Tăblițele ”de la Sinaia”

Ionescu prin chiar cuvintele lui

S-a afirmat că în problema Tăblițelor de la SInaia lipsesc documentele de arhivă. Fals! Trebuie doar să vrei și să știi unde și cum să le cauți.

Spre sfârșitul lunii aprilie 1978, Mihai Pavel Dogaru, angajat ISISP delegat să cerceteze problema Tăblițelor de la Sinaia, realizează o convorbire înregistrată cu inginerul V.Al. Ionescu. Până în prezent este singura mărturie¹ la prima mână a legendelor colportate de sinăian (originalul a fost autentificat în data de 12.05.1978, prin semnătură olografă).

Transcrierea, împreună cu alte materiale conexe, a fost identificată de noi la Arhivele Naționale Istorice în aprilie 2021:

”Relatările Ing. silvic Ionescu Alexandru (sic!) în legătură cu cele

două ”tăblițe” cu scriere veche aflate la mînăstirea Sinaia.

Relatările au fost înregistrate pe bandă de magnetofon

Mă numesc lonescu Alexandru. Sînt un bătrîn de 99 de ani, născut în 1878 decembrie, 30 spre 31 stil vechi, într-o vineri spre sîmbătă. În stilul nou 1879 ianuarie 11 spre 12. În viața mea, ca profesie, am fost inginer silvic. Am început meseria de la vîrsta de 22 de ani, cînd am venit pentru prima dată în Sinaia. Aceasta a fost în anul 1899. Am lucrat la început la Eforia Spitalelor Civile care era și proprietara domeniilor de aici de la Sinaia – domenii care se întindeau de la Valea Peleșului, Muntele Piatra Arsă, Furnica, pînă la Vîrful cu Dor, locul unde se găsesc multe, multe monumente megalitice. Ca inginer silvic mi-a plăcut viața de teren, viața de pădure și așa în permanență am fost în legătură cu natura deosebit de frumoasă a munților noștri. Lucrînd la Sinaia, am păstrat o legătură permanentă cu starețul de la Mănăstirea Sinaia, ca inginerul silvic Simion Pop, San Georgean Iosif, oare era mai bătrîn și mai vechi în acea regiune. Eram tînăr pe vremea aceea și cu ei am discutat multe lucruri despre munții noștri. Prima excursie pe munți am făcut-o în 1900, în luna iulie, cînd am ajuns la Babele, la Sfinx și la Omul; de acolo pe Valea Ialomiței în jos și prin împrejurimi, către Mălăești, Țigănești, Diham; către Bucșoaiele noastre de pe aici, încărcate de legende. M-au preocupat mult legendele minunate ale regiunii, pe oare le aflam confirmate și de la ciobani. Le știam eu mai dinainte de prin cărți și din unele publicații, și mare îmi era bucuria cînd le confirmau ciobanii [f. 1] bătrîni pe care-i întîlneam adesea pe la stînele din munți. De la ei am aflat că aceste monumente impresionante, numite Babele, numite Sfinxul sau Omul, simbolizau un puternic Om venit pe pămînt din timpuri imemorabile. M-a interesat foarte mult și Muzeul Mănăstirii Sinaia unde am găsit vechi copii, în plumb, cu inscripții antice care au fost descoperite în multe locuri din țară și chiar prin părțile astea. De obicei aceste plăci pe care le-ați văzut și dv. în muzeu, la noi, sînt toate numai replici rămase de la cei care au posedat originalele. Legenda spune, și mi-a fost confirmată de foștii primari ai orașului Sinaia, că aceste tăblițe cu străvechea scriere dacică, au fost dintr-un metal prețios – aur, dar care au ajuns, din ordin, în mîinile fostului rege de pe vremea aceea, Carol I, care le-a copiat prin mijloacele ce le avea la Sinaia, cu sprijinul lui Ilie Costinescu – fabricant.

