H(aralambie) Ciocan, Cotul moldovenesc este cot sacru (1941)

Cotul moldovenesc este cot sacru (1941)

H(aralambie) CIOCAN,

profesor de liceu Pitești

Tip. ”Liga Poporului” I. Iotta Str. Șerban-Vodă, 71 Pitești

 

MOLDOVEI pentru a fi descoperită

 

După îndelungată trudă și binecuvântată, a fost găsit și cel din urmă element care rămăsese nedescoperit din tabela profetică a lui Mendelejew. Alături de Polonium, Gallium și Germanium, pământul acesta se numește ”Moldavium”, pentrucă Destinul a hărăzit descoperirea lui unui fecior născut din țărna cu același nume.

Piatră de ornament în zidirea Universului, acest pământ se găsește atât de rar încât se spusese chiar că, dacă ar fi existat vreodată, el a dispărut cu timpul din planetă. Allison pretinsese totuși că l-a descoperit și îl botezase Virginium, după numele unei țări din Statele-Unite, – dar la verificare s’a găsit că numele singur care i se potrivește este numele ”Moldovei”.

Cotul moldovenesc are aceeași valoare rară dintre valorile spirituale rari, – aceeași noblețe de ornament dintre luminile tradițiilor care ne-au rămas ca moștenire. Cotul moldovenesc dispăruse de pe suprafața planetei, ca și Moldavium însuși, și nici o cercetare nu se mai gândea la dânsul.

Astăzi, cu mantie de Mag revine din spații siderale, și pe rază de luceafăr coboară spre pământul moldovenesc, pământul care i-a fost patrie și care i-a fost mormânt. Și în văpaia blândă de amintiri crepusculare priviri din ochii cu lumini diamantine se’ndreaptă pentru a-i aduce închinare.

 

SISTEMUL METRIC

 

Calculele gravitațiunei universale așteptau în biroul lui Isaac Newton, care a trăit între anii 1642-1727, și nu puteau să fie verificate, din cauză că nu se cunoștea o valoare mai sigură pentru raza pământului.

Pentru calcularea razei pământului este necesar să fie măsurată lungimea unui meridian, ceiace presupune admis faptul că pământul este rotund. Acest lucru nu a fost sigur până la călătoria pentru înconjurul pământului făcută de Magellan, un navigator portughez, care a fost omorît de indigeni la 1521, în insulele Filipine din Marea Chinei.

La 20 Septembrie 1519 expediția a plecat din rada Sevillei pentruca în ziua de 6 Septembrie 1522 să se întoarcă cu o epavă singură, remorcată, fără șeful ei. Memoriile lui Magellan au fost distruse de contemporani, încât isvoarele asupra expediției constau numai din însemnările zilnice ale lui Pigafetto, o ”decadă” a lui Peter Martyr, scurtele însemnări a diferiților piloți și o scrisoare celebră semnată cu numele evocator de Maximilian Transylvanus.

Din antichitate se bănuise că pământul este rotund, pentru mai multe motive.

Astfel Aristotel observase, în secolul al IV-lea înainte de Christos, că eclipsele de lună sunt rotunde, prin urmare și corpul care face umbra acestor eclipse trebuie să fie rotund. Chiar el singur a înțeles dealtfel că a fi rotund nu înseamnă cu necesitate a fi sferic. Totuși Eratostene, în secolul al III-lea înainte de Christos, și-a propus să calculeze lungimea meridianului. El auzise anume că la Syene din Egipt, astăzi orașul Assuan, razele soarelui cad vertical pe pământ și luminează fundul fântânilor în ziua solstițiului, 22 Iunie. El a măsurat unghiul care îl face în aceiași zi, verticala locală din Alexandria și cu umbra ei, aflând valoarea de 7°12’.

Acel unghiu este egal cu unghiul care are vârful în centrul pământului și vârful laturilor la Syene și Alexandria, întrucât razele soarelui sunt paralele. Pământul dintre aceste orașe fiind cadastrat, el a putut să calculeze că această distanță are 5000 stadii, o stadie având 189 m. Aceste stadii le-a aflat adunând lățimile tuturor moșiilor care erau pe această distanță. Avem 50 × 7°12’ = 360 sau 50 × 5000 = 25000 stadii, ceiace face pentru meridian 47.260 km. Cifra aflată este mai mare pentrucă cele două orașe nefiind pe același meridian, distanța lor se prezintă ca o ipotenuză într’un triunghiu dreptunghic; ea nu a fost observată prea mult, nefiind demonstrat că pământul este rotund. Acest ingenios filozof, născut la Cyrene și care a fost celebru în școala din Alexandria, s’a lăsat să moară de foame la vârsta de 80 ani.

Ptolemeu geograful, în secolul al II-lea după Christos, este inițiatorul farului din Alexandria, socotit ca una din cele șapte minuni a lumii. El a observat că o corabie care se apropie de țărm o vede întâiu la vârful ei, ceeace este o dovadă că pământul este rotund.

Mai pe urmă însă vine negura din evul mediu, când studiile acestea sunt părăsite.

Tocmai în secolul al 16-lea un medic francez, Fernel, a măsurat lungimea meridianului numărând învârtiturile care le-au făcut roțile dela trăsura lui mergând dela Paris la Amiens. El află pentru lungimea arcului de un grad 111532 m. ceeace este destul de exact Avem: 111532 × 360 = 40.151 km.

La 1616 olandezul Snelius pune la punct sistemul măsurărei lungimei meridianului de un grad prin metoda triunghiulației făcută în largul mărei. Pentru măsurarea unghiurilor se făceau semnale luminoase; lipsea însă instrumentația de precizie.

O măsură oficială a meridianului s’a făcut după 1790, când un decret al Adunării Constituante din Franța a însărcinat Academia de Științe să puie la punct o metodă rațională pentru găsirea unui sistem metric.

Măsurile vechi prezentau două neajunsuri și anume: sub acelaș nume se cuprindeau valori deosebite, după regiune, – adică măsura cotului, de exemplu, era variabilă dela o provincie la alta, – iar pe de altă parte, transformarea acestor măsuri dintr’o unitate în altă unitate, dădea naștere la calcule foarte complicate. Sugestia era ca unitățile metrice să fie puse în legătură cu lungimea meridianului pământesc. Dacă s’ar fi stabilit o unitate fundamentală dedusă din meridian, celelalte unități trebuiau la rândul lor să fie deduse din acel etalon. În acest scop au fost însărcinați academicienii Michain și Delambre să măsoare lungimea meridianului corespunzător unghiului de un grad cu vârful în centrul pământului. Arcul de meridian pe care s’a făcut măsurătoarea a fost cuprins între Dunkerque și Barcelona, iar măsura s’a efectuat în timp de 7 ani, între 1792 și 1799. S’a dedus lungimea totală a meridianului și s’a împărțit la 40 de milioane. Astfel s’a format valoarea fundamentală pentru etalonul de lungime numit metru. El servește ca bază pentru stabilirea celorlalte unități din sistemul acesta, care se numește sistemul metric.

Sistemul metric a devenit legal în Franța din anul 1801 și a fost declarat obligator cu începere dela 1 Ianuarie 1840.

Modelul etalon s’a construit dintr’o bară de platin-iridiu, pe care s’a fixat lungimea metrului cuprinsă între două linii. El se află depozitat împreună cu celelalte măsuri etalon în muzeul de măsuri și greutăți dela Sèvres, lângă Paris. După aceste modele se iau copii din toate țările care au adoptat sistemul metric. Fizicianul american Millikan, care s’a ocupat în mod deosebit cu radiațiunile cosmice, a întreprins și măsurarea etalonului metric în lungimi de undă monocromatică, luată în intervalul spectrului luminos, după o technică destul de complicată. În felul acesta lungimea metrului este cunoscută în valoare ei absolută, independentă de variațiile de temperatură. Numărul lungimelor de undă fiind cunoscut, păstrarea valorii metrului este asigurată în mod riguros.

Cu toate acestea, unitatea metrică modernă n’a corespuns intențiunilor astronomice după care a fost măsurată. Savanții continuă să lucreze fără încetare și chiar din 1841 s’a observat că metrul dela Sèvres este mai scurt cu aproape două zecimi de milimetru, decât metrul teoretic. Totuși corectarea metrului nu s’a făcut pentrucă s’a ajuns la convingerea că pretențiunile revoluției franceze nu sunt realizabile. Pământul nu este rotund, fiecare meridian are forma și în mod consecutiv lungimea lui particulară. Ecuatorul însuși nu este regulat, pentrucă scoarța pământului este mobilă, această scoarță lunecă pe un mediu vâscos încât, după teoria lui Wegener, continentele sunt mobile și prezintă mișcări pulsatorii. Astronomia de astăzi lucrează cu valori aproximative, – raza pământului fiind necesară în orice moment la calcule astronomice.

Se înțelege că din punct de vedere practic nu prezintă nici un interes dacă unitatea fundamentală de măsură are o valoare astronomică sau nu are. Ceiace este important la sistemul metric este stabilirea în sistemul decimal a multiplilor și submultiplilor lui. Acest lucru ușurează calculul până la o simplă efectuare mintală în locul operațiunilor multe și complicate, pe care le pretindeau unitățile tradiționale. De asemenea se evită orice confuziune de regiune și de numire.

În al doilea rând, este important ca unitatea fundamentală să se păstreze în mod riguros constantă și am văzut că pentru scopul acesta s’au luat toate măsurile necesare.

Pentruca aceste avantaje pe care le prezintă sistemul metric să poată concretiza toată simplificarea de care sunt în stare, ar fi fost necesar ca sistemul să fie adoptat de toate țările de pe suprafața pământului. Francezii au înțeles lucrul acesta și au căutat să facă sacrificii în acest scop.

După revoluția franceză puterile navigatoare care existau se reduceau la Franța și Anglia. Ori marinarii au nevoie în tot momentul să determine poziția pe mare, unde se află vaporul lor. Acest lucru se precizează prin întretăierea dintre latitudine și meridianul local. Însă pentru determinarea meridianului local este nevoie de un meridian de origine care se numește primul meridian și, în loc de un singur meridian, se găseau două: unul care trecea prin observatorul astronomic din Paris și celalt care trecea prin observatorul astronomic dela Greenwich. După aceste meridiane erau făcute tabele pentru marinari, cari se înțelege că se deosebeau între ele. Se produceau în felul acesta confuzii și încurcături. Francezii au convenit astfel să renunțe la primul meridian care trece prin observatorul lor, pentruca Marea Britanie să adopte în schimb sistemul metric. Conservatorismul englez excesiv a împiedicat însă ca partea a doua a acestei înțelegeri să fie adusă la îndeplinire. Am văzut că pentru Franța lucrul acesta a pretins 39 ani. Marea Britanie păstrează astfel măsurile tradiționale, cu toate neajunsurile lor.

Totuși cele mai multe țări au adoptat sistemul metric. Printre ele se găsește, desigur, și țara noastră.

 

COTUL PIRAMIDAL

 

Marea Piramidă a lui Cheops a fost construită în timpul domniei Faraonului cu acest nume, care s’a urcat pe tron în anul 2789 înainte de Christos. A fost considerată ca a șaptea minune a lumii. Baza ei are o suprafață mai mare de 5 hectare și înălțimea este de 150 metrii. Tradiții asupra modului cum a fost construită avem numai dela Herodot: ”100.000 lucrători muncind în fiecare an câte 3 luni în timp de 20 de ani”. După Weigall această muncă nu era sclavie, ci oarecum un ajutor probabil dela stat pentru ”șomeri”, în timpul sezonului mort din Egipt. Blocurile mari de piatră, până la 450.000 kgr. unul, erau așezate la rând după ce erau lucrate în suprafețe drepte și puse unul peste altul fără ciment. Încheieturile sunt atât de exacte încât nu pot fi simțite cu un vârf de cuțit. Se afirmă de către technicienii americani că astăzi nu avem mașini pentru a lucra suprafețe drepte de această mărime cu atâta preciziune. Presupunând exacte datele lui Herodot, au trebuit totuși să fie așezate în corpul Piramidei pe fiecare zi câte 1200 blocuri, în mijlociu.

Simplicitatea exterioară a Piramidei, este compensată prin dimensiunile de construcție care cuprind în mărimea lor, când este exprimată în coți piramidali, calcule de o adâncime nebănuită. O expunere fără dezvoltarea greutăților cu care știința și astronomia modernă a cucerit rezultatele cifrelor din piramidă devine fără interes – totuși pentrucă economia acestei lucrări nu cuprinde această dezvoltare, sunt nevoit să trimit cititorii la lucrările egiptologilor – aici reproducând numai unele rezultate luate mai cu seamă din lucrarea abatelui Th. Moreux, directorul observatorului din Bourges:

De exemplu diagonalele duse din centru bazei la unghiurile dela Nord ale Piramidei cuprinde foarte exact gurile Nilului, ceeace este o lucrare topografică de mare preciziune care este foarte grea chiar pentru ingineria de azi.

