Inedit și controversă la Peștera Limanu (CT)

În subiectul peșterii labirintice de la Limanu am fost ”inițiați” de arheologul Vasile Boroneanț (1930-2014), care de altfel a și studiat-o în amănunt. Specialiștii o cunoșteau bine dinainte de 1990; pentru public, a devenit populară după căderea regimului comunist. De o mare valoare speologică și arheologică, obiectivul este slab spre deloc protejat, fiind vandalizat periodic, cu precădere în segmentul de galerie de lângă intrare.

În cele ce urmează, prezentăm două aspecte care ne-au produs, în timp, unele nelămuriri.

 

Referința uitată la numărătoare. Chiar prima-n timp¹

 

Una dintre cele mai vechi relatări despre peșteră și explorarea ei, dacă nu chiar prima², lipsește din toate bibliografiile care însoțesc invariabil articolele științifice consultate. Este vorba despre un fragment din volumul lui Marin Ionescu-Dobrogeanu (1866-1938)³, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea (1904), care de altfel introduce și două ”legende” persistente: al desfășurării kilometrice și al subtraversării frontierei de stat româno-bulgare:

 

”Vom descrie numaĭ pe cea din urmă (peștera de la Kecege, Limanu, n.n.)  fiind cea maĭ lungă și maĭ ramificată, ca un adevărat labirint sub-pămêntean. In fața apelor sulfuróse de la Mangalia, pe țĕrmul sudic al laculuĭ se află ruinele uneĭ localitățĭ părăsite din timpul ultimuluĭ rĕsboiŭ.

In apropiere de fostul sat Kecege și pe cόsta uneĭ văĭ scurte, care cobόră spre lac abia se póte observa o crăpătură îngustă a stânciĭ în care cu greŭ se póte strecura corpul omuluĭ.

In lăuntru nu se póte intra de cât cu mare greutate, pe brâncĭ și într’o cόstă, așa că fără un bun cunoscĕtor al loculuĭ, nimenĭ nu pόte bănui, că aci este gura uneĭ grote marĭ, maĭ ales că chiar dacă un curios s’ar uita în lăuntru, ar zări la mică depărtare o stâncă calcarosă, un fel de fund aparent al caverneĭ. Din acéstă tindă a groteĭ trebue să te târăscĭ la drépta pe o lungime de cincĭ metri; de aci în colo se deschide în întunerecul din față, gura largă a groteĭ în care poțĭ umbla în bună voie.

In Iulie 1891 (s.n.) însoțit de cincĭ curioșĭ, toțĭ armațĭ de teama animalelor sĕlbatice ce bănuiam că se vor fi adăpostind în peșteră, am explorat-o în lungul galerieĭ celeĭ maĭ principale. Fie-care aveam câte un felinar. O busolă ne-a servit a ne da direcțiunea urmată.

Prima grije ne-a fost, ca să fixam la gura peșteriĭ capătul firuluĭ Ariadneĭ, ca călăuză pentru întórcere, cacĭ chiar de la gură se ramificaŭ 3 galeriĭ, care și ele la rândul lor se sub-ramificaŭ într’o mulțime altele, așa că fără acest fir conducĕtor am fi fost expușĭ a rătăci ca într’un imens labirint. Firul l’am depănat pe 7853 metri lungime, fără ca să putem ajunge la fundul peșteriĭ, în care nu am avut neplăcerea de a ne rĕsboi cu fiarele sălbatice ce presupuneam la intrare, că vor fi existând aci.

Terenul în care e sepată peșterea naturală e un calcar móle, umed din causa filtrațiuniĭ apelor de ploĭ, care produc pe tavan nenumĕrate stalactite; înălțimea galerieĭ principale, în părțile cele maĭ jόse este de 5 metri, în multe părțĭ însă întrece acéstă înălțime. Lărgimea nicăerĭ nu e maĭ mică de trĭe metri; la bifurcație este cu mult maĭ mare.

In unele părțĭ rĕmâĭ în mijlocul întunereculuĭ; aci te afli ca pe o piață din care se ramifică 5 saŭ 6 galeriĭ marĭ și micĭ.

Direcția galerieĭ marĭ este maĭ întâiŭ paralelă țĕrmuluĭ laculuĭ, adică de la rĕsărit la apus, după un mers de 350^m cotesce spre Sud-Sud-Vest; decĭ trece peste frontieră (s.n.).