Aurul din tăblițe a fost mai apoi transformat în monede care mi-au fost arătate de către fostul primar, Gheorghe Mateescu, care era în legătură prietenească cu Carol și mai tîrziu cu Ferdinand, cărora le făcea diferite servicii. El se ocupa în special de topirea plăcuțelor de aur și de baterea monezilor, predate apoi regelui care le folosea pentru construirea castelului Peleș. El îmi spunea că în munți se găsea aur în diferite locuri și că, din vechime în părțile Sinaiei se culegea aurul și din pămînt. Legenda spunea că era aici o bătrînă, fosta zeiță Maia, care avea minerii ei pe care îi trimetea în toate părțile muntoase să adune aur. Interesant este că atunci cînd au început să fie descoperite astfel de tăblițe de aur, regele Carol I se interesa personal de ele. N-aveam aur în Vechiul Regat, aurul era în Ardeal și-l exploatau pe întrecute austriecii și ungurii. El, Carol voia să aibă și el aurul lui în cantități tot mai mari pentru a bate monedă de aur, ceea ce s-a și întîmplat mai tîrziu după 1880. Atunci, pe vremea aceea, se [f. 2] se construia mereu la Castelul Peleș. Se spune că această construc­ție era sortită să fie revăzută și adăugită în fiecare an, căci era o credință că în anul cînd încetează construcția castelului moare constructorul. Si atunci, în fiecare vară din vremea aceea se ocupa cu construcția. La castel a lucrat și socrul meu, Nicolae Costișel, ardelean din părțile moților. Asta era prin 1868-70. A trecut din Ardeal și a lucrat în Sinaia pînă în 1895. În tot acest timp, aceste piese scrise într-un alfabet curios pe tăblițele de aur nu au reținut atenția specialiștilor, iar după copierea lor în plumb, au fost date complet uitării. Nu-mi mai amintesc cum de au rămas numai două bucăți la mănăstirea din Sinaia, uitate și acelea ani și ani de zile. Pentru prima dată le-am văzut în 1901; erau în număr de două la noi în Sinaia, pe care, copiindu-le, Carol le-a dat în păstrare starețului care le-a băgat în muzeul mănăstirii.

Se spune, că aceste «tăblițe» au fost păstrate multă vreme în Peștera Sf. Ana din apropiere și că un călugăr de acolo le-ar fi adus la Mănăstire. La Stînca Sfînta Ana se găsesc și numeroase inscripții rămase de la călugării care au locuit acolo zeci de ani. Între altele un călugăr Inocenție pe nume, a locuit acolo multă vreme și avea legături cu politicianii de pe timpul acela. Aici, la Sfînta Ana, întîmplător am descoperit și eu unul din așa zisele monumente megalitice, acela pe care l-ați fotografiat Dv. care simboliza patroana acestui lăcaș de închinăciune Sfînta Ana, care provine prin creștinism de la zeița Maia care a rămas patroana întregii regiuni.

Mai tîrziu, prin 1942-43, au mai venit niște cucoane, călugărițe ca să zic așa, care se ocupau cu religia și au vrut să facă și ele un fel de adăpost, un fel de schit. Au cerut de la Eforie teren, li s-a dat, dar li s-a dat tocmai pe lângă Cota 1400 lîngă o stîncă cu platformă și ele au vrut să construiască un schit în amintirea acestor legende care circulau pe la noi. [f. 3]