Orientarea către Nord a Piramidei are numai o greșală de 4’35”, pe când orientarea observatorului din Urianenburg a celebrului astronom Tycho Brahe din 1577 are o eroare de 18’, iar observatorul din Paris construit la 1866 nu este orientat mai bine!

Chiar Herodot fusese informat de preoții egipteni că patrulaterul construit pe înălțimea Piramidei are o suprafață egală cu aceia a unei fețe triunghiulare.

Valoarea lui π este în legătură cu o problemă celebră numită problema cuadraturei cercului, care a preocupat matematicienii secole de-a rândul. O primă aproximație cu 2 zecimale a fost găsită abia de Arhimede. Astăzi valoarea lui este scrisă cu 707 zecimale, care au fost calculate până acum, pe o cornișă a camerei Nr. 32 din ”Palais de la découverte” dela Expoziția Universală din Paris, 1937. Ori acest ”număr de aur” al matematicei se află cu exactitate de 4 zecimale prin împărțirea perimetrului de bază al Piramidei cu înălțimea, luată de 2 ori.

Saint John Vincent Day observă că suprafața secțiunei mediane a Piramidei raportată la suprafața bazei este egală cu raportul de 1 la π; valoare de mare însemnătate în calculele matematice moderne.

Mișcarea de precesiune a echinocțiilor, care face ca zodiacul să-și schimbe poziția în raport cu lunile anului, are valoare de aproape 25.800 ani, și numărul acesta se obține din adunarea în coți piramidali a diagonalelor bazei.

Valoarea lui π multiplicată cu lungimea anticamerei care este înăuntrul Piramidei, lângă Camera Regelui, dă 365,24 – adică numărul zilelor din anul solar, număr pe care se sprijină calcularea calendarului.

Volumul Piramidei multiplicat cu densitatea pietrelor ei, ne dă densitatea mijlocie a Pământului cu exactitate de 3 zecimale.

Raportul matematic 1/10³⁵ și 1/10¹⁵ reprezintă greutatea Piramidei față cu greutatea Pământului.

Astronomul englez Piazzi-Smith a încercat să calculeze dacă temperatura medie anuală din interiorul Piramidei nu este egală cu temperatura medie anuală a paralelei de 30° pe care este zidită. Calculul fiind greu și complicat, a dat pentru început o diferență de 4° Celsius, – a urmat o discuție și noi calcule mai aprofundate care au redus diferența la 1° Celsius.

Studiind această problemă ne găsim în fața unui vârtej de gândire. Temperatura medie anuală din interiorul Piramidei trebuie considerată pentru un punct fix care nu poate

fi întâmplător. Presupunând că acest punct este bine ales, această temperatură este ușor de aflat în ziua de azi cu ajutorul termometrului, însă nu este exactă din cauză că piramida de astăzi nu mai are pietrele lustruite și de culori deosebite care aveau o putere absorbantă de căldură în funcțiune de culoarea lor și de înclinarea față de razele soarelui. Când este vorba însă să calculăm această valoare pentru un punct fix, ținând seamă de inerția calorică a fiecărei gen de piatră, a masei, expoziției Piramidei, înclinărei și culorilor pe care le aveau pietrele la suprafață, – atunci greutățile calculului devin astronomice și un rezultat exact se face imposibil din cauză că multe din numerele care intră în problemă au trebuit să aibă o valoare determinată încă dinainte pentru alte scopuri simbolice. În afară de lucrul acesta, nu este exclus ca în această perioadă de timp climatul Pământului să se fi schimbat, pe când constantele piramidei au rămas aceleași. Este probabil prin urmare că, de data aceasta imaginația egiptologilor contemporani a întrecut intențiunile Piramidarilor, sau că pentru orice explicație trebuie să admitem concluzia lui Piazzi-Smith că toate datele numerice din Piramidă sunt rezultate ale revelației divine.

Mergând mai departe în numerele dimensiunilor piraramidale găsim și alte date astronomice, pentru care știința modernă a muncit milenii întregi prin reprezentanții cei mai străluciți ai ei.

Astfel distanța dela pământ la soare a fost calculată mai întâi de Aristarc din Samos, în secolul al III-lea înainte de Cristos, pe urmă de Ptolemeu, Copernic, Tycho-Brahe, Kepler, Halley. După ce s’a fixat metoda cea mai științifică urmează modernii cu o mulțime de comisiuni științifice care se deplasează să facă observațiuni pe teren în locurile cele mai favorabile ale eclipselor de soare. N’au lipsit nici încercări romantice și nefructuoase ca aceia a lui Le Gentil de la Galaisiere. Plecat în India, el a peregrinat 8 ani, a pierdut situația dela Academia de Științe fiind socotit mort, eclipsa l-a găsit pe vapor și n’a putut face observații întrucât timpul era înnourat, iar când s’a întors acasă și-a găsit soția remăritată! Prima valoare s’a găsit 1898, însă în 1900 optsprezece observatoare astronomice au luat parte la o campanie nouă și astăzi se admite pentru această distanță numărul de 149.400.000 km cu o eroare probabilă de 70.000 km.

Ori, înălțimea Marei Piramide exprimată în coți piramidali și înmulțită cu 10⁹ ne dă 148.208.000 km. Nu se poate preciza însă, care din aceste două cifre este mai aproape de adevăr!

Pentru încheiere, direcțiunea galeriei care pleacă dela Nord fiind prelungită conduce exact la punctul din spațiu unde se găsea Steaua Polară în momentul zidirei ei.

În acest scop orientarea unghiului galeriei de intrare face în planul meridianului un unghiu de 26°16’ cu planul orizontal. Astronomul Herschel a fost impresionat de lucrul acesta și a calculat evenimentele astronomice simultane care au loc pe cercul ceresc cu acest unghiu. El găsește trei evenimente: trecerea prin meridian sub polul ceresc a unei stele remarcabile și anume a stelei Alpha din Constelația Dragonului, situată exact pe distanța unghiulară indicată de galerie; – trecerea prin meridian, deasupra polului ceresc, a altei constelații strălucitoare și anume a Pleiadelor, care parcurg un cerc de același unghiu; și că aceste evenimente pot coincide cu cercul orar care trece prin punctul echinocțial. Aceste trei coincidențe repetându-se la 10.000 ani, John Herschel consideră că o origine a lor corespunde cu timpul zero care este anul de zidire a Marei Piramide. Acest an îl determină la 2170 înainte de Christos. Însă data zidirei acestei Piramide era fixată de arheologie la anul 4000 înainte de Christos. Deci anul 2170 nu se potrivea cu data pe care o consacra arheologia, totuși descoperiri mai recente coboară data de domnie a Dinastiei a IV-a a lui Cheops, Chéphren și Micerinus dela anul 4000 la intervalul 2840-2680 înainte de Christos. Abatele Moreux este de părere că socotelile lui John Herschel ar trebui revăzute întrucât data fixată de dânsul a fost mai apropiată de adevăr decât primele date care au fost fixate de arheologie, și calculele omenești sunt supuse greșelilor.

***

Este timpul acum să ne ocupăm și de valoarea cotului piramidal sau a cotului sacru, cum se mai numește. Am văzut pentru acest lucru cum s’a determinat valoarea lungimii care o are metrul. Metrul determinat astfel nu este exact, el fiind mai scurt cu aproape 2 zecimi de milimetru. În această situație el nu mai este considerat ca având o valoare astronomică.

S’a observat însă că nici principiile după care a fost măsurat nu sunt din cele mai bune. Din mai multe cauze. Mai întâi este greu să găsim două meridiane de aceiași lungime, întrucât forma geoidă a pământului este departe de a fi sferică. Pe urmă chiar lungimea aceluiași meridian variază cu timpul, datorită faptului că miezul pământului fiind vâscos, continentele se mișcă pe acest fluid cu oarecare mișcări oscilatorii – după teoria lui Wegener. Acest lucru face ca nu numai meridianul, ci chiar raza pământului să fie variabilă în limite anumite – și anume raza ecuatorială, întrucât această rază este mai expusă la influența puterilor centrifuge care iau naștere din faptul învârtirii pământului. Această putere centrifugă fiind nulă numai la poli, rezultă că raza cu valoare fixă este numai raza polară. Însă raza polară este mai greu de calculat decât raza ecuatorială, întrucât trebuie să se cunoască cu preciziune cât de turtit este pământul la poli. Măsurători repetate au arătat că turtimea nu este egală pentru cei doi poli, și atunci valoarea preferențială trebuie să cadă asupra polului Nord, pentrucă emisferul de Nord este mai prielnic dezvoltării organice și civilizației decât emisferul de Sud, din cauze necunoscute. Geologii au observat totuși că speciile animale care au emigrat în emisfera de Sud au rămas staționare sau au dispărut. Toate acestea avându-se în vedere, avem pentru raza polară valoarea de 6.356.700 metri. Împărțind prin 10 milioane, găsim 0.63567 metri.

Ori, cotul măsură cu care s’a folosit Marele Arhitect la construirea Marei Piramide are valoarea de 0.635.660 metri; deosebirea de valoarea modernă a razei polare aflându-se numai la cifra din urmă, pe care însă astronomii o dau ca cifră nesigură!

Deci, spre deosebire de metrul modern a cărui mărime a fost determinată de considerente astronomice fără să reușească totuși să aibă valoare astronomică; cotul piramidal are o valoare astronomică.

Această valoare de înaltă preciziune, atât în ce privește cifre absolute cât și în aceea ce privește criteriile astronomice de măsură, a fost superioare acelora care au condus la determinarea sistemului metric, presupun o știință de valoare absolută pe care Marele Arhitect a lăsat-o cu intențiune ca moștenire în dimensiunile fără text explicit a Marei Piramide.

Lungimea acestei unități de măsură este cunoscută sub numele de cotul sacru sau cotul piramidal.

Ea nu a fost întrebuințată decât de Marii Inițiați ai timpurilor.

 

COTUL MOLDOVENESC

 

Vazquez Queipo are trei volume tipărite în Paris, 1859 și intitulate: ”Essai sur les systèmes métriques et monétaires des anciens peuples, depuis les premiers temps historiques jusqu’à la fin du califat d’Orient”. În această lucrare se arată că Grecii și Latinii, în momentul când au venit în atingere cu civilizațiuni care erau superioare lor, nu aveau nici un sistem de unități pentru măsuri și greutăți care să poată rivaliza cu sistemele popoarelor orientale din ținurile egiptene, feniciene și asiriene. Acest studiu se ocupă de sistemul metric dela Egipteni, Evrei, Asirieni, Indienii, Arabi, – pentru a ajunge în urmă la Greci și la Romani.

Asupra sistemului metric al poporului românesc nu cunosc însă nici o lucrare care să poată fi consultată. Am fost nevoit în felul acesta să caut în ”dicționarul enciclopedic ilustrat, Cartea Românească” pentru a găsi la litera corespunzătoare:

Cotul de Muntenia . . . . . . . . . . . . . . . . . . 0,666 m

Cotul de Moldova   . . . . . . . . . . . . . . . . . . 0,637 m

O puternică influență germană din ultimul timp împarte, cum se pare după acest dicționar, în mod egal, atât cotul din Muntenia cât și cotul moldovenesc în 8 ”rupi”, fiecare ”rup” fiind egal cu 2 ”grefi”. Această influență de sistematizare lipsită de metodă nu interesează studiul nostru.

Ceeace remarcăm cu interes deosebit este că printr’o tradiție de 5000 ani, cotul moldovenesc a păstrat valoarea sacră a cotului piramidal, cu o eroare mai mică decât 1,3 mm.

Vom demonstra, cu argumente luate din Chimia Fizică, prin urmare cu argumente care aparțin celei mai pozitive dintre filosofii, că această valoare nu poate să fie întâmplătoare. Până atunci vom considera în mod empiric că rezultatul unei simple înmulțiri a două numere de cinci cifre, pentru exemplu, nu poate să fie întâmplător când operația este calculată exact. Dacă se va da această operație să fie executată de locuitorii unui oraș întreg, toate rezultatele operațiunilor corecte vor avea aceiași valoare care este una singură, și toate rezultatele operațiunilor necorecte vor avea valori deosebite între ele și vor avea valori deosebite de rezultatul corect, întrucât rezultatul unei operațiuni corecte nu poate să fie niciodată întâmplător.

Numai Englezii mai au măsura tradițională a cotului piramidal, cu o eroare de același ordin. Englezii mai au deasemenea și alte unități piramidale în sistemele lor pentru măsurat și Englezii mai au un templu al soarelui care a fost construit cu unitățile sacre, piramidale.

Vom reveni asupra acestui lucru și pentru moment vom face observația că eroarea din cotul moldovenesc, dacă nu i-a fost făcută tocmai cu ocazia traducerii în sistem metric, este totuși o eroare în plus, ceeace dovedește în mod documentar că Moldoveanul a preferat să treacă dela dânsul, chiar atunci când a fost negustor și a vândut!

Valoarea cotului moldovenesc este de o importanță covârșitoare!

