totul și totul se va sfârși cu românii. Aceste idei delirante nu au nimic de-a face cu fibra tradițională a poporului român”. Ce-a înțeles secătura? Că ridicându-ne împotriva unor făcături de dată recentă, noi am afirma cumva că românii sunt pielea p_, niște reziduri ale istoriei, făcută și trăită de alții. Prin urmare, am fi, nici mai mult, nici mai puțin, antiromâni… Pentru că preferăm fântâna!
Am putea spune mai multe despre această secătură penibilă. Nu are rost: își face rău singur, cu un talent și o determinare pe care noi n-am avea-o. Și mai e ceva: cu astfel de josnicii îi pune copilului o pâine neagră pe masă. Dacă ăsta e prețul pentru ca acel copil – care nu are nicio vină că tac-su e un neisprăvit – să adoarmă sătul, noi îl achităm cu bucurie.
Din același articol, menționat anterior, desprindem câteva idei. 1. Se întărește ideea că diletanții au fost instrumentați de activiștii PCR pentru a pune presiune pe istoriografia oficială, o tehnică de influențare indirectă. Derive individuale există de când lumea, însă ele sunt neglijabile la nivel colectiv fără o susținere ”de sus”; 2. Conceptele – legitime – de inter și pluridisciplinaritate au fost folosite pe post de pontoarcă, pentru a face loc unor outsideri, fără nicio legătură cu domeniul în care-și propuneau să presteze. Și astăzi avem grupuri de studii OZNistice încadrate cu: economiști, ingineri constructori, petroliști, electricieni ș.a. Râsu-plânsu! 3. Ca invitat la simpozion, conferință, manifestare, ce-o fi fost, ”…profesorul I. Cocan, care şi expune o sculptură străveche şi de format neobişnuit, găsită pe lângă Rm. Vâlcea”. Este vorba de un artefact presupus paleoastronautic, care, în contrast cu Zeița de Oricalc, are bunul simț să existe. Dacă țineți morțiș să aflați de ce o statuetă e cunoscută de toți și cealaltă de mai nimeni, aflați că e o întrebare periculoasă. Răspuns: Ionel Cocan nu făcea parte din etnia care trebuie. Așa că fantezia literară a unuia e mai reală decât obiectul deținut, fizic, de celălalt!
Și pe vremea ailaltă conceptul de ”povară a dovezilor” era cvasi-necunoscut. Alexandru Mironov îl citează pe ”specialistul” Copoiu, care face apologia diletanților și vorbește de ”demonstrația negativă” (în clar, nu emitentul își susține cu argumente teoria, ci altcineva ar fi obligat să-i invalideze documentat simpla opinie):
”Categoric însă, cel mai mult a dat greutate acţiunii poziţia altruistă, obiectivă şi onestă a unui specialist, dr. N. Copoiu, secretar ştiinţific al Institutului de studii istorice şi social-politice de pe lângă C.C. al P.C.R. şi autor, în prospectul manifestării, al unei neaşteptat de hotărâte luări de poziţie în favoarea schimbării stării de lucruri existente acum în cercetarea istorică: «…Toată lumea credea că avem o istorie bine scrisă, indiscutabilă, pentru că am avut şi avem buni istorici. Când s-a cerut totuşi de către conducerea partidului un nou tratat de istorie, a trebuit să constatăm cu stupoare că lucrurile avansează foarte greu, mai ales pentru că a izbucnit la suprafaţă empirismul vechilor tratate! În ele influenţa străină este mare. Apoi s-a descoperit că o armată întreagă de amatori, pasionaţi, tenaci, neaşteptat de competenţi, scoseseră la lumină un uriaş set de date despre istoria veche a patriei, care foarte rar concordau cu adevărul istoric acceptat! Exemplele Miulescu şi Olteanu nu sunt deloc izolate, I. Moldoveanu, V. Rudan şi mulţi alţii pot oricând da o mână de ajutor repunerii adevărului în drepturi… Tocmai de aceea socot că este de datoria noastră de specialişti să încurajăm mâna prietenească ce ne este întinsă… Desigur, nu se poate acorda credit a priori oricărei descoperiri sau teorii, dar este obligatorie, credem, demonstrarea, fie ea şi negativă…»” (Știință și tehnică, nr. 2/1981, p. 9)
Consecutiv, Mironov sare de la Copoiu la Voltaire, pentru că de ce nu:
”…Sau, cum spune Voltaire – şi poate că asta ar trebui înscris cu litere uriaşe pe cer – «Je suis contre ton opinion, mais je me battrai, jusqu’à ma mort, pour ton droit de parler!»”
