Articolul, apărut în revista RUFOR (vol. 3 nr. 6(16)/ noi-dec. 1981, pp. 5-11), conturează viziunea subiectivă și părtinitoare a unei persoane implicate direct în fenomen. Cu toate acestea, are un merit incontestabil: arată felul cum se prezentau acești oameni și cum doreau să fie percepuți de ceilalți. Adică ”legenda”:
”Un deceniu de ufologie românească
Adrian Pătruţ
Se împlineşte un deceniu de mişcare ufologică românească, moment prielnic pentru întocmirea unui bilanţ retrospectiv.
Desigur că apariţia unui curent ufologic în România a presupus întrunirea, în prealabil, a unei serii de factori favorabili, pe care vom încerca să îi prezentăm în continuare.
Deşi, aşa cum se ştie, începuturile unor manifestări pe care astăzi le considerăm ufologice se pierd în negura istoriei, iar începuturile ufologiei moderne sunt fixate convenţional în anul 1947, odată cu observaţia efectuată de omul de afaceri american Kenneth Arnold; primele relatări de acest gen au început să apară în presa românească abia în anul 1968. E drept că în acest an 1968, mai toate ziarele şi revistele, de la «Scânteia» la «Magazin» şi «Cutezătorii» la «Magazin istoric», s-au întrecut în a prezenta informări asupra unor cazuri petrecute în diferitele regiuni ale globului, cu comentarii, uneori în extenso, şi încercări de teoretizare şi soluţionare a fenomenului, datorate îndeosebi lui Ion Hobana şi Florin Gheorghiţă, adevăraţi pioneri ai ufologiei româneşti.
Aceste relatări, care au suscitat un interes enorm în rândul cititorilor, s-au asociat în mod fericit cu un adevărat val de manifestări ufologice care a traversat şi ţara noastră în anii 1968-1969, culminând cu excelentul caz Barnea, petrecut în apropiere de Cluj (18.08.1968).
Imaginile obţinute de Emil Barnea, la nivelul celor mai bune documente fotografice mondiale, au cunoscut o largă difuzare internaţională prin eforturile lui Florin Gheorghiţă, făcând pentru prima dată cunoscută peste hotare existenţa unor preocupări ufologice în România.
Valul ufologic din anii 1968-1969 a dovedit «opiniei publice» din ţara noastră că OZN-urile nu sunt doar o fabulaţie trăznită ”made in USA”, ci un fenomen obiectiv care se manifestă la scară planetară.
Apariţia în 1969 a unei cărţi de reputaţie, în traducere românească, Frank Edwards: «Farfuriile zburătoare – o chestiune serioasă» (Editura Ştiinţifică – Bucureşti 1969), devenită rapid «best-seller», a adus o dată în plus «farfuriile zburătoare» pe buzele tuturor.
Dar atenţia populaţiei nu se poate polariza prea mult timp asupra unor evenimente sau manifestări, fie ele chiar atât de neobişnuite ca cele ufologice.
Dezamăgiţi de absenţa unei soluţionări definitive a problemei cu un «happy-end», de tipul contactului între lumi, prezentat ceva mai târziu de Steven Spielberg în utopia sa cinematografică: «Întâlnire de gradul trei» («Close Encounters of the Third Kind»), oamenii au început să uite OZN-urile, revenind la preocupări mult mai terestre.
Au mai rămas însă câţiva care au încercat să obţină materiale informative suplimentare, în intenţia de a se documenta sistematic asupra manifestărilor ufologice, depăşind aspectul spectaculos, pentru a viza mai mult esenţa lor. Aceştia erau cu deosebire tineri, elevi şi studenţi, cu spiritul mai puţin afectat de prejudecăţile ştiinţei, aşa-zise oficiale, şi deci, mai receptivi pentru a se putea preocupa serios de manifestări cvasi-eretice.
Ei sunt cei care, alături de pionerii ufologiei româneşti, Ion Hobana şi Florin Gheorghiţă, vor forma nucleul «mişcării ufologice» din România.
