În 1942, la vârsta de zece ani, am primit Premiu Întâi Provincial la Ludi Juveniles (un concurs voluntar-obligatoriu pentru tinerii fasciști italieni, adică pentru toți tinerii italieni). Am elaborat cu măiestrie retorică pe tema ”Trebuie să murim pentru gloria lui Mussolini și destinul nemuritor al Italiei?”. Răspunsul meu a fost afirmativ. Eram un băiat deștept.
Am petrecut doi dintre primii mei ani printre SS-iști, fasciști, republicani și partizani care trăgeau unii în alții, și am învățat cum să mă feresc de gloanțe. A fost un bun exercițiu.
În aprilie 1945, partizanii au preluat controlul la Milano. Două zile mai târziu au ajuns și în orășelul unde locuiam atunci. A fost un moment de bucurie. Piața centrală era plină de oameni care cântau și fluturau steaguri, strigând cu voce tare după Mimo, liderul partizan din zonă. Fost mareșal al Carabinierilor, Mimo se alăturase susținătorilor generalului Badoglio, succesorul lui Mussolini, și își pierduse un picior într-una din primele ciocniri cu forțele rămase loiale lui Mussolini. Mimo a apărut pe balconul primăriei, palid, sprijinit în cârjă, și cu o mână a încercat să liniștească mulțimea. Așteptam discursul lui cu înfrigurare, pentru că întreaga mea copilărie fusese marcată de marile discursuri istorice ale lui Mussolini, ale căror cele mai importante pasaje le învățam pe de rost la școală. Liniște. Mimo a vorbit cu o voce răgușită, abia audibilă. A spus: ”Cetățeni, prieteni. După atâtea jertfe dureroase… iată-ne. Glorie celor căzuți pentru libertate”. Și atât. A intrat înapoi. Mulțimea a izbucnit în urale, partizanii și-au ridicat armele și au tras salve de sărbătoare. Noi, copiii, ne-am repezit să strângem cartușele goale, obiecte prețioase, dar eu învățasem și că libertatea cuvântului înseamnă libertate față de retorică.
Câteva zile mai târziu am văzut primii soldați americani. Erau afro-americani. Primul yankeu pe care l-am întâlnit a fost un bărbat de culoare, Joseph, care m-a introdus în minunata lume a lui Dick Tracy și Li’l Abner. Benzile lui desenate erau viu colorate și miroseau frumos.
Unul dintre ofițeri (Maior sau Căpitan Muddy) era găzduit în vila unei familii ale cărei două fiice îmi erau colege de școală. L-am întâlnit în grădina lor, unde câteva doamne, adunate în jurul Căpitanului Muddy, vorbeau o franceză ezitantă. Și Căpitanul Muddy știa ceva franceză. Prima mea imagine a eliberatorilor americani a fost, așadar – după atâția palizi în cămăși negre – cea a unui bărbat de culoare cultivat, într-o uniformă galben-verzuie, spunând: ”Oui, merci beaucoup, Madame, moi aussi j’aime le champagne…”. Din păcate, nu era niciun strop de șampanie, dar Căpitanul Muddy mi-a dat prima mea gumă Wrigley’s Spearmint și am început să mestec toată ziua. Noaptea o puneam într-un pahar cu apă, ca să fie proaspătă pentru a doua zi.
În mai am aflat că războiul s-a sfârșit. Pacea mi-a dat o senzație ciudată. Mi se spusese că starea de război permanent era condiția firească pentru un tânăr italian. În lunile ce au urmat, am descoperit că Rezistența nu fusese doar un fenomen local, ci unul european. Am învățat cuvinte noi, palpitante, precum réseau, maquis, armée secrète, Rote Kapelle, ghetoul din Varșovia. Am văzut primele fotografii ale Holocaustului și astfel am înțeles semnificația, înainte de a cunoaște cuvântul. Am înțeles de ce și de ce anume am fost eliberați.
În țara mea, astăzi, sunt oameni care se întreabă dacă Rezistența a avut un impact militar real asupra cursului războiului. Pentru generația mea, întrebarea este irelevantă: noi am înțeles imediat semnificația morală și psihologică a Rezistenței. Pentru noi, era un motiv de mândrie faptul că europenii nu au așteptat pasiv eliberarea. Iar pentru tinerii americani care plăteau cu sângele lor pentru libertatea noastră recâștigată, era important să știe că, dincolo de liniile frontului, existau europeni care își plăteau în avans propria datorie.