Un Voltaire apocrif – cultura, coane Mironov! – dar n-are a face! Cum România s-a umplut de idioți, unii ar putea bănui că V. ăsta l-a plagiat pe… Rațiu!
Am mutat pe setarea privat notele pentru ”Proiectul Magnet”. Am realizat că tindem să fim ridicoli prezentând chestiuni obscure la nivel de super-detaliu unei populații care gravitează în zona blugi – banane. Iar asta cu B pătrat nu este nicio trimitere la cei ce-ți zic în fals ”progresiști”. Progresiști au fost Bălcescu, Kogălniceanu, Coșbuc, mulți alții. Cât despre ceilalți închipuiți în fals, să repetăm împreună: Autarhia nu-i suveranism. Autarhia nu-i suveranism. Autarhia nu-i suveranism.
(”Coșbuc, un scriitor român printre alte zeci de mii. Nu este o referință pentru mine.” Aș putea da zeci și sute de exemple, pescuite de la diverși. Cunosc tehnica mizeră a jurnalismului de a scoate în evidență și a umfla ignoranța unor pauperi. Nu-i cazul. Enormitatea citată îi aparține unui absolvent de facultate tehnică, cu peste jumătate de deceniu de viață…)
Mai țineți minte tevatura isterică a celor trei clipuri video despre nimic, sintetizată magistral în România de Dan. D. Farcaș sub sloganul (subtitlu de carte) ”Pentagonul recunoaște”. Printre altele, acesta afirmă nonșalant:
”În ultimii trei ani au ieșit la lumină, pentru prima dată în istorie, dovezi atât de solide încât vor schimba, în scurt timp, radical, viziunea tradițională [s.n.] asupra acestui domeniu [OZN/ FAN – n.n.] ”.
Futurolog1 de proximitate, zgâria AMR-ul cu briceagul în grinda prispei. Firește, nu s-a întâmplat nimic, pentru că nu avea ce să se întâmple. Premiul pe anul 2019 al Comisiei Olimpice de Afirmații Iresponsabile și Exaltate (C.O.A.I.E.) este adjudecat fără probleme. Cupa câștigată e mai jos și e de sutien:
(Inițial, acest scurt fragment a apărut ca apendice la un material despre Piesa de la Aiud. Scriitura era, vizibil de pe Lună, la mișto. Retrospectiv însă, n-am mai fi atât de siguri. Între timp, dl. Farcaș și-a băgat-o-n casă – sau i-a fost băgată! – pe otreapa Natașa Alina Culea. Poate chiar a câștigat… Cupa Sutien.)
1Futurologul e ăla care anticipează viitorul, nu are legătură cu…
Am ales, și nu de azi, de ieri, să ne ținem departe de politică. Ar fi multe de spus despre recentele alegeri.
Ne oprim la o recomandare de lectură – GK Chesterton, Omul care era Joi – disponibilă online, gratis, pentru că ne-am ocupat de asta cu mult timp în urmă. Pe scurt, un agent se infiltrează în Consiliul Mondial al Anarhiștilor, doar pentru a descoperi că toți ceilalți membri erau la rândul lor agenți sub acoperire. Cam așa cu anti-sistemul. Te și miri că-n 20_25 mai pune cineva botul la vrăjeli de-astea ieftine.
Și la o trimitere: Nietzsche, Dincolo de bine și de rău, IV:146: ”Cel ce se luptă cu monștrii trebuie să aibă grijă să nu devină el însuși un monstru. Iar dacă privești prea mult timp spre abis, și abisul va privi spre tine”.
Pentru că tot vorbeam de pretenții spiritualiste, îmbrăcate în hainele cuvintelor mari, dar goale. Mihai Rapcea confundă Rugăciunea Inimii cu o mantră yoghistă, și o folosește ritualic pentru ”Turu doi, ânapoi”. Un fel de meditație Transcedentală, faza pe Iisus Hristos:
O să revenim asupra felului în care practicile spiritualiste alandala desfigurează chipul și îmbolnăvesc corpul. Până atunci, aveți oglinda vie în clipul de mai sus!
