Eseul lui Ted Kaczynski, Ship of Fools, datează din 1999, după arestarea sa, dovadă că omul avea convingeri solide. Rămâne ca cititorii să se lămurească singuri dacă a fost vorba de un profet adevărat sau doar de un nebun recluziv.
Corabia nebunilor
Ted Kaczynski
A fost odată o corabie al cărei căpitan și ai cărei secunzi, crezându-se atotștiutori în meșteșugul marinăresc, și-au zis că pot depăși orice limită. Atât de tare li s-a urcat la cap, încât și-au pierdut mințile. Au cârmit corabia spre nord și-au mers, și-au tot mers, până au ajuns să se strecoare în mod periculos printre iceberguri și banchize în derivă. Nu s-au întors însă din drum, ci au continuat să navigheze spre nord, intrând în ape din ce în ce mai primejdioase. Iar asta doar pentru că erau în căutare de noi și noi aventuri care să le dovedească dibăcia într-ale marinăriei.
Pe măsură ce nava atingea latitudini tot mai înalte, pasagerii și echipajul se arătau din ce în ce mai îngrijorați. Au început să se certe între ei, plângându-se de condițiile în care trăiau.
— Să fiu al naibii, spunea un bătrân lup de mare, dacă asta nu-i cea mai păcătoasă călătorie pe care am întreprins-o vreodată. Puntea e un patinoar de atâta gheață; când sunt de cart vântul mă taie ca un cuțit iar degetele îmi îngheață pe parâme. Și toate astea pentru 5 șilingi amărâți pe lună.
— Dumneata te plângi? sări o pasageră. Nu pot să dorm noaptea de frig. Femeile primesc mai puține pături decât bărbații. Nu-i corect!
— Chingado! Nu câștig decât jumătate din salariul unui gringo. Ca să reziști în climatul ăsta e nevoie de hrană multă, iar eu nu primesc porția care mi se cuvine; un gringo primește întotdeauna mai mult. Dar lucrul cel mai rău e că mi se dau ordine în engleză, și nu în spaniolă.
— Nimeni nu are mai multe motive să se plângă decât mine, interveni un marinar amerindian. Dacă fețele palide n-ar fi luat cu japca pământurile străbunilor mei nici că m-aș fi îmbarcat pe corabia asta… să fiu nevoit acum să înfrunt vânturile arctice. M-aș fi aflat acum într-o canoe, vâslind pe un lac liniștit. Merit o despăgubire. Măcar de m-ar lăsa căpitanul să organizez niscai partide de barbut, să scot și eu un ban…
— Ieri, secundul m-a făcut ”ciochist”. Cred că am dreptul să sug pixul fără să fiu etichetat în fel și chip.
— Nu numai oamenii au de ce să se plângă, strigă plină de indignare o iubitoare a animalelor. Săptămâna trecută l-am văzut de două ori pe secund lovind cu piciorul câinele corăbiei.
Unul dintre pasageri, un profesor universitar, își frângea degetele de indignare:
— Ce îngrozitor! Ce imoral! Rasism, sexism, specism, homofobie, exploatare a clasei muncitoare! Să fie întronată dreptatea socială: plată egală pentru marinarul mexican, mărirea salariilor pentru toți marinarii, amerindianul să fie despăgubit, femeile să primească același număr de pături ca și bărbații, dreptul de-a suge pixul să fie garantat și să înceteze imediat lovirea câinelui!
— Da, da! strigară pasagerii. Da! Da! strigă echipajul. Asta-i discriminare! Ne cerem drepturile!
Un mus își drese glasul:
— Stați așa! Toți aveți motive îndreptățite să vă plângeți. Eu cred însă că trebuie să întoarcem de urgență corabia din drum, să virăm înapoi spre sud. Dacă ținem drumul spre nord, mai devreme sau mai târziu corabia va eșua. Salariile, păturile și dreptul de a suge pixul n-or să folosească la nimic dacă ne înecăm.
Cine să-l bage însă în seamă? Nu era decât un mus…
Din cabina de pe dunetă, căpitanul și ofițerii săi îi observau și le ascultau plângerile. Zâmbeau și își făceau cu ochiul. La un semn al căpitanului, unul dintre ofițeri coborî în mijlocul adunării, croindu-și drum printre marinari și pasageri. Luând o figură gravă, grăi astfel către cei prezenți:
— Noi, ofițerii, trebuie să admitem că pe această corabie s-au petrecut lucruri de nepermis. Nu ne-am dat seama cât de gravă este situația decât în momentul în care v-am auzit plângerile. Sunteți oameni de bună credință iar noi nu vă dorim decât binele. Dar – ca să vă spun cinstit – pe căpitan nu-l prea scoți dintr-ale lui, mai e și tipicar din fire, trebuie împins puțintel de la spate ca să ia decizia de a purcede la schimbări substanțiale. După părerea mea, dacă protestați energic – dar pașnic, fără să încălcați regulamentul corăbiei – o să reușiți să-l scoateți pe căpitan din imobilismul lui, obligându-l să plece urechea la plângerile dvs. îndreptățite.