În țara mea, astăzi, sunt unii care spun că mitul Rezistenței a fost o minciună comunistă. E adevărat că ei, comuniștii, au exploatat Rezistența ca și cum le-ar fi aparținut exclusiv, fiindcă au jucat un rol esențial în ea; dar eu îmi amintesc de partizani cu batiste de culori diferite. Lipit de radio, îmi petreceam nopțile – cu ferestrele închise, într-un spațiu mic luminat doar de haloul slab al aparatului în timpul stingerii – ascultând mesajele pe care Vocea Londrei le transmitea partizanilor. Erau criptice și poetice în același timp (”The sun also rises”, ”The roses will bloom”), iar majoritatea erau ”messaggi per la Franchi”. Cineva mi-a șoptit că Franchi era liderul celei mai puternice rețele clandestine din nord-vestul Italiei, un om de un curaj legendar. Franchi a devenit eroul meu. Franchi (al cărui nume real era Edgardo Sogno) era monarhist, atât de anticomunist încât după război s-a alăturat unor grupări de extremă dreapta și a fost acuzat că a colaborat la un plan de lovitură de stat reacționară. Și ce-i cu asta? Sogno rămâne eroul visurilor copilăriei mele. Eliberarea a fost o faptă comună, înfăptuită de oameni de toate culorile.
În țara mea, astăzi, sunt unii care spun că Războiul de Eliberare a fost o perioadă tragică de dezbinare și că tot ce ne mai trebuie e reconcilierea națională. Că memoria acelor ani îngrozitori ar trebui reprimată, refoulée, verdrängt. Dar Verdrängung-ul duce la nevroză. Dacă prin reconciliere înțelegem compasiune și respect pentru toți cei care au luptat, în bună credință, războiul lor, atunci a ierta nu înseamnă a uita. Pot chiar admite că Eichmann a crezut sincer în misiunea lui, dar nu pot spune: ”Bine, întoarce-te și mai fă-o o dată”. Suntem aici ca să ne amintim ce s-a întâmplat și să spunem solemn că ”Ei” nu trebuie să o mai facă niciodată.
Dar cine sunt Ei?
Dacă ne gândim încă la guvernele totalitare care au condus Europa înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, putem spune ușor că ar fi greu ca ele să reapară în aceeași formă, în contexte istorice diferite. Dacă fascismul lui Mussolini s-a bazat pe ideea unui conducător carismatic, pe corporatism, pe utopia Destinului imperial al Romei, pe o voință imperialistă de cucerire a unor noi teritorii, pe un naționalism exacerbat, pe idealul unei întregi națiuni regimentate în cămăși negre, pe respingerea democrației parlamentare, pe antisemitism – atunci nu am nicio dificultate în a recunoaște că, astăzi, Alleanza Nazionale din Italia, născută din Partidul Fascist de după război, MSI, și care este cu siguranță un partid de dreapta, nu mai are mare lucru în comun cu vechiul fascism. În același sens, chiar dacă mă îngrijorează profund diversele mișcări de tip nazist care au apărut ici și colo în Europa, inclusiv în Rusia, nu cred că nazismul, în forma sa originală, este pe cale să revină ca o mișcare națională de masă.
Și totuși, chiar dacă regimurile politice pot fi răsturnate, iar ideologiile pot fi criticate și repudiate, în spatele unui regim și al ideologiei lui există întotdeauna o manieră de a gândi și de a simți, un ansamblu de obiceiuri culturale, de instincte obscure și impulsuri de nepătruns. Mai bântuie încă un alt spectru Europa (ca să nu mai vorbim de alte părți ale lumii)?
Ionesco a spus odată că ”numai cuvintele contează, restul e doar pălăvrăgeală”. Obiceiurile lingvistice sunt adesea simptome importante ale unor stări interioare profunde. Așadar, merită să ne întrebăm de ce nu doar Rezistența, ci și al Doilea Război Mondial a fost definit, în întreaga lume, ca o luptă împotriva fascismului. Dacă recitești Pentru cine bat clopotele a lui Hemingway, vei descoperi că Robert Jordan își identifică dușmanii cu fasciștii, chiar și atunci când se referă la falangiștii spanioli. Iar pentru Roosevelt, ”Victoria poporului american și a aliaților săi va fi o victorie împotriva fascismului și a mâinii moarte a despotismului pe care acesta o reprezintă”.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, americanii care participaseră la războiul civil din Spania au fost numiți ”antifasciști prematuri” – ceea ce însemna că a lupta împotriva lui Hitler în anii ’40 era o datorie morală pentru orice bun american, dar a lupta împotriva lui Franco prea devreme, în anii ’30, părea suspect, pentru că era în mare parte treaba comuniștilor și a altor oameni de stânga… De ce a fost expresia ”porc fascist” folosită de radicalii americani, treizeci de ani mai târziu, ca insultă pentru un polițist care nu era de acord cu obiceiurile lor de a fuma? De ce nu au spus: ”porc cagulard”, ”porc falangist”, ”porc ustaș”, ”porc quisling”, ”porc nazist”?