Aceste legende, după cîte îmi amintesc, se găsesc publicate la Brașov în editura Chiurcu, într-o carte veche din 1883. Se bănuiește că sînt publicate de regina Elisabeta, fosta soție a regelui Carol, culese de aici și transmise în scris. Altarele de cult din munți, acele zise Babe, s-au descoperit mai tîrziu propriu-zis; am luat cunoștință despre ele în public mai tîrziu. Regina Elisabeta s-a ocupat în special de legenda ciobanului Nicolae Chirioș, care se găsește pe muntele Vîrful cu Dor, pe Platou, unde se bănuiește că ar fi și un dolmen care a servit de masă și de colibă ciobanului Nicolae, care, îndrăgostit și el de o fată de baci a pus rămășag că stă o iarnă întreagă în munte numai să se căsătorească cu fata iubită. Primul monument este acel adăpost al ciobanului Chirioș. De acolo se înșiră în continuare Piatra Arsă, la Babele, unde sînt mai multe puncte. De acolo se trece la Sfinx, se trece la Leu, la Sfinxul Pui de Leu, apoi la monumentul mare al Matriarhului decapitat; apoi la Coștila și la Omu. La Omu, e cel mai mare monument care se găsește și de acolo începe o serie de 11 alte monumente pe Valea Ialomiței, în jos, pînă la Peșteră, pînă la izvoare. În toată această regiune, Bucegii posedă amintiri megalitice care se bănuiește că sînt făcute de mîna omului de atunci, apropiate ca figură, și poziție. Cu timpul, au fost deteriorate de zăpezi, ploi și de vînturi. Asemenea monumente megalitice se mai găsesc și în Ciucaș, la izvoarele Buzăului, Bratoșa, Predeluș, Cheia, la Piatra Craiului, unde este iarăși un monument cu chip de om, interesant și care simbolizează venirea zeului Prometeu pe pămînt, aducînd focul oamenilor. Monumente foarte interesante, cu chip de om, se mai găsesc și la Bucșoiu, în Caraiman, pe locuri foarte greu accesibile.

Aceste impresionante construcții megalitice, făcute din timpuri preistorice de mîna omului, m-au făcut să mă gîndesc mult la [f. 4] faptul că vechimea poporului nostru, a strămoșilor noștri, trebuie căutată, și asta este datoria specialiștilor – cu multe mii de ani în urmă, poate 6000 – 7000 de ani, cel puțin. Pornind de la aceste uriașe figuri omenești din munți, am făcut o legătură și cu cele două tăblițe de la Sinaia.

Prin 1900-1901 m-am dus la starețul Serafim Georgescu, un om foarte cumsecade și un bun patriot, cerîndu-i să-mi împrumute și mie aceste tăblițe cu scriere foarte veche asupra cărora mi-am îndreptat atenția, pe care le-am copiat și am căutat să le aflu taina, scrisul și inscripțiile lor. Este, după a mea părere,vorba despre o străveche scriere daco-getică cu o îmbinare a desenelor simboluri pictografice, și mai ales cu figuri care se par să fie ale unor conducători de-ai noștri din vechime; și cînd spun aceasta, mă gîndesc în special la Dromihete – unul din vestiții regi geți din secolul III î.e.n. Mi s-a părut curios că tăblițele erau scrise într-un alfabet cu totul aparte. Nu era nici latin, nici grec clasic, dar semnele se asemănau și cu cele grecești și cu o parte din cele latine. De aici am plecat eu cu descifrarea. Am vrut să știu care-i originea lor. Printre altele m-a interesat foarte mult că am găsit pe una din ele cuvîntul DROM?XOO = DROMIHETE iar pe alta, aflată pe atunci la Muzeul de Antichități, era numele conducătorului dac BOEREBISTA. Și ceva mai mult, aceasta avea gravat și arborele genealogic al lui BOEREBISTA, cele șase scări ascendente și alte șase scări descendente – bineînțeles cu numirile respective ale epocii de atunci. Epoca lui Dromihete, după anul 300 î.e.n. era cifrată prin ARMOZA DAV, (cetatea ARMOZA). Foarte interesant: Noi nu am cunoscut pînă acum o cetate ou numele acesta. DIO SABELIO – o altă inscripție din tăblițe – poate semnifica existența unui zeu Dio rămas de la înaintași probabil, dar despre care, din păcate, nu cunoaștem nimic pînă în prezent. Și-ar face o frumoasă datorie [f. 5] istoricii noștri vîrstnici și tineri dacă ar clarifica aceste lucruri deosebit de importante ca atestare documentară a scrierii străvechi, a istoriei poporului nostru. Desigur, pentru aceasta se cere timp, pasiune, renunțarea la formule învechite de interpretare care pot fi neconforme cu adevărul și chiar păgubitoare.

