Debutul ”Sfinxului” din Bucegi

”România în Fotografii”. Sub acest nume, începând din 1931 s-au desfășurat mai multe expoziții de propagandă turistică, organizate de Alexandru Bădăuță – şeful secţiunii fotografice din Direcţiunea presei -, sub auspiciile Subsecretariatul Presei și Informațiilor.

Prima s-a amenajat în februarie 1931, la Fundația Carol, grupând 250 de fotografii:

”Luând ca orientare caracterizările d-lui profesor Iorga, care spune că o ţară poate fi cu deosebire prezentată prin reducerea la cele trei elemente: pădure, apă şi piatră – organizatorii ne spun şi ne demonstrează – că din acest punct de vedere, România este o ţară firesc destinată turismului”¹.

În același an, ”cu ocazia celei de a XXVII Conferinţe a Uniunii Interparlamentare care se deschide la 1 Octombrie în Bucureşti, Direcţia Presei şi Informaţiilor din Preşedinţia Consiliului de Miniştri a fost Însărcinată cu organizarea unei mari expoziţii retrospective de artă românească şi a unei expoziţii de fotografii (…). Într’o sală din clădirea Cămării Deputaţilor s-a aranjat expoziţia de fotografii, sub titlul: ”România în Imagini” («La Roumanie en images» – n.n.). Secţia fotografică a Directei Presei, de sub conducerea d-lui Alexandru Bădăuţă, va expune aci un mare număr de fotografii din toate regiunile ţării”².

Despre aceasta știm că etala și poze din Bucegi³.

În februarie 1932 are loc ”România în Fotografii” ediția a II-a, cu 212 fotografii. Este inaugurată pe 10 februrarie în sala ”Ileana” (clădirea Cărții Românești), cu program de vizitare zilnic și intrarea liberă. Aflată deja sub patronajul Regelui Carol al II-lea, expoziția a fost onorată de numeroase personalități ale vieții politice, administrative și culturale. Regele, Jean Pangal (subsecretarul de Stat al Presei și Propagandei), Mihail Sadoveanu (președintele Senatului) au fost prezenți la inaugurare. Regina Maria a venit ulterior, luni 15 februarie. Printre participanți, îi numim, deloc întâmplător, pe Adrian Maniu și Radu Vulpe.

Între fotografii, cea a ”Sfinxului românesc” din Bucegi, ”trasă” de  Petre Ilie Juster. Prima cu profilul devenit clasic și cu denumirea consacrată:

 

 

Programată inițial doar pentru o lună, expoziția a fost prelungită:

”Din cauza numărului mare de vizitatori şi, dat fiind caracterul ei educativ, spre a da posibilitate şcolilor din Capitală s’o viziteze, expoziţia «România în fotografii» , organizata de subsecrearietul de stat al presei în sala «Ileana» , Cartea Românească, va rămâne deschisă până la 10 Martie”⁴.

Ca și în cazul edițiilor trecute, evenimentul a fost bine acoperit de presă, deși se insistă fie pe anunțul șablonard, fie pe vizitele personalităților. Cu câteva excepții.

Un articol al lui Perpessicius (care salută inițiativa, deplângând totodată ”tembelismul oficial” și ”lipsa de solicitudine  cu care sunt tratate locurile de vilegiatură și stațiunile balneare”, ”nesocotite” și chiar ”prostituate”).

Pe aceeași pagină, Mac Constantinescu este singurul care ”tratează” și poza lui Juster:

”profilul de sfinx al unei stânci enorme, fixat în haosul înălţimilor, păstrează în fotografie toată puterea evocatoare şi tot prestigiul măreţiei iniţiale”⁵.

Profesorul universitar I. Simionescu, în Viitorul (cu felicitările de rigoare și clasicele indicații prețioase).

G. Lungulescu, asupra căruia vom reveni.

Și două reviste bogat ornate: Realitatea ilustrată⁶ și Ilustațiunea Română⁷. Cu poze din cadrul expoziției. Inclusiv din Bucegi. Mai puțin cu ”Sfinxul”.

