C. Lăzărescu, Paranoia fantastico-științifică și înclinațiile spre senzațional (1972)

Nu este ușor lucru a surprinde politica PCR față de zona teoriilor marginale. În 1972, în Republica Socialistă România înflorea, cu voie și sprijin de la Centru (pentru că nici nu se putea altfel!), ozenismul. Cu toate acestea, în ”Lupta de clasă”  (periodic cu subtitlul relevant ”Organ teoretic și politic al Comitetului Central al partidului Comunist Român”) se producea, în paralel, o propagandă ostilă.

Situația pare schizofrenică. În fond, în realitatea autohtonă nu se vorbea pe mai multe voci, în contradictoriu, ci exista monologul surd al politicii oficiale, de partid și de stat.

Sunt două explicații complementare. Una este ceea ce anglo-saxonii numesc plausible deniability – neangajând direct se poate păstra o distanță precaută și se poate crește atractivitatea unei narațiuni prin simularea ”fructului oprit”. A doua era prevestitoare – aveți libertatea să acționați atât cât vă permitem. Autorul indică lesa, lungimea ei și cine o ține în mână.

O a treia indică ascensiunea antisemitismului, mergând mână în mână cu răzvrătirea contra originilor. S-a vorbit mult (și prost) despre condiția evreului în societatea românească (Andrei Bacalu era evreu, a și emigrat ulterior în Israel), dar foarte puțin despre evreu ca instrument dispensabil al altora. Aici ar fi un filon generos de studiu, dar excede și priceperea și interesul nostru.

Paranoia fantastico-științifică și înclinațiile spre senzațional

C[onstantin] Lăzărescu

Nu știm dacă suprapunerea în timp a transmiterii serialului ”Invadatorii” și a inițiativei ”Săptămînii culturale a Capitalei” de a dezvălui cititorilor săi tainele mult disputatei ozenologii este sau nu întîmplătoare. S-ar putea conveni, desigur, că o coincidență deliberată, urmărind a oferi o bază pentru receptarea, cu oarecare discernămînt științific, a serialului, ar fi fost binevenită. Dar nu în aceasta constă esențialul, căci rigoarea științifică rămîne o cerință de căpătîi a oricărei publicații cît de cît onorabile, indiferent despre ce și în ce împrejurări se scrie și indiferent de profilul și caracterul articolelor publicate. Pe măsură ce parcurge însă, număr de număr, rîndurile semnate de Andrei Bacalu și Sima Zamfir, sub titlul generic ”Zidul tăcerii”, cititorul se convinge că, în cazul pe care-l semnalăm, i se servește un produs ce nu are nici în clin, nici în mînecă cu o asemenea îndreptățită cerință.

Încă de la început (numărul din 17 decembrie 1971) se preciza că cele ce vor urma reprezintă un ”montaj de articole” din ”diverse ziare locale din S.U.A. și alte țări”, cuprinzînd ”fapte” și ”relatări ale martorilor oculari” despre ”diverse apariții ale O.Z.N.”, a căror difuzare ”a fost împiedicată de faptul că nu există cotidiene cu răspîndire pe întreg teritoriul S.U.A.” Semnatarii montajului se feresc să divulge din care anume ziare locale îl încropesc; de-abia în capitolul VII apare o singură referire timidă la un oarecare ”Orlando Sentinel”. În schimb, veleitățile științifice sînt ”satisfăcute” prin trimiteri, fie și vagi, la publicații ozenologice ca: ”Saucer Scoop”, ”Scoop’s International Dateline”, ”Saucer News”, ”British Flying Saucer Review”, ”Australian Flying Saucer Review”, ”Spaceview” (Noua Zeelandă). Iar satisfacția cititorului ar trebui să fie cu atît mai mare cu cît – în virtutea faptului că răspîndirea presei noastre nu suferă de meteahna celei americane – unei publicații cu caracter local ca ”Săptămîna culturală a Capitalei” îi este la îndemînă a difuza larg pe teritoriul național informații asupra unor stranii evenimente, de care publicul din S.U.A. și alte țări este văduvit sistematic.