Această măsură înscrisă în Piramidă a fost o valoare sacră cunoscută numai de Inițiați. Ea nu a fost cunoscută și nici utilizată de poporul egiptean și de nici un popor din nici o vreme.

Cotul sacru a fost utilizat în ”Arca Alianței”, – cufărul în care Moise a depositat, pentru păstrare, tabele legii decalogului. Capacitatea acestuia este egală cu acea a cufărului din Marea Piramidă. La rândul lui, cufărul din Marea Piramidă, lucrat din piatră de granit roș, frumos lustruit este prea mare ca să fi putut trece prin galeriile care conduc la ”Camera Regelui” unde a fost depositat, încât așezarea lui s’a făcut în timpul construcției Piramidei. Acest lucru arată importanța pe care Piramidalii au atribuit-o acestei valori care o are unitatea de măsură sacră. În anticameră, se găsește zidită în peretele dela Răsărit o potcoavă tot de granit, a cărei lungime este egală cu a cotului piramidal, iar relieful egal cu un deget sacru, – adică a 25-a parte din lungimea cotului.

”Arca Alianței” sau ”Chivotul Legii”, cum i se mai spune în Biblie, a fost construit de Moise în urma ordinului lui Dumnezeu. El a fost la 14 secole după Piramidă, din lemn de acacia și lemn de sitim, un copac din neamul salcâmului. Darul Inițierii este manifestat în mod expres în textul biblic, pentru Constructor. Astfel avem în ”Ieșirea” (cap. 31, vers. 1-7):

”După aceia a grăit Domnul cu Moise și a zis:

Iată, eu am rânduit anume pe Veseliel, fiul lui Uri, fiul lui Or, din seminția lui Iuda.

Și l-am umplut cu Duh dumnezeesc, de înțelepciune, de pricepere, de știință și de iscusință la tot lucrul.

Ca să facă lucruri, de aur, de argint și de aramă, de mătase violetă, stacojie și vișinie, și de in răsucit.

Să șlefuiască pietre scumpe pentru podoabă și să sape în lemn tot felul de lucruri.

Și iată, că i-am dat ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisamah, din seminția lui Dan, și am pus înțelepciune și inimă de om iscusit ca să facă toate câte ți-am poruncit.

Cortul adunării, chivotul legii, capacul cel de deasupra lui și toate lucrurile cortului“.

Cât privește pentru construcția ”Arcei Alianței” – avem după textul biblic, Ieșirea (cap. 25, vers. 10-21):

”Chivotul legii să-l faci din lemn de salcâm: lung de doi coți și jumătate, lat de un cot și jumătate și înalt de un cot și jumătate.

Să-l fereci cu aur curat și pe dinăuntru și pe dinafară. Sus, împrejurul lui, să-i faci cunună împletită cu aur.

Apoi să torni pentru el patru inele de aur și să le prinzi în cele patru colțuri de jos ale lui: două inele pe o lature și două pe cealaltă lature.

Să faci și pârghii de lemn de salcâm și să le îmbraci în aur.

Și să vâri pârghiile prin inelele de pe laturile chivotului, încât cu ajutorul lor să se poarte chivotul.

Pârghiile să fie necontenit pe inelele chivotului.

Iar în chivot să pui legea care ți-o voi da.

Să faci și capac la chivot, de aur curat, lung de doi coți și jumătate și lat de un cot și jumătate.

Apoi să faci doi heruvimi de aur, și să-i faci dintr’o bucată, ca și cum ar răsări din cele două capete ale capacului:

Și să pui un heruvim la un capăt și un heruvim la celalt capăt al capacului.

Și heruvimii să-i faci ca și cum ar eși din capac. Heruvimii aceștia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar fețele să și le aibă unul spre altul, spre capac să fie fețele heruvimilor.

Apoi să pui acest capac deasupra la chivot, iar în chivot să pui legea ce-ți voi da“.

Chivotul legii a fost lucrat la 14 secole după Piramidă.

Tocmai târziu după aceia Regele Solomon, în splendoarea puterii sale construiește Templul din Ierusalim. Avem după textul biblic, „Cartea Regilor“ (cap. 7 vers. 13-14):

”Și a trimis Regele Solomon și a luat pe meșterul Hiram din Tir.

Acesta era fiul unei văduve din seminția lui Neftali, era și Hiram plin de pricepere, de meșteșug și de știință de a face orice lucru din aramă. Și a venit la regele Solomon și a făcut tot felul de lucruri”.

El a făcut între altele și ”Marea de Aramă”. După ”Cartea Regilor” din Vechiul Testament (cap. 7 vers. 23-26):

”A făcut Marea turnată din aramă. Avea zece coți dela o margine până la cealaltă, era rotundă de tot, înaltă de 5 coți și de jur împrejurul ei se putea măsura cu un fir de treizeci de coți.

Sub baza ei erau săpați niște colocinți, câte zece de fiecare cot, de jur împrejurul mării: colocinții erau așezați pe două rânduri, erau turnați cu ea dintr’o singură bucată.

Era așezată pe 12 boi, din care 3 întorși spre miază-noapte, 3 întorși spre apus, 3 întorși spre miază-zi și 3 întorși spre răsărit, marea era deasupra lor și toată partea dinapoi a trupurilor lor era înăuntru.

Grosimea ei era de un lat de mână, și marginea ei era ca marginea unui potir, făcută ca floarea crinului. Avea o încăpere de 2000 vedre“.

Isaac Newton a demonstrat că unitatea de măsură întrebuințată în construirea ”Mării de Aramă” a fost cotul sacru și nu cotul obișnuit al Egiptenilor, Asirienilor, Fenicienilor, Sanienilor, etc.

Capacitatea ”Mării de Aramă” este iarăși egală cu aceia a cufărului din Piramidă și cu aceea a ”Arcei de Alianță”.

Deci Marele Arhitect care a construit Piramida lui Cheops, Moise și constructorul Hiram chemat de Solomon sunt singurii Inițiați din antichitate care au cunoscut cotul sacru, – iar prin tradiție, valoarea unităților de măsură piramidale s’a păstrat numai în Anglia și Moldova.

Nu este exclus ca în unitățile de măsură moldovenești să se găsească și alte elemente piramidale. Chestiunea trebuie studiată metodic, deocamdată menționez situația destul de curioasă a fălcei moldovenești, a cărei valoare în cifre este egală cu jumătate din măsura de capacitate engleză numită quarter, care are rădăcina piramidală.

În Anglia este un templu solar, construit cu această unitate a cotului sacru, care este și o măsură pentru timpul de față, puțin deviată, cu o eroare de același ordin cu a cotului moldovenesc, dar care în timpul Reginei Elisabeta era egală cu cotul piramidal.

Câtă mândrie pentru egiptologii englezi și câte interpretări pentru a găsi o explicație oarecare!

O măsură de import ar fi imposibilă, întrucât mentalitatea culturii egiptene fiind esoterică și riguros hermetică, valoarea cotului sacru nu a fost cunoscută de autohtoni.

Prin urmare faptul existenții în Anglia a cotului sacru nu s’ar putea explica decât printr’o emigrare a elementului nobil și cult care a fost inițiat.

***

Acest element ar fi rădăcina virtuților acestui popor de cuceritor. Care a fost acel element?

Reproducem interpretarea cea mai curioasă, făcută ad-hoc pentru părțile interesate: elementul nobil care a emigrat în Anglia și care a dus cu sine cotul sacru, a fost alcătuit de Israeliții Inițiați care au trăit pe lângă templele sacre din Egipt și au crescut în cultul dela umbra lor!

Existența cotului moldovenesc dărâmă aceste construcții pe nisip. Și pentrucă o emigrare egipteană prin părțile moldovenești este complect exclusă, – existența tradițională a cotului moldovenesc pune probleme noi și deschide câmpuri noi de cercetare.

Lipsa oricăror elemente de sprijin pentru silogisme exclude pentru moment vreo concluzie definitivă.

Dar ceeace rămâne stabilit în chip documentar este că în tradiția sufletului moldovenesc se găsesc elemente de noblețe unică în istoria pământului, că aceste elemente de noblețe unică și ancestrală au prins rădăcini adânci și nu s’au risipit și nici nu s’au înecat în potopul vremilor trecute, ci s’au păstrat ascunse și curate, pentruca din timp în timp să licărească în concertul valorilor omenești care se ridică. Așa cum s’a păstrat valoarea cotului tradițional.

 

CĂDEREA LUCIFERILOR

 

EMIGRARI ANCESTRALE

 

Originea indo-europeană a popoarelor ariene este recunoscută. Ea presupune, în mod necesar, o serie de emigrări care au avut loc dela răsărit la apus, din timpuri străvechi. Este destul de probabil că necesitatea emigrărilor este de natură cosmică. Faptul acesta presupune un flux de emigrare continuu care trebuie să existe și în zilele noastre sub formă difuză.

Desvoltarea acestei păreri o găsim în ”teoria ondulațiunii universale” a lui Vasile Conta, din întâmplare moldovean. În această teorie uitatul nostru filozof trece în revistă o sumă de plante și de popoare din Europa, menționând cum au emigrat dela Răsărit. El arată că speciile de plante ca și de animale care nu emigrează devin degenerate și invers, emigrarea are drept consecință înviorarea speciilor, înviorare la care contribue desigur și încrucișerile. Evolutiv Vasile Conta găsește emigrări pentru toate timpurile. ”Așa dar, paleontologia ne dovedește că în toate timpurile ființele organice au emigrat necontenit, rasele îmbătrânite din Australia și Africa nu mai pot emigra de loc“.

Din toate aceste constatări Vasile Conta ajunge la ”legea a patra a emigrațiunei”: ”Curenturile de emigrațiune, deși fac zig-zaguri prin mișcările lor, când înspre Nord, când înspre Sud, au totuși o tendință și o direcțiune finală dela răsărit la apus. Este de observat că tot în direcțiunea aceasta se face mișcarea aparentă a soarelui și a tuturor astrelor: și mai cu seamă, că tot în această direcțiune merg curenturile electrice ale pământului, fiind acest din urmă considerat ca un enorm electro-magnet. Trebuie să fie dar o corelație strânsă, între aceste fenomene de o parte și între emigrațiunile ființelor organice de altă parte.

Este locul să facem observația, iarăși, că Vasile Conta nu a avut la îndemână și informațiile din presa de astăzi care arată că interesele japoneze sunt în China, iar interesele americane tocmai în Pacific, la marginea țărilor japoneze.

În studiul nostru, ”Hypothèse cosmogonique” am desvoltat această părere și în acord cu radiațiunile cosmice. Am menționat acolo că unii geologi au observat că toate speciile care au emigrat în emisferul de Sud au rămas staționare sau au dispărut. Deci dacă admitem aprioric că emigrarea indo-europeană a avut loc din centrul peninsular al Indiei, mergând până în inima Angliei unde se găsește construit un templu al soarelui, construit cu metrică sacră, atunci se vede pe glob că această direcție face un unghiu de 30° cu paralelele geografice, adică această direcție de emigrare a urmărit cu interes egal Răsăritul ca și Nordul; adică a urmărit direcția optimă de emigrare într’o perioadă când rasa avea maximum de vitalitate, pentrucă numai un maximum de vitalitate a putut învinge toate resistențele pe care această imensă călătorie cu traversarea Alpilor și Tibetului, le oferea la toate pasurile. Această rasă viguroasă ducea cu sine în același timp și cunoștințe de ordin atât de înalt din care nu ne-au rămas decât tradiția cotului sacru și acelea ce se poate culege din mumiile care se găsesc în mormintele Faraonilor.

Care a fost natura și care a fost nivelul civilizațiilor care ne-au lăsat aceste urme? Această chestiune urmează să fie tratată în capitolul următor; acum vom face numai observația că vestigiile cotului sacru nu pot fi întâmplătoare și că nici o formă de cultură nu poate fi întâmplătoare. O formă de cultură nu se explică decât prin rezultatul unui spirit director care a acționat asupra unei masse de oameni un timp îndelungat. Tradițiile acestor forme de cultură sunt dovezi mai puternice de ocupație teritorială decât urmele arheologice, pentrucă un vas îngropat poate să rezulte din pribegia unui singur individ a cărui viață s’a rătăcit dintr’o cauză sau alta; cum ar putea lua pentru exemplu situația lui Ovidiu dela Constanța. Urmele unui Templu sau ale unui sat pot să ne prezinte o colonie care nu a avut și nici nu a lăsat rădăcini în pământul unde s’au găsit. Astfel sunt urmele castrelor romane din Africa de Nord care nu implică sângele roman al autohtonilor acelor locuri. Acești băștinași nu au și nici nu pretind că au vreo tradiție romană în sângele sau în sufletul lor.