A mai fost găsită, după cîte am auzit, la Sarmisegetuza – cetate dacă – o efigie în metal. Eu nu am văzut-o dar mi-au povestit bătrînii, pe cînd eu eram tînăr, – efigie care avea imprimat chipul unui cal mare, cu mulți oameni în jur și cu numeroase ziduri dărîmate. Legenda spune că aceasta reprezenta TROIA și dacii erau atenționați să ferească cetatea de pericolul unui CAL TROIAN. În legătură cu această efigie am făcut legătura cu tăblița de formă rotundă care, după părerea mea este o scrisoare foarte importantă – cu aversul în limba băștinașilor, a dacilor, și cu figura unui conducător dac, adresată unui alt conducător cu chipul și textul în limba lui, a cărei descifrare nu a fost posibilă pînă în prezent, dar că scrierea, mi se pare deosebit de interesantă. Revenind la prima tăbliță – dreptunghiulară întîlnim încă o inscripție interesantă: SOSERINA GLOTO ARMOZA-DAV. Eu consider că, descifrat ar însemna poporul, tribul local, SOSERIN din cetatea ARMOZA-DAV. Sub cele două cogaionoane (delta) care se află în jurul figurii lui DROMIXO = DROMIHETE, se află insoripția PATER ceea ce înseamnă STĂPÎN, PĂRINTE, CONDUCĂTOR.

Din pictografia tăbliței dreptunghiulare, se poate observa limpede un sanctuar cu urnă de incinerare, iar pe frontonul piedestalului se poate citi inscripția SARMOGATO-DAV = din cetatea SARMOGATA.

În stînga, probabil cetatea cu lăcașul de cult, oferă imaginea foarte clară a unui cal, probabil, cum am mai spus ”feriți-vă de pericolul «Calului Troian»”. Jos la baza «tăbliței» am găsit (este [f. 6] adevărat puțin cam greu) cuvîntul SARMITIOZA – probabil tot un nume de cetate. Lucru posibil, deoarece în Dacia existau puternice așezări construite cu mii de ani în urmă.

În urmă cu cîțiva ani i-am dat și lui I.C. Drăgan copii de pe aceste scrieri, pe care le-a apreciat ca fiind deosebit de interesante și probabil că încearcă și el descifrarea lor. În legătură cu aceste «tăblițe» vreau să spun că nu este vorba numai de acestea. Ele au fost descoperite mult mai multe. După cîte am auzit, peste 60 de bucăți. Este interesantă pentru noi aria lor de raspîndire. Au fost descoperite în Țara Moților, Hațeg, Muntele Țarcu, Sarmisegetuza, Grădiștea, în Maramureș, în jurul Muntelui Godeanu, la Fetești în zona Borcea, la Tărtăria. În legătură cu tăblițele de la Fetești îmi amintesc exact cum s-au petrecut lucrurile. În 1939 am făcut parte dintr-o echipă de ingineri și cînd a venit o inundație, ca urmare a creșterii apelor Dunării, a distrus un tumul (vechi mormînt al unui conducător dac). Acolo am găsit foarte multe rămășițe arheologice, inclusiv 12 plăci metalice scrise. Trebuie spus că nu toate plăcile erau de aur. Din încercarea sumară de descifrare, am observat nume de conducători de cetăți și multe cuvinte pe care nu le-am înțeles. Materialul a fost repede luat (ce a mai putut fi salvat) și, după cîte mi s-a spus atunci, a fost dus la Muzeul de antichități din București. Multe dintre plăcile aflate la acest muzeu au zăcut – după auzite – într-o pivniță fără ca cineva să se ocupe de ele. Ba mai mult au fost declarate de unii istorici mai comozi ca fiind falsuri, plastografieri, iar un muzeolog, vrînd probabil să nu-l mai inaomodeze, – a dat o bună parte din ele la topit fără nici un pic de jenă sau responsabilitate. Printre cei care le declarau falsuri se numără și Nicolaescu Plopșor. [f. 7]

Într-o discuție cu Pipidi, care avea o astfel de «tăbliță» mi-a spus că nu se pricepe la descifrare, el fiind numai elenist. Avea și copii fotografice. Eu i-am spus că după părerea mea, atît «tăblița» de la el cît și cele două de la Sinaia, pe care i le-am dat în copie, sînt scrise într-un alfabet preroman și pregrecesc și cred, nefiind specialist, că poate fi vorba de o scriere pelasgă, veche de 5-6000 de ani. Pe una din plăci, cea rotundă, pe revers, poate fi și un alfabet egiptean – nu cunosc și sînt curios să aflu răspuns de la egiptologi.