Mein Kampf este un manifest al unui program politic complet. Nazismul avea o teorie a rasismului și a poporului arian ales, o concepție precisă despre arta degenerată, entartete Kunst, o filosofie a voinței de putere și a Ubermensch. Nazismul era categoric anticreștin și neopăgân, în timp ce Diamatul lui Stalin (versiunea oficială a marxismului sovietic) era fățiș materialist și ateu. Dacă prin totalitarism înțelegem un regim care subordonează fiecare act al individului statului și ideologiei sale, atunci atât nazismul cât și stalinismul au fost, într-adevăr, regimuri totalitare.
Fascismul italian a fost, desigur, o dictatură, dar nu una pe deplin totalitară – nu din cauza unei anumite blândeți, ci mai degrabă din pricina slăbiciunii filosofice a ideologiei sale. Contrar opiniei comune, fascismul din Italia nu avea o filosofie proprie. Articolul despre fascism semnat de Mussolini în Enciclopedia Treccani a fost scris sau, în esență, inspirat de Giovanni Gentile, dar reflecta o concepție târziu-hegeliană despre Statul Absolut și Etic, care nu a fost niciodată cu adevărat realizată de Mussolini. Mussolini nu avea nicio filosofie: avea doar retorică. A fost, la început, un ateu militant, iar mai târziu a semnat Concordatul cu Biserica și i-a primit cu brațele deschise pe episcopii care binecuvântau steagurile fasciste. În anii săi anticlericali, potrivit unei legende plauzibile, i-ar fi cerut odată lui Dumnezeu, pentru a-și dovedi existența, să-l lovească pe loc cu trăsnetul. Mai târziu, Mussolini invoca mereu numele lui Dumnezeu în discursurile sale și nu avea nicio problemă să fie numit ”Omul Providenței”.
Fascismul italian a fost prima dictatură de dreapta care a preluat puterea într-o țară europeană, iar toate mișcările similare apărute ulterior au găsit în regimul lui Mussolini un fel de arhetip. Fascismul italian a fost primul care a instituit o liturghie militară, un folclor, chiar un mod specific de a se îmbrăca – mult mai influent, cu cămășile sale negre, decât au fost vreodată Armani, Benetton sau Versace. Abia în anii ’30 au început să apară mișcări fasciste cu adevărat organizate, odată cu Mosley în Marea Britanie, și în Letonia, Estonia, Lituania, Polonia, Ungaria, România, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia, Spania, Portugalia, Norvegia și chiar în America de Sud. Fascismul italian i-a convins pe mulți lideri liberali europeni că noul regim desfășura reforme sociale interesante și că oferea o alternativă revoluționară moderată în fața amenințării comuniste.
Cu toate acestea, prioritatea istorică nu mi se pare un motiv suficient pentru a explica de ce cuvântul fascism a devenit o sinecdocă – adică un termen folosit pentru a desemna diferite mișcări totalitare. Nu pentru că fascismul ar fi conținut în sine, ca într-o esență pură, toate elementele oricărei forme ulterioare de totalitarism. Dimpotrivă, fascismul nu avea nicio esență. A fost un totalitarism difuz-confuz, un colaj de idei filosofice și politice disparate, un stup de contradicții. Poți oare concepe o mișcare cu adevărat totalitară care să fi reușit să combine monarhia cu revoluția, armata regală cu miliția personală a lui Mussolini, acordarea de privilegii Bisericii cu o educație de stat care glorifica violența, controlul absolut al statului cu economia de piață?
Partidul Fascist s-a născut lăudându-se că aduce o nouă ordine revoluționară; dar era finanțat de cei mai conservatori dintre marii proprietari funciari, care așteptau de la el o contrarevoluție. La început, fascismul era republican. Și totuși, a supraviețuit douăzeci de ani proclamându-și loialitatea față de familia regală, în timp ce Ducele (liderul suprem, de necontestat) mergea braț la braț cu Regele, căruia i-a oferit chiar și titlul de Împărat. Dar când Regele l-a destituit pe Mussolini, în 1943, partidul a reapărut două luni mai târziu, cu sprijin german, sub stindardul unei ”republici sociale”, reciclându-și vechiul discurs revoluționar, acum îmbogățit cu accente aproape iacobine.