Spunând acestea, secundul se întoarse în cabina de pe dunetă.
Pasagerii și membrii echipajului huiduiau în urma lui:
— Huo! Reformistule! Stângist ipocrit! Slugă a căpitanului!
Au făcut totuși cum li s-a spus. S-au adunat la pupa, strigând vorbe de ocară la adresa ofițerilor și cerându-și drepturile:
— Salariu mai mare și condiții mai bune de muncă! strigă bătrânul lup de mare.
— Același număr de pături ca și bărbații! strigă pasagera.
— Să primesc ordine în spaniolă! striga marinarul mexican.
— Să pot organiza partide de barbut! striga amerindianul.
— Fără ”ciochist” și alte asemenea vorbe de ocară! striga șeful de echipaj.
— Gata cu loviturile date câinelui! striga iubitoarea de animale.
— Revoluție, acum! striga profesorul.
Căpitanul și oamenii lui au ținut câteva minute sfat. Dădeau din cap aprobator, zâmbeau și își făceau cu ochiul. Apoi, ieșind din cabină, căpitanul anunță, ca un semn de bunăvoință, că salariul bătrânului lup de mare va fi mărit la șase șilingi pe lună; salariul mexicanului va atinge două treimi din cel al marinarilor anglo-saxoni, ordinele de ridicare a pânzelor vor fi date de acum înainte în spaniolă; pasagerele vor primi fiecare câte o pătură în plus; marinarului amerindian i se va permite să organizeze partide de barbut sâmbătă seara; șeful echipajului nu va mai fi numit ”ciochist” atâta timp cât sugerea pixului va rămâne o afacere strict personală, câinele nu va fi lovit decât în cazul în care ar face o mare boroboață – să fure alimente din cambuză, de pildă.
Pasagerii și echipajul au luat concesiile drept o mare victorie, dar în dimineața următoare se simțeau din nou nemulțumiți:
— Șase șilingi pe lună… tot e un salariu de mizerie și tot îmi îngheață degetele când ridic pânzele, mormăia bătrânul lup de mare.
— Tot nu câștig cât un gringo, nici nu primesc destulă hrană pentru acest climat, bombănea marinarul mexican.
— Noi, femeile, tot nu avem destule pături cât să ne țină de cald, se plângea pasagera.
Ceilalți exprimau plângeri similare, iar profesorul le găsi pe toate îndreptățite.
Când s-au potolit, a luat cuvântul musul – de data asta a vorbit mai tare, așa încât să nu poată fi ignorat cu ușurință:
— Este îngrozitor să lovești un biet cățel pentru c-a furat o bucată de pâine din cambuză; îngrozitor că femeile nu primesc același număr de pături ca bărbații, că bătrânului lup de mare îi îngheață degetele; nu văd de ce șeful echipajului n-ar putea să sugă ce și cât vrea dacă asta-i este pofta. Uitați-vă însă cât de mari sunt acum banchizele și cât de tare s-a întețit vântul. Trebuie să întoarcem imediat corabia spre sud, dacă ținem drumul spre nord o să naufragiem și o să ne înecăm cu toții.
— O, da, oftă șeful de echipaj, este îngrozitor că navigăm spre nord. Nu înțeleg însă de ce trebuie să mă ascund ca să sug pixul… De ce să mi se spună ”ciochist”? Cu ce-s mai buni ceilalți decât mine?
— E teribil că mergem spre nord, tresări pasagera. Vă dați seama? Acesta și este motivul pentru care femeile au nevoie de mai multe pături. Cer un număr sporit de pături pentru femei, acum!
— Este foarte adevărat, spuse profesorul, că navigând spre nord suntem puși cu toții la o grea încercare. Dar să schimbăm ruta, să ne îndreptăm din nou spre sud… n-ar fi realist. Nu poți da timpul înapoi. Trebuie să găsim o soluție înțeleaptă și să ieșim din încurcătură.
— Ascultați-mă! a strigat musul. Dacă le permitem celor patru descreierați de la pupa să-și facă de cap, o să ne înecăm cu toții. Dacă reușim să îndepărtăm primejdia, o să ne putem ocupa și de condițiile de muncă, și de pături pentru femei și de dreptul de a suge pixul. Mai întâi să întoarcem însă vasul ăsta din drum! Dacă ne strângem câțiva, coacem un plan și trecem la fapte, cu puțin curaj am putea să ne salvăm. Atacăm pupa, îi aruncăm pe descreierați peste bord și întoarcem vasul spre sud.
