Slătioara (s, C. Stulpicani)

 ”(…) într-o pădure surdă, în pădure la Slătioara, unde nu s-aude nici cucoş cântând, nici cal nechezând, nici ciobani chiuind, nici clopote trăgând, ci numa şărchi sâsâind şi urşi mormaind şi (…)” Pădure bătrână, neumblată, depărtată de lume, pădure spre care nu răzbate și prin care nu străbate zgomotul vieții omenești. Din această cauză pădurea este numită ”surdă”.

Tânăra din legendă este trimisă de doftoroaie pe tărâmul magic al pădurii surde să culeagă buruieni de vrajă, să-și facă de dragoste. Și tocmai un astfel de loc al întretăierii dintre lumi și realități este Rezervația naturală ”Codrii seculari Slătioara”, unicat în România, pădure de rășinoase cu ”molizi de 300-400 de ani”, în care arborii ”mor în picioare”.