 

Receptare. Datele de pe Wikipedia privind introducerea în circulație a ”Sfinxului” din Bucegi sunt greșite. Ele sunt ancorate în bibliografia veche a doi autori foarte apropiați nouă, Dan Corneliu Brăneanu și Silviu N. Dragomir, care în timp și-au revizuit poziția. Din păcate, autorii voluntari ai Wiki stau mai greu cu lectura cărții tipărite.

Acum niște ani, profitând de câteva indicații sumare livrate de D.C. Brăneanu, am regăsit catalogul expoziției din 1932, restabilind cronologia corectă.

Sau mai degrabă parțial corectă. Știm cu siguranță că fotografia lui Juster a figurat în Expoziția din februarie 1932. Însă această ediție pare a fi doar reluarea adăugită a celor anterioare (februarie 1931 și octombrie 1931), organizate de aceleași persoane, aceeași instituție și cu o compoziție similară. Deocamdată nu avem date certe; jonglăm cu probabilități. Dar s-ar putea ca ”Sfinxul românesc” să fi fost expus și acolo.

Revenind la momentul februarie 1932, observăm că în ciuda afluxului de personalități și public, ”Sfinxul” n-a făcut cine știe ce impresie (asta ca să nu spunem că n-a impresionat deloc). A fost considerat un fleac, negăsindu-și locul nici măcar la rubrica ”Curiozități” – ”Fapt Divers”. Nu l-a atras nici pe inițiatul mason Sadoveanu și nici pe Regina Maria (bine trecută prin teosofie, spiritism și bahaism).

Ce să mai spunem de Gh. Lungulescu, dacistul interbelic dezgropat de noi din colbul vremii. În articolul dedicat evenimentului, el punctează unele reprezentări megalitice și știm din alte materiale  ale sale că nu sunt figuri de stil gratuite:

”Admirăm deja poezia maiestoasă şi neasemuită a trecerii Dunării, prin munţii Cazanelor ce par în strălucitorul lor calcar abrupt, uriaşe temple ale divinităţilor primitive ale bătrânului Istru…”.

Îl punctează și pe Juster (prezent la expoziție cu mai multe piese), ”care face din fotografia de amator, o predilecţie de artă”⁷. Și totuși, nimic despre ”Sfinx”. Insistăm, pentru întărire: Lungulescu era dacist și megalitist și nu vreun studios, ci un propagandist neobosit al acestor idei.

Expoziția nu a fost izolată. A fost vernisată de mai multe ori. În noiembrie 1932 era deja la a cincea ediție⁸.

Alexandru Bădăuță i-a prins planșele, cu tot cu ”Sfinx”, între coperțile albumului ”Priveliști românești” (Adevărul, 1932), aclamat la scenă deschisă. Iorga a dus cartea la Academie, iar autorul i-a oferit-o Regelui într-o audiență privată. Și ciclul se repetă. Articole în ziare, felicitări, poze în ”Realitatea ilustrată”⁹ și ”Radio-fonia”¹⁰ (unde apar și Babele!), publicitate plătită; despre Sfinx nimic. Zero.

Avem aici cheia întrebării: ”De ce a fost «descoperit» (observat, fotografiat) chipul de om – Sfinxul – de la Babele atât de târziu?”. Problema este pusă greșit, postulându-se că dacă prezintă interes în prezent, ar fi interesat și în trecutul apropiat. Realitatea și răspunsul este că nu interesa pe nimeni. Atât de simplu este! Este imposibil ca pionierii bucegiști să nu fi văzut stânca. Ei și? Au salutat-o din mers, dar nu s-au oprit să-i dea ”Bună ziua!”. Și dacă e să fim mârlani, să mai insistăm pe un aspect: pentru că nu puteai face poze călare pe el (boală veche la români!):

 

 

 

S-ar putea spune că exagerăm. Nicidecum. Datorită Expoziției din 1932, mii de români au văzut poza lui Juster. Dacă adăugăm și albumul lui Bădăuță, ajungem la zeci de mii. Cu rezultatele enunțate anterior!