Perioada romantică. Apariţia în anul 1971 a cărţii lui Ion Hobana & J. Weverbergh «OZN – o sfidare pentru raţiunea umană» (Ed. Enciclopedică Buc. – 1971), prima carte românească de ufologie, deschide ceea ce vom numi «perioada romantică» a mişcării ufologice din ţara noastră. O carte plăcută în care talentul narativ al omului de litere, care încearcă să demonstreze realitatea fenomenului contestat de Raportul Condon, este evident. Deci, un «e pur si muove», urmat doi ani mai târziu de o nouă carte, datorată de data aceasta lui Florin Gh.: «OZN – o problemă modernă» (Ed. Junimea, Iaşi – 1973), în care, fidel formaţiei sale de inginer, autorul încearcă să facă un pas mai departe, pe calea explicării ştiinţifice a fenomenului, a presupusei propulsii sau a justificării originii sale extraterestre. Sunt două lucrări care, deşi astăzi ne par depăşite, au meritul de a fi prezentat cititorilor români modul de abordare a problemei ufologice pe plan internaţional, în perioada respectivă.
Începând cu anul 1972 încep să se constituie primele cercuri cu preocupări ufologice din ţara noastră.
La Casa de Cultură a studenţilor «Grigore Preoteasa» din Bucureşti, se deschide «Clubul ştiinţific OZN», coordonat de metodistul Mircea Dumitrescu, avându-l pe Ion Hobana preşedinte de onoare, pe Iustin Capră secretar tehnic şi o serie de membrii foarte activi ca Mihai Gociman, Gheorghe N. Popescu, Gabriel Constantinescu, Valeriu Niculescu, Cantemir Riscuţia, Octav Mişorin, şi alţii.
La Cluj, la Casa de Cultură a studenţilor îşi începe activitatea «Cercul de civilizaţii extraterestre», condus iniţial de Florin Gheorghiţă şi din 1974, de semnatarul acestor rânduri, în cadrul căruia se remarcă prin pasiune şi entuziasm Iuliu Marian, Grigore Bojescu, Camil Alexandrescu, Octavian Cristea, Aurel Cătinaş, Iosif Retezar.
La Sibiu, Clubul Univers XX, condus de Cornel Frăcea şi apoi de Gavril Pál, îşi găseşte un sprijinitor susţinut în persoana directorului Casei de Cultură a Sindicatelor, Gheorghe Buţiu.
La Ploieşti, din iniţiativa lui Călin Turcu, la Casa de Cultură a Sindicatelor, se deschide «Univers Club» sub conducerea lui Silviu Lambrino, unde se distinge activitatea depusă de Cristian Bălan, Gheorghe Capmare şi Augustin Moraru.
La Casa de Cultură a municipiului Braşov îşi desfăşoară cercul «Amicii Infinitului» condus de Constantin Gheorghiu, dintre ai cărui membrii se evidenţiază Horst Sill, Dan Picu şi Mihai Danciu.
Trei elevi din Târgu-Mureş, Peter Léb, Csaba Borbath şi Emil Berbecaru, formează un cerc şcolar, numit «Tau Ceti».
În sfîrşit, ceva mai târziu, prin 1975, la Casa de Cultură a studenţilor din Iaşi se constituie cercul «Cosmos 2000», la care, pe lângă Florin Gheorghiţă, sosit de la Cluj, se afirmă Viorel Elisei şi Adrian Woyciechowski.
În cadrul acestor cercuri se formează şi primele grupuri de cercetare, cu aşa-numiţii «Field-Investigators», care au ca scop anchetarea observaţiilor ufologice din România, efectuând investigaţii sistematice la locul manifestărilor şi luând declaraţii martorilor.
La Ploieşti, Sibiu şi Braşov se organizează adevărate simpozioane naţionale în care, pe lângă activitatea de popularizare, se caută şi soluţii pentru descifrarea a ceea ce se numeşte de regulă «Misterul OZN».