Intr’unul din perețiĭ galerieĭ sunt săpate de mână omenéscă trĕĭ compartimente, nisce magaziĭ de 5-6 metri la gură; sunt despărțite între ele prin zidurĭ în teren natural, gróse de 3-4 metri. In ele se află depusă o însemnată cantitate de grîŭ, care din causa umiditățiĭ și vechimiĭ, bóbele s’aŭ petrificat și lipit între ele; numaĭ când le ĭeĭ în mână și le examinezĭ maĭ de aprópe te convingĭ că este grâŭ petrificat de vremurĭ.

Aerul în peșteră este suportabil, de și mirόse a mucigaiŭ, răcoros și umed, aceia ce face ca perețiĭ galeriilor să fie imbibațĭ cu apă, așa că se pot scobi fórte ușor chiar cu degetul.

Am săpat să vĕd până la ce adâncime subsistă umeḑéla și am gasit că de la 1 metru umeḑéla începea a descresce. Mi-a fost témă să continui săpătura, ca să nu se prăbușéscă peretele întreg.

Nicĭ o urmă de viețuitóre n’am găsit în peșteră, după 12 ore de cercetare; numaĭ acele magasiĭ cu grîŭ petrificat probaŭ în de ajuns că grota a servit în timpul invaziilor de ascunḑătóre όmenilor.

Grota nu se află la mare adâncime, de óre-ce din când în cand auḑiam d’asupră-ne uruitul trăsurilor.

Panta este ușor înclinată de afară în lăuntru.”⁴

 

Este cu atât mai ciudat, cu cât tomul a fost reeditat în 2010, așadar accesibil oricui este interesat de subiect. Ce-i drept, autorul folosește denumirea veche a peșterii – peștera de la Kecege –, dar consultarea unui dicționar geografic rezolvă rapid problema de identificare.

 

Odiseea suspectă a microtoponimul La Icoane

 

De-a lungul timpului, peștera a purtat denumiri generice, împrumutând numele localității din proximitate (Peștera de la Kecege, Peștera de la Caracicola⁵, Peștera Limanu⁶), a unor elemente de geografie locală (Peştera de la Baltă⁷), sau a unor puncte semnificative prin ele însele (Peştera de la Icoane⁷).

Asupra acestei din urmă denumiri dorim să ne oprim.

În studiul din 1965, deja menționat, autorii notează: ”În trecut ea a purtat diferite numiri: Peştera de la Icoane, Peştera de la Baltă, peştera Caracicola”⁷. Din păcate nu menționează la ce perioadă din trecut se referă și nici de unde cunosc aceste informații. La pagina 22 ne este prezentată o hartă cu legenda ”Fig. 1. – Schiţa lacului Mangalia, cu amplasarea Peşterii de la Limanu (copiată din arhiva Sfatului popular din comuna Limanu)”. Pe hartă, în deplin contrast cu legenda și fără a fi clar cui aparține notația, este marcată ”Peștera La Icoane”, denumire improbabilă dacă ne raportăm  la specificul epocii. În documentele oficiale din 1955, figura deja ca ”Peștera Limanu, sau peștera de la Caracicola”⁶, după cum autorii indică la pagina 24.

 

 

Explicația cea mai probabilă este o preluare sau o interpretare neatentă a informației oferite de Orest Tafrali în ”Les Tumuli de Callatis” (1928), articol citat explicit chiar în secțiunea consecutivă a studiului (p. 24). Amintind de ”satul Caracicola, la 7 km de Callatis, la capătul lacului, unde se află o peșteră imensă. Aceasta este un adevărat labirint, cu mai multe culoare, dintre care unele au tavanul prea jos, iar altele destul de înalt”, Trafali oferă o ilustrație, o schiță expeditivă, pe care o redăm mai jos:

 

 

”«Icoanele». Nișe săpate în stâncă lângă peștera de la Caracicola. «Les icones». Niches creusées dans la roche près de la grotte de Caracicola”⁸.

Tot el detaliază:

”Non loin d’elle, sur un rocher, au bord du lac, l’on relève quelques niches, creusés par la main de l’homme, comme pour recevoir une image, ce qui explique le nom de icoane (images), que les habitants leur donnent”⁸. Nu departe de aceasta (de intrarea în peșteră, n.n.) pe o stâncă, pe malul lacului, se observă câteva nișe, scobite de mâna omului, ca pentru a primi o imagine, fapt ce explică denumirea de icoane (imagini), pe care le-o dau locuitorii.

Pentru a descrie peștera, Trafali urmează constant linia lui C.N. Ionescu, din care citează copios. Așadar se referă la Peștera de la Caracicola, semnalând ”La Icoane” doar ca reper antropic de proximitate.

