Nu ai niciun produs în coș.

0

”Sfinxul” din Bucegi. Originea denumirii

V.I.M.

Denumire de ”sfinx” dată formațiunilor litice cu profile antropomorfe este improprie și a fost generată de o modă. Repetată la nesfârșit, s-a fixat în conștiința populară și nu mai poate fi elimintă cu ușurintă.
Încercând să identificăm originea acestei legături forțate, am punctat câteva repere, conturând un scenariu probabil. Spunem scenariu și spunem probabil deoarece informațiile avute la îndemână nu sunt exhaustive și adâncirea cercetării ar putea aduce surprize.
Punctul de plecare pare a fi Campania franceză în Egipt și Siria (1798-1801). Deși un eșec din punct de vedere militar, ea marchează apariția egiptologiei ca știință și popularizează masiv antichitățile egiptene. Pentru scopul propus, amintim doar tabloul lui Jean-Léon Gérôme, ”Bonaparte devant le Sphinx”, datat cca. 1868. Pictura a fost expusă la Salon (1886), expoziție cu o influență uriașă asupra artei occidentale.

 

 

Pădurea Fountainebleau (Franța) este locul unei aglomerații de stânci cu forme naturale dintre cele mai curioase (de ex. una seamănă leit cu un… elefant):

 

 

Nu întâmplător, ele i-au atras atenția și mult-invocatului, dar rar lecturatului, Daniel Ruzo. Aici întâlnim și ”Le Sphinx des Druides”, a cărei denumire am putut-o urmări începând din 18501. Noi redăm ”înfățișarea” sa dintr-o carte poștală2 de epocă:

 

 

În Biblioteca Congresului american găsim o fotografie stereoscopică denumită ”The Natural Sphinx Rock – front view – in the Arkansas Valley”3 (C. Duhem & Bro., photographer; Denver, Co). Datează din perioada 1869-1879:

 

 

În primul deceniu al sec. XX, încep să se înmulțească ilustratele cu formațiuni de tip ”sfinx”, numite ca atare.
  • Turcia. 1905 ”Charonion – head of a sphinx”. Două fotografii4 (C 074 și C 075) realizate de Gertrude Bell în apropiere de Antioch:

 

 

  • USA. 1909 ”Sphinx Head. On the Moffat Road”:

 

 

  • O ilustrată poștală de epocă, înfățișând ”Rocher du Sphinx”5 (în apropiere de St. Nectaire) a fost emisă în Franța anului 1910:

 

 

Exemplele ar putea fi înmulțite, dar din păcate majoritatea referințelor găsite nu sunt datate, deși aspectul lor general corespunde epocii invocate. Din parcurgerea lor, reținem două aspecte:
  1. Rar sau extrem de vag aceste formațiuni litice amintesc de forma clasică a Sfinxului de la Gizeh, de la care-și derivă numele;
  2. Cel mai adesea, ele prezintă un aspect antropomorf, mai mult sau mai puțin conturat ca atare;
  3. Perpetuarea denumirii, fără fundament, și aglomerarea ei în epocă par a fi generate, așa cum aminteam și mai sus, de o modă.

***

Sfinxul din Bucegi. Sfinxul Românesc. Cine n-a auzit de el? Și totuși…
Tradițional (și invariabil) stâncile  izolate ”mai speciale” de pe acest masiv se numeau ”Babă”, cu pluralul ”Babe”. Le găsim sub această denumire pe cele consacrate ca atare (Colecția Silviu N. Dragomir):

 

 

Viitorul Sfinx surprins frontal, probabil în premieră (ilustrație poștală din anul ?):

 

 

Aceeași ilustrație, circulată (reproducere fotografică alb-negru aflată în Colecția Silviu N. Dragomir):

 

 

Moșul/ Sfinxul-Leu6 (Colecția Silviu N. Dragomir):

 

 

