Statuia Sabina, regăsită și recontextualizată

(actualizat 20.05.2026)

 

În unghiul format de străzile Sirenelor și Sabinelor (sectorul 5, București, România) există un fel de spațiu verde lăsat în paragină, cu funcționalitate incertă. Înainte de 1990 acolo era un parculeț cu iarbă, arbori, băncuțe, leagăne de copii și o statuie. Noi în cartier o știam de Sabina.

 

 

Pe un site, un comentator îi întregește povestea:

 ”Era un mic părculeț după ce căzuse o bombă dată de un avion Stuka! (…) Și acum mai țin minte leagănul din bărcuțe metalice și roata din care cădeam mereu, era un parc sărac cu o statuie neîngrijită, dar era un parc...” (aici).

În cursul anului 1989, această rămășiță a fostului Uranus a intrat în ultima fază de predemolare, dacă ne putem exprima astfel. Este momentul în care verde ierbii lasă loc prafului amestecat cu moloz și gunoaie.

Nu cunoaștem momentul în care statuia a fost mutată în Calea 13 Septembrie nr. 116 (unele surse afirmă că în 1983!).

 

 

foto: Hedy Löffler (sursa)

 

La un moment dat garda Sexy Club, local de curioasă amintire a dubiosului Constantin Constantin:

”Localul era recunoscut și pentru statuia «ruginită» din față, care purta diferite nume deloc onorabile; azi, demontată, nu se mai știe pe unde-a ajuns” (idem).

”Rugina” de care amintește autorul își are povestea ei; cât despre acele ”diferite nume deloc onorabile” (sugestii: ”Femeia dezbrăcată”, ”La femeia ruginită”, ”Femeia de aramă” ș.a.), ca om care m-am jucat prin gropile în care ulterior s-au construit blocurile noi, eu nu le-am auzit. Acum că niște securiști s-or fi mutat cu glume proaste la purtător, o fi, nu zic nu, dar cei născuți și crescuți de când se știu pe zonă, n-aveau dume de-astea. Nici nu e clar de ce-ar trebui reținute!

Apoi, în timp, a dispărut și de-acolo. Am regăsit-o în curtea unei construcții auxiliare Parcului Cișmigiu, sub un nume schimbat, Diana, dar mai aproape de original (vezi mai jos):

 

 

 

Și dată cu aurolac,  pentru că…, dracu știe de ce! E ceva hidos și trebuie să fii realmente bolnav să faci mizeria asta care zgârie ochiul.

La sugestia prietenului nostru, arh. Dan Ionescu, am căutat poze de epocă cu piața formată la întâlnirea dintre Lipscani și Bulevardul Colței, numită Sf. Gheorghe. Acolo, în 1908 a fost amplasată Lupa Capitolina (de aici noua denumire – Piața Roma), pe locul unei alte statui. ”Statuia Comerţului sau statuia lui Ovidiu”, zice un site (aici).

Vechi cărți poștale ilustrate:

 

 

 

Noi credem altceva. Că este vorba de o statuie de tip Artemis, o interpretare de sec. IX după Artemis din Gabii, o statuie atribuită sculptorului Praxiteles. (Asta cu copie de duzină este o vrăjeală ieftină, ușor de demontat):

 

 

Și aceeași statuie, cândva după 1908, mutată din Piața Roma a ajuns la capătul Străzii Sabinelor, tronând pe un soclu de tip fântână arteziană. Strada asta are o simbolistică aparte, deoarece și celălalt capăt al ei, dinspre Rahova, începea tot cu o fântână:

 

 

sursa

 

Prietenul nostru Cezar Dărac a făcut o analiză preliminară fotogrammetrică și rezultatele sunt grăitoare:

 

 

Poate sechestrul pus de Administrația Parcului Cișmigiu va fi ridicat și ni se va da statuia înapoi, pe fosta locație din Uranus, unde îi este locul.

 

***

În Cultura (nr. 24(580)/22.06.2017, pg. 13), Cezar Petre Buiumaci de la Muzeul Municipiului București semnează articolul ”Bucureștii materialelor provizorii și ai ideologiilor perisabile”. Titlul este corect, deși noi am fi folosit mai degrabă ”memoriei”, ”și ai memoriei perisabile”. Pentru că mai presus de ideologii efemere, perisabilitatea memoriei colective este cât se poate de specifică românilor în general și bucureștenilor în particular.