De remarcat că atât din descrierea, cât și din schița acestuia, este vorba de casete săpate în stâncă, cu rolul de a adăposti icoane, nu despre niște basoreliefuri sau figuri naturale semănând a ceva.

În 1977, Boroneanț și Ciuceanu par a merge pe linia autorilor din 1965, menținând denumirea alternativă ”Peștera de la Icoane”.

În 2007, la 30 de ani diferență, Aurora Pețan semnează în Formula AS un articol tematic: ”Găuri negre ale istoriei – Peștera de la Limanu”. În cuprins apar fragmente Dintr-un interviu realizat cu Vasile Boroneanț:

 ”În tradiția locală, peștera se numește «La Icoane» sau «Peștera de la baltă». «Ce icoane erau acolo?», întreb nedumerită. «Aaa – se luminează profesorul (Vasile Boroneanț, n.n.) dintr-o dată – icoană înseamnă în limba veche «chip», «imagine». Nu e vorba de icoane în sensul creștin. Acolo erau niște chipuri din piatră, chiar la intrare (s.n.). Bolovanii de la intrare au fost sculptați, când am făcut eu cercetări se vedeau clar trăsăturile umane, ochii, nasul, gura. Acum sunt răsturnați, nu cred că se mai vede ceva. Deci erau niște capete de piatră care vegheau la intrarea în peșteră. De aceea sătenii au numit peștera «La Icoane». Figurile astea au fost făcute probabil demult, în vremea dacilor, poate ca un semn de recunoaștere pentru locul prin care se intra sub pământ, ori cine știe din ce alte motive”⁹.

”Chipurile” la care face referire nu sunt ”chiar la intrare”, ci câteva zeci de metri mai în interior.

O primă semnalare a acestui reper o găsim la M. Dumitrescu & colab., care îl consideră (singular, un chip) de dată recentă:

”Săparea labirintului a avut ca punct de plecare galeria de la intrare, al cărei aspect natural se poate urmări până la o depărtare de 40 m (s.n.), unde se găseşte un bloc de calcar pe suprafaţa căruia este sculptat rudimentar un cap de om. Despre acest bloc sculptat nu se pomeneşte nimic în lucrările anterioare, de unde rezultă că sculptura este mai recentă”¹⁰.

Sunt urmați de Boroneanț și Ciuceanu:

”Între acestea (se referă la incizii, n.n.), categoria primă care intră în discuţie este aceea prezentată de un bloc de piatră aflat în galeria nr. 1, la aproximativ 35 m de intrare (s.n.), pe care la prima noastră explorare am observat, fiind acoperit cu un strat gros de praf, 3 figuri umane. Este foarte posibil ca aceste figuri să nu fi fost observabile pînă la deblocarea peşterii de către militari (?!, n.n) când probabil blocul a fost întors pe partea cu figurile şi de aceea nu a fost semnalat de către C.N. Ionescu şi O. Tafrali. În legătură cu acestea poate fi pusă, cum fac unii bătrâni din comună, denumirea de Peştera de la Icoane. Aceste figuri sunt incizate larg şi profund în conturul unui cerc pe care se disting clar nasul, ochii, gura, şi fruntea în genul basoreliefurilor. Un vizitator al peşterii a distrus aceste figuri cu barda”¹¹.

La data realizării interviului, Boroneanț, născut în 1930, avea 77 de ani. Memoria pare să-i joace feste și ne grăbim să adăugăm că este perfect scuzabil. Avem două realități distincte, despărțite nu numai tipologic, ci și spațial: ”Icoanele” descrise de Tafrali sunt nișe săpate într-o stâncă la exterior și lângă peșteră, în timp ce figurile antropomorfe semnalate de Boroneanț se află pe un bloc de calcar situat la aproximativ 35-40 m în interiorul galeriei. Nu este clar de ce, în 1977, Boroneanț și Ciuceanu s-au aventurat în interpretări improbabile, de vreme ce Trafali descrie, scriptic și vizual, punctul La Icoane, într-un alt loc și sub un aspect diferit. Construcția lexicală ”Peștera de la Icoane”, îl indică ca punct de relaționare exterior și reper de orientare. Altfel ar fi fost, eventual, ”Peștera cu icoane”.