Ba chiar și pietrele de pe Vf. Omul purtau această denumire generică (”Calendarul săptămânal TCR pe anul 1936”, pg. XIV):

 

 

Până la o anumită dată, nici vorbă de vreun Sfinx.
”Megalitologii” români de profesie (sau doar din vocație, egal amatori) trec cu lejeritate peste faptul că dintre primii ”bucegiști” care au ajuns la Babele, niciunul nu a remarcat (egal văzut) celebrul Sfinx. Există un motiv serios al acestei rețineri: știm din ”Calendarul săptămânal TCR” că majoritatea erau conduși fie de oameni ai locului (jumătate călăuze, jumătate șerpași ad-hoc), fie de ciobani. Care se presupune că ar fi trebuit să știe legendele grandioase rezervate stâncii cu pricina de literatura mioritic-protocronistă. Și totuși, habar n-aveau nici de Sfinx, nici de legendele lui…
Și ajungem în anul 1932, luna februarie. În perioada 10-29, se desfășoară A 4-a Expoziție itinerantă organizată de Subsecretariatul Presei. Una dintre fotografii, realizată de Petre Juster poartă numele de ”Sfinx în Bucegi”7.
O vom regăsi în paginile albumului realizat de colaboratorul său, Alexandru Bădăuță – ”Priveliști românești”8, apărut în același an. Doar denumirea diferă; în pagină poartă denumirea de ”Sfinxul Românesc”, iar la Tabla de materii, ”Sfinxul”, clișeu de P. Juster:

 

 

Colaborarea dintre cei doi poate fi lesnicios urmărită în colecția revistei ”Buletinul Alpin”. Deocamdată, nu insistăm pe eroarea cronologiei perpetuată de Wikipedia și în zeci de surse oficiale. Garantăm în schimb că trimiterea la ”Buletinul Alpin” 1935 este greșită și punctum.
Redăm și un fragment olograf însemnat de D.C. Brăneanu în fișele sale de lucru: ”Alex. Beldie în ’93 mi-a spus că în ’37 când s-a construit cabana Babele, Sfinxul se numea așa”.
Însă, cumva, am sărit un an, și aici deja ne aruncăm pe tărâmul speculațiilor.
Am arătat în episodul precedent pe ce cale denumirea de ”sfinx” s-a extins pe plan internațional la ansambluri litice de tip simulacra. Tindem să credem că situația în România a fost puțin diferită.
În martie 1931, presa a început să rostogolească un fotomontaj realizat de Clarence Sinclair Bull, ”Greta Garbo as The Sphinx”. Stea de prim rang a filmului mut de la Hollywood, Greta Garbo reușise cu ”Anna Christie” (1930) să facă trecerea cu succes la coloana sonoră. ”Garbo talks!” făcuse înconjurul lumii, odată cu succesul de casă al filmului.

 

 

Că Sfinxul românesc și-a derivat sau nu numele sub influența celebrității Gretei Garbo, e greu de afirmat cu siguranță. Dar, până acum, e cea mai promițătoare (plauzibilă) pistă…

 

1C.F. Denecourt -”Guide du voyageur et de l’artiste a Fountainbleau”, Paris, 1850, pg. 31; 2Cărțile poștale corespunzând pozițiilor 2 și 5 fac parte din colecția de cartofilie tematică a lui  Silviu N. Dragomir; 6Denumirea de ”Sfinx-Leu”, vehiculată prin publicistica unora și preluată necritic de alții, este pleonastică și aberantă. Prin definiție, sfinxul este o figură mitologică compusă, cu trup de leu; 7Informația este redată din Arhiva documentară Dan C. Brăneanu. Deoarece până la mijlocul anului viitor secția de profil de la BAR este închisă pentru inventar, nu am putut verifica acuratețea ei; 8Alexandru Bădăuță, Priveliști românești, Atelierele de Foto-roto-gravură ”Adevărul” S.A., București, 1932, p. 38.