Steve Tesich, O cârmuire a minciunilor (1992)

În 1992, Steve Tesich a publicat în The Nation un editorial, ”A government of lies”, care a făcut istorie impunând sintagma post-adevăr. Articolul surprinde transformarea minciunii politice dintr-un abuz al administrației în pactul tacit între guvern și cetățeni. După Tesich, America (și implicit lumea!) nu a ajuns într-o capcană a neadevărului din cauza apetitului spre minciună a guvernanților, ci pentru că publicul a început să prefere minciuna reconfortantă adevărului dureros.

O tușă cu specific local: parcurgând rândurile lui Tesich rămâi cu impresia că apelul incontinent al ”elitei” autohtone la educație are resorturi psihanalitice. Subconștientul le joacă mititeilor feste.

O cârmuire a minciunilor

Steve Tesich

Cunoaștem toți, prea bine, expresia ”sindromul Vietnamului”, dar în ultima vreme s-a vorbit prea puțin despre un alt sindrom, mult mai tulburător și mai insidios, care generează forme tot mai virulente de degradare socială: sindromul Watergate. Dezvăluirile potrivit cărora președintele Nixon și membrii cabinetului său nu erau decât o adunătură de escroci mărunți au provocat, pe bună dreptate, repulsia și dezgustul întregii națiuni. Dar adevărul a triumfat, iar o națiune din nou mândră s-a felicitat, încântată, pe sine: în pofida crimelor comise în cea mai înaltă funcție a țării, sistemul nostru de guvernare funcționase. Democrația triumfase.

Dar, în urma acelui triumf, s-a petrecut ceva cu totul neprevăzut. Fie pentru că dezvăluirile Watergate fuseseră atât de zguduitoare și veniseră imediat după războiul din Vietnam, el însuși plin de crime și de dezvăluiri, fie pentru că Nixon fusese grațiat atât de repede, am început să ne ferim de adevăr. Am ajuns să echivalăm adevărul cu veștile proaste și nu mai voiam să auzim vești proaste, oricât de adevărate ar fi fost ele și oricât de vitale pentru sănătatea noastră ca națiune. Ne-am îndreptat privirile spre guvern, așteptând ca el să ne apere de adevăr.

Crimele grave și faptele pasibile de punere sub acuzare săvârșite de Ronald Reagan și de administrația sa, din care făcea parte și actualul nostru președinte, în scandalul Iran-Contra au fost cu mult mai grave și mai străine spiritului american decât crimele pentru care Nixon a fost alungat din funcție. Aceste ultime crime au lovit în însăși inima și în însuși sufletul Republicii noastre. A fost creat un mic guvern privat, menit să urmărească o agendă privată de politică externă și să ocolească astfel legea țării, Congresul și Constituția însăși. Acest strat ascuns al guvernării, care reduce instituțiile democratice la o serie de organizații de fațadă, este o trăsătură bine cunoscută a tuturor regimurilor totalitare. În toate există așa-numita linie a guvernului ”de fațadă”, care nu înseamnă nimic, și există ”linia partidului”, care operează în culise. În cazul de față, linia era cea a Partidului Republican, dar, prin modul în care era aplicată și prin implicațiile ei, nu se deosebea cu nimic de linia Partidului Comunist din Uniunea Sovietică de dinaintea lui Gorbaciov.

Și totuși, nu s-a întâmplat nimic. Nimic cu adevărat. Scandalul Iran-Contra s-a transformat în farsa Iran-Contra. Președintele Reagan a înțeles corect că publicul nu voia, de fapt, să afle adevărul. Așa că ne-a mințit, dar nici măcar nu a trebuit să se străduiască prea mult. A intuit că îi vom accepta bucuroși pierderile de memorie drept alibi. Pur și simplu îi scăpase din minte ce formă de guvernământ avea țara noastră.

Când a început războiul din Golful Persic, nu numai că am acceptat cenzurarea presei, ci am îmbrățișat-o cu fervoare patriotică. Urma să vedem numai ceea ce guvernul voia să vedem și nu găseam nimic greșit în asta. Ne plăcea așa. Guvernul nostru avea grijă de noi.

 Farsa adevărului a mai făcut un pas atunci când Departamentul de Stat a declasificat telegramele diplomatice ale lui April Glaspie, ambasadoarea Statelor Unite în Irak. Întreaga justificare a războiului se întemeia pe premisa inevitabilității lui și că ambasadoarea noastră îl avertizase pe Saddam Hussein, în termenii cei mai fermi, să nu încalce integritatea teritorială a Kuweitului. Departamentul de Stat ne-a asigurat că acesta era adevărul. Depunând mărturie în fața Senatului, ambasadoarea noastră a reafirmat justețea acestei poziții.

Acum se dovedește că totul fusese o minciună. Dar faptul că administrația Bush s-a simțit în siguranță declasificând acele telegrame arată că nu se mai temea de adevăr, fiindcă știa că adevărul avea să aibă prea puțin efect asupra noastră. Mesajul administrației către noi era acesta: v-am oferit o victorie glorioasă și v-am redat respectul de sine. Iată acum adevărul. Pe care îl preferați? Implicațiile sunt înspăimântătoare. Ni se spune că nu le mai putem avea pe amândouă: și adevărul, și respectul de sine. Trebuie să alegem. Unul îl exclude pe celălalt.