Privind retrospectiv, aceşti primi ani entuziaşti, descoperim o perioadă frumoasă, chiar romantică, în care toţi credeam în originea extraterestră a OZN-urilor, considerate «nave spaţiale», realizări tehnologice superioare ale unor civilizaţii avansate din alte sisteme planetare. Interesul mondial pentru civilizaţiile extraterestre, manifestat şi în congrese internaţionale de răsunet ca cele de la Green-Bank (SUA) sau Biurakan (URSS), dezvoltarea exobiologiei sau descoperirea de molecule organice, «premize ale vieţii», mai peste tot în Galaxie, ne-au întărit convingerea că viaţa ar fi un fenomen cosmic necesar şi logic, mult mai răspândit decât se credea până atunci. O serie de lucrări, mai mult sau mai puţin serioase, au contribuit la naşterea aşa-numitei «paleoastronautici», o încercare de a reconsidera o serie de mituri şi credinţe sau vestigii ale trecutului, al căror sens şi mai ales posibilităţi tehnice de realizare apare mai puţin evident, drept mărturii ale prezenţei de-a lungul istoriei a unor vizitatori extratereştri, zeificaţi de către băştinaşi. Epopeea zborurilor spaţiale ne oferise de curând imaginea primului pas făcut de un om pe suprafaţa Lunii. Toate aceste evenimente permiteau închegarea unui sistem de idei suficient de unitar, care a transformat ipoteza originii extraterestre a OZN-urilor, în sensul unor nave spaţiale venite din alte sisteme planetare, în cvasi-certitudine nu numai la noi în ţară ci şi pe plan mondial, unde oricum existau deja o serie de date şi observaţii, mai mult sau mai puţin publice, care ar fi trebuit să dea serios de gândit.
Credeam sincer în realitatea unor mesageri ai altor lumi, veniţi să ne studieze, să împiedice un dezastru nuclear sau ecologic şi, poate, să ne pregătească intrarea în «marea societate galactică» şi căutam cu înfrigurare justificări pentru «contactul oficial» care întârzia să se stabilească.
În toamna anului 1974, în cadrul simpozionului de la Ploieşti, organizat de «Univers Club», am prezentat o comunicare în care, pe baza unor observaţii clujene cu totul singulare, al căror pioner este biologul Alexandru Sift, am încercat să demonstrez că, cel puţin pentru unele manifestări de tip ufologic, ipoteza extraterestră este cu totul improprie şi că o serie de simboluri ale trecutului, interpretate adesea prin prisma paleoastronauticii, ar putea fi explicate prin astfel de manifestări, corelate probabil cu fenomenele PSI. Aceasta se petrecea într-o perioadă în care orice referire la «parapsihologie» în cadrul cercurilor ufologice era socotită erezie obscurantistă, iar Cercul de parapsihologie de la Casa de Cultură a studenţilor «Grigore Preoteasa» din Bucureşti, iniţiat şi condus de Vlad Muşatescu, fusese obligat să-şi închidă porţile.
Cam în aceeaşi perioadă, Florin Gheorghiţă preocupat până atunci de aşa-zisa «propulsie» a OZN-urilor, a făcut şi el o primă cunoştinţă cu fenomenele clujene, dându-şi destul de repede seama că aici este vorba de ceva cu totul diferit de extratereştri.
Pe de altă parte, la Timişoara, Jenö Miklόs începuse şi el activitatea de pionerat făcând cunoscută în ţara noastră psihotronica, o ştiinţă nouă de provenienţă est, care-şi propune studierea unor aspecte ale fenomenelor PSI şi punerea lor în acord cu conceptele şi mai ales ideologic ridicate de parapsihologie, care abordase şi ea aceste aspecte, plus altele mai bizare, de pe cu totul alte poziţii.