Lăsînd la o parte viciile ”aparatului științific” tolerabile într-un montaj de articole din presa locală și trecînd la problemele de conținut – extrase din publicațiile specializate în farfurii zburătoare –, constatăm că avem de-a face cu reproducerea nudă a tot soiul de bazaconii, zvonuri, întîmplări senzaționale, fantastice, misterioase, emanații ale unor minți înfierbîntate, ale unei imaginații maladive. Colportînd vrute și nevrute, sprijinindu-se pe ”autorități” în materie, cărora le acordă, fără ghilimele, girul de teoreticieni sau cercetători, A. Bacalu și S. Zamfir ne încunoștințează că Pămîntul este vizitat – nu de ieri, de azi, ci de cca 200 de ani – de O.Z.N.-uri, care umblă nestingherite de nimeni pe Pămînt, ”în înaltul cerului”… ”și în străfundul mării”… Sîntem informați, de asemenea, că ozenologia atestă existența ființelor ”spațiale”, ”extraterestre”, într-un cuvînt, a ”eterienilor” asemănători nouă, tuturor, ba, ”doi băieți care se jucau, pe la începutul lunii aprilie, în fața unei căpițe de fîn în Sjellands Ode (Danemarca)” văzură cu ochișorii lor 8 asemenea ființe ”coborînd dintr-o navă ciudată”. Mai ceva decît Petrache Lupu din Maglavit, care văzuse un singur ”moș”, un alt martor ocular, americanul Morris, a zărit ”4 sau 5 persoane îmbrăcate într-un fel de uniforme portocalii”, descinse, desigur, și ele dintr-un ”obiect luminos” – misterios vehicul spațial –, nemaivorbind de cei cîțiva monștri iarăși misterioși (”oameni ai zăpezilor”), de proveniență ozenistă și degajînd ”o duhoare teribilă”, care mișunau prin 1966-1967 în anumite zone din S.U.A. și Anglia.

Mai departe aflăm că cercetătorii ozeniști sau martorii unor întîmplări cu O.Z.N. au fost și continuă să fie reduși pretutindeni la tăcere, ca d-l Stiff din Oklahoma (prin amenințări telefonice și o scrisoare misterioasă) ori ca ”medicul și savantul, cunoscut pe plan internațional”, Reich, anihilat în închisoare pe cînd ispășea o condamnare pentru… delict de ”misbranding” (folosirea unor denumiri false). În anumite împrejurări își fac apariția ”trei oameni în negru”, care exercită o putere magică, nefastă asupra victimelor (Dominic Lucchesi ”a suferit de dureri de cap îngrozitoare… care erau controlate de «ei»”, așa cum pe un alt martor l-a apucat o durere strașnică de dinți la simpla vedere a unui O.Z.N.). De altfel, primul om ”în negru” și-a făcut apariția în 1897 (s-ar fi putut oare altundeva decît în Texas?) pentru a recupera… ”niște cioburi” ciudate, căzute ”dintr-o misterioasă navă aeriană”!

Reich a pățit-o pentru că – deși se dovedise prin expertiză medicală că ”nu era nici nebun, nici maniac” – descoperise și folosise ”energia orgonică” în experimentele cu O.Z.N.-uri. Or, este mai mult decît evident că dreptul de folosință asupra energiei amintite aparține exclusiv ”acestor ființe”, eterienilor. Dar oamenii – cum se comportă întotdeauna în fața fructului oprit – recurg de acum la ceva în genul energiei descoperite de Reich sau, mai exact, se străduiesc ”să aplice cu succes teoria lui Einstein cu privire la «cîmpul unitar»… Zvonuri neconfirmate afirmau în anii ’40 că au existat experiențe reușite de transport instantaneu la distanță a unor nave, avioane și chiar oameni”. De pildă, un distrugător american a devenit invizibil, cu echipaj cu tot, fiind teleportat ”în secret de la Philadelphia la Norfolk”, potrivit relatărilor lui Morris K. Jessup, pe baza unei scrisori primite de la un anume C. Allen, domiciliat… în neant și pentru care Jessup a trebuit să plătească cu viața.

Am putea continua cu spicuirile din bogatul material pus la dispoziția cititorilor, dar credem că și așa este mai mult decît de ajuns. Cea mai potrivită apreciere a montajului lui A. Bacalu și S. Zamfir o vom obține reproducînd – cu numai un cuvînt schimbat și exprimîndu-ne îndoiala asupra afirmației din ultima frază – caseta introductivă la capitolul ”Trei oameni în negru”: ”Faptele relatate în acest montaj au o asemănare stranie cu filmele sau romanele științifico-fantastice. Unele dintre ele se apropie destul de mult de o foaie de observație clinică a unui caz de paranoia… Și totuși ele au fost publicate de cercetători a căror seriozitate este mai presus de orice dubiu”.

Știm că mulți înțeleg să trateze astfel ozenologia, că o presă – locală și nu numai locală – de aiurea, interesată, din motive comerciale, în sporirea tirajului, recurge de regulă la articole de senzație și scandal, că o serie întreagă de ”martori oculari”, paranoici de-a binelea sau simulanți, speră să cîștige – prin depozițiile lor despre O.Z.N.-uri, ființe extraterestre, despre absolut orice – o publicitate de duzină și, poate, o pîine. Dar ce rost au în presa noastră toate aceste elucubrații, lipsite de priză la public pînă și pe meleagurile lor de baștină?