Nazismul a avut o singură arhitectură și o singură artă oficială. Dacă arhitectul nazist era Albert Speer, atunci nu mai era loc pentru Mies van der Rohe. La fel, sub conducerea lui Stalin, dacă Lamarck avea dreptate, Darwin nu mai avea loc. În Italia, desigur, au existat arhitecți fasciști, dar alături de pseudo-Colosseum-urile lor s-au construit și clădiri noi inspirate de raționalismul modern al lui Gropius.
Nu a existat un Zhdanov fascist care să traseze o linie culturală strictă. În Italia, existau două premii importante pentru artă. Premio Cremona era controlat de un fascist fanatic și incult, Roberto Farinacci, care încuraja arta ca propagandă. (Îmi amintesc picturi cu titluri precum ”Ascultarea la radio a discursului Ducelui” sau ”Stări de spirit create de fascism”.) Premio Bergamo era sponsorizat de Giuseppe Bottai, un fascist cultivat și rezonabil de tolerant, care proteja atât ideea artei de dragul artei, cât și diferitele forme de avangardă artistică ce fuseseră interzise în Germania ca fiind corupte și cripto-comuniste.
Poetul național era D’Annunzio, un dandy care, în Germania sau în Rusia, ar fi fost trimis la plutonul de execuție. A fost numit bard al regimului datorită naționalismului său și cultului său pentru eroism – deși acestea erau amestecate din plin cu influențe din fin de siècle decadent francez.
Să luăm Futurismul. Ai fi tentat să crezi că ar fi fost considerat o formă de entartete Kunst, alături de Expresionism, Cubism și Suprarealism. Dar primii futuriști italieni erau naționaliști; au susținut participarea Italiei în Primul Război Mondial din motive estetice; au celebrat viteza, violența și riscul – toate acestea părând să rezoneze, într-un fel, cu cultul fascist al tinereții. Deși fascismul se identifica cu Imperiul Roman și redescoperea tradițiile rurale, Marinetti (cel care proclama că o mașină e mai frumoasă decât Victoria din Samotrace și care voia să omoare până și lumina Lunii) a fost totuși numit membru al Academiei Italiene – instituție care trata lumina Lunii cu cel mai mare respect.
Mulți dintre viitorii partizani și dintre viitorii intelectuali ai Partidului Comunist au fost formați în GUF, asociația studenților universitari fasciști, care se presupunea că era leagănul noii culturi fasciste. Aceste cluburi au devenit un fel de creuzet intelectual, în care idei noi circulau liber, fără un control ideologic real. Nu pentru că oamenii partidului ar fi fost toleranți cu gândirea radicală, ci pentru că puțini dintre ei aveau instrumentele intelectuale necesare ca să o controleze.
În acei douăzeci de ani, poezia lui Montale și a altor scriitori asociați grupului numit Ermetici a reprezentat o reacție la stilul bombastic al regimului, iar acești poeți au fost lăsați să-și dezvolte protestul literar din interiorul a ceea ce era perceput ca turnul lor de fildeș. Tonul poeziei Ermetici era exact opusul cultului fascist al optimismului și eroismului. Regimul a tolerat acest refuz flagrant – deși invizibil social – pentru că Fasciștii pur și simplu nu dădeau atenție unui limbaj atât de criptic.
Toate acestea nu înseamnă că fascismul italian a fost tolerant. Gramsci a fost închis până la moarte; liderii opoziției Giacomo Matteotti și frații Rosselli au fost asasinați; presa liberă a fost desființată, sindicatele au fost descompuse, iar opozanții politici au fost trimiși în exil forțat pe insule îndepărtate. Puterea legislativă a devenit o simplă ficțiune, iar puterea executivă (care controla atât sistemul judiciar cât și mass-media) emitea direct legi noi – printre care și cele privind ”protejarea rasei” (gestul formal al Italiei de a susține ceea ce avea să devină Holocaustul).
Imaginea contradictorie pe care o descriu nu este rezultatul toleranței, ci al unei debusolări politice și ideologice. Dar era o debusolare rigidă, o confuzie structurată. Fascismul era dezarticulat din punct de vedere filosofic, dar emoțional era bine înrădăcinat în anumite arhetipuri.