Cu această ocazie s-a făcut pulbere și aberația ”construirii” (sau doar modelării!) Sfinxului de către Ferdinand, Carol II sau comuniști. În 1931, când a fost făcută cel mai târziu fotografia, Carol de-abia se întronase (8.06.1930), cu o situație dificilă. Regina Maria, deși izolată politic, avea toate pârghiile culturale pentru a promova presupusa ”creație” a răposatului ei soț. Și mai presus de toate, nu există niciun fir de propagandă activ legat de stâncă. Pur și simplu nimeni nu face un efort substanțial doar ca să lase apoi rezultatul în uitare.

 

Un alpinist judeu. Petre Ilie Juster este un nume puțin cunoscut în prezent.  Nu cunoaștem anul nașterii sau al morții (fiind membru al Soc. ”Cenușa”, este posibil să fi fost incinerat).

A fost unul dintre pionierii turismului și alpinismului bucegist. Membru al ”Grupării alpine” din Turing Clubul României (T.C.R.) și ulterior al C.A.R. (Clubul Alpin Român), unde a avut și funcția de casier. Cercetaș, comandant al Cohortei ”Negru-Vodă” din București, reprezentant al Ligii Navale Române.

Marinescu îl reține dintr-o excursie din vara anului 1925, ca prieten al farmacistului Sterescu, ”un tânăr curajos”, care ”urcă direct pe stânca de la Sfânta Ana, ajutat doar de sfori, cuie şi bastoane”¹¹.

A locuit în București și a fost farmacist. În această calitate a activat și în serviciul militar – slt. stagiar  la Depozitul central sanitar (1926¹²), apoi farmacist locotenent în rezervă (15.05.1926¹³), repartizat la Serviciul Apărării contra Gazelor (1929¹⁴).

Și a fost evreu. În ”Amintirile unui alpinist”, Nicolae Baticu descrie scena întâlnirii pe crestele Craiului cu Petre Juster și încheierea deloc măgulitoare privind o cotizație de club solicitată ”pe creasta Pietrei Craiului”¹⁵. Pentru ranchiunosul legionar, evreul rămâne ”casier” și în pustie.

P. Juster a fost un patriot, antisegregaționist și anti-sionist; îl întâlnim ca semnatar al unui Protest al medicilor evrei din Capitală față de inițiativa înființării unui partid național evreiesc în România. Reproducem doar finalul:

”Un grup politic aparte, cu deziderate «naţionale specific evreeşti» va deveni, în mod fatal, prilej de aspră învrăjbire dăunătoare în primul rând evreilor români, prin stingherirea şi întârzierea ce-o va pricinui în desăvârşirea emancipărei lor în curs.

Declarăm că ne desolidarizăm ce desăvârşire de această periculoasă tentativă a separatiştilor şi le interzicem formal de a vorbi în numele nostru sau al tuturor evreilor din România”¹⁶.

Și totuși, e ironia supremă a sorții să vezi naționaliștii* și antisemiții români defilând sub emblema stâncii-simbol pusă de un evreu în circulație.

Închizând această acoloadă, nu etnia lui Juster a impactat popularizarea timpurie a Sfinxului din Bucegi – este prezent cu ilustrații¹⁷ și articole¹⁸ montane în periodicele centrale ale vremii. Și nici concurența acerbă TCR – CAR nu opera în 1932. Poate că aceste aspecte, alături de intrarea României în războiu, au contribuit mai târziu. Poate. Însă datele existente, relevante, ne întâresc și susțin concluzia: în acei ani, Sfinxul din Bucegi n-a interesat pe nimeni!

Și aici nu este vorba doar de public; Juster și Bădăuță proveneau din interiorul asociațiilor particulare de turism. Ale celor care mergeau efectiv pe munte, nu doar admirau peisagiile din panotate sau tipărite la rotativă.

 

*Sub nicio formă nu susținem că toți naționaliștii români ar fi niște căpcăuni, cum nu ne amăgim nici cu buna-credință a tuturor minoritarilor din România. Considerăm că fiecare om trebuie ”judecat” numai și numai pentru faptele sale,  nu împachetat  în mulțimi arbitrar sau conjunctural definite.