Acum ceva vreme, în siajul unui prietenii cu beneficii degenerată în conflict personal, dl. Felix Roncea îl acuza pe Mihai Rapcea de… unchi! Unchiul Emil Rapcea. Mai exact: Дядя Эмиль Рапча. Aveam și noi informația, veche și publică de altfel, însă n-am putut proba dacă există într-adevăr o legătură de rudenie sau e doar o coincidență de nume. A lămurit dl. Mihai situația:
Haios este că spiritualul Mihai Rapcea face apel la etica lumească. În zona nevăzutului, pe care o tatonează fără succes, contează mult și sângele, și al cui e sângele și ce e în sângele ăla. Всё хорошо, товарищ Михай Рапча?
Oferim un fragment din cartea ing. Marian Pătrașcu-Chircuș, ”Suntem ceea ce trecutul a sădit în noi” (Ed. Rotipo, Iași, 2018, pg. 313-315):
”Am dat peste un astfel de exemplu chiar în propria-mi ogradă, cum se spune, grație unei cărți a nepotului preotului Ioan Negoescu-Hagi, medic în Cluj-Napoca, unde acesta descrie călătoria bunicului său la Locurile Sfinte, în 1906, carte care are la bază jurnalul bătrânului preot din Greblești, satul meu natal. În partea a doua a lucării, doctorul Negoescu vorbește despre un sergent ateu, îndoctrinat de marxism-leninism care, după război, conducea o grupă de soldați staționată în Muchie, o înălțime situată la nord-est de sat, pe un teren al lui Ionel Teșcuț, pe care erau construite un grajd din bârne și o căsoaie – căbănuță din bârne sau zid, având o singură cameră – din lemn. Deși locuitorii din Greblești nu au aflat niciodată ce misiune aveau acei soldați, se pare că ei supravegheau spațiul aerian, fiindcă în fiecare dimineață se deplasau pe Capu’ Dealului și se instalau pe Vârful Mânjina, aflat la nord de sat. O dată sau de două ori pe săptămână, sergentul comunist și câte unul sau doi soldați coborau cu caii din Muchie și se duceau la Râu Vadului pentru aprovizionare. Pe Calea Mare, la intrarea în Câinenii Mici, atunci – Câineni de Argeș, înainte de a trece peste Pârâul Sărcii, drumul face un cot aproape în unghi drept, iar în stânga pornește o uliță care scurtează drumul până la fântâna-monument din fața primăriei; chiar în capul unghiului se înălța dintotdeauna o troiță cu o cruce din lemn pe care era zugrăvit Mântuitorul răstignit. Crucea există și astăzi, alături de încă una, tot din lemn, și alta din marmură, toate trei – protejate de o căsuță zidită în locul celei vechi, care era din lemn. Firește, și atunci, ca și acum, duminica și de sărbători, de multe ori chiar și-n zile obișnuite, la troiță ardeau lumânări și o candelă.
Într-o zi, când sergentul împreună cu un soldat de prin partea locului, loviștean deci, treceau pe acolo, soldatul s-a închinat cuviincios, dar gestul lui a fost imediat sancționat de sergentul comunist:
– Ce-ai făcut, mă?
– Păi, m-am închinat!
– Dar de ce, mă?
– Pentru c-așa să obișnuiește pî la noi șî așa șî trebe cân’ treci pe lângă o troiță.
– Da!? Lasă că-ți arăt eu ție cum se obișnuiește și cum trebe acuma, uite-așa!
Și sergentul păgânizat de marxism-leninism s-a repezit la cruce și, așa cum povestește doctorul Negoescu, a smuls-o din pământ și, cu o furie declanșată de resorturi bestiale, a trântit-o la pământ, a rupt-o, a facut-o țăndări și chipul lui lisus Hristos a fost desfigurat, fruntea și brațele i-au fost zdrobite și crucea a fost aruncată cât acolo.
După plecarea celor doi, un om din sat a adunat bucățile împrăștiate ale crucii, le-a dus acasă, unde, cu trudă și migală le-a lipit la loc și apoi a repictat-o cum s-a priceput mai bine… Numai că, la doar trei zile de la fapta lui diavolească, sergentul a sfârșit în chip groaznic, fiind lovit de o mașină care i-a zdrobit capul chiar în fața monumentului generalului David Praporgescu, tocmai trecuse podul peste Olt. Grupa de soldați a fost evacuată după puțin timp de la acea întâmplare, iar creștinul care a refăcut-o a pus crucea înapoi în locul de unde fusese smulsă de sergentul acela fără Dumnezeu, loc în care se poate vedea și astăzi, alături de celelalte două…”.