Nu socotim necesar să dezbatem aici fenomenul O.Z.N. și dreptul la existență al ozenologiei. Una este a admite ipoteza unor civilizații extraterestre – capabile să purceadă, aidoma civilizației terestre, la cucerirea spațiului cosmic –, a căuta să lămurești prin mijloacele cunoașterii științifice unele fenomene încă neînțelese, inexplicabile. Alta este însă să acorzi credit năzdrăvăniilor ”ozeniste” sau să le răspîndești tale-quale, chiar și în glumă, cum se încearcă a se sugera uneori (ca în rubrica ”Ultima oră” din numărul din 24 decembrie 1971, unde apelurile telefonice și scrisorile anonime amenințătoare ale misterioșilor ”ozeniști” sînt îndrumate spre radio-televiziune, ai cărei salariați sînt, prin coincidență, tocmai Bacalu și Zamfir, ca și publicarea, în alt număr, a fotografiei ”unui OZN”, cedată redacției prin bunăvoința colaboratorului Andrei Bacalu, ”dar avînd o proveniență rămasă misterioasă”…). Lucrurile au ajuns pînă acolo încît – după ce se ocupară intens în două runde consecutive de ideea ”tulburătoare” a unei ”civilizații paralele” care ar exista în interiorul Pămîntului ”ca bază pentru O.Z.N.-uri”, de relatările unor ”martori” privind ”deschizăturile” de acces spre această civilizație, aflătoare, chipurile, la polii planetei – autorii simt nevoia (în nr. din 11 februarie) unei facile disculpări: ”Este, în orice caz, o idee admirabilă pentru literatura științifico-fantastică. Pentru un cercetător serios e o simplă glumă…”

Nu ne rămîne decît să regretăm că Andrei Bacalu, pe care ne obișnuisem să-l apreciem ca pe un comentator competent și foarte talentat al zborurilor cosmice transmise în direct, ca pe unul dintre valoroșii animatori ai emisiunilor științifice TV, se complac în postura de colportor de zvonuri, enormități, aberații. Și n-avem decît să regretăm, totodată, că ”Săptămîna culturală a Capitalei” denotă o indiscutabilă lipsă de discernămînt și de ținută, incompatibilă cu funcția sa culturală.

Din păcate, montajul ozenist Zidul tăcerii nu este unica mostră a unui mod – depășit la noi de ani de zile – de a se face gazetărie. Din acest punct de vedere, merită o examinare aparte așa-zisele ”schimburi de opinii” din ”Săptămîna culturală a Capitalei”. Este normal ca presa să pună la dispoziție diverselor persoane paginile sale pentru clarificarea unor probleme controversate. Este iarăși normal ca, în asemenea prilejuri, să se dezvăluie neajunsurile, să se taie, la nevoie, în carne vie, dar nici o redacție nu-și poate declina complet răspunderea pentru ceea ce publică. Era, de pildă, neapărat nevoie să se dea o atît de mare amploare, pe pagini întregi, unor aspecte întru totul dizgrațioase, insuficient verificate, multe din ele neadevărate sau tendențios exagerate, care au însoțit un conflict între sportivi?

Pînă chiar cu cîteva numere în urmă se desfășurară, în paralel, în paginile ”Săptămînii culturale a Capitalei” două ”mari bătălii”: una a scenariilor furate, alta a cascadorilor. Nimic rău în aceasta, dar s-a ajuns cu lipsa de răspundere pînă acolo încît să se publice fel de fel de scrisori și scrisorele în care se fac afirmații ”gratuite și iresponsabile” și la care unele personalități ale vieții noastre culturale răspund dedîndu-se la insulte și invective ca supreme argumente. Faptul că sub una dintre scrisori se publică o notă, prin care se precizează că revista ”a înțeles să pună la dispoziție paginile sale unor dezbateri de substanță etică și nu proliferării (poate ”proferării”?) de insulte” nu schimbă deloc situația, ci dimpotrivă. Căci potrivit cărei logici – dacă într-adevăr substanța etică este preocuparea redacției – a dat ”bun de tipar” unei scrisori care ”proliferează” insulte?

Nu ne este cîtuși de puțin în intenție de a intra în fondul unor asemenea chestiuni. Nici nu ar fi posibil datorită modului vicios în care concepe ”Săptămîna” penibilele sale ”confruntări” publice. Ținem să insistăm însă tocmai asupra acestui aspect, întrucît, furnizîndu-i-se sistematic, din abundență, afirmații gratuite, iresponsabile, injurioase, cititorul este ținut de fapt departe de adevăr.

Este binevenită intervenția din 18 februarie a scriitorului Aurel Baranga. Dar nu vedem nici o rațiune ca o publicație să facă loc în coloanele sale, fără a-și asuma nici o răspundere, unor simple afirmații, să afecteze un amplu spațiu tipografic – necesar mai degrabă dezbaterii, tratării vii și aprofundate a unor probleme realmente majore și la ordinea zilei – pentru răspîndirea unor produse de gazetărie ieftină. Este păcat să irosim forțele și energia gazetărească pur și simplu pentru a difuza o publicație care se vrea ”senzațională”, indiferent prin ce mijloace, cînd sînt atîtea altele de făcut pentru a răspunde cum se cuvine marilor îndatoriri ce revin astăzi publicisticii românești față de cititori, față de societate. (C. Lăzărescu, ”Paranoia fantastico-științifică și înclinațiile spre senzațional”, în Lupta de clasă, nr. 2/februarie 1972, pg. 137-139)