***

Expoziția de propagandă turistică fotografică din 1932 a avut un catalog dedicat, editat de Subsecretariatul de Stat al Presei și Informațiilor la I.A.G. ”Oltenia”, București:

 

 

 

Ca ciudățenie ultimele două poziții ale listei (pg. 15) sunt ocupate de fotografiile lui Petre Juster: penultima, 211. ”Babele, în Bucegi” și ultima, 212. ”Sfinx (în Bucegi)”. Aceasta pare a fi denumirea fotografului.

Spre sfârșitul anului, la Atelierele de Foto-Roto-Gravură ”Adevărul” S.A. apare albumul lui Alexandru Bădăuță – Priveliști românești –, care prinde între coperți fotografiile expoziției deja amintite. Printre ele¹⁹, Babele (pg. 37) , Sfinxul (pg. 38) și un clișeu al lui A. Maidlinger cu o piesă megalitică (pg. 21), care cere o discuție separată:

 

 

 

 

Legenda fotografiei la pagină introduce formularea ”Sfinxul românesc”, pe care o atribuim lui A. Bădăuță.

Urmând firul publicisticii, Sfinxul reapare pe la mijlocul anului 1936, în ”Basme de piatră”, articol publicat de același Bădăuță în revista România. De remarcat același clișeu, al lui Juster:

 

 

Legenda este simplă – ”Sfinxul (Bucegi)” -, iar în text piesa și fotograful nici nu sunt menționați. Aceasta este referința invocată eronat de ing. Silviu N. Dragomir într-un articol din 1986:

”Cu toate strâdaniile și căutările întreprinse , cea mai veche denumire de Sfinx am găsit-o într-o referire din Buletinul Alpin pe anul 1935, iar în anul următor, în revista România, profesorul Alexandru Bădăuță îl descrie primul, și-l numește Sfinxul Românesc”²⁰.

Este sursa citată de Wikipedia și de acolo preluată în buclă, la infinit, deși am arătat că este greșită (în parte vedeți și mai sus de ce). L-am informat pe răposatul Dragomir, apropiat al nostru, despre datele noi apărute. Le-a parcurs, le-a acceptat, mai trebuie doar să afle asta și ignoranții digitali.

În schimb, Bădăuță oferă (unora!) o surpriză de proporții:

”Iar pietrele, cioplite de fulgere şi de ploi, devin blocuri masive de legende şi de basm. Liniile lor sunt pagini scrise într’un alfabet pe care închipuirea izbuteşte totdeauna să-l descifreze, ca pe un glas, eliberat de orice ecou pământean, adresat direct inimii omeneşti.

Mă gândesc, bunăoară, la «Babele»; acele fantastice umbrele de piatră deschise de veacuri, altădată peste drumurile ciobanilor, azi numai deasupra potecilor turiştilor. Situate pe ridicătura care formează un fel de baraj natural la vârful superior al Văii ţepilor, într’un punct de unde domină poteca dela Schiel spre Omul, Babele se bucură de una dintre cele mai frumoase aşezări alpine din câte există în munţii noştri.

Dacă n’ar fi, astfel, decât singur peisajul, şi încă ar fi destul ca el să lămurească marea înrâurire pe care aceste locuri au exercitat-o asupra fanteziei drumeţilor şi a ciobanilor. Crescând însă din el, ca o altă chemare şi mai puternică, Babele l-au complectat şi i-au sporit prestigiul. E greu de spus în ce măsură toate câte se povestesc despre ele simt adevăruri sau pur şi simplu născociri: măreţia cadrului care le înconjură, forma lor bizară şi prezenţa inexplicabilă a acestor uriaşe pietre într-un platou căptuşit numai cu groase covoare de erburi, formează tot atâtea justificări, pentru oricare din aceste alternative.

La masa de lucru, cetind nu numai paginile inspirate ale Carmen Sylvii, Bucurei Dumbravă şi ale lui Nestor Ureche, dar chiar studiile, sprijini le de un bogat aparat ştiinţific, ale d-lui Ovid Densuşeanu (necesită discuție separată – n.n.), eşti înclinat să consideri pură invenţie totul. Dar acolo sus, atunci când te afli în preajma lor, lucrurile se schimbă.