Și astfel ajung la al doilea punct al meu. A existat un singur nazism. Nu putem numi falangismul hiper-catolic al lui Franco nazism, deoarece nazismul este fundamental păgân, politeist și anti-creștin. Dar jocul fascist poate fi jucat în multe forme, iar numele jocului nu se schimbă. Noțiunea de fascism seamănă cu concepția lui Wittgenstein despre joc. Un joc poate fi competitiv sau nu, poate presupune o anumită abilitate sau deloc, poate implica sau nu bani. Jocurile sunt activități diferite care nu au o esență comună, ci doar o ”asemănare de familie”, cum o numea Wittgenstein. Gândește-te la următoarea secvență:
1 2 3 4
abc bcd cde def
Să presupunem că există o serie de grupuri politice în care grupul unu este caracterizat de trăsăturile abc, grupul doi de bcd, și așa mai departe. Grupul doi seamănă cu grupul unu pentru că împărtășesc două trăsături; din același motiv, grupul trei seamănă cu grupul doi, iar grupul patru cu grupul trei. Observăm că și grupul trei seamănă cu grupul unu (au în comun trăsătura c). Cazul cel mai curios este cel al grupului patru, care seamănă clar cu grupurile trei și doi, dar nu are nicio trăsătură în comun cu grupul unu. Totuși, datorită unei serii neîntrerupte de asemănări din ce în ce mai mici între grupul unu și grupul patru, rămâne, printr-un soi de transitivitate iluzorie, o asemănare de familie între patru și unu.
Fascismul a devenit un termen universal tocmai pentru că poți elimina dintr-un regim fascist una sau mai multe trăsături, și el va rămâne tot recognoscibil ca fiind fascist. Ia-i fascismului imperialismul, și ai totuși cazul lui Franco sau al lui Salazar. Ia-i colonialismul, și ai fascismul balcanic al ustașilor. Adaugă fascismului italian un anti-capitalism radical (care nu l-a preocupat niciodată prea tare pe Mussolini) și îl ai pe Ezra Pound. Adaugă-i un cult al mitologiei celtice și misticismul Graalului (complet străine fascismului oficial) și îl ai pe unul dintre cei mai respectați guru fasciști: Julius Evola.
Și totuși, în ciuda acestei vagi și fluide configurații, cred că este posibil să schițăm o listă de trăsături tipice a ceea ce aș vrea să numesc Ur-Fascism sau Fascismul Etern. Aceste trăsături nu pot fi organizate într-un sistem coerent; multe dintre ele se contrazic între ele și sunt comune și altor forme de despotism sau fanatism. Dar este suficient ca una singură să fie prezentă pentru ca fascismul să înceapă să se coaguleze în jurul ei.
1.Prima trăsătură a Ur-Fascismului este cultul tradiției. Tradiționalismul este, desigur, mult mai vechi decât fascismul. Nu doar că a fost tipic pentru gândirea catolică contrarevoluționară de după Revoluția Franceză, dar își are originile chiar în epoca elenistică târzie, ca reacție împotriva raționalismului grecesc clasic. În bazinul mediteranean, oameni de religii diferite (majoritatea tolerate cu îngăduință de Panteonul roman) au început să viseze la o revelație primită în zorii istoriei omenirii. Această revelație, potrivit misticii tradiționaliste, ar fi rămas multă vreme ascunsă sub vălul unor limbi uitate – în hieroglifele egiptene, în rune celtice, în sulurile religiilor puțin cunoscute din Asia.
Această nouă cultură trebuia să fie sincretistă. Sincretismul nu înseamnă doar, așa cum îl definește dicționarul, ”combinarea unor forme diferite de credință sau practică”; o asemenea combinație trebuie să și tolereze contradicțiile. Fiecare mesaj originar conține o fărâmă de înțelepciune, iar când par să afirme lucruri diferite sau incompatibile, este doar pentru că toate fac aluzie, în mod alegoric, la aceeași adevăr primar, originar.
Ca urmare, nu poate exista progres al cunoașterii. Adevărul a fost deja rostit o dată pentru totdeauna, iar tot ce ne rămâne este să-i interpretăm la nesfârșit mesajul obscur.
Este suficient să arunci o privire asupra programelor ideologice ale fiecărei mișcări fasciste pentru a găsi acolo principalii gânditori tradiționaliști. Gnoza nazistă s-a hrănit din elemente tradiționaliste, sincretiste, oculte. Cea mai influentă sursă teoretică a noii drepte italiene, Julius Evola, a combinat Sfântul Graal cu Protocoalele Înțelepților Sionului, alchimia cu Sfântul Imperiu Roman și Germanic. Faptul că dreapta italiană, ca să pară ”deschisă”, și-a extins recent bibliografia pentru a-i include și pe De Maistre, Guénon și… Gramsci, este o dovadă stridentă de sincretism.