Cotul sacru se găsește în Anglia, în Moldova și în Egipt la Piramidă. De aici a trecut în Asia Mică cu Moise și cu Solomon. În piramide, cotul sacru se găsește asociat cu o formă de civilizație dispărută, reprezentată prin doctrina lui Hermes și Osiris. Această asociație între forma cea mai înaltă de știință astronomică și formă ocultă religioasă nu este întâmplătoare. În ochii noștri forma științifică este singura care are valoare, în ochii piramidalilor forma magică era cea mai prețuită: pentru dânșii relațiunile astronomice a Piramidei lui Cheops au fost oferite tuturor acelora care ar fi avut curiozitatea să le studieze și să le înțeleagă întrucât relațiunile astronomice au fost exprimate prin dimensiunile care se puteau găsi prin măsurători exterioare, spre deosebire de simbolismul din galeriile interioare care nu erau accesibile nimănui. Intrarea în galeriile cunoscute a fost atât de bine ascunsă și atât de hermetic închisă încât nu a putut fi găsită decât după reprize multe de încercări infructuoase, tocmai după invazia Arabilor. Care a fost conținutul acestei culturi oculte? Dacă vestigiile științifice, dintre care ne-am mărginit în principal la cotul sacru, au putut fi înțelese, – în schimb vestigiile oculte deocamdată nu pot fi interpretate. Piramida lui Cheops sudează aceste două ramuri deosebite de cunoștințe în aceiași construcție de mărturie a civilizației. După unii egiptologi simbolismul dimensiunilor astronomice trebuie în mod necesar să se extindă și la galeriile interioare, care prin forma lor, dimensiunile și alte amănunte de construcție care nu pot fi întâmplătoare la niște constructori atât de evoluați, – și acest simbolism de interpretare ocultă, cuprinde intențiunea probabilă de a indica evoluțiunea omenirii. După cum se vede, intențiunea ocultă a constructorilor este cel puțin tot atât de înaltă ca și pretențiunea științifică. Așa de exemplu o cameră din marea galerie ar simbolisa Istoria Noului Testament. Nici un cuvânt însă nu consacră aceste simbolizări în galeriile Piramidei, după cum nici un cuvânt nu ușurează interpretările științifice și astronomice ale dimensiunilor care au fost studiate. Pentru a lua un singur exemplu, – dacă drumul prin galeria ascendentă care duce în camera Regelui, nu se poate face decât pe brânci, pe un parchet din colțuri de pietre, pentru ca în schimb plafonul să fie lustruit foarte bine, atunci lucrul acesta simbolizează drumul spinos al omenirii în urmărirea idealului evolutiv al ei.

În aceste condițiuni care este erarhia valorilor care le reprezintă pietrele piramidele pentru înțelegerea civilizației noastre? Noi am luat cunoștință cu surprindere până la înmărmurire de preciziunea și cantitatea datelor astronomice. Noi înțelegem valoarea lor, știm fără nici o îndoială că niciun număr nu poate fi datorit unei coincidențe întâmplătoare, pentrucă nici rezultatul unei înmulțiri simple și ușoare nu este întâmplător când este exact, și după toate acestea ne oprim la faptele care ni se fac cunoscute fără să putem da nici o explicație. Însă pentru a decide asupra priorității dintre cunoștințele astronomice și acele oculte care au fost înscrise în Piramidă, presupunând că interpretările oculte au putut fi sesizate în înțelesul lor adevărat, atunci trebuie să ținem socoteală de adagiul juridic care ne-a rămas dela Romani: ”altera pars audiatur”, adică trebuie să ținem socoteală și de punctul de vedere al constructorilor înșiși relativ la erarhia acestor două forme de cultură. Ori am văzut că răspunsul la această chestiune nu întâmpină nici o greutate, întrucât simbolurile oculte ale galeriilor interioare au fost ascunse cu taina cea mai mare, ca o comorră prețioasă care nu era rezervată decât pentru Inițiați. În mijlocul acestor simboluri, în camera Regelui, se găsește și măsura fizică a cotului sacru, pentru documentare de competință.

Acesta este punctul de vedere al Piramidalilor care au vrut să lase în urmă de piatră, vestigiile unei civilizațiuni pe care ei o cunoșteau bine că este pe drumul care duce la dispariție.

Este drept prin urmare să ne întrebăm care a fost acea civilizație și care este locul ei de origine.

***

Acest loc de origine este însuși locul de origine al civilizației și problema aceasta a fost studiată în mod abondent de arheologie. Focul, grâul și vasele arheologice sunt considerate drept criterii pentru a descoperi leagănul civilizației, însă datele lor nu sunt precise. Astfel avem deplasări din Iran și Egipt, câteodată în Abisinia, pentruca uneori să revenim la India.

Pentru exemplificare menționăm că ”vase pentru foc” au fost găsite de Sir Arthur Woodward la un loc cu cărbune de lemn în acelaș strat geologic în care au fost găsite resturile omului de la Piltdown; iar alte vase pentru foc au fost găsite în apropierea omului dela Peking. Guy Brunton descoperă în 1928, într’un mormânt badarian din Egipt, care este datat aproape de anul 6000 a. Chr. n. un vas primitiv cu grâu. Acestea se găsesc însă și în Siria și Mesopotamia. Profesorul rus Vavilov propune o metodă cu totul nouă, și anume el ajunge după studii minuțioase la concluzia că o plantă este în mod foarte probabil originară de acolo unde se găsesc în zilele noastre cele mai multe varietăți cultivate. După această metodă, originea grâului și orzului de stadiul al doilea, adică după trecerea dela forma sălbatică, trebuie așezată în Abisinia, din partea Egiptului cea mai îndepărtată de Mesopotamia. Totuși vechimea civilizației din Mesopotamia neputând fi contestată, iar vasele de cupru care se găsesc aici neputând fi de origine locală deoarece în regiune nu se găsesc mineuri de cupru, ne vedem nevoiți să facem apel la sugestia unui comerț cu India. Astfel încep săpături pe valea Indusului și se remarcă mai ales un vas găsit de Sir Arthur Stein în Belucistan, între Afganistan și Valea Indusului, care are pictat cu aceiași culoare în desemn stilizat, imaginea nostalgică a unor ”păsări călătoare”. Vase identice se găsesc în Mesopotamia și Golful Persic. Ori profesorul Vavilov este de părere că tot în Afganistan se găsește originea grâului domestic. În concluzie, criteriile focului, grâului și criteriile arheologice ne conduce pentru originea civilizației pe suprafața rătăcitoare a unui teritoriu vast din Asia și Africa.

***

Lipsa de informații arheologice ne obligă să tratăm problema cu mijloace dialectice. Trebue să facem totuși observația că etajul de cercetare, prin metoda care ne-o propunem a formelor de cultură, este cu mult mai ridicat decât acela al originei grâului care ne poate conduce în mod necesar numai la o fază de civilizație primitivă, pe când discuțiunea sprijinită pe cultura piramidală ne va conduce în leagănul unei civilizațiuni supra-evoluate, a cărei vechime nu poate să fie mai mică decât aceia a mormintelor badariene.

În acest scop vom demonstra, că o formă de cultură nu poate fi efectul întâmplător al unor forțe oarbe. Dacă ar fi așa, atunci am putea să considerăm biblioteca unde se găsește concretizată această formă de cultură, ca un produs rezultat din mișcarea oarbă și desordonată a caracterelor tipografice care compun această bibliotecă. Însă faptul acesta este cunoscut și bine studiat în Chimia Fizică și anume în capitolul teoriei cinetice se consideră că moleculele corpurilor sunt într’o stare de mișcare complect desordonată și complect stăpânită numai de haos. Faptul acesta n’a împiedecat supunerea acestor mișcări desordonate la posibilitățile noastre de calcul și conturarea ”legilor hasardului” după expresia lui Henri Poincaré. Rezultatele acestor calcule conduc la situațiuni perfect de bine indentificate de calcul și care corespund la stări tot atât de bine definite ale corpurilor. Stăpânirea puterilor vaporilor dela mașina de tren se datorește acestor studii, care au condus la tot progresul technic din această materie. Deci rezultatele acestor calcule au fost bogat verificate prin experiență, încât teoria cinetică și-a găsit un loc necontestat în edificiul științific, – ca și capitolul respectiv al calculului probabilităților.

S’a făcut însă obiecțiunea că dacă stările fizice ale corpurilor sunt în funcțiune de mișcările moleculare asupra cărora nu domnește decât hasardul, atunci prin efectul însuși al hasardului s’ar putea întâmpla ca la un moment dat aceste mișcări să fie ordonate în direcțiuni precis definite și atunci am avea efecte care în lumea experimentală nu se întâmplă decât sub efectul unor forțe respective.

Trei mituri s’au creiat astfel în privința aceasta. Să considerăm în primul rând exemplul lui Jean Perrin: dacă toate moleculele unor pietre ar lua, prin hasard, aceiași direcțiune în sus, pe verticală, atunci piatra s’ar arunca în sus fără nici-o intervenție a vreunei forțe exterioare. Deși trebue să facem observația că un început de orientare a moleculelor creiază o presiune care împiedică o continuare a procesului, totuși faptul considerându-se posibil în ipoteza hasardului absolut, s’a procedat la calcul pentru a se găsi cât timp ar fi necesar, având în vedere vitezele mijlocii ale moleculelor, pentruca fenomenul să aibă loc în mod spontan. Rezultatul calculului arată că timpul necesar pentru ca fenomenul să se producă în mod probabil, întrece cu mult viața întregului Univers. Și dacă totuși fenomenul s’ar produce, el nu ar dura decât un singur moment.

Al doilea mit a fost exprimat de Jeans și presupune că un vas cu apă care fierbe ar putea să se prefacă în ghiață. Calculul probabilităților indică un timp la fel de mare și pentru probabilitatea ca acest fenomen să se producă, bine înțeles pentru o singură clipă.

Al treilea mit aparține Profesorului Borel care imaginează că un milion de maimuțe analfabete, jucându-se pe mașini de scris, ar putea să realizeze o bibliotecă anumită: ”dacă observatorii ar afirma că au asistat într’adevăr la un astfel de fenomen, va trebui să admitem că au fost victimile unei halucinații colective, sau că, pentru orice alt motiv, mărturia lor nu corespunde unei realități obiective și oricât de mare ar fi încrederea pe care am avea-o în ei, această eventualitate ar fi infinit mai probabilă decât producerea evenimentului considerat”. Această concluzie a lui E. Borel, profesor de calculul probabilităților, scrisă în ”Mécanique statistique classique”, fasc. III, ne arată în mod învederat că o tradiție de cultură a unui popor, cristalizată într’o bibliotecă care ar reprezenta Civilizația Piramidală de exemplu, nu ar putea să aibă loc în mod întâmplător. După cum nici unul din numirele piramidale care au fost menționate nu poate să fie considerat ca un efect al hazardului.

Teoria cinetică are însă un artificiu care ajunge la aranjamentul dorit al particulelor moleculare fără să fie nevoie de veșnicia timpului ca să întreacă însăși viața Universului. Acest artificiu este cunoscut sub numele demonului lui Maxwell. Demonul lui Maxwell poate să dirijeze mișcarea moleculelor, respectiv așezarea literilor, fără vreo cheltuială de energie din partea lui. Prin acest fapt se micșorează cantitatea enormă dela vecinicie numai la un timp istoric, iar forma de randament vizată se poate menține nu numai un singur moment, oricât de mult fără intervenția vreunui efort exterior.

Însă demonul lui Maxwell, prin definiția lui din Chimia Fizică ne reprezintă o entitate cu atribute streine de proprietățile materiei. În limbajul obișnuit această entitate o numim spirit; – Bergson o numește ”elan vital”, iar știința nu face apel la dânsa.

De aici rezultă însă că o tradiție de civilizație care poate să fie concretizată într’o bibliotecă s’au într’o Piramidă, nu poate să fie un efect întâmplător și lucrul acesta ne dă un argument de tradiție a cărui greutate întrece vestigiile materiale găsite în pământ. Un Templu sau o Colonie poate să reprezinte un grup de emigranți care nu au avut rădăcină cu pământul și existența lor n’a lăsat tradiție. În situația aceasta se găsesc valurile romane din Africa de Nord, care nu au aceiași forță probantă ca valurile romane de lângă Sarmisagetuza, în adevăr Arabii nu au revendicat niciodată originea latină.

O tradiție bine definită ne prezintă prin urmare argumentul cel mai puternic pentru aflarea leagănului unei civilizații.

În acest scop vom considera din Civilizația Piramidală două elemente: un element secundar reprezentat prin dimensiunile mai mult exterioare care conduc la cifre matematice și date astronomice, și un element principal în intenția constructorilor care este reprezentat prin simbolismul galeriilor interioare cu caracter ocult și profetic. Dacă ar fi să căutăm leagănul acestei culturi după spațiul unde se găsește tradiția acestor elemente, nu am avea decât 4 regiuni: Anglia, Moldova, Egiptul, și India. În toate aceste regiuni avem urmele culturii piramidale și anume în Anglia și Moldova găsim tradiția metricei sacre, în India tradiția și aptitudinea ocultă a populației, iar în Marea Piramidă avem întrunite amândouă elementele.