***
În spațiul românesc, există numeroase relatări despre pedepsele abătute asupra profanatorilor. Însă ele rămân la nivel anecdotic și asta dintr-o setare de mentalitate.
– Am găsit multe similare, dar majoritar fără elemente de verificare, îi spun autorului.
La care el:
– Ce verificare? O știe toată lumea în vârstă din Câineni și nu numai!
Desigur, știe/vorbește lumea nu-i un element de probă. Cel mult, săpând în memoria comunității, se pot extrage elemente care să preceadă o investigație. Dar arareori se întâmplă așa. În schimb, des, intervine noutatea și uitarea celor vechi și amintirea evenimentului ieșit din comun se pierde pentru totdeauna.
În schimb, catolicii, ”papistașii” cum le zic negândiriștii, umblă și notează pe carnețel. O fi bine, o fi rău?
Rămâne inexplicabil de ce sancționarea promptă a profanărilor apare doar în anumite cazuri și nici măcar dintre cele mai importante. Dacă astfel de sfârșituri violente ar fi o regulă și nu doar excepții mirabile, s-ar duce buhul și n-ar mai fi candidați…
Ca să nu existe urmă de îndoială. Iată ce afirmă distinsul editor menționat în postarea anterioară (în Prefața la General N. Portocală, ”Europa, Țara Tracilor” (Ed. Obiectiv, Craiova):
În oglindă, opinia autorului referitoare la volumul ”Veghetorii Terrei”, apărut la aceeași editură:
O picătură de tupeu nu strică nimănui, dar nici în halul ăsta!
Am fost un apropiat al răposatului Paul Lazăr Tonciulescu. Ne întâlneam la ședințele ADR, l-am vizitat de nenumărate ori acasă, vorbeam săptămânal la telefon. Am ajutat-o pe văduvă cu primele aranjamente când nici nu i se răcise sângele și carnea și am fost unul din cei care i-au cărat sicriul la groapă. Am pretenția de a-l fi cunoscut bine pe om.
De ce zic toate acestea?
De curând am ”aflat” cum a murit. Cu puțin înaintea morții a făcut o excursie turistică în Israel. Și acolo, vizitând un muzeu, a văzut expus craniul lui Decebal.
– Există capete de statui de daci, încearcă domn Mihail, care mă însoțea, să dirijeze discuția spre o zonă rezonabilă.
– A nu, nu, răspunse gazda, era craniul lui Decebal. Și cum Tonciulescu l-a văzut (într-un muzeu!), evreii l-au otrăvit.
Meseriași… a murit omul când a ajuns acasă.
Ascultam, cu ochii larg beliți și cu fața lungită. Calculam că omul pare în toate mințile și totuși… De unde să știe un profesor pensionar dintr-un mic sat din județul Buzău toate astea? Întreb.
– De la E.D., editorul din Craiova.
Și uite așa am ajuns să-mi rup din puținul timp avut la dispoziție pentru a-i explica bătrânului că a căzut în plasa unui om de nimic, care atunci când nu maimuțărește cărți, minte cum respiră. Și pe Călin N. Turcu l-a ”omorât” același infam, doar pentru a-și vinde maculatura senzaționalistă.
Moartea e în firea lucrurilor și atunci când ești bătrân și bolnav, e doar o chestiune de timp și nenoroc. Cazul lui P.L. Tonciulescu.
A avut Emil Străinu o emisiune excepțională despre Insula Paștelui, în care a povestit și aventurile lui subterane. Spusa, din categoria cămila și urechile acului (Matei, 19:24), edifică despre natura complet necritică a auditoriului. Putem vorbi oricât despre extratereștri, că nu i-a văzut nimeni. Dar să-l ai în fața ochilor pe general și să crezi că ar putea încăpea în canalele vulcanice de pe insulă, …
Am cerut ChatGPT să ne creeze o ilustrație cu Nea Emil prin peșterile Pacificului (stânga). Apoi am cerut să-l facă mai simpatic (dreapta). Partea proastă e că peștera s-a transformat în… colon!