Babele încetează de a mai fi numai un accident geologic: simple pietre, fie aruncate de vreo uriaşă praştie a adâncurilor pământului, fie prăvălite dintr’un munte, astăzi dispărut. Simţi trăind în jurul lor o întreagă lume nevăzută. Vecinătăţile li-se populează de o puzderie de fiinţe magice. Închipuirea vede aevea, urcând pe poteci a căror urmă noi am pierdut-o demult, procesiunile de preoţi păgâni, îmbrăcaţi în odăjdii grele, cu sunătoare brăţări şl podoabe de aur. Ei izvorăsc din adâncurile Peşterei Ialomiţei, unde tradiţia mai păstrează şi azi un schit de călugări, şi mână din urmă cirezile de vite destinate sacrificiului. Pe aceste pietre, altădată altare, sângele şi focul răscumpărau probabil păcate şi potoleau mâniile unor zei cari, de bunăseamă, nu mai locuesc azi pe aci. Vântul frângea apoi lujerile subţiri ale fumului care se ridica spre cer. Aromele tari ale pădurii înăbuşeau pe acele ale mirodeniilor arse. Procesiunea întreagă se retrăgea în Peşteră şi în legendă”²¹.

Este prima treaptă a scenariului inițiatic propus ca original de domnișoara Cristiana Pănculescu. Desigur, ei i l-a ”povestit” Sfinxul, scuză penibilă pentru a evita referințele bibliografice și a necinsti astfel contribuția celor dinaintea ei.

”Basme de piatră” este reluat aidoma în deschiderea albumului Munții României, publicat de Bădăuță în 1942. Orice referire la Sfinx lipsește. O posibilă explicație ar fi provenineța exclusivistă a fotografiilor (colecția sibianului Iosif Fischer), deși ar fi putut fi prins măcar într-o vignietă din cele realizate de I. Demetrescu-Dem.  O simplă referință la an explică suficient lipsa²²: Juster era judeu și vremurile erau cum erau. În orice caz, dezinteresul lui Fischer, un împătimit al Bucegilor, pentru Sfinx, spune multe.

În 1941 apare al IV-lea volum – Prin munții noștri – al seriei de popularizare Pitorescul României, inițiată de profesorul I. Simionescu. Este ilustrată cu fotografia lui Juster (din nou!), insistându-se pe factorii naturali care au modelat stânca:

”Dar tocmai amănuntele care ne fascinează, sunt semnele necontenitei lui dărâmări. Apa sub toate formele îi e duşmanul cel mai activ, zi de zi, clipă de clipă. Vine în ajutor însă şi vântul, fără piedică suflând pe înălţimile expuse. Îl învăluie, îl biciueşte, îl roade unde piatra e mai moale. Astfel au luat naştere acele fantastice şi uriaşe chipuri de pe podişul Caraimanului, cărora poporul le-a spus Babele, stând la sfat.

Acelaş joc de forţe a dat naştere celeilalte stânci, care în adevăr samănă cu capul Sfinxului din Egipt (s.n.)”²³.

În premieră se oferă o explicație a denumirii de ”sfinx”, cu trimitere explicită la cel de la Gizeh.

În 1946 apare ghidul lui I. Ionescu-Dunăreanu, Drumuri de munte. Călăuză turistică (Editura de Stat, București). Sfinxul este menționat ca ”element turistic” (cota  2210 m)²⁴. După știința noastră, este prima instanță în care apare o prelucrare grafică a Sfinxului din Bucegi (pg. 45):

 

 

 