Influenţa lui Jenö Miklόs s-a resimţit şi în mişcarea ufologică românească, el reuşind să determine pe unii din fruntaşii mişcării să privească cu mai mult curaj şi fără prejudecăţi fenomenele PSI, în speţă psihotronica, şi să se documenteze mai sistematic asupra lor.
Reţinem astfel că la sfârşitul acestei perioade, din mişcarea ufologică, iniţial unitară în privinţa părerilor asupra originii extraterestre a OZN-urilor începe să se desprindă un curent reprezentat de Florin Gheorghiţă şi de semnatarul acestor rânduri şi susţinut de Jenö Miklόs la Timişoara, care corelează tot mai mult manifestările OZN cu fenomenele PSI.
Perioada de declin. Începînd cu anul 1976 ufologia românească intră într-o perioadă de declin. Cercurile ufologice, ale căror şedinţe au devenit tot mai monotone, încep să piardă membri care, fie că nu mai au timp suficient pentru hobby-ul de altădată, fie că şi-au dat seama că enigma OZN este foarte departe de soluţionare şi abandonează dezamăgiţi activitatea pe acest tărâm. Ca urmare a acestui fapt unele cercuri ca cele din Bucureşti şi Târgu Mureş, se destramă şi îşi încetează activitatea. Alte cercuri însă se îndepărtează tot mai mult de caracterul iniţial, pur ufologic, profilându-se pe probleme ştiinţifice şi tehnice mai ortodoxe, ca cercul de la Braşov, pe o gamă mai largă de fenomene enigmatice, ca cercurile de la Sibiu şi Ploieşti sau aproape exclusiv pe fenomene PSI, ca cercul de la Cluj.
Activitatea de investigare pe teren încetează aproape în întregime, iar la simpozioanele organizate la Sibiu, Braşov sau Ploieşti se discută probleme interesante, însă ufologia apare doar în ipostază de «cenuşăreasă».
Ion Hobana se retrage practic din mişcarea ufologică naţională şi mai acordă doar din când în când un interviu pentru SOBEPS (Belgia), în timp ce a doua sa carte, scrisă împreună cu ziaristul belgian Julien Weverbergh «UFO’s in West und Oost» – 2 volume – (Ankerpress – Amsterdam, 1973), este tradusă în engleză şi franceză.
Florin Gheorghiţă mai publică un timp câteva din multiplele aspecte ale fenomenelor clujene în CUPOR (Canada) şi PSR (Anglia); pe care le face cunoscute şi la Congresul OZN de la Madrid (1978), dar care începe să se preocupe în exclusivitate de nişte fenomene luminoase mai puţin obişnuite, pe care le denumeşte sofisticat «structuri plasmatice autoîntreţinute».
Călin Turcu, după o perioadă de început foarte activă, se limitează la studiul manifestărilor luminoase din Valea Teleajenului, care au precedat, însoţit sau urmat cutremurul din martie 1977.
La Sibiu, Gabriel Pál şi Gheorghe Buţiu îşi îndreaptă atenţia mai ales spre vestigii ale trecutului şi organizează reuniuni şi simpozioane la care sunt prezenţi şi fruntaşi ai ufologiei din perioada romantică, preocupaţi acum mai mult de alte fenomene.
La Bucureşti, Gabriel Constantinescu, Valeriu Niculescu, Octav Mişorin sau Gheorghe Popescu «opresc motoarele» şi se lansează pe alte coordonate.
La Timişoara, Jenö Miklόs renunţă la preocupările psihotronice şi ufologice, consacrându-se exclusiv problemelor profesionale. La Târgu Mureş, Peter Léb şi Csaba Borbáth îşi continuă activitatea mai mult pe baza unor anchete efectuate în judeţ în anii 1972-1974.