Mai este interesant de știut că nu s-au tras copii după toate tăblițele de aur. Pe Carol nu-l interesau istoria străveche a poporului nostru, mai ales că era străin de țara noastră. Eu sînt convins că dacii, cu siguranță au avut scrierea lor. Nu se poate concepe altfel. De fapt, în plăcuțe sînt multe cuvinte care se aseamănă cu ale noastre din limba română. Nu trebuie să fim negativiști ci să ne aplecăm cu răspundere asupra lor. De altfel vreau să vă spun că asemenea scrieri, cu o vechime de multe mii de ani înaintea erei noastre, am întîlnit și pe unele stînci din munții noștri, ca de pildă pe Muntele Diham. În Bucșoiu de asemenea, pe o stîncă uriașă se găsesc multe litere de felul celor din plăcuțe. În apropiere de cabana Mălăești, pe poteca ce duce de la Mălăești la Diham, pe o stîncă izolată se găsesc o mulțime de inscripții, un fel de inițiale nu cuvinte întregi. Poate că aceste inițiale să fi fost cuvinte magice, de cult. Aceste scrieri pot avea o vechime poate de 3-4000 de ani î.e.n. Scrieri dacice s-au găsit și pe zidurile cetății Sarmisegetuza.

Este interesant de știut oă unii răuvoitori au avut interesul să considere această zonă loc gol, fără locuitori băștinași care aveau o bogată și străveche cultură a lor. Ei susțin că la venirea ungurilor era loc gol în Transilvania și l-au ocupat ei, [f. 8] iar noi am fi niște venetici de pe undeva din Balcani care am cerut «găzduire» de la ei. Este rușinos un asemenea mod de a pune problema care infirmă total realitatea. Sînt prea multe mărturii ale străvechimii existenței noastre, acasă la noi în Transilvania, pentru a îngădui cuiva asemenea aberații. Dar cine au fost domnitorii români care au opus o îndîrjită rezistență dacă nu localnicii Menumorut, Glad și Gelu și peste care cotropitorii au trecut foarte greu? Revenind la plăci, vreau să spun că am cunoscut pe studentul Vlad Manoliu Furnică – funcționar la Institutul de arheologie care mi-a spus că a găsit un depozit întreg de plăci în pivniță, zeci și zeci de bucăți dar numai în plumb. A luat și el 5-6 bucăți pentru descifrare, nu știu ce a mai făcut cu descifrarea lor. El poate fi găsit la București la Institutul de fizică, care avea sediul pe lîngă Academia Militară. Mai cunoaște despre existența acestor plăci Ștefan Țovaru care lucrează la Spitalul Viting din București. Toți susțineau că sînt documente cu scrieri reale, în alfabetul pelasg pe care-l foloseau în vorbire și scriere dacii vechi. A fost mi se pare o perioadă cînd a fost interzisă circulația acestor plăci. Noi sîntem tributarii acestor lipsuri ale istoriei noastre. În primul rînd trebuie spus că noi, arheologi buni nu am avut. Este neplăcut dar trebuie spus că mai degrabă s-au ocupat de monumentele și inscripțiile decice vechi, străvechi, de hieroglifele de pe stînci unii străini, în loc să facem noi treaba aceasta.

Îmi amintesc că prin 1948, a venit la noi Daniel Ruzo din Peru pe care l-am însoțit în munți, la monumentele megalitice și la inscripțiile de pe stînci. El a făcut un studiu foarte amănunțit, a cartografiat, fotografiat și filmat la aceste străvechi așezăminte de cultură. Arătîndu-i piesele de plumb de la Sinaia, le-a apreciat adevărate și foarte importante. I-am dat și lui cîte o copie. Poate le descifrează străinii dacă noi nu ne pricepem. [f. 9]

Doresc să mai spun că pe Muntele Godeanu s-ar găsi o ruină, un templu de cult străvechi, care ar avea de asemenea inscripții vechi. În bucla care ocolește Cerna și trece spre Retezat cred că ar fi un centru preistoric necercetat.