¹A.M., ”Două expoziții. România în fotografie”, în Rampa, nr. 3912/05.02.1931, p. 1; ²***- ”O expoziție retrospectivă de artă românească”, în Argus, nr. 5539/30.09.1931, p. 2; ³L.P.N., ”România în imagini”, în Adevărul, nr. 14650/05.10.1931, p. 2; ⁴***, ”Prelungirea expoziției «România în fotografii»”, în Curentul, nr. 1469/ 02.03.1932, p. 2; ⁵Mac Constantinescu, ”România în fotografii”, idem; în Cuvântul, nr. 2453/19.02.1932, p. 1; ⁶***, ”România în fotografii”, în Realitatea ilustrată, nr. 265/25.02.1932, p. 2-3; ⁷N. Pora, ”România în fotografii”, în Ilustrațiunea română, nr. 11/09.03.1932, pg. 11-12; ⁷Gh. Lungulescu, ”România în fotografii”, în Universul, nr. 42/13.02.1932, p. 3; ⁸Sistine, ”Expoziția «Priveliști Românești»”, în Rampa, nr. 4462/28.11.1932, p. 3; ⁹***, ”Priveliști românești de Al. Bădăuță Ed. «Adevărul» S.A.”, în Realitatea Ilustrată, nr. 302/10.11.1932, p. 9; ¹⁰Al. Bogdan, ”«Priveliști românești» la Radio”, în Radio-fonia, nr. 221/11.12.1932, p. 12-13; ¹¹Vasile Marinescu, Oameni, locuri, întâmplări, Ed. Sport-Turism, București, 1980, p. 20; ¹²***, ”Mișcare în personalul sanitar al armatei”, în Universul, nr. 10/ 4.01.1926, p. 6; ¹³***, ”Mișcare în armată”, în Dimineața, nr. 9015/ 31.01.1932, p. 6; ¹⁴***, ”Mișcare în armată”, în Universul, nr. 16/20.01.1929, p. 9; ¹⁵Nicolae Baticu, Amintirile unui alpinist, Ed. Sport-Turism, București, 1981, p. ?; ¹⁶***, ”Un protest al intelectualilor evrei”, în Dimineața, nr. 8777/01.06.1931, p. 7; ¹⁷”Castelul Hunyade (Hunedoara)”, în Cuvântul, nr. 2474/11.03.1932, p. 1. ”Bucegi. Vârful cu Dor” (foto color), în Universul, nr. 335/05.12.1932, p. 1, ș.a.; ¹⁸Petre Juster, ”Peștera și Schitul Ialomiței”, în Gazeta noastră, nr. 164/?.1930, pg. ?, ”Zece plante medicinale”, în Lupul de argint (revistă cercetășească), nr. 11-13/1933, pg. ?, ș.a.; ¹⁹Legendele la pagină:  ”Eroziuni eolice în Bucegi” (p. 21), ”«Babele» în munții Bucegi” (p. 37), ”Sfinxul românesc” (p. 38). Legendele la ”Tabla de materii” (p. 205): ”Eroziune eolică în Bucegi (Clişeul A. Maidlinger)”, ”Babele (Clişeu P Juster)”, ”Sfinxul (Clişeu P. Juster)”; ²⁰Silviu N. Dragomir, ”Sfinxul din Bucegi. Legendă și adevăr despre megaliți”, în Almanahul turistic, 1986, p. 121-123. Reluat parțial în Silviu N. Dragomir, Enigme în jurul nostru, Ed. Enmar, București, p. 132. Reluat integral în Silviu N. Dragomir, Megaliți & microliți, Ed. C.I.D., București, 2018, p. 41 și 43; ²¹Al. Bădăuță, ”Basme de piatră”, în România (revista ONT), nr. 11-12/aug.-sept. 1936, p. 12-13; ²²Este unul din motivele repulsiei noastre față de antisemitism (deși admitem că unele argumente sunt valabile, dar greșit instumentate):  primitivismul generalizării și judecata la grămadă. Ce treabă avea evreul patriot P. Juster cu mașinațiunile oculte sau influențele nefaste?; ²³I. Simionescu, Prin munții noștri, Ed. Cartea Românească, București, 1941, p. 107. Referința ilustrației ”Sfinxul (O.N.T.)” (p. 234), care ocolește punctarea reală a autorului care nu-și înstrăinase drepturile, întâresc cele menționate la nota precedentă; ²⁴I. Ionescu-Dunăreanu, Drumuri de munte. Călăuză turistică, Editura de Stat, București, p. 34.