Dacă răsfoiești rafturile etichetate New Age din librăriile americane, vei găsi acolo până și pe Sfântul Augustin, care – după câte știu – n-a fost fascist. Dar combinarea lui Sfântul Augustin cu Stonehenge – acesta este un simptom al Ur-Fascismului.
2.Tradiționalismul implică respingerea modernismului. Atât fasciștii, cât și naziștii au venerat tehnologia, în timp ce gânditorii tradiționaliști o resping, de regulă, ca pe o negare a valorilor spirituale tradiționale. Totuși, chiar dacă nazismul era mândru de realizările sale industriale, admirația sa pentru modernism era doar o fațadă a unei ideologii întemeiate pe Sânge și Pământ (Blut und Boden). Respingerea lumii moderne era mascată sub forma unui refuz al stilului de viață capitalist, dar în esență era o respungere a Spiritului din 1789 (și, firește, și a celui din 1776). Iluminismul, Epoca Rațiunii, sunt văzute ca începutul decăderii moderne. În acest sens, Ur-Fascismul poate fi definit prin iraționalism.
3.Iraționalismul se bazează și pe cultul acțiunii de dragul acțiunii. Acțiunea este considerată frumoasă în sine, deci trebuie întreprinsă înainte sau în lipsa oricărei reflecții prealabile. A gândi este o formă de emasculare. Prin urmare, cultura devine suspectă, în măsura în care este asociată cu o atitudine critică. Neîncrederea față de lumea intelectuală a fost mereu un simptom al Ur-Fascismului, de la celebra afirmație atribuită lui Goering (”Când aud vorbindu-se despre cultură, pun mâna pe pistol”) până la expresii frecvente precum ”intelectuali degenerați”, ”capete de ou”, ”snobi efeminați”, ”universitățile sunt cuiburi de roșii [comuniști]”.
Intelectualii oficiali ai fascismului erau preocupați, în principal, de atacarea culturii moderne și a intelectualității liberale, acuzate că au trădat valorile tradiționale.
4.Nicio credință sincretistă nu poate rezista criticii analitice. Spiritul critic face distincții, iar a distinge este un semn al modernismului. În cultura modernă, comunitatea științifică valorizează dezacordul ca mijloc de progres al cunoașterii. Pentru Ur-Fascism, însă, dezacordul este trădare.
5.Mai mult, dezacordul este un semn al diversității. Ur-Fascismul crește și caută consensul exploatând și amplificând naturala frica de diferit. Primul apel al unei mișcări fasciste sau proto-fasciste este un apel împotriva celor veniți ”din afară”. Astfel, Ur-Fascismul este rasist prin definiție.
6.Ur-Fascismul își are rădăcinile în frustrarea individuală sau socială. De aceea, una dintre cele mai tipice trăsături ale fascismului istoric a fost apelul la clasa de mijloc frustrată, o clasă aflată sub presiunea unei crize economice sau a unor sentimente de umilință politică, și înfricoșată de ascensiunea grupurilor sociale inferioare. În vremurile noastre, când vechii ”proletari” devin mic-burghezi (iar lumpen-ii sunt în mare parte excluși de pe scena politică), fascismul de mâine își va găsi publicul în această nouă majoritate.
7.Pentru oamenii care se simt lipsiți de o identitate socială clară, Ur-Fascismul le spune că singurul lor privilegiu este cel mai comun: acela de a se fi născut în aceeași țară. De aici izvorăște naționalismul. Mai mult, singurii care pot da o identitate națiunii sunt dușmanii ei. Astfel, la rădăcina psihologiei ur-fasciste se află obsesia pentru un complot, de preferat unul internațional. Urmașii trebuie să se simtă asediați. Cea mai simplă cale de a explica conspirația este apelul la xenofobie. Însă complotul trebuie să vină și din interior: evreii sunt ținta ideală, pentru că au ”avantajul” de a fi, în același timp, din interior și din afară. În SUA, un exemplu proeminent al acestei obsesii pentru conspirație se regăsește în The New World Order al lui Pat Robertson – dar, după cum am văzut recent, nu este singurul.
8.Urmașii trebuie să se simtă umiliți de bogăția ostentativă și de puterea dușmanilor lor. Când eram copil, mi se spunea să cred că englezii sunt ”cei cu cinci mese” – mâncau mai des decât italienii săraci, dar cumpătați. Evreii sunt bogați și se ajută între ei printr-o rețea secretă de asistență mutuală. Cu toate acestea, adepții trebuie să fie convinși că pot învinge dușmanii. Astfel, printr-o deplasare constantă a focusului retoric, dușmanii sunt, în același timp, prea puternici și prea slabi. Regimurile fasciste sunt condamnate să piardă războaie, deoarece sunt constituțional incapabile să evalueze obiectiv forța inamicului.