Am găsit la un domn din Vâlcea, Marian Pătrașcu, o dezvoltare pe atât de interesantă, pe atât de surprinzătoare:
”Pe scurt, minciuna poate fi definită ca fiind adevărul pe care și l-ar dori să existe persoana care minte. (…) Pentru mincinosul patologic însă minciuna reprezintă întotdeauna adevărul; desigur, adevărul său, și numai al său! Paradoxal sau nu, cu cât se înaintează în spectrul minciunii patologice, cu atât responsabilitatea mincinosului se reduce, căci aproape orice boală psihică gravă exonerează pe bolnav de faptele sale”.
Când unii ies din anumite limite, a te supăra pe ei înseamnă a-i prezuma în deplinătatea facultăților mintale, ceea ce de multe ori nu este cazul. Ajunge să-i pui la locul lor și cu asta basta. Dar cel mai bine este să-i ignori.
Concluziile unei discuții recente:
Există un izvor de ”conspirații” complet ignorat: autohtonizarea unor bazaconii pentru ”a fi și noi în rând cu lumea”. Promotorii sunt în general oameni fără mult discernământ, dar doldora de orgolii. Pot susține o cauză atâta timp cât nu intră în conflict cu ”viziunile” lor. În acest ultim caz, favorizează ”viziunile” și cauza poate să mai aștepte (egal atașament oportunistic).
Există o confuzie pe scară largă în ceea ce privește esoterismul, asimilat cu vederea aurei, channeling și alți gărgăuni. În realitate, esoterismul este format din cunoaștere, din două tipuri de cunoaștere: prea periculoasă pentru a fi lăsată pe mâna oricui, sau cea care dă acces la forme de putere. Restul sunt momeli, măști și jocuri de oglinzi, care să protejeze nucleul. Cum remarca și Mircea Eliade în Necrologul Annei Besant, esoterismul, în cărți sau pescuit la o halbă de bere, este un non-sens prin definiție.
Senzația aceasta de destrămare a realității, pe care-o trăim în prezent, era ușor de previzionat. Am amintit de această sfâșiere a realității percepute în cărțile publicate și asta pentru că s-a substanțiat treptat. Nu a apărut din nimic și nici deodată. Ca să i te opui în efecte, poți face două lucruri:
Cel mai important este să-ți păstrezi sănătatea mintală. Devine din ce în ce mai greu să deosebești ficțiunea de realitate și de multe ori ceva validat este atât de nefiresc și ilogic încât nu-i poți găsi nici sens și nici explicație. Codruța Simina numea această trăire ”senzația tot mai pregnantă a ficțiunii” (FB, 9.04.crt.), în fond același lucru.
Apoi merită să încerci să redescoperi omul și omenia fără de care decădem la starea de animalitate. Și pentru că vine Paștele cu zile și timp liber, recomand în această direcție un film, The Last Full Measure (2020). După 110 minute o să vă gândiți probabil dacă n-am avut și noi de-ăștia. Am avut, cum să nu, dar ei au fost trecuți în uitare, ca să-și facă loc impostorii pe care-i aplaudați ca focile. Apropo de, circulă un banc cazon: ”- Știi de ce e generalul Theodoru atât de longeviv? – ?! – S-a plictisit și Moartea de câți ani îl caută pe la pușcărie, și el acasă, acasă!”
Perlele de la BAC au devenit o prezență anuală obligatorie în mass-media românească și pe centurile de socializare. Ce-mi zice o profesoară de română de la un liceu de elită din București:
– Corectam la Olimpiadă și dau peste ”Femeia există ca să-i facă pe plac bărbatului”. Am ridicat problema în Comisie.
– Și?
– Și nimic.
Asta se întâmpla la Olimpiada de limba și literatura română, unde nu ajunge oricine. Că un adolescent gândește așa, e una. Partea și mai proastă e că domnișorul a considerat acceptabil să pună nebuneala pe hârtie. Că doar nu te duci la Olimpiadă să te faci de râs. Presupun.
(Rândurile de mai sus nu sunt nici glumă, nici exagerare, nici propagandă feministă și doamna care mi-a relatat întâmplarea e cu toate țiglele pe casă. Se întâmplă ceva cu societatea noastră și nu-i deloc a bine.)