Eu am fost, o perioadă șeful Ocolului silvia Tismana, (Gorj), m-am dus acolo pe Cerna spre Retezat și am găsit Grădinile lui Iovan Iorgovan de unde se trage legenda lui Iovan Iorgovan, locuri necercetate încă.

Cîteva cuvinte despre Badea Cîrțan pe care l-am cunoscut personal

Plecînd de la Diham și mergînd pe brîul muntelui și ocolind pe lîngă stînci foarte interesante se cobora la Mălăiești. Acolo era un punct pe unde Badea Cîrțan ducea cărțile spre Ardeal și trecea pe la Casa Băncii Naționale de la Diham, la cele Șapte izvoare, cum se zice, și prin pădure le ducea în spinare, cu desagile și le trecea frontiera la un loc numit Valea Rea, unde nu prea erau jandarmi unguri, că-l urmăreau. Mergînd mereu peste munți și ducînd cărți la frații săi în Ardeal, la Cîrța, la Cîrțișoara prin părțile Făgărașului a trecut într-o iarnă munții, l-a prins o avalanșă la Valea Rea, care la ținut trei zile. El s-a chinuit sub zăpada avalanșei și a scăpat cu ultimele puteri care îl mai ajutau și a venit la prințesa Cantacuzino, la Zamora, aici în Poiana Țapului și mai era o doamnă Lahovari – soția unui diplomat – care l-au îngrijit dar n-a mai putut scăpa; a căpătat o pneumonie gravă, și a decedat. L-am înmormîntat aici, în cimitirul din Sinaia prin bunăvoința prințesei Cantacuzino, soția lui Gheorghe Cantacuzino și a doamnei Lahovari. El a lucrat mult cu Take Ionescu care îi furniza cărți, îi dădea cărți și bani să ducă la ardeleni și el trecea pe Valea [f. 10] Cerbului pe la Diham, pe la Gura Dihamului, apoi pe la Pichetul Roșu – așa se cheamă punctul acela – și apoi se strecura prin Valea Rea, lua Brîna Caprelor de pe Muntele Bucșoiu. Pe acolo trecea Badea Cîrțan ocolind, fie către Șaua, fie către Mălăiești la Brîna Caprelor, și de acolo trecea în Țigănești, Zelicani și din Zelicani ajungea în Bran, la Bran erau numai români. Se zice că denumirea de Bran era Braniște, un teren mare de vînătoare romanesc vechi, străvechi care făcea legătura cu Piatra Craiului, care era probabil proprietate austro-ungară. Bănuiesc că denumirea de Bran se trage de la un vechi zeu al regiunii Uranuos, și că de la Uran a rămas Bran, cu toate părțile Moeciu de Sus și Moeciu de Jos, cu Poarta etc. Badea Cîrțan mergea foarte des în Ardeal, mergea la familie, familia lui era în Ardeal, și Badea Cîrțan le ducea întotdeauna cărți, abecedare căpătate de pe la copiii de școală etc. Le ducea și cărți de istorie foarte multe cărți de istorie ca să le întreție vie flacăra neamului – ca să zic așa. Și le căra în spinare ca vai de el din stînă în stînă. Cunoaștea toate stînele și mergea prin Mălăiești, Țigănești, Bran, Velican, Piatra Craiului, de la Piatra Craiului ajungea pînă sub munții Făgăraș și de acolo era imediat în Valea Oltului la Cîrța, Cîrțișoara. Se stabilise aici în Poiana Țapului, iar în Sinaia avea o cunoștință, un oarecare Gătej, la care găzduia întotdeauna cînd lua cărți de la Take Ionescu. Take Ionesou i-a făcut potecă, așa zisa potecă «Take Ionescu» de la Mălăiești, Pichetul Roșu, ca să aibă el drum de trecere mai ușor pe potecă pe curba denivelată care face legătura de la Pichetul Roșu la Cabana Izvoarele și de acolo cu sarcina grea în spinare, cu samarul, mergea pînă la frontieră, mergea ilegal. Elș a folosit mereu expresia «Vama Cucului». El aștepta unirea, aștepta unirea Ardealului cu Țara Românească. El era bun prieten cu socru-meu. Are un mormînt frumos în cimitir în afara orașului, acolo la Izvoul Rece, chiar [f. 11] în al doilea rînd de lîngă bisericuță și copiii îl îngrijesc, se duc cu flori.