Procedând prin eliminare, vom începe cu Egiptul însuși. Pentrucă aci nu vom găsi nici o tradiție vie a culturii piramidale. Felahii nu au nici spiritul ocult al Indienilor, nici aptitudinile intelectuale a științelor pozitive piramidale. Felahii nu au nici somatica figurilor piramidale. Analizând aceste elemente, găsim un exemplar rar de cultură care nu-i originară și care nu găsește nici pământul prielnic să poată prinde rădăcină.

Cultura egipteană este un produs de emigrare, după cum un produs de emigrare este și cotul moldovenesc sau unitățile metrice englezești. Elementele aceste de emigrare au făcut din valea Nilului ”vale de lapte și de miere” care au adus regiunea să fie invidiată de străini. Felahii au datorit acestora atât arpentajul de pe valea Nilului cât și toate lucrările de îndiguire care le asigurau debitul de apă.

În felul acesta și-au dobândit dreptul la recunoștința nelimitată a indigenilor. Esoterismul prea strâns al emigranților și izolarea lor de autohtonii atât de inferiori i-au determinat la obiceiul căsătoriilor între frați și surori, totuși continuitatea nu putea fi asigurată decât prin captare de elemente noi. Astfel se creiază paralel cu cultul lui Hermes și o doctrină mai populară reprezentată prin cultul lui Osiris. Cele mai bune elemente din cultul lui Osiris vor fi recrutate în cultul lui Hermes după trecerea probelor din examenul Inițierii. Târziu de tot, Pithagora va îndulci examenul inițierii și mai mult, însă în mod zadarnic pentrucă civilizația theurgică nu mai are zile și de aceea nici magia pithagorică nu mai prinde.

Totuși pământul egiptean nu dă elemente suficiente pentru continuarea formei de cultură, civilizația piramidală trebuie să se stingă într’un interval oarecare de timp, și atunci marii inițiați hotărăsc înscrierea culturii lor în Piramide. Pentru acest motiv puternic și transcendent, obligația poporului la munca titanică a construcției lor nu a fost forțată, ci benevolă și bucuroasă, așa cum observă foarte bine egiptologul Weigall, care spune că își imaginează ritmul muncei de construcție după obiceiurile și aptitudinile la muncă a Felahilor de astăzi. Tot pentru acest motiv aceste munci istovitoare puteau să fie continuate zeci de ani întregi. Pentrucă toată existența și prosperitatea autohtonilor era datorită acestor Theocrați, care își exercitau puterea lor în virtutea darurilor magice cu care stăpâneau și impresionau poporul.

Dar oricâte eforturi ar face egiptologul Weigall, nu-și va putea imagina și ritmul gândirii sau ritmul cultului figurilor piramidale din aptitudinile intelectuale și sufletești a Felahilor de astăzi.

Istoria a mai văzut prăbușiri de civilizații, din toate însă a mai rămas sfărâmături în tradiție, în somatica și în aptitudinile autohtonilor. S’a prăbușit civilizația Asiei Mici, însă inteligența orientalilor a rămas notorie; s’a prăbușit civilizația elenă, însă aptitudinile și eroismul poporului grec au păstrat în stare latentă o soluție de continuitate ca și în peninsula italică. Nici o soluție de continuitate nu avem în aptitudinile Felahilor egipteni care să ne sugereze măreția Theurgilor și arpentorilor piramidali. Au rămas cel mult aptitudinile muncilor manuale menționate de Weigall.

Construcția piramidelor din Valea Regilor va fi – păstrând proporțiile – paralelă cu construcția castrelor romane din Africa de Nord, – produse de export care nu se asimilează cu pământul adoptat.

Rămân atunci stațiunile Angliei cu Moldova pe deoparte și India cu Tibetul de altă parte. Excludem Anglia cu Moldova pentru motivul pe care Wavilov îi aduce pentru plantele originare în raport cu plantele de import și anume tradițiile metrice din locurile acestea sunt numai tradiții de conservare ele nu s’au desvoltat pe pământul acesta și nu au putut să se înmulțească aici. În al doilea rând am văzut că în spiritul piramidal tradițiile metrice erau considerate o formă secundară de cultură, în raport cu tradițiile oculte care erau esoterice și hermetice.

Tradițiuni oculte, esoterice și hermetice găsim în Thibet și India. Misionarul Huc ne relatează sistemul liberal din Lhassa în materie de propagandă religioasă: ”lăsați-l să vorbească, este probabil că el ca și noi se găsește în urmărirea adevărului; – dacă este pe drumul cel bun ne ajută, iar dacă este rătăcit se ostenește în zadar”.

Iată o atitudine de evoluție intelectuală înaltă. Însuși Indienii privesc Thibetul drept cetatea ocultismului, dar climatul platoului este un refugiu pentru anahoreți care nu poate să fie un leagăn de civilizație.

Rămâne atunci numai India. Aici misticismul crește din pământ. Reguli yogice se moștenesc atât de amănunțit că impun mamelor condițiuni precise încă din timpul sarcinei pentru copii predestinați vieții spirituale și anume atât condițiuni de stare sufletească prin îndeplinirea de ritual și rugăciuni, cât și condițiuni alimentare și de higienă care merg până la amănunte atât de înaintate încât fixează și posițiunea corpului în timpul odihnei și somnului pentru a culege elementele optime din magnetismul teluric.

Tradiția ocultă se păstrează prin Yoga și sub formă vulgară, profesională, prin Fakiri. Spiritul mistic este tocmai spiritul ocult, piramidal. Dacă am face o paralelă dintre evoluția elenă și evoluția indiană, paralelă făcută prin monument, tradiție, poeme epice, păstrare de aptitudini somatice și intelectuale, – atunci acest studiu ar fi perfect posibil și ar rămâne perfect paralel.

Însă mistica indiană este identică cu mistica egipteană din piramide. O evoluție paralelă însă este imposibilă pentru situația când am presupune că amândouă aceste forme de cultură sunt originale și independente. Acest lucru ar presupune o evoluție paralelă dintre două vecinicii. Am văzut că acest lucru este imposibil chiar pentru mișcările unor gaze. În cazul acesta suntem nevoiți să alegem un singur isvor dintre aceste două, pe care să-l considerăm ca leagăn de civilizație și loc de naștere pentru cotul sacru. El nu poate fi decât India. De aici au pornit prin urmare două grupuri de emigrare ancestrală: un grup cu evoluție dela vârful piramidei care a format civilizația egipteană și al doilea grup care a format stațiuni de civilizație indiană în Moldova și în Anglia.

Grupurile acestor emigrări ancestrale au fost grupuri de popoare mari și viguroase. Perioada de emigrare către Egipt și către continent a fost contemporană; a fost o deblocare compactă din populația autohtonă care a pornit în emigrare pe două drumuri deosebite.

Care a fost cauza care a determinat aceste popoare evoluate să părăsească pământul lor? Cauzele răsboinice sunt excluse întrucât poporul era destoinic, viguros și înțelept. Cauzele cosmice ar fi condus la o emigrare difuză care nu s’ar fi făcut în grupuri compacte; pentru a da totuși o explicație ar rămâne cataclismele naturale, dintre care nu putem să evităm potopul.

Nu este în economia lucrării desvoltarea acestei idei care a păstrat tradiție la toate popoarele indo-europene și care tradiție se găsește și la civilizația mexicană, cum este la Azteci. O legendă locală nu este firesc să se generalizeze, – nici acum când este la îndemână tiparul și difuziunea hertziană. Legenda lui Dragoș este posibil să aibă un sâmbure de adevăr, dar este imposibil să o facem tradițională pentru globul întreg, pentru motivul că prezintă numai un interes local.

Ceea ce remarcăm acum este că acest popor a avut în perioada de emigrare un maximum de vigoare fizică. Pentrucă a putut să traverseze Alpii cu Thibetul lor, pentrucă a putut să parcurgă șesul Rusiei și continentul până la marginea Angliei. Am menționat la fel, că a urmărit un drum optimum de emigrare.

Când au ajuns la colțul Carpaților, au luat măsuri de staționare și au trimis patrule la Sud, la Nord și la Apus, ca să găsească trecători. Până la întoarcerea patrulelor, o parte dintre dânșii s’au legat de dealurile moldovenești, de poenele care nu le mai văzuseră de atâta vreme, de murmurul izvoarelor din plaiuri și de glasul omenesc al băștinașilor.

Acel grup a rămas aici și a format o stațiune de civilizație indiană. Spre deosebire de Felahi și spre deosebire de Israeliți, ei au găsit autohtoni vrednici să le încredințeze tainele în care erau inițiați și le-au împărtășit misterele lor și cotul sacru. Sub formă de folklor, de farmece și descântece, unele din ele trebuie să se fi păstrat până astăzi, și asemănarea lor cu folklorul indian trebuie să apară manifestă. Au făcut și Temple și au lăsat și vase, – dar vitregia timpurilor le-a înecat în sânge și le-au nimicit. Au rămas numai elementele sufletești, mai tari decât pietrele negrăitoare, pe care potopul barbarilor nu le-au putut înfrânge. Ele s’au păstrat în sufletul moldovenesc cu sfințenia care am văzut-o pentru cotul sacru; și nu fără amărăciune trebuie să constatăm că aceea care a resistat la focuri și pârjol de barbarie, era să fie doborît de lumina unei civilizații care a produs sistemul unui metru mai inferior!

Alte grupuri însă nu și-au găsit odihnă, – ele s’au dus cu patrulele înapoiate mai departe. Eroii lor au ajuns la malurile Oceanului urmașii lor au fost Vikingii și astăzi unii eroi din Selma Lagerlöf. Au trecut Canalul și – la capătul pământului – au pus bazele unei alte stațiuni de civilizație indiană. Și aici au inițiat autohtonii cu știința lor, și aici au făcut Temple și vase, dintre care un Templu al Soarelui cu metrică sacră a rămas până astăzi. Pământ mai liniștit, a păstrat și Temple, a păstrat și metrică mai bogată decât a noastră. Urmașii lor sunt poporul de cuceritori ai insulei britanice.

Totuși nostalgia Vikingilor rătăcitori nu se potolește. Pe corăbii de 18 metri lungime, ei descoperă America și drumul îl fac pe la Nord, pe valul întotdeauna sbuciumat de furtună și cu groaza ghețarilor nevăzuți din întunericul de ceață. Ei nu mergeau pe marea tropicală cu vânturi dulci și orientate, cu zile senine și peștișori sburători care să cadă plocon pe punte. Cârma lor nu era condusă de alizee, ci pânzele lăsate pe rafala de apă țineau corabia pe locul negurei necontenite.

Vikingii, cu leagănul de aspirații părăsit, au înțeles să-și facă penitența. Albul zăpezii scandinave nu potolea focul mistuitor de năzuințe. Și singuri pe vas, în mijloc de negură și de furtună, cu sufletul și trupul înghețat de vijelie, Vikingii țineau cârma corăbiei către Apus; era apusul întreg al unei civilizațiuni a lor, pe care am numit-o civilizația luciferică.

 

CASCADA CIVILIZAȚIILOR

 

Istoria Egiptului începe dela vârful piramidei, ea are această singularitate că nu ne lasă să întrevedem și evoluția care a precedat civilizația sub forma ei înfloritoare. În capul regilor figurează numele de Hermes-Thot, primul inițiator al Egiptului în doctrinele sacre.

Elenii, discipolii Egiptenilor, îl numeau Hermes Trismegistul, adică Hermes de trei ori mare: mare ca legislator mare ca rege și mare ca preot. Autorii greci spun dealtfel că preoții din Egipt își exprimau orice gândire în trei înțelesuri: primul înțeles era limpede și era simplu, al doilea era simbolic și figurat, iar al treilea era sacru și hieroglific. Deci la dânșii cuvintele aveau sens propriu, figurat și transcendent. Heraclit exprimă acest lucru prin atributele de sens vorbit, sens existent și sens ascuns.

Hermes simbolizează o epocă întreagă în care legislatura, regalitatea și preoția erau întrunite într’o singură formă de guvernământ. Cronologia preotului egiptean Manethon numește această epocă din istorie, domnia Zeilor. După Maspéro, teologia cultă din vechiul imperiu este savantă, esoterică și monoteistă. În textele vechine cu această epocă unitatea fundamentală a ființei divine se exprimă cu termeni de mare energie. Atributele ei sunt: imensitate, eternitate, voință a-tot-puternică și bunătate fără margini. ”Ea creiază membrele sale proprii care sunt Dumnezei”. Hermes și grupul care în cronologia lui Manethon se numește domnia Zeilor era Theurg. Egiptenii îi atribuiau 42 de cărți din care este probabil că au rămas unele frânturi în cartea elenă, cunoscută sub numele de Hermes Trismegistul: ”Dumnezeu poate, este adevărat, să comunice la câțiva aleși facultatea de a se ridica deasupra lucrurilor naturale, pentru a zări câteva raze din perfecțiunea sa supremă – dar acești aleși nu găsesc pentru a traduce în limba vulgară versiunea imaterială care i-a făcut să tresară”. Moartea lui are ca încheiere: ”Și astfel, ordonând Zeilor, care erau frații săi, de a-i face cortegiul, el se ridică la stele”.