9.Pentru Ur-Fascism, nu există o luptă pentru supraviețuire, ci viața este trăită pentru luptă. De aceea, pacifismul este un pact cu inamicul. E rău pentru că viața este un război permanent. Aceasta duce, inevitabil, la un complex apocaliptic: întrucât dușmanii trebuie învinși, trebuie să existe o bătălie finală, după care mișcarea va prelua controlul asupra lumii. Dar o astfel de ”soluție finală” implică o epocă de pace, o Vârstă de Aur, ceea ce contrazice principiul războiului etern. Niciun lider fascist nu a reușit vreodată să rezolve această contradicție.
10.Elitismul este un aspect tipic al oricărei ideologii reacționare, întrucât este fundamental aristocratic, iar elitismul aristocratic și militarist implică, în mod crud, disprețul față de cei slabi. Ur-Fascismul nu poate promova decât un elitism popular: fiecare cetățean aparține ”celui mai bun popor din lume”, membrii partidului sunt ”cei mai buni dintre cetățeni”, iar orice cetățean poate (sau ar trebui) să devină membru de partid. Însă nu pot exista patricieni fără plebei. De fapt, Conducătorul, știind că puterea sa nu i-a fost acordată democratic, ci câștigată prin forță, știe și că forța lui se bazează pe slăbiciunea maselor; ele sunt atât de slabe încât au nevoie și merită un stăpân. Cum grupul este organizat ierarhic (după un model militar), fiecare lider secundar disprețuiește pe cei de sub el, iar aceștia, la rândul lor, îi disprețuiesc pe cei inferiori lor. Asta întărește sentimentul de elitism în masă.
11.Într-o astfel de perspectivă, fiecare este educat să devină erou. În orice mitologie, eroul este o ființă excepțională. În ideologia Ur-Fascistă, însă, eroismul devine normă. Acest cult al eroismului este strâns legat de cultul morții. Nu e întâmplător că unul dintre sloganurile falangiștilor era Viva la Muerte! (”Trăiască Moartea!”). În societățile non-fasciste, publicul laic este învățat că moartea e neplăcută, dar trebuie înfruntată cu demnitate; credincioșilor li se spune că este un drum dureros către o fericire supranaturală. Prin contrast, eroul Ur-Fascist tânjește după moartea eroică, prezentată ca cea mai înaltă recompensă pentru o viață eroică. Eroul Ur-Fascist e nerăbdător să moară. Dar, în această nerăbdare, trimite mai des pe alții la moarte.
12.Deoarece războiul permanent și eroismul sunt jocuri greu de susținut, Ur-Fascistul își transferă voința de putere în sfera sexuală. Aici își are originea machismul (care implică atât disprețul față de femei, cât și intoleranța și condamnarea obiceiurilor sexuale ”deviante”, de la castitate la homosexualitate). Dar cum chiar și sexul este un joc dificil, eroul Ur-Fascist tinde să se joace cu armele; acest gest devine un exercițiu falic de substituție.
13.Ur-Fascismul se bazează pe un populism selectiv, un populism calitativ, am putea spune. Într-o democrație, cetățenii au drepturi individuale, iar puterea lor politică contează doar cantitativ – se urmează voința majorității. Pentru Ur-Fascism, însă, indivizii ca indivizi nu au drepturi, iar ”Poporul” este conceput ca o entitate calitativă, monolitică, care exprimă o Voință Comună. Cum este imposibil ca o mare masă de oameni să aibă o voință comună reală, Conducătorul pretinde că este interpretul acestei voințe. Odată ce cetățenii și-au pierdut puterea de a delega, nu mai acționează: sunt chemați doar să joace rolul Poporului. Astfel, ”Poporul” nu este decât o ficțiune teatrală. Pentru a vedea astăzi un exemplu de populism calitativ, nu mai avem nevoie de Piața Veneției din Roma sau stadionul de la Nürnberg. În viitorul nostru, există un populism TV sau de internet, în care reacțiile emoționale ale unui grup selectat de cetățeni sunt prezentate și acceptate drept Vocea Poporului.
Din cauza acestui populism calitativ, Ur-Fascismul trebuie să fie împotriva guvernelor parlamentare ”putrede”. Una dintre primele replici rostite de Mussolini în parlamentul italian a fost: ”Aș fi putut transforma acest loc surd și întunecat într-un bivuac pentru manipulele mele” – ”manipula” fiind o subunitate a legiunii romane tradiționale. De fapt, Mussolini a găsit imediat locuri mai potrivite pentru trupele sale, dar puțin mai târziu a lichidat parlamentul. Ori de câte ori un politician pune la îndoială legitimitatea unui parlament, pe motiv că nu mai reprezintă Vocea Poporului, putem simți mirosul Ur-Fascismului.