Se interesează foarte mult de aceste plăcuțe și de megaliții din regiune, de aici, arhitecta Silvia Păun care locuiește pe str. Schitu Măgureanu nr. 12, în București și care are o colecție foarte interesantă de monede vechi și de statuiete. Ea s-a preocupat de descoperirea urmelor străvechi ale voevozilor noștri. La Cetățeni s-au găsit urme foarte interesante descoperite și fotografiate de ea. Îl cunoaște personal pe I.C. Drăgan, pe av. Moldovan. Ea lucrează la IPROSIM ? cu arhitectul Machedon. Părerea dînsei despre plăci este că sînt valabile; nu cred că a publicat nici o placă, chiar era în ceartă cu Moldoveanu și cu mine că nu vreau să i le dau ei să le studieze. Eu i-am spus lui Moldovanu să i le dea. Av. Moldovanu ar avea cam cinci-șase plăci și sînt primite, două de la mine, acestea de la Sinaia. Restul, obținute prin studenți. Acum, nu aveam pretenții să rămîie în aur, fiindcă aurul se caută și astea erau mai interesante, mai ales că fiecare din ele are cîte un nume istoric de conducător. Asta e părerea mea, că fiecare placă din cîte am văzut eu, avea cîte un nume de conducător vechi, de cetate și denumire de popor care iarăși este foarte interesant. Trebuie să le dibuim acuma. Eu am văzut 15 «tăblițe». Pe toate m-am uitat dar superficial. Mă interesa în special numele de orașe, de popoare și numele de zei – asta era legătura care voiam s-o fac. Fiecare domnitor (Dromihete și Burebista) era legat de cîte un zeu. E singura dată cînd pe o placă ca asta am găsit scris Dio Sabelio. Deci, pentru prima dată am luat cunoștință de aceste tăblițe în Muzeal Mănăstirii, unde le-am găsit în dulăpiorul respectiv și m-am rugat de starețul Serafim Georgescu să mi le împrumute ca să fac niște copii. Asta în anul 1924. Mai tîrziu le-am cerut pentru copiat. (Ce v-a reținut atenția la tăblițele acestea?) [f. 12] Așa, un spirit de arheolog amator – ca să zic așa. M-am dus la părintele stareț – un om foarte cumsecade, un venerabil bătrîn de 96 de ani și i-am spus: – uite ce aș vrea: să le daa lai Arghir să-mi facă niște copii după ele. Da domnule vi le dau oricînd. Probabil, călugărul care le-a adus a crezut că poate e vorba de un text de cult. Sau poate, s-o fi gîndit și el la pelasgi, la scrierea pelasgă. Era prea posibil, să fi fost aduse din regiunea Sarmisegetuzei – cum mai spune legenda – să fi fost de aur, mai ales că prin părțile Sarmisegetuzei, pe acolo pe la Grădiște, s-ar fi găsit foarte mult aur, s-au găsit și mii de monede vechi, vechi de tot. De aceea bănuiesc că regele Carol a tras o replică de plumb iar aurul i-a rămas lui să-și facă castelul. Aceasta o mai știu – cum am mai spus – de la primarul Mateescu, care l-a cunoscut pe Carol I, pe Ferdinand, cu care era chiar prieten.

În nici un caz plăcile nu sînt artificiale, sînt realități istorice asupra cărora specialiștii ar trebui să se aplece cu mai multă grijă și răspundere. Să restabilească adevărul.

Ing. Vasile Al. Ionescu

12.V.1978

24.IV.1978

3 ex./ds”².

¹În lucrare ne vom referi la acest material sub forma simplificată ”Mărturia V.A.I.”; ²SANIC, Fond ISISP, Momente din istoria poporului român, 3550 (XIII)/u.a 1-18, f. 2-14.