Inscripțiunile și stelele din Theba și Memphis, confirmă și arată că preoții lui Amon-Ra profesau o metafizică înaltă. Ea se învăța sub o formă mai complexă și pe malurile Gangelui. Brahmanii considerau Vedas ca niște cărți sfinte prin excelență. Cuvântul Veda înseamnă ”a ști”. Unirea intimă a Frumosului și Justului se exprimă la fel de energic. Invocările lui Varuna se ridică la descrieri neegalate. El este acela care a făcut totul și conservă totul. Nimeni nu pătrunde operile lui, dar el știe totul și vede totul din ceeace este și ceeace va fi. El distinge urma păsărilor din aer și urma vaselor pe valuri, menține ordinea din Univers și din lume, pedepsește pe vinovat și este milos cu omul care se pocăește. Imortalitatea sufletului este afirmată categoric și limpede: ”este o parte nemuritoare din om, pe dânsa, o Agni, trebuie s’o încălzești cu razele tale, s’o aprinzi cu focul tău”. ”De unde vin sufletele? Sunt unele care vin către noi și se reîntorc, care se reîntorc și revin” spun imnurile din religiunea vedică. Adică avem o imagine a reîncarnării care se va găsi în brahmanism, budism și metempsichosa egipteană.

În Bhagavadgita cartea IV, Krishna spune: ”Ascultați ce vă spun din gura mea: Eu și voi, ne-am născut de mai multe ori. Nașterile mele sunt cunoscute numai de mine, dar voi nu le cunoașteți pe ale voastre”.

Însă doctrina din Egipt, a lui Hermes, prea savantă, și cu un cerc de Inițiați prea restrâns, nu putea să-și formeze elemente pentru o succesiune de lungă durată. Începe astfel cultul lui Osiris cu o formă mai populară din membrii cărora se vor recruta, prin examenul inițierii, preoții doctrinei lui Hermes. Egiptenii au fost prea rezervați pentru a transmite ceva din cultul original al lui Osiris și Isis, tradițiunile au rămas însă în mod abundent prin Herodot, Diodor și un rezumat de Plutarc, marele Preot al lui Apolo dela Templul din Delphi. Moravurile preoților Isiaci erau atât de pure încât Tertulian le propunea drept model pentru creștini, ”Ceeace trebue să cerem dela Zei, este de a-i cunoaște”, spune Plutarc marei preotese Cléa. Plutarc admite că legenda lui Osiris se sprijină ”pe fapte veritabile și accidente reale”, ”fiecare din aceste explicații sunt false în particular, dar toate la un loc sunt adevărate”. Morala din cultul lui Isis și Osiris era bazată pe adevăr și pe dreptate. În dinastiile mijlocii, lumea cultă nu separa Adevărul-Dreptate de Inteligența Supremă. Totuși practica rituală și forma exterioară a cultului lui Isis și Osiris conținea multe elemente magice. După moarte, sufletul era dus la judecată, unde se cântărea faptele bune și faptele rele. Din timpul lui Eschyle această cântărire s’a numit psycostasie. Mortul reînviat, dacă nu era pedepsit, ducea o existență analogă cu aceia din viață, dar ridicată la momentul cel mai fericit. ”Oamenii sunt Zei muritori și Zeii sunt oameni nemuritori”. Pentru expirarea păcatelor mai grele, penitentul trebuia să treacă printr’o piele de vacă, care simboliza o nouă renaștere și implicit o purificare.

O fiică a lui Mikerinos, după Herodot, a lăsat cu limbă de moarte ca trupul ei, prefăcut în mumie, să fie scos la soare în fiecare an câte o zi, și după aceia să fie trecut prin vaca Hator.

Însă aceste idei se găsesc și în ritualele vedice. Studiul totemismului găsește că chiar astăzi, în India, este credința că dacă cineva s’a murdărit din pricina unei atingeri cu necredincioșii, se va renaște purificat dacă va trece printr’o vacă de aur.

Sancțiunile cultului Osiris sunt menționate și în Rig Veda sub călăuza zeului Yama care a fost muritor și a devenit în urmă nemuritor. În această situație zeul Yama este cunoscător atât al stărilor din viață cât și a celor ”de dincolo”. Sancțiunile aceste repetate purifică principiul ”Karma” care este esența spirituală unde se păstrează individualitatea sufletului în diversele lui peregrinări și reîncarnări. Acest principiu Karma asigură deci personalitatea eului.

Influența lunară o găsim în cultul lui Osiris ca și în religiunele indice, această influență ar avea drept explicație înrâurirea pe care o exercită satelitul asupra vegetației: ”totul crește cu luna în creștere și totul descrește cu luna în descreștere” – spune Plinius naturalistul.

Însă în religiunele indice elementul magic se manifestă cu o prioritate care întrece tendințele cultului egiptean. Esența theurgică a lui Hermes devine pentru indieni un principiu general: ”oamenii sunt zei muritori și zeii sunt oameni nemuritori”; legile de conducere ale Cosmosului sunt unice: ”ceeace este mic este ca ceea ce este mare; nu este decât o lege unică și acel care lucrează este unul”. S’a făcut asemănare dintre cele șapte genii din viziunea lui Hermes și cei șapte Devas din epopeele indiene. Mai mult însă decât în Egipt, proeminențile indiene se îndreaptă cu deosebită preferință să stăpânească forțele oculte pentru predominarea semenilor și chiar pentru predominarea Cerului.

După Pettazzoni (la confessione dei peccati, 1929), Indienii nu au păcatul originar; – din timpurile vedice ei au un păcat magic care poate fi absolvit prin rugăciune, sacrificii și viață ascetă.

Viçyamitra din Ramayana obține atâta putere că zeii tremură pentru existența lor.

Împotriva urgiei deslănțuită de tiranul Kansa, regele Madurei, fecioara Devaki scapă de urmărirea lui, este luată sub ocrotirea lui Vasichta, regele anahoreților: ”un bătrân de 60 de ani se nutrea numai cu fructe sălbatice; – cu părul și barba albă ca vârful Himavatului, pielea transparentă și privirea ochilor întoarsă înăuntru din cauza meditației”.

După o îndelungată preparare rituală; fecioara Devaki ”umbrită de spiritul lui Mahadeva”, – naște pe Krishna, întemeietor de religiune.

Anahoreții Devas dobândesc atâta putere încât blestemul lor urmărește până la a treia încarnare.

Georges Smith a descifrat aproape complect textul potopului din cele 12 tablete desgropate dela Ninive și care sunt acum la British Museum. Aceste tablete conțin o poemă asiriană de pe vremea lui Assurbanipal, secolul al VII înainte de Christos, și reproduc legenda potopului: ”Isdubar dorind să evite moartea, pleacă în căutarea unui personagiu religios numit Hasisadra, salvat din urgia potopului și care obținuse imortalitatea; – el dorește să afle dela el modalitatea de a deveni nemuritor”, ceiace ce obține în cele din urmă.

Menționăm și cu această ocazie cât de generală este legenda potopului care a fost găsită și în urmele vechilor civilizații mexicane, cum este la Azteci. Acest lucru presupune pe de o parte emigrări foarte vechi și pe de altă parte sâmburele de adevăr al unui cataclism care a avut proporții cu totul neobișnuite.

Tendința aceasta de dominare a sferelor cerești este caracteristică pentru religiunele indiene vechi, unde ”oamenii sunt zei muritori” și caută să obție nemurirea pentruca după aceia să se ridice împotriva zeilor înșiși, care ”să tremure pentru existența lor”.

Această particularitate a civilizației indiene vechi care nu se mai întâlnește nicăeri, justifică denumirea acestei perioade din evoluția omenirii cu numele de ”civilizația luciferică”.

Nu avem nici o legendă despre epilogul acestor tendințe luciferice de dominare a cerului, ne-a rămas însă legenda potopului și ne-au rămas dovezi, prin tradiția cultului sacru, de emigrări în masse mari și ancestrale a unei rase neînchipuit de evoluate.

Problema leagănului acestei civilizații rămâne de ales între Egipt și India; – prioritatea care am dat-o pentru India se sprijină atât pe tradiția vie care lipsește în Egipt unde cultura de emigrare nu a putut prinde rădăcină cu pământul, cât și pe faptul variantelor pe care le prezintă tradițiunile religioase de aici și care variante prezintă acelaș argument pentru valorile spirituale pe care profesorul Vavilov îl aduce pentru determinarea locului de origine al unei plante oarecare, și anume confuzia de varietăți în stare sălbatecă existente numai în locul de origine.

Trebue să adăugăm la aceste motive și existența măsurilor sacre în Moldova și în Anglia, pe lângă Egipt, fapt care ajută la stabilirea drumurilor de emigrare și a emigrării însăși.

Iar argumentul atât de cunoscut că atât elementele magice cât și elementele religioase din aceste doctrine s’ar explica prin ”funcțiunea fabulatrice” a popoarelor, ceiace ar exclude nevoia unor lămuriri complimentare, trebuie să învingă, pentru a mai putea rămâne în picioare, obstacolul cunoștințelor piramidale.

Însă geneza cunoștințelor piramidale nu se poate explica prin exercițiul ”funcțiunei fabulatrice” a popoarelor.

De asemenea, trebuie să alegem totuși un leagăn de civilizație dintre Egipt și India, aceste două mari mame de religiuni, pentru situația că au existat fenomene de difusiune între ținuturile lor, iar dacă aceste fenomene de comunicație nu au existat, atunci am văzut că desvoltarea lor paralelă ar presupune o desvoltare paralelă a două vecinicii alăturate, ceeace este socotit imposibil chiar pentru molecule care sunt orbe și materiale.

***

Cu dispariția Egiptului din câmpul istoriei, civilizația indiană devine isolată și de alt fel rămâne staționară și fragmentată. În religiunele care se succed elementele magice devin din ce în ce mai rare, Mithologia însăși devine din ce în ce mai umană. Herodot exprimă regretele contemporanilor pentru faptul că Pithya își pierduse darul ei de profetizare. Miturile elene devin cu idealuri și cu manifestări omenești, devin ”zei care sunt oameni muritori”. Iar muritorii nu se mai amestecă cu zeii prin nici o năzuință care să depășească marginile biologiei științifice. Câteva exemple: Pygmalion iubește pe Galateia, statuia lucrată de dânsul singur. Lui Venus i se face milă de suferințele artistului și o însuflețește. Dragostea fiind împărtășită, Pygmalion este în situația să curme ”prilejul lung pentru durere”, – el se căsătorește cu Galateia.

Achile din epopeea antică și Siegfried din cântecul Nibelungilor sunt răsboinici. Cu toată distanța de timp care îi desparte, idealul lor este comun și omenesc: ei doresc să devie invulnerabili pentru săgețile dușmane, ceeace dobândesc grație unor artificii asemănătoare, însă cu darul câștigat ei nu vor face uz decât pentru nevoile lor umane de luptători tereștri.

Aceste întâmplări mithologice sunt frumoase, isvorul lor este legat indisolubil de creația artistică, dar nici un ideal nu mai depășește limitele biologice ale unor eroi a căror orizont este numai uman.

Paralel cu lumea muritorilor există cu adevărat și o lume de zei, însă numai cu tendința cealaltă, tendința descendentă, a ”zeilor care sunt oameni muritori”, – atitudinea luciferică puternic exprimată în Ramayana, menținută ceva mai slab în Mahabharata și care este stilizată la condițiuni de egalitate cu frățeasca dragoste pentru Hermes Trismegistul – nu mai există. O altă formă de civilizație ia naștere încetul cu încetul. Însuși puterile sentimentale, considerate ca siluete de artă pură, nu se ridică la manifestările de pasiune nepotolită care le avem dela Sita, sau acelea de duioșie nesfârșită a lui Damayanti din poemele indiene.

”Pentruce închizi ochii, Nichdali? Pentru a privi figura ta care s’a întipărit în sufletul meu Krishna, Tu poți să pleci, eu te voi avea întotdeauna!”

Această formă de civilizație își mută spațiul de existență din Egipt și Asia Mică, în Elada, unde se găsește la început cea mai puternică influență egipteană exprimată prin doctrina lui Pitagora atât în ce privește concepțiunea filozofică cât și în mistica numerilor, aceiași mistică a numerilor piramidale, rezumată prin principiul ”Universul este construit din numere”.

Criza începutului se arată printr’un mic șoc de scepticism reprezentat prin filosorul Pyrrhon, în secolul al VI-lea înainte de era creștină. Trebuie să observăm că această situație sufletească se va găsi și în apropierea închiderei perioadei de civilizațiune elenă, reprezentată prin Scepticus Empiricus, care stilizează sub formă geometrică motivele care justifică această stare sufletească de scepticism.

În perioada ei de prosperitate, cultura elenă își va găsi drumul propriu care va ști să-l lumineze cu splendoare.