Poate că sună a bârfă misogină, dar actualitatea îți prezintă câteodată produsul familiei tradiționale românești. Astăzi, fiică de imens, enorm promotor al naționalismului românesc. Pe la vreo 50 de ani femeia. Brătări la glezne, piercing în buric, tatuaje peste tatuaje, țâțe umflate, botox în bot, nas care pare luat din bisturiu. Pe abdomen un fluture mare, negru, plin, care cel mai probabil maschează ”marca” celui care-a peștit-o în tinerețe. Pozează cu curu tras înapoi, pieptul împins înainte și buzele strânse-n cioc de rață. Unde? În cimitir, lângă crucea lu mă-sa, pe ce-am mai interes.
Și ăștia vor să-l bage pe papagal la pușcărie. Lăsați-l bă, acasă, că destul l-a bătut Domnul și Maica Domnului, și cu anii și cu fufa.
În siajul rândurilor despre CNT. Am cunoscut oameni percepuți ca mari, puternici și influenți, dar care se feresc ca dracu de tămâie de înmormântări și cimitire. Desigur, au la îndemână pretexte potrivite. Adevărul e că, în sinea lor, știu prea bine că întreaga imagine publică, inadmisibil gonflată, are la bază contexte și conjuncturi independente de valoarea lor reală. Și de aceea țin cu dinții, la limita prostituării, să rămână sus, pentru că odată căzuți, nu se mai ridică. Iar când aruncă groparul pământul peste coșciug, mai marii zilei vor fi uitați ca și cum nici n-ar fi existat. Și asta îi îngrozește!
Oamenii cu adevărat mari sunt senini în fața morții, știind că e în legea firii. Restul sunt pitici de grădină.
Emisiune la o televiziune locală din Prahova. Moderatorul plus doi invitați o țin langa cu ufologul Călin Turcu-n sus, Călin Turcu-n jos. Invariabil, profesorul Turcu a semnat Călin N. Turcu, că așa a vrut el, cu N. Cum și inginerul Dragomir, prietenul lui de-o viață, a semnat ca publicist Silviu N. Dragomir.
Să faci o emisiune despre cineva căruia nici numele nu i-l pronunți cum trebuie, asta da performanță. Pentru cei care au uitat, vorbitorul bătrânos a făcut tot ce a putut pentru a distruge munca și a-i anula memoria postumă răposatului Turcu. Și acum, culmea tupeului, face emisiuni despre el.
Câteva cuvinte despre cum Călin N. Turcu a devenit postum cel mai mare investigator OZN de teren din România. În primul rând, cel mai prolific investigator de teren nu a fost civil, ci militar și numele său îl veți afla peste 50 sau 100 de ani din arhive. Poate.
Turcu a fost harnic și tenace și a colectat dintr-o zonă relativ restrânsă sute de cazuri, unele spectaculoase. (Nimeni nu a dorit să insiste pe această aberație statistică, care lăsa să se înțeleagă că cercetătorul determină fenomenul.) Cum în România principalii vectori de propagandă ufologică erau și sunt oameni de fotoliu și internaționaliști body & soul, am insistat, subsemnatul a insistat, că poate ar fi bine să avem o figură emblematică a cercetării de teren. Nu de alta, dar ”cusăturile” băteau la ochi și se vedea foarte urât. Deschiderea s-a făcut prin Emil Străinu, bucuros că poate plăti niște polițe mai vechi, a continuat cu Alecu Marciuc, bun prieten cu Turcu și care a înțeles repede ce și cum, a trecut prin Dan Farcaș care, deși a înghițit gălușca cu noduri în gât, nu putea să rămână, resentimentar, în offside, și s-a finalizat cu Adi Urzică, care și-l trecuse pe Turcu fraudulos în biografia ufologică contrafăcută și nu putea să se opună.
Ce vrem să întărim este că, la fel ca multe alte aspecte ale fenomenului OZN, ”cel mai mare investigator OZN de teren” este un construct cultural și are în spate motivații complet străine publicului larg. Cum am mai spus-o și cu alte ocazii, dacă cineva este ținut viu în memoria publică, înseamnă că există un interes ca să fie așa. Altfel, timpul și uitarea nu iartă pe nimeni!