14.Ur-Fascismul vorbește Noulimba. Noulimba a fost inventată de Orwell, în 1984, ca limbaj oficial al Ingsoc, socialismul englez. Dar elemente ale Ur-Fascismului se regăsesc în forme variate de dictatură. Toate manualele școlare naziste sau fasciste foloseau un vocabular sărăcit și o sintaxă rudimentară, tocmai pentru a limita capacitatea de raționament complex și critic. Însă trebuie să fim pregătiți să recunoaștem și alte forme de Noulimbă, chiar dacă apar sub forma aparent inofensivă a unui talk-show popular.
În dimineața zilei de 27 iulie 1943, mi s-a spus că, potrivit știrilor de la radio, fascismul căzuse și Mussolini fusese arestat. Când mama m-a trimis să cumpăr ziarul, am observat că, la cel mai apropiat chioșc, ziarele aveau titluri diferite. Mai mult, după ce am citit titlurile, am înțeles că fiecare ziar spunea altceva. Am cumpărat unul la întâmplare și am citit, pe prima pagină, un mesaj semnat de cinci sau șase partide politice – printre ele Democrazia Cristiana, Partidul Comunist, Partidul Socialist, Partito d’Azione și Partidul Liberal.
Până atunci, crezusem că în fiecare țară există un singur partid, iar în Italia acela era Partidul Național Fascist. Acum descopeream că, în țara mea, puteau exista mai multe partide în același timp. Cum eram un băiat isteț, mi-am dat imediat seama că atâtea partide nu se puteau fi născut peste noapte și că trebuiau să fi existat de ceva vreme, în clandestinitate.
Mesajul de pe prima pagină celebra sfârșitul dictaturii și întoarcerea libertății: libertatea cuvântului, a presei, a asocierii politice. Aceste cuvinte – ”libertate”, ”dictatură”, ”eliberare” – le citeam acum pentru prima oară în viața mea. Prin aceste cuvinte noi, m-am născut din nou ca om liber al Occidentului.
Trebuie să rămânem vigilenți, ca sensul acestor cuvinte să nu fie uitat din nou. Ur-Fascismul este încă printre noi, uneori în haine civile. Ne-ar fi atât de ușor dacă, pe scena lumii, ar apărea cineva spunând: ”Vreau să redeschid Auschwitzul, vreau Cămășile Negre să defileze din nou prin piețele Italiei”. Dar viața nu e atât de simplă. Ur-Fascismul poate reveni sub cele mai inocente deghizări. Datoria noastră este să-l demascăm și să îi arătăm cu degetul fiecare nouă întruchipare – în fiecare zi, în fiecare colț al lumii. Merită să ne amintim cuvintele lui Franklin D. Roosevelt, rostite la 4 noiembrie 1938:
”Îndrăznesc să fac afirmația provocatoare că, dacă democrația americană încetează să avanseze ca forță vie, care caută zi și noapte prin mijloace pașnice să îmbunătățească viața cetățenilor noștri, fascismul va crește în putere pe pământul nostru”.
Libertatea și eliberarea sunt o sarcină fără sfârșit. Permiteți-mi să închei cu un poem de Franco Fortini:
Sulla spalletta del ponte
Le teste degli impiccati
Nell’acqua della fonte
La bava degli impiccati.
Sul lastrico del mercato
Le unghie dei fucilati
Sull’erba secca del prato
I denti dei fucilati.
Mordere l’aria mordere i sassi
La nostra carne non è più d’uomini
Mordere l’aria mordere i sassi
Il nostro cuore non è più d’uomini.
Ma noi s’è letto negli occhi dei morti
E sulla terra faremo libertà
Ma l’hanno stretta i pugni dei morti
La giustizia che si farà.
(Pe parapetul podului
Capetele spânzuraților.
În apa izvorului
Balele spânzuraților.
Pe caldarâmul pieței
Unghiile celor împușcați.
Pe iarba uscată a câmpului
Dinții celor împușcați.
Mușcăm aerul, mușcăm pietrele –
Carnea noastră nu mai e de oameni.
Mușcăm aerul, mușcăm pietrele –
Inima noastră nu mai e de oameni.
Dar noi am citit în ochii celor morți,
Și pe pământ vom face libertatea.
Dar au strâns-o în pumni cei morți –
Dreptatea ce va fi.)