Profesorul ridică privirile și spuse răspicat:
— Nu cred în violență. Este imoral.
— Nu-i etic să recurgi la violență, spuse șeful echipajului.
— Violența mă înspăimântă, tresări pasagera.
În tot acest timp, căpitanul și oamenii lui trăgeau cu urechea. La un semn al căpitanului, un secund coborî pe punte. Se adresă pasagerilor și marinarilor, spunându-le că mai erau încă multe de rezolvat pe vas:
— Am realizat progrese mari, spuse el. Dar mai sunt încă multe de făcut. Condițiile de muncă pentru bătrânul lup de mare continuă să fie grele, salariul mexicanului este mai mic decât al colegului său anglo-saxon, femeile primesc mai puține pături decât bărbații, jocul de zaruri organizat de indian sâmbătă seara nu poate compensa pământurile pierdute de străbunii lui; nu-i corect ca șeful echipajului să se ascundă ca să sugă pixul, cât despre câine, tot mai primește câte-un șut în coaste. Eu zic să-l mai îmboldiți un pic pe căpitan. N-ar fi rău dacă ați mai pune-o de-un protest – dar fără violență.
Secundul se întoarse la ai lui, pe dunetă, în huiduielile pasagerilor și ale marinarilor, care făcură totuși ceea ce li s-a spus: se adunară la pupa să protesteze. Vociferau, își agitau pumnii în aer, ba chiar aruncară cu un ou stricat – căpitanul se feri însă cu dibăcie.
După ce le-au auzit plângerile, căpitanul și oamenii lui s-au strâns la sfat. Discutau, rânjeau, își aruncau priviri pline de subînțeles.
Apoi căpitanul păși înainte și anunță, sprijinindu-se de balustrada dinspre pupa:
— Bătrânului lup de mare i se vor da mănuși să-și încălzească degetele, mexicanul o să primească trei sferturi din salariul unui marinar anglo-saxon, femeile vor primi încă o pătură, indianul va putea organiza jocuri de zaruri sâmbătă și duminică seara, șefului de echipaj i se va permite să sugă pixul și în spațiul public, nimeni nu va mai putea lovi câinele fără permisiunea căpitanului.
Pasagerii și echipajul sărbătoriră noua mare victorie revoluționară, dar a doua zi dimineața erau din nou nemulțumiți, plângându-se de aceleași lucruri.
De data aceasta musului îi sări țandăra:
— Nebunilor! Nu vedeți ce vă face căpitanul, ajutat de ofițerii lui? Vă ocupă gândurile cu plângerile voastre mărunte despre pături, salarii și cum e tratată o javră. Drept urmare, nu vă gândiți la grozăvia cea mare – corabia se îndreaptă tot mai mult spre nord iar noi o să ne înecăm cu toții. Dacă măcar câtorva dintre voi le-ar veni mintea la cap, ne-am strânge laolaltă și am ataca duneta. Am putea atunci să întoarcem corabia din drum și să ne salvăm. Dar voi nu faceți decât să vă văicăriți din cauza câtorva probleme meschine – condiții de muncă, jocul de barbut, dreptul de a suge pixul.
Pasagerii și echipajul se mâniară la auzul acestor vorbe.
— Meschine?! strigă mexicanul. Consideri că-i firesc să primesc trei pătrimi din salariul unui marinar anglo-saxon? Asta numești tu ”meschin”?
— Cum îndrăznești să spui că doleanțele mele sunt triviale? îl apostrofă șeful de echipaj. Nu știi cât de umilitor este să-ți zică lumea ”ciochist”!
— Să dai cu piciorul în câine nu-i o ”problemă meschină”, exclamă iubitoarea de animale. Este un act inuman, crud, bestial!
— De acord, spuse musul. Problemele acestea nu-s meschine, nici triviale. Să lovești câinele este un act de cruzime și brutalitate, e umilitor să ți se spună ”ciochist”. Dar în comparație cu problema noastră reală – în comparație cu faptul că nava se îndreaptă spre nord, doleanțele voastre sunt într-adevăr meschine și triviale. Dacă nu întoarcem nava asta din drum cât mai curând, o să putrezim pe fundul oceanului.
— Fascistule! exclamă profesorul.
— Contrarevoluționarule! sări pasagera.
Rând pe rând, pasagerii și membrii echipajului îl făcură pe mus fascist și contrarevoluționar. După care îl dădură la o parte și reîncepură ciorovăiala privitoare la salarii, pături pentru femei, dreptul de a suge pixul, tratamentul la care era supus câinele. Corabia s-a tot dus spre nord până când s-a făcut țândări între două ghețuri. Și atunci s-au înecat cu toții.
(Ovidiu Hurduzeu, Unabomber – profetul ucigaș, Ed. Logos, București, 2007, pp. 348-55)