Elementele magice se umanizează, cerul se desparte de pământ, și oamenii se mărginesc cu seninătate la cultura abstractă. Etimologic, cuvântul teorie derivă dela Theos¹), Dumnezeu, pentrucă principiile abstracte isvoresc din însăși esența divină, a cărui Verb realizează în mod concret voința care a fost manifestată. Cât de apreciată era forma de cultură teoretică a acestei perioade care începe cu Parmenides din secolul al VI înainte de Cristos, ne-o poate exemplifica întâmplarea cu ”eurêka” lui Archimede, care are loc prin secolul al treilea după Christ:

Hieron, tiranul din Siracusa, dăduse o cantitate de aur, și de argint unui bijutier ca să-i lucreze o coroană și bănuia că bijutierul ar fi înlocuit o parte din aur cu argint. El chiamă pe Archimede și-l roagă să afle cât aur și cât argint este în coroană. Savantul Archimede ia coroana și studiază timp îndelungat această problemă pe care reușește s’o deslege. El se prezintă tiranului cu soluția problemei și își cere scuze că pentru rezolvarea ei a fost nevoit să facă trei cântăriri, – aceste cântăriri constituind un lucru vrednic numai pentru sclavi!

În stilizarea acestei forme de cultură, puterea raționamentului merge atât de departe încât chiar întemeietorii ei, cum ar fi Zenon, dovedesc atâta pătrundere că încearcă să fragmenteze prin silogism momente de repaos a corpurilor în stare de mișcare, dând naștere la paradoxe care rămân interesante și pentru timpurile de astăzi.

Platon culminează tendințele epocii dogmatizând ”Ideile” la forme pure, după care se modelează construcția lumii concrete. Ideile lui Platon însă sunt forme statice de contemplație; – ele nu sunt întovărășite de sentiment pentru a deveni ”idei forțe” ca în Fouillée și nici nu au năzuințe de dominare ca în forma de cultură luciferică din India.

Epoca întreagă este exprimată de elevul lui Platon, Aristot, care prin formularea legilor silogismului aduce știința la o formă staționară care va menține tot evul mediu. Marea lui autoritate din timpul acesta împiedică orice descoperiri importante întrucât exclude alte forme de cercetare, iar silogismul deductiv având concluzia cuprinsă prin mecanismul însuși al raționamentului – în sfera premisei, care este punctul de plecare.

Maximum de cristalizare îl vom găsi în elementele de geometrie absolută ale lui Euclide, iar întreaga ei atitudine va fi exprimată de filozoful Plotin, care trăind în epoca alexandrină dela sfârșitul perioadei elene, a putut s’o cunoască în toată desfășurarea ei: ”acțiunea este o slăbire a contemplației”. Aceasta este civilizația clasică.

¹) Theorós, mot primitif; théore, deputé d’une ville à quelque fête ou à quelque oracle: spectateur, observateur, contemplateur. RR; théa, spectacle, ou théos, dieu; ôra, soin. Theoria, as, i, l’action de regarder, de contempler, d’observer: contemplation, méditation, spéculation: théorie, étude: théore. députation solennelle envoyée par les villes de la Grèce aux fêtes des dieux; fête solennelle, pompe, procession, R: théorόs. (Dictionnaire Grec-Français, C. Alexandre, 5-ème édition).

***

După perioada de transiție a evului mediu, cu aceiași interpenetrație de elemente și după o scurtă perioadă eroică de renaștere artistică, se desemnează epoca modernă cu coloritul ei particular. Silogismul și-a epuizat toată puterea lui de sterilitate prin cercetările scolasticilor, iar idealismul grec se depășise pe sine însuși încă din antichitate pentru a se mai încerca o depășire. Pentru a se mai descoperi lucruri noi se găsește metoda experimentală care înflorește în mod deosebit cu John Stuart Mill și empiriștii englezi.

Empirismul se desvoltă atât de mult încât se face simțită nevoia unui Kant care să facă sinteza dintre contribuția raționaliștilor și a empiriștilor, pentru descoperirea adevărului. Cu această ocazie Kant definește și ”lucrul în sine” care scapă puterilor omenești de cunoaștere. Kant renunță la cunoașterea științifică și nevoia de absolut îl determină să-și găsească refugiul în lumea morală. Iată dar două lumi deosebite care se desfac prin cercetările lui Kant: lumea absolută a valorilor morale și lumea relativă a cunoștințelor științifice. Dintre acestea valorile absolute de formă morală rămân cel puțin staționare, – progresul de viață se manifestă ”cu presiune de viață” mai cu seamă în sfera cunoștințelor științifice care obțin succes cu metodele noi ale vremurilor și anume cu metodele experimentale. ”Începutul științelor este asemănător cu bufnița Minervei care sboară în bezna nopței: ea sparge întunericul cu vârful aripelor”, spune în mod alegoric Hegel.

Totuși această pipăire a întunericului de noapte cu vârful aripelor, pipăire care caracterizează atât metoda empirică, cât și cunoștințele secolilor, obține succesul ei, și acest succes deschide o civilizație nouă care este civilizația timpurilor noastre și anume civilizația technică.

Totul se adaptează progresului technic, acea mașină va fi mai bună, care funcționează în mod mai simplu. Henri Poincaré va declara că geometria euclidiană este mai adevărată decât geometria lui Lobatschewski pentru motivul că este mai comodă. Empiriștii vor declara că este adevărat aceea ce se verifică mai ușor, aceea ce are o technică a cărei formule funcționează mai bine. Curentele filosofiei se vor adapta acestei ”spiritualități” și din țara technicei va isvorî filosofia utilitaristă a zilei: că este mai adevărat aceea ce este mai util; iată principiul doctrinar al pragmatismului.

În lumina utilitaristă a acestui pragmatism empiric valorile absolute a dogmelor vor cădea câte una pe rând pentru a face loc relativismului. Astfel va cădea dogma normelor absolute privitoare la conducerea statelor, va cădea timpul absolut pentru a face loc relativismului, va cădea spațiul lui Euclid pentru geometrii nedeterminate cu spații plurale, va cădea idealul de artă pentru frumos pentru relativismul de artă pentru artă, – frumosul însuși împreună cu toate sentimentele superioare se vor coborî la simple manifestațiuni de ”sublimare” a energiei sexuale. În mod consecutiv și sentimentul moral din etica lui Kant va decădea dela ”imperativul categoric”, la relativismul sublimării freudiste sau la acel al utilității pragmatice. Se accentuiază de altfel dreptul celui mai tare ca un drept moral prin doctrina Nietzsche, iar mila creștină ca rezultat al unei religiuni de sclavi. Trecând dela influențele doctrinare la relațiunile dintre indivizi, evoluția istorică ne arată că dacă în vremile trecute a fost o cascadă de civilizații – în timpul nostru vedem o cascadă a dogmelor; – iar sufletul rămas cu gol de absolut să ia încărcat cu prisosul de instincte a căror confuzie îl duc la ”homo hominis lupus”. Este finalul răsboiului ideologic.

În această situație progresul mașinelor se desvoltă cu exuberanță. Se creiază mașini automate, mașini de gândit care reușesc să joace finaluri de partide de șah cu parteneri veritabili și totuși să câștige partida, se fac mașini care să deslege ecuațiuni savante și probleme de astronomie în condițiuni mai bune decât omul.

În momentele de reculegere, se consideră câteodată și formele civilizațiilor trecute văzute prin prisma mașinismului de astăzi. Unele suflete mai generoase le acordă titlul de ”civilizațiuni echivalente”. Este locul să ne întrebăm: ”Quid cogitas, o Sfinx?”

Vom face încheierea din mijlocul acestor vremuri de răscruce, – vremuri care se pretinde că sunt însemnate în galeria piramidală cu toamna anului 1939; punct de cronologie care își are echivalentul și în galeria descendentă, că existența cultului moldovenesc păstrat ca tradiție vie timpuri atât de îndelungate încât se confundă cu însăși viața umanității, este o dovadă totuși că în mijlocul vâltorilor pe care urgia istoriei le aduce cu atâta îmbelșugare, sunt și valori absolute a căror conservare neputând fi explicată, reprezintă entități care scapă relativismului prin însăși esența lor, și reprezintă entități care înobilează în mod deosebit factorii care au mijlocit la conservarea lor.

Vom face observația că pentru această conservare s’a făcut apel la pietre, la pietre scumpe și frumos lustruite, care au fost așezate într’un potop de alte pietre minunat de bine așezate din Marea Piramidă, și vom face observația că pentru conservare lor s’a făcut apel și la esența plastică de suflet omenesc. Însă nu orice suflet.

Și minunându-mă că sufletul omenesc a reușit să conserve darul primit ca moștenire tot așa de bine ca și pietrele din Marea Piramidă, voi face mențiunea că între valorile spirituale rari, se deosebesc în felul acesta și calitățile sufletului moldovenesc.

 

Note bibliografice

 

Cercetătorii mai de seamă ai Marei Piramide sunt: William Petrie, Piazzi Smith, Ernest Budge, Marsham Adam, New-comb. Mai avem Oppolzer, Bauschinger, Gaston Maspéro, Charles Lagranges, Colonel Garnier.

Dintre ultimii, trebuie menționat doctorul Davidson care a colaborat cu doctorul Aldersmith până la moartea acestuia, în 1918, lucrând după aceea singur. Ei au cercetat cronologia Marei Piramide în paralel cu cronologia biblică.

Partea interpretativă, istorică, religioasă și profetică, este studiată de Habermann și Wynnes, – care au și considerații subiective.

S’a comparat structura și raporturile dimensionale din galeriile piramidei cu simbolurile din ”Cartea Morților”, care sunt ritualuri vechi egiptene, divizate în 156 capitole și care au fost studiate de Marsham Adam. Se face astfel o paralelă între alegoriile din ”Cartea Morților” și galeriile sau simbolismul din Piramidă, unde nici un cuvânt nu lămurește construcția.

Noi redăm câteva date în figură.

Se interpretează la fel, pentru exemplu, faptul că galeria descendentă și o parte din acea ascendentă sunt atât de joase încât omul trebuie să meargă prin ele târându-se, ca reprezentând imaginea pe care Destinul a dat-o vieții omenești.

S’a crezut că Piramida ar conține comori fantastice de aceea s’a încercat spargerea ei. Acel care a reușit s’o facă a fost califul Al-Manum, pe la 820 după Christos. Intrarea adevărată este la treapta 16; – ei au făcut spărtura la treapta 7, lucrând în condițiuni nespus de grele. Pe când vroiau să renunțe la lucru, negăsind nicio intrare, un lucrător a auzit căzând o piatră care ascundea trecerea dela ”pasajul descendent”, simbolizând evoluția degradărei omenești, la ”pasajul ascendent”. Lucrul a fost reînceput și găsindu-se galeria ascendentă, lucrătorii au trebuit s’o golească piatră cu piatră, care sunt socotite ca tot atâtea piedici pentru drumul ascendent, și care o umpleau complet. S’a ajuns astfel la ”Sala judecății Neamurilor” sau ”Sala de mister a mormântului deschis”. Mormântul deschis este chiar vasul de granit roș, frumos lustruit, care arată capacitatea sacră. Înainte de a ajunge aici se găsește mai coborît, pragul de sus al ”Umilirii din urmă” sub care trecătorul trebuie să-și plece iarăși capul. Acest prag este tocmai piatra din care iese în relief potcoava, tot de granit roș lustruit, a cărei lungime este măsura cotului sacru, iar relieful este egal cu un deget sacru: a 25-a parte din cot.

Profesorul Selim Hassan a degajat o subterană care leagă piramida cu cea următoare, iar în Martie 1936 s’a descoperit mumia unei regine faraonice care a prilejuit o nelămurire cronologică, fiind presupusă a fi fiica faraonului Kephren.

Se bănuește că ar fi și alte galerii, fiecare ascunzând în forme simbolice deslegarea unor mari probleme asupra forțelor Naturii.

Acoperișul de calcar lustruit fiind distrus de vreme și de oameni, au rămas pietrele din interior care fac 203 scări. Vârful este neterminat. Niște pietre par a fi o masă pentru prasnic. Se crede că la acest lucru s’ar referi pasajul biblic din Matei (cap. 21 vers. 42): ”Isus le zice: Au n’ați citit niciodată în Scripturi: Piatra pe care au aruncat-o ziditorii aceasta a ajuns să fie vârful unghiului. Dela Domnul a fost aceasta, și este lucru minunat în ochii noștri”, – pentrucă spre deosebire de o construcție obișnuită, numai în vârful piramidei o piatră poate să fie în același timp o piatră principală, precum și o piatră de unghiu.

Cronologia dimensională n’a putut fi atacată decât după găsirea punctelor de origine și măsurarea lungimilor în coți sacri, fiecare deget reprezentând un an. După dânsa, latura piramidală ar simboliza ”vârsta adamică”, care ar începe la anul 4004 înainte de Christos și s’ar termina la anul 2000. Faptul acesta corespunde cu data unui episcop renumit Ussher, care acum 300 ani și-a început cronologia biblică cu anul 4004.