Înainte de a elabora, este nevoie de un mic ocol explicativ. Istoria nu este o dogmă, iar corpusul cunoașterii istorice este fluid; se modifică pe măsură ce apar date noi, ca în orice știință. La rândul lor, raportându-se la cunoașterea de la un moment dat, istoricii pot greși punctual, desigur fără vreo intenție malițioasă. Astfel de erori ar avea o circulație limitată dacă unii și alții ar avea obiceiul să verifice ceea ce multiplică. Că nu se întâmplă așa, nu poate fi reținut emitentului de bună credință.

Buiumaci creditează ”statuia” România deliverată (1848) ca ”prima statuie de for public din Principate”. Dezvelită în Curtea Vorniciei la 23 iunie 1848, va fi demolată după doar câteva zile la porunca caimacamului Emanoil Băleanu. ”Viața”-i efemeră a fost dublată de natura provizorie: în fapt, era vorba de un modelaj de gips, încropit de Dumnezeu știe cine după schițele pictorului pașoptist Constantin Daniel Rosenthal. Mult timp, detaliile sale au fost cunoscute doar din descrierea făcută de C.A. Rosetti în Pruncul român și din imaginea fragmentară prinsă de Theodor Aman în acuarela ”Dezrobirea țiganilor”. De-abia în 1975 Remus Georgescu descoperă o schiță completă într-un ziar german din 1849.

În ceea ce ne privește, atribuim această distincție – ”prima statuie de for public din Principate” – altei statui, ”Omul de piatră”, Neptun sau Zeul Apei, cum doriți să-i spuneți, plasată în epocă în Cișmigiu, grădină publică. Corespunde definiției oficiale: ”Monumentele de For Public sunt bunuri imobile, lucrări de artă plastică, artă monumentală, construcții sau amenajări neutilitare, având caracter decorativ, comemorativ și de semnal, amplasate în spații publice, într-o zonă de protecție, pe terenuri aflate în domeniul public sau privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale”.

Mai mult chiar, corespunde și unei legi nescrise: s-a întipărit în conștiința bucureștenilor ca o prezență familială, ca un bun pubic dacă nu este cumva forțat atributul.

Buiumaci leagă România deliverată de pietrarul Oliva – ”realizată de sculptorul Felipe Oliva după un desen de Constantin Daniel Rosenthal” -, implicat și în afacerea statuii lui Neptun, la care ne refeream mai sus. Oliva nu are însă nicio treabă cu statuia lui Rosenthal, sau mai exact, nu există niciun element de susținere, adică tot aia. Dl. Buiumaci ne-a recunoscut, onorabil, această eroare care din păcate circulă prin presă și pe Internet, preluată cum ziceam, fără a fi chestionată.

Jurnaliștilor  nu le poți reproșa prea multe, că acolo unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Alta este situația cu Emanuel Bădescu, istoric și bibliotecar la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Omul este ce trebuie, dar câteodată scrie chestii:

”mahalaua Popa Tatu, în apropierea gropii cu nisip – Groapa lui Neptun – ce-i aparţinuse  sculptorului Felippe Oliva, autorul celor doi Atlaşi din Cişmigiu şi al Statuii Libertăţii de la 1848(s.n.), executată după desenul lui Constantin Daniel Rosenthal, nu întâmplător actuala stradă M. Vulcănescu numindu-se atunci Uliţa Sculpturii” (aici).

Fragmentul de mai sus este un veritabil festival de date false și interpretări eronate. Nu insistăm!

În același articol din ”Cultura”, Buiumaci preia din George Potra (”Din Bucureștii de ieri”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1990, vol. I, pg. 503) o informație falsă:

”Lupoiaca va fi mutată din Parcul Carol în partea superioară a esplanadei Mitropoliei, apoi la baza acesteia, de unde va ajunge în Piaţa Sfântul Gheorghe, unde a înlocuit o statuie ce îl reprezenta probabil pe Ovidiu (s.n.)…” . O fi fost pagina 13, cu ghinion!

 

 

De remarcat prezența de spirit care a introdus acel ”probabil”. Pentru că statuia cu pricina e de femeie și nu avem date că Ovidiu, poetul Ovidiu, era trans. Am lămurit problema mai sus (cu statuia, nu cu genul fluid al poetului exilat la Tomis).

Pe final, repetăm îndemnul de a verifica orice informație pe care-o considerați utilă, indiferent de autoritatea emitentului, care poate greși, cu voie sau fără de voie.