Dar implicațiile sunt încă și mai înspăimântătoare. Ne transformăm rapid în prototipul unui popor la care monștrii totalitari n-ar fi putut decât să viseze cu jind. Toți dictatorii de până acum au trebuit să se străduiască din greu să înăbușe adevărul. Noi, prin propriile noastre acțiuni, spunem că acest lucru nu mai este necesar, că am dobândit un mecanism spiritual capabil să golească adevărul de orice semnificație. Într-un sens fundamental, noi, ca popor liber, am hotărât de bunăvoie că vrem să trăim într-un fel de lume post-adevăr (post-truth war, în original).

Războiul din Golf s-a încheiat, dar războiul de acasă continuă. Prăpastia dintre bogați și nevoiași se lărgește – dintre cei trăiesc într-o națiune modernă, postindustrială, și aceia care trăiesc în țările lumii a treia din interiorul propriilor noastre orașe. Răspunsul actualei administrații la această criză internă a trecut de la neglijența benignă la neglijența malignă. Nivelurile actuale de suferință și descompunere ale orașelor noastre, precum și gulagurile economice ale ghetourilor sunt considerate acceptabile. Cum nu există decât o cantitate limitată de speranță care poate fi împărțită, speranța a fost înghețată. Cei lipsiți de mijloace au fost reclasificați drept cei care nu vor avea niciodată nimic.

Dezmembrarea Republicii continuă, iar dacă vigoarea spirituală și intelectuală a copiilor noștri este adevăratul indiciu al viitorului, atunci viitorul se arată chiar mai tulburător decât prezentul. Infractorii sunt tot mai tineri și tot mai numeroși. Copii de unsprezece ani violează copii de nouă ani. Copii mici se ucid între ei. Rata sinuciderilor în rândul tinerilor s-a triplat în ultimele trei decenii.

Din nefericire, am fi dispuși să acceptăm această decimare a tineretului ca pe un cost inerent al funcționării societății, numai dacă acei copii care supraviețuiesc ar da semne că vor deveni membri productivi ai forței de muncă. Dar starea supraviețuitorilor se degradează. Fie pentru că nu vrem, fie pentru că nu mai suntem capabili să distingem adevăratele cauze ale acestui declin, am ajuns la consensul național greșit că sistemul nostru de învățământ se află în criză.

Ne întrebăm necontenit de ce nivelul inteligenței și al competenței copiilor noștri, măsurat prin toate testele pe care le aplicăm, continuă să scadă. Motivul este foarte simplu: nu vrem ca ei să primească o educație temeinică. Ultimul lucru pe care ni-l dorim acum este ca o generație viguroasă intelectual și spiritual să ne pună în fața întrebării: ce am făcut din această țară?

Am uitat premisa fundamentală potrivit căreia educi prin exemplu. Practicarea și tolerarea rasismului înseamnă educație. Un sistem de justiție în care crimele celor bogați și puternici și crimele celor săraci nu sunt aceleași în ochii legii înseamnă educație. Afirmația repetată zi de zi că virtutea este sinonimă cu profitul înseamnă educație. Deceniul Reagan-Bush, un deceniu al corupției și al lăcomiei, a fost un deceniu de educație. Faptul că președintele nostru ”educativ” a avut prilejul să conducă prima generație din acest secol care ar fi putut ajunge la maturitate fără să cunoască un război, dar a ales să-i predea lecția că războiul este bun, înseamnă educație. Faptul că nu mai cultivăm și nu mai întâmpinăm cu bucurie idealismul copiilor noștri înseamnă educație. Faptul că nu-i mai vedem ca pe o resursă neprețuită și ca pe o sursă de reînnoire a propriilor noastre idealuri înseamnă educație. Faptul că nici măcar nu mai sunt priviți drept tineri, ci drept o piață de consum destinată tinerilor, înseamnă educație.

Nu este vorba că sistemul nostru de învățământ a eșuat. Dimpotrivă, el a reușit dincolo de cele mai nebunești așteptări ale noastre. După ce i-am învățat pe copii să-și strângă aripile, să-și îngusteze orizontul și sfera preocupărilor, să se descotorosească de poverile morale și să-și caute împlinirea într-un domeniu îngust al interesului personal, vrem apoi ca ei să devină membri inspirați ai forței de muncă și să fabrice cipul acela mai performant și mai mic. Nu o vor face.

Se revoltă în singurul mod care le-a mai rămas. Mor. Singurul argument pe care îl mai invocăm în favoarea educației este că ea constituie un vaccin împotriva șomajului. Dar nici amenințarea șomajului, nici măcar promisiunea câștigului personal nu pot compensa pierderea acelui spirit uman pentru care societatea noastră nu mai găsește nicio întrebuințare. Fiind inocenți și impresionabili, tinerii sunt primii care reacționează la mediul din jurul lor. Dacă nu suntem dispuși să schimbăm acel mediu, trebuie să acceptăm verdictul că, pentru majoritatea americanilor, copiii noștri au devenit victimele predilecte.