Cert este că după alterarea din ’77, Boroneanț operează o alta, în ’07. Iar dacă Revista Muzeelor și Monumentelor. Monumente Istorice și de Artă era destinată îndeosebi specialiștilor, având prin urmare o circulație relativ restrânsă, Formula AS este un periodic de largă circulație, adresat publicului larg. Beneficiind de vizibilitatea Aurorei Pețan (pe atunci celebră ca amazoancă a Tăblițelor ”de la Sinaia”, pe seama cărora și-a clădit popularitatea efemeră) și prestigiul incontestabil al arheologului prof. Vasile Boroneanț, mutația din 2007 a devenit canon, fiind masiv preluată de mass-media și devenită un ”adevăr” validat prin repetiție.

Doar două exemple, provenite de la principala televiziune de știri și, la acea vreme, cel mai circulat periodic din România:

”Peștera Limanu este cunoscută şi sub alte nume (…) sau la Icoane – datorită prezenței unor chipuri sculptate în piatră care păzeau odinioară intrarea”¹².

”Chipurile din piatră care se pot vedea la intrare au făcut ca peştera să primească şi denumirea de “La Icoane”, figuri care se presupune că ar fi fost scrijelite în piatră pentru locul prin care se intră în pământ”¹³.

Observația lui Trafali s-a transformat substanțial în timp. În mai puțin de un secol, nișele de lângă peșteră, adăpostind icoane fără doar și poate creștine, au devenit chipuri dacice care îi păzeau intrarea. Este o mică, dar instructivă lecție despre felul în care se fabrică ”tradiția”.

***

În prima parte a anului 2026, am fost la Limanu împreună cu prof. dr. Mihai Popescu, pentru a lămuri pe teren problema ridicată mai sus. Cei 4-5 bătrâni chestionați nu au știut să indice unde s-ar afla acest La Icoane, părând a construi pe loc vagi frânturi de informații, doar pentru a nu recunoaște că habar n-au despre ce este vorba. Nici cei câțiva specialiști în istoria și cultura Dobrogei, spre care am fost îndrumați cu amabilitate de dl. Ionuț Druche, nu au putut aduce lămuriri. La fel ca și cei 2-3 speologi recunoscuți și indicați ca excelenți cunoscători ai peșterii Limanu.

În căutatea de teren, urmând schița și indicațiile lui Trafali, n-am reușit să găsim nimic semnificativ.

Am făcut tot ce se putea face.

 

Note ¹Sintagma ”primu-n timp” este ideea și obsesia lui Geo Stroe, președintele ADR. Deși poate fi explicată superficial prin trimiteri protocroniste, noi îi bănuim resorturi psihanalitice, a căror origine o trecem sub tăcere, din pudoare exagerată; ²Vasile Boroneanț, Radu Ciuceanu, în ”Cercetări arheologice din Peștera de la Limanu, județul Constanța” (RMM-MIA, nr. 2/1977), afirmă eronat că: ”Prima cercetare de caracter parțial a făcut-o dr. C.N. Ionescu, conferențiar la Universitatea din Iași, în anul 1916…” (p. 49); ³O interesantă biografie este semnată de Aurelia Lăpușan în Ziua de Constanța (06.12.2004; aici); ⁴Căpitan M.D. Ionescu, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, AG Socec, București, 1904, cap. V. Grotele, pp. 85-6; ⁵C.N. Ionescu, La Grotte de Caracicola, Annales scientifiques de l’Université de Jassy, tom XIII, fasc. 3-4, pp. 474-478; ⁶Lista Monumentelor de cultură de pe teritoriul R.P.R (Academia Republicii Populare Romîne, 1955), secțiunea Monumente de arheologie, Regiunea Constanța, poziția 37; ⁷Margareta Dumitrescu, Tr. Orghidan, Jana Tanasachi, M. Georgescu, ”Contribuții la studiul monografic al Peșterii de la Limanu”, în Lucrările Institutului de speologie ”Emil Racoviță”, tom IV/1965, p. 21; ⁸O. Tafrali, ”Les Tumuli de Callatis”, în Arta şi Arheologia, an I, fasc. 2, 1928, p. 51; ⁹Aurora Pețan, ”Găuri negre ale istoriei – Peștera de la Limanu”, în Formula AS,  nr. 793/2007 (aici); ¹⁰M. Dumitrescu & all, p. 30; ¹¹Boroneanț, Ciuceanu, pp. 55-56; ¹²Claudia Popovici, ”Misteriosul oraş subteran din România, un adevărat labirint prin timp care merită vizitat”, pe antena3.ro, 06.05.2022 (aici); ¹³Petre Dobrescu, ”Singurul oraș subteran din România. Se spune că mulți dintre cei care au pășit nu s-au mai întors”, pe libertatea.ro, 28.08.2017 (aici).