La Ploieşti, Cristian Bălan se mai ocupă de observaţii efectuate de elevi, iar Gheorghe Capmare, mutat la Constanţa, analizează fenomene inedite petrecute cu ocazia cutremurului din martie 1977. La Cluj, deşi Alexandru Sift se izolează şi îşi abandonează complet cercetările, începe o activitate susţinută de investigare şi teoretizare a manifestărilor excepţionale cu centrul în Pădurea Popilor, pătrunzându-se în intimitatea unor fenomene PSI situate la limita esotericului.
Contactul cu mişcarea internaţională se păstrează prin câţiva reprezentanţi sau corespondenţi ca Tiberiu Topor la Timişoara, Augustin Moraru la Ploieşti sau Mihai Danciu la Braşov.
Conştienţi de faptul că ufologia românească traversează o perioadă de inactivitate, principalii ei susţinători au căutat în repetate rânduri mijloace eficace pentru a o reactiva. Într-una din aceste întruniri, la Vălenii de Munte, în mai 1977, împreună cu Călin Turcu, Augustin Moraru şi Valeriu Niculescu, am căzut de acord că cea mai bună soluţie, pentru a permite un schimb liber de idei, a face cunoscute observaţiile din ţară şi a spori în general interesul pentru ufologie ar fi apariţia unei reviste româneşti de specialitate.
Este meritul lui Augustin Moraru de a fi fost singurul care a trecut de la vorbe la fapte şi care, secundat îndeaproape de Mihai Danciu, a reuşit să editeze doi ani mai târziu primul număr al revistei române de ufologie, numită R.U.F.O.R.
Perioada «R.U.F.O.R.». A treia perioadă a mişcării ufologice din România începe odată cu apariţia primului număr al revistei RUFOR în luna mai 1979.
Acum, RUFOR se află la aproape trei ani de apariţie, suficienţi pentru a face câteva aprecieri succinte.
Astfel, vom menţiona faptul că printre membrii corespondenţi nu se află încă o serie de nume cunoscute în ufologia românească care şi-ar putea aduce o contribuţie notabilă în paginile revistei. Activitatea de investigare a observaţiilor din ţară a înregistrat o creştere importantă, fără a atinge totuşi deocamdată nivelul din perioada «romantică».
În prezent, revista este axată pe difuzarea de informaţii asupra unor cazuri străine, uneori interesante, alteori nu prea bine alese, sau române, asupra unor ipoteze sau teorii, dar se simte lipsa unei rubrici gen «Letters to the Editor», în care membrii corespondenţi să-şi exprime deschis părerea asupra conţinutului revistei, al articolelor apărute şi al ipotezelor prezentate.
Remarcăm cu plăcere condiţiile grafice şi prezentarea ireproşabilă a revistei.
În ceea ce priveşte opiniile membrilor corespondenţi asupra originii manifestărilor ufologice, opinii care transpar din articolele publicate în revistă, menţionăm că ipoteza extraterestră revizuită este dominantă. Neputând neglija factorul PSI, prezent în tot mai multe observaţii, partizanii ipotezei extraterestre simple şi-au completat ipoteza considerând OZN-urile drept realizări tehnologice, probabil nave spaţiale, ale unor civilizaţii extraterestre avansate care dispun în plus, şi aici intervine elementul nou, de posibilitatea de a-şi controla şi dirija capacităţile PSI, ceea ce conferă unor manifestări şi elemente de tip paranormal.
Pe de altă parte, se conturează ipoteza PSI exclusiv, care consideră manifestările OZN ca fenomene exclusiv PSI, materializări ale unor coduri informaţionale, fără nici o legătură cu civilizaţiile extraterestre, în sensul în care le considerăm astăzi.
Apreciind că apariţia revistei RUFOR a adus o înviorare de necontestat a mişcării ufologice din România, ne exprimăm speranţa că prin reunirea tuturor forţelor disponibile, printr-o activitate susţinută a tuturor celor interesaţi, prin intensificarea schimbului liber de idei, ufologia română îşi va putea aduce contribuţia la încercările de descifrare a uneia din cele mai mari enigme cu care a fost confruntată vreodată civilizaţia omenească”.