Studiul de față cuprinde o sumă de idei a căror noutate îi dau un aspect bizar. Prin urmare este necesar să ne asumăm curajul de a le rezuma; – astfel avem:

1). Un argument care se poate alătura celorlalte, pentru o origine comună a popoarelor indo-europene. Această chestiune deși a fost desbătută, mai are nevoie de o mică complectare făcută în lumina studiilor arheologice.

Faptul unei origine comune nu este contestat, el este dovedit de rădăcinile sanscrite ale cuvintelor, de exemplu cuvântul ”fag” care este comun pentru toată regiunea indo-europeană este destul de sugestiv. Controversa începe de acolo de unde încearcă să se stabilească leagănul primitiv de civilizație. Pentru originea orientală sunt ipotezele lui Feist și Morgan, pentru leagănul rusesc avem autorii Carnoy, Myres, Schrader, Boule.

Dela Pârvan, Densușianu și Andrieșescu se accentuiază părerea că leagănul de origine al popoarelor indo-europene este bastionul transilvănean, de unde se constată emigrări către Asia și India.

Această părere o susține și Guenther (Rassekunde, Seite 202), după care emigrarea din bastionul transilvănean ar merge și către Sud, nu numai către Răsărit; astfel la anul 2000 avem emigrare ionică, la 1400 emigrarea aheică și la anul 1000 avem emigrarea dorică. După Guenther (Rassekunde, Seite 165), Cimmerienii plecați din locurile dunărene fac o alianță cu Phrygienii. Însă origina transilvană a Phrigienilor este susținută de Wilke în Archäologie und Indogermanentum.

În aceste emigrări strămoșii Sciților și Tracilor traversează numeroase râuri care primesc nume dela cuvântul persan ”danu” (râu). Astfel avem Danubius (Dunărea), Don, Danaprus (Nistru), Danastrus (Nipru); – precum și cuvântul Danaii (Grecii). Scriitori celebrii dela Greci sunt recunoscuți a fi de origine tracă, așa sunt Thucidide, descendent al regelui Oloros, apoi Strabon, Demostene.

Cultul lui Dionysos are cuvântul cu aceeași rădăcină ca și cuvântul Deva Nausa: reformatorul divin. Chiar originea religiunei persane se identifică cu religiunea getă, între Zarathustra și Zalmoxe fiind o asemănare perfectă.

Tot pentru leagănul dunărean este de părere și filologul Kretzschmer: Indogermanische Sprachwissenschaft, 1925.

Incinerarea morților este de origine europeană, iar scrisul cu litere se întâlnește în Portugalia megalitică, pe la anul 4000 înainte de Christos.

Această elită migratorie dela Apus la Răsărit, când ajunge în India se găsește în minoritate numerică și vroind să-și păstreze nobleța sângelui se creează organizația ”castelor” indiene.

Și Herodot este impresionat de Geți care erau ”cei mai viteji și mai cinstiți dintre Traci”. El îi menționează la un loc cu Indienii; ”Nația Tracilor este foarte numeroasă, cea mai mare dintre națiile existente, după Indii, care dacă ar fi sub domnia unui om dintre ei, ar fi neînvinsă și mai tare decât toate popoarele”. (Herodot IV).

După Schuchardt și Pittard, civilizația tip ”Tripolie” este recunoscută pentru poporul indigen care a locuit în țara românească.

În felul acesta istoria poporului românesc este multimilenară și se confundă cu istoria leagănului omenesc de civilizație.

Ceea ce este interesant din aceste documente arheologice, este că ele se identifică cu isprăvile eroului ”Rama” din epopeea indiană ”Ramayana”. Am fost impresionați când am aflat că la rădăcinile Iliadei s’au făcut săpături, găsindu-se zidurile Troiei. Acest lucru înseamnă că în sâmburele unei legende se găsește un conținut de adevăr. Prin urmare este vrednic să relatăm și cuprinsul epopeei indiene: amărît de terorimele pe care druidesele trace, care din simple prezicătoare și mai pe urmă profetese, ajunseseră să dispuie de viața oricăruia dintre conducători pe care puteau să-l desemneze ca jertfă pentru altarul zeilor, – Rama își alege un grup de elită, și pentru a evita un măcel fratricid, emigrează către Răsărit. În Caucaz este nevoit să cucerească mai multe cetăți cu ciclopi negri. Spre amintirea acestor victorii, s’au săpat mai târziu în stâncile Caucazului mai multe capete de berbec, care erau emblema lui, spre deosebire de taur care era emblema celor rămași în urmă și dela care a rămas cuvântul ”Thor”.

Intercalăm cu această ocazie mențiunea filologică după care Munții Caucaz poartă un nume trac (Heinar Schilichting: Germanische Urgeschichte, Lipsca 1940, Seite 541), – și că în Crimeia s’au găsit sanctuare thrace.

În Asia de Sus, Rama face alianță cu Turanienii și ajungând în India, merge până în insula Ceylan.

Rama a fost erou, a fost preot și a fost rege inițiat, a făcut întrebuințare de puteri oculte. Povestirea isprăvilor lui alcătuește Ramayana, după cum isprăvile Grecilor au compus Iliada. După Fabre d’Olivet, semnele zodiacului schematizează fazele evolutive din istoria lui Rama; astfel Berbecul care fuge cu capul întors înapoi simbolizează pe Rama care părăsește patria cu sentimente de nostalgie, -pe când taurul înfuriat care vrea să împiedece această fugă, cade în genunchi întrucât jumătate din corpul său este îngropat în noroi.

Coarnele de berbec se găsesc la o mulțime de personagii din monumentele egiptene. Ele sunt semnul inițierii sacerdotale a Regilor și a Marilor Preoți. Este probabil că tot aici găsim și origina celor două coarne din țara papală.

Iată prin urmare un paralelism care merge până la identitate, între părerile celor mai mari autorități arheologice și filologice, și între povestirile din Ramayana!

Și atunci, aceste documente paralele care demonstrează emigrări către Răsărit și către Sud, cu leagănul în bastionul scitic și thracic, – nu prezintă contradicții manifeste cu părerile din capitolul emigrărilor ancestrale unde s’a menționat cu relief cauze metafizice de emigrare?

După părerea noastră, aceste locuri nu se contrazic, întrucât ele se intersectează fără să se suprapue.

Vom remarca în primul rând că această chestiune este cu totul secundară problemei care ne preocupă. În această problemă afinitatea indo-moldovenească este aspectul principal al preocupărilor, iar leagănul de desvoltare al acestor afinități prezintă numai un interes cu totul secundar.

Vom observa în al doilea rând că Spengler are o observație deosebit de importantă pentru combaterea sistemului de materialism economic, care a făcut epocă dela Karl Marx. Anume, Spengler face observația istorică a răsboaelor care pornesc în mod evident și din cauze politice sau religioase.

La rândul nostru vom observa că paralel cu emigrările economice și politice, au loc și emigrări de natură cosmică. Emigrările politice și economice vor avea direcție nedeterminată, iar emigrările naturale vor avea sensul menționat de Vasile Conta. Resultatele acestor emigrări se întrepătrund până la confuzie totală. În principiu însă vom fi mai sceptici pentru curentul de emigrare economică sau naturală cu direcția Nord-Sud: acest lucru implică o densitate de populație mai mare la Nord decât la Sud, iar o emigrare naturală este cu totul identică uniformizării de concentrare al unei soluțiuni saline sare nu este omogenă, – și noi știm că un curent de homogenizare pornește întotdeauna dela locurile cele mai concentrate către locurile cele mai diluate; – ori este nefiresc ca o suprafață dela Nord să aibă o densitate de populație mai mare decât o suprafață dela Sud, care are condițiuni de climă mai favorabile pentru creșterea vegetației.

Pentru cultul moldovenesc noi am admis o emigrare ”ramayană” din Sciția până în India, unde civilizația incipientă a găsit condițiuni excelente pentru desvoltare. Crescută până la apogeu, această civilizație a dat naștere după aceea la emigrări ulterioare din India, făcute cu probabilitate sub presiunea unor cataclisme naturale, cum ar fi fost potopul.

Aceste emigrațiuni au adus cu sine și noțiunea măsurilor sacre.

Preferința noastră pentru originea indiană a fost motivată prin faptul existenții unei tradiții vii cu rădăcină puternică și continuitate din timpuri vechi și până astăzi.

2). Cu ocaziunea argumentului care a fost descris mai sus, s’a pus în evidență o civilizație superioară, care pentru conținutul și tendințele ei am numit-o civilizația luciferică.

3). De aici ar rezulta însă că civilizația egipteană nu este originară, ea ne având nici rădăcini și nici continuitate de tradiție vie în Egipt. În consecință Egiptul ar fi o stațiune de civilizație indiană.

4). Și Moldova împreună cu Anglia ar fi stațiuni de civilizație indiană, stațiuni minore. Drept dovezi avem unitățile sacre; – mai trebuiesc cercetate și de acum înainte motive arheologice și motive de folklor specific. Menționăm numai că vase cu svastica și alte motive indiene sunt arătate cu îmbelșugare în ”Getica” lui Pârvan, din timpurile cele mai vechi care s’au putut recupera de știința noastră.

Iar în ce privește motivele de folklor este destul să menționăm aici că la concursul de jocuri populare din Londra, 1936, s’a observat cu mult interes că jocul ”Călușarilor” din Argeș, joc al cărui ritual pretinde podoabe de sticlă și hârtie colorată, asemănătoare costumelor primitive din țările calde, – se asemănă cu unele jocuri vechi din Scoția, care este renumită pentru spiritul ei conservator. Desigur că un studiu metodic nu poate fi decât o lucrare de viitor.

5). În fine altă afirmație a studiului nostru constă în descoperirea valorii sacre a cotului moldovenesc. Această valoare nerotunjită și cu zecimale întortochiate nu poate să fie întâmplătoare. Întrucât ea cuprinde tot atâta știință cât poate să încapă și într’o bibliotecă, am văzut că a admite această valoare ca întâmplătoare, înseamnă a admite că știința cuprinsă într’o bibliotecă nu este decât un aranjament întâmplător de litere în cărți, și un aranjament întâmplător de cărți în rafturi, – ceea ce se presupune că este absurd.

Descoperirea valorii sacre a cotului moldovenesc este contribuția principală care a justificat scrierea acestui opuscul și care este revendicată de autor;

Valoarea cotului moldovenesc trebuie admisă și întărită cu studii anexe, care toate la un loc vor contribui puțin câte puțin la descoperirea Moldovei și a virtuților din sufletul moldovenesc.

Pentru concluzie, complectăm bibliografia cu studii înrudite conținutului din opuscul:

L’abbé Moreux: La science mystérieuse des Pharaons, Gaston Dion, éditeur.

Colonel Garnier: La grande Pyramide, son Constructeur et les prophéties, 1905

Marsham Adam: Le livre des Morts

Alexandre Moret, professeur au Collège de France: Au temps des Pharaons, libr. Armand Collin; Mystères Egyptiens, ” ” ”; Le rituel du culte divin journalier en Egypte, libr. Ernest Leroux

Gaston Maspéro: Histoire ancienne des peuples de l’Orient

Auguste Barth: Les religions de l’Inde; Oeuvres, 1914

Lefébure: Sfinx

Fabre d’Olivet: Histoire philosophique du genre humain

I. Pettazzoni: La confessione dei peccati, Bologne 1929

Oltramare: L’Histoire des idées théosophiques dans l’Inde Paris, 1907

Louis de la Vallèe-Poussin: Dogme et philosophie du Bouddhisme Paris, 1931

Etienne Lamotte: Notes sur la Bhagavad-Gita, Paris et Bruxelles, 1929

H. Jacobi: Das Ramayana, Bon 1923

H. Oldemberg: Das Mahabharata, Göttingen 1922; Die Lehre der Upanishaden und die Anfänge des buddhismus, Göttingen 1915

Bhagavad-Gita, traduction d’Emil Burnouf

Frazer: Le Totémisme

Herodot: vol. I – cartea I – Clio 1894,  vol. II, cartea II – Euterpe 1912; vol. III – cartea III – Thalia 1915;  vol. IV – cartea IV – Melpomene 1902 din publicațiile Academiei Române, traducere de Dimitrie Ion Ghica

C. Giurescu: Istoria Românilor.

 

 

REGATUL ROMÂNIEI

PREFECTURA JUDEȚULUI ARGEȘ

Nr. 30.453 1941, Octombrie 31

Domnului Profesor H. Ciocan

Loco.

 

La cererea Dvs. înregistrată la această Prefectură sub Nr. 30.453/941;

Avem onoare a vă face cunoscut că, aprobăm tipărirea manuscrisului Dvs. cu titlul ”Cotul moldovenesc este cot sacru” – rugându-vă a trimite Prefecturei două exemplare tipărite.

 

p. Prefect,

(ss) Gh. N. Tâmpeanu.

p. Șeful Serviciului,

(ss) N. Creangă.