La 27 mai 1991, o dată care nu trebuie neapărat să rămână în istorie drept una infamă, dar care ar trebui ținută minte, președintele Bush a făcut următoarea declarație: ”Dimensiunea morală a politicii americane ne cere să […] trasăm un curs moral printr-o lume a răului mai mic. Aceasta este lumea reală, nu una în alb și negru. Există foarte puține imperative morale absolute”.

Ținând seama de sursă, declarația nu este surprinzătoare. Bush a fost întotdeauna perceput de noi drept o enigmă morală, dar a existat o vreme când această apreciere avea o conotație peiorativă, când el se simțea obligat să încerce să contracareze imaginea pe care ne-o făcuserăm despre el. Acum nu se mai simte obligat să se ascundă. Poate proclama fără ezitare această poziție drept politică oficială. Într-un fel, el a fost consecvent. Noi suntem cei care ne-am schimbat. Într-un timp alarmant de scurt, am transformat ceea ce percepeam drept un defect al său într-un cult național. De aici și popularitatea lui. El vorbește despre noi.

O lume cu puține imperative morale absolute exercită o atracție universală și reconfortantă. Ea nu numai că justifică mediocritatea, ci o și legitimează. Toți cei cărora ne place să ne considerăm membri morali ai societății, indiferent de ceea ce facem, ne putem găsi alinarea într-o asemenea filosofie. Ea ne oferă tuturor un respect de sine dobândit fără efort, îndeosebi aleșilor noștri, care consideră că a avea norme morale stricte echivalează cu sinuciderea politică și care, prin urmare, se sinucid moral pentru a rămâne în funcție, dar și nouă, celorlalți, care avem nevoie de un etalon flexibil după care să ne măsurăm integritatea. Putem conviețui cu toții fericiți într-o lume cu puține imperative morale absolute. Numai într-o asemenea lume putem porni la război împotriva lui Saddam Hussein, pe care președintele nostru l-a numit ”Hitler al vremurilor noastre”, și, în același timp, putem susține cu bani și arme monstrul genocidar al Cambodgiei, Pol Pot, care a vorbit despre Hitler ca despre mentorul său.

Am purtat cel mai sângeros război din istoria noastră pentru imperativul moral absolut potrivit căruia ființele omenești, indiferent de culoarea pielii, nu sunt bunuri mobile. Adevărurile intrinsec evidente menționate în Constituția noastră au fost considerate de mulți dintre noi imperative morale absolute. Adevăratul geniu al autorilor Constituției a constat în faptul că, deși ei socoteau ”aceste adevăruri evidente prin ele însele”, se temeau că alții nu le vor socoti astfel. Dacă ar fi fost convinși că ele sunt evidente pentru toată lumea, nu ar mai fi fost nevoie să le formuleze explicit. Era ca și cum s-ar fi temut că ar putea veni o vreme când aceste adevăruri nu vor mai părea deloc evidente.

Această nouă ordine mondială, cu puține imperative morale absolute, îl face pe Stalin să pară profetic. Îmbrățișând o asemenea filosofie, Bush pare, în cel mai bun caz, un om care nu susține nimic în afară de propria realegere.

Mitul unei națiuni, al oricărei națiuni, este o sursă de mare putere. Mitul Americii a inspirat nenumărate generații, atât în țară, cât și în străinătate, deoarece exista credința că înaintăm ca popor și că, beneficiind de patrimoniul pe care l-am moștenit, contribuim totodată, prin acțiunile noastre, la un viitor mai bun pentru toți. Timp de două sute de ani, aceasta a fost promisiunea, credința vie, imperativul moral absolut și nordul adevărat al călătoriei noastre.

În prezent, avem nu atât sentimentul că ne-am schimbat radical direcția, cât că ne-am pierdut drumul. Ne-am pierdut atât credința în mitul nostru național, cât și legătura cu el. Nu ne mai călăuzește decât oportunismul. Instituțiile noastre democratice se erodează și nu mai par să ne aparțină. Plutește sentimentul neliniștitor că am devenit o țară colaboraționistă, dar nu știm cu certitudine, și nici nu vrem să știm, cu ce sau cu cine colaborăm.

Când te-ai rătăcit, cel mai periculos lucru pe care îl poți face este să înaintezi orbește, bâjbâind. Comparația poate fi extremă, dar, când Europa s-a rătăcit în Evul Mediu întunecat, s-a întors la propria moștenire pentru a-și regăsi lumina și a pășit apoi în Renaștere. Și noi avem această posibilitate și, odată cu ea, speranța și promisiunea propriei noastre renașteri.

Trebuie să alegem între mitul nostru ca popor și mirajul statutului nostru de superputere militară. Mirajul este foarte ispititor. Mirajul este foarte ispititor. Stă înaintea noastră ca o hologramă halucinatorie, scânteind în lumini și focuri de artificii. Putem vedea în el orice vrem să vedem, dar, la capătul acestor lumini, ne așteaptă un tunel. Acolo ne întâmpină un monstru cu chip omenesc, gata să ne întâmpine și să ne spună cu cine am colaborat.