”Se găsesc Ana Blandiana ori Liiceanu care ne spun că (…) ar fi bun… Păi, cine îi ascultă ar trebui să-și amintească că tot ei au fost de părere că și Constantinescu este bun și am văzut cât a fost de bun, ei au fost de părere că Băsescu este foarte bun, și am văzut cât a fost, ei au fost de părere că Iohannis este foarte bun, ei au fost la guvernare cu Alianța Civică. Câte eșecuri trebuie să aibă ca să învețe să tacă?” (Silviu Predoiu, fost adjunct SIE)
Corect, dar de ce să ne oprim la politică? Colcăie spațiul românesc de formatori și lideri de opinie, din și în toate domeniile, care informează greșit publicul, care oferă prognoze care refuză să se adeverească, care au idei, viziuni și proiecții nimănui folositoare și care nu duc nicăieri. Cu ei ce facem?, că tomberoane ar fi destule…
Punct!
Hitler despre francmasoni.
”M-am mirat că a putut lua ceva și de la francmasoni.
– Ce vi se pare așa de surprinzător? Bineînțeles că nu cred cu adevărat în malignitatea diabolică a francmasonilor, a acestor oameni care s-au îmburghezit de-a lungul secolelor, a acestei asociații devenite din ce în ce mai inofensivă în Germania, unde nu mai e decât o societate de ajutor reciproc. M-am informat cât se poate de exact […] Așa-zisele grozăvii, capetele de mort, sicriele, ceremonialul misterios, toate astea nu-s decât un catrabalâc de căpcăun. Ce e periculos la oamenii ăștia e secretul sectei lor, și tocmai asta am luat de la ei. […] Și-au dezvoltat o doctrină esoterică, deloc formulate în termeni logici, ci în simboluri care le sunt treptat dezvăluite inițiaților. Organizația ierarhică și inițierea prin simboluri și prin rituri, adică fără ca inteligența să fie solicitată, ci prin fecundarea fanteziei, prin efectul magic al simbolurilor rituale: iată invențiile periculoase și mărețe ale francmasonilor, și acesta-i exemplul pe care mi l-au furnizat”. (Hermann Rauschning – ”Hitler mi-a spus”, Ed. Lucman, București, 2010, pg. 287-288)
Fact-checking și mentalitate de cult. Demaști minciuna, alterarea, dezinformarea. Bun, bun. Dar ce faci când minciuna este cunoscută ca atare, dar acceptată ca soluție de aur? Că asta nu se ia în calcul:
”…am avut diverse întrebări de genul: dacă nu așa e bine, dacă e totul o minciună și așa mai departe. Și am ajuns la concluzia următoare: chiar dacă este totul o minciună, este cea mai bună minciună care mi s-a spus vreodată, este cea mai coerentă. Cea mai … de toate. Și am ajuns la concluzia: chiar dacă e fals, mie tot aicea mi-e cel mai bine” (Letiția, 24 ani, cursantă MISA)
”da, poate că MISA este o minciună, însă în faţa urâţeniei realităţii, este cea mai frumoasă minciună pe care le-o poate oferi cineva acestor oameni” (Gregorian Bivolaru, guru)
“oricine poate să creadă în adevăr, pe când să crezi în absurd este o adevărată demonstrație de loialitate” (Giuliano da Empoli, Inginerii Haosului).
Aici este una din cheile urofiliei practicate în cadrul MISA. Când ”adeptul” ajunge să-și consume pișatul cu plăcere, coborând sub stadiul de animalitate, fii sigur că poți face orice din și cu el. În altă ordine de idei, nu este doar despre loialitate, ci și despre comerț. De-aia răposatul GC împingea toate bazaconiile. Ești suficient de fraier să crezi fake-urile distribuite de el, confirmând prin like, share și subscribe? Înseamnă că te poate ține de client la instalația de lumini pulsate care vindecă orice, de la infertilitate și calviție, la impotență. Avem aici bazaconia electivă, ca metodă eficientă de filtrare.
Etichetând excesiv un candidat politic i se asociază artificial o imagine și implicit un electorat care rezonează cu imaginea creată. Iar dacă acel candidat este ales, va trebui să dea satisfacție votanților săi. Întrebarea e dacă domnii și doamnele repede punători de etichete nu determină rezultatul cu care pretind că luptă…
Jocul este simplu: agresorul caută să depersonalizeze victima, percepând-o ca obiect dispensabil. Victima în schimb, dacă vrea să supraviețuiască, trebuie să se contureze ca persoană: nume, aspirații, familie și tot buchetul pe care-l vedeți în filmele cu luări de ostatici. Pentru a crea atașament.