Omul care a inventat farfuriile zburătoare, de John A. Keel

(Vezi nota de final. Sublinierile ne aparțin.)

În America de Nord, ”Bigfoot” nu era altceva decât o legendă amerindiană, până când un zoolog pe nume Ivan T. Sanderson a început, prin anii 1950, să adune relatări contemporane despre această creatură, publicându-le în mai multe articole de revistă populare. Așa a transformat bipedul înalt și păros într-un nume cunoscut de toată lumea, așa cum, în anii ’30, autorul britanic Rupert T. Gould a redescoperit șerpii de mare și, prin emisiunile sale radio, articolele și cărțile publicate, a adus Loch Ness în atenția publicului global. Un alt scriitor, Vincent Gaddis, a lansat ideea Triunghiului Bermudelor în cartea sa din 1965, Invisible Horizons: Strange Mysteries of the Sea. Sanderson și Charles Berlitz au contribuit apoi la mitologia Triunghiului, iar ”rescrierea” (plagierea) cărților lor a devenit, în Statele Unite, o adevărată industrie  de apartament pentru autorii de duzină din Statele Unite.

Charles Fort a pus ”pâinea pe masă” pentru generații întregi de scriitori de science-fiction atunci când, în Lo!, cartea sa din 1931, a adunat numeroase relatări despre obiecte și oameni transportați în mod bizar în timp și spațiu, inventând termenul de ”teleportare”. Și a fost nevoie de un politician pe nume Ignatius Donnelly pentru a readuce în actualitate mitul Atlantidei pierdute și a-l transforma într-un subiect popular (iar și iar și iar). Cartea lui Donnelly, Atlantis, publicată în 1882, a declanșat un val de isterie legat de Atlantida care a durat cincizeci de ani în întreaga lume. Până și personajele care apăreau la ședințele de spiritism din acea perioadă pretindeau că sunt atlanți.

Dar omul responsabil pentru cel mai cunoscut dintre toate aceste mituri moderne – farfuriile zburătoare – a fost, într-un fel, uitat. Cu mult înainte ca prima farfurie zburătoare să fie observată în 1947, el sugerase deja ideea publicului american. Apoi a transformat relatările despre OZN-uri din simple ciudățenii de presă apărute în ”sezonul  știrilor trăsnite” într-un subiect serios, pe care l-a menținut în viață chiar și în perioadele de totală lipsă de interes public. Numele lui era Raymond A. Palmer.

Născut în 1911, Ray Palmer a suferit răni grave care l-au lăsat cu o statură mică și parțial infirm. A avut o copilărie dificilă din cauza acestor neajunsuri și, asemenea multor tineri izolați din acea epocă de dinaintea televiziunii, și-a găsit refugiu în ”romanele de doi bani”, reviste ieftine, tipărite pe hârtie de proastă calitate, pline de povești senzaționaliste scrise pe bandă rulantă de autori plătiți cu un cent pe cuvânt. A devenit un fan înfocat al literaturii science-fiction și, în timpul Marii Crize Economice din anii ’30, a fost activ în lumea fandomului, o subcultură a fanzinelor dactilografiate și a unei rețele intense de corespondență personală. (Fandomul science-fiction există și azi și este foarte bine organizat, cu convenții anuale de mare amploare și fanzine tipărite cu generozitate, unele dintre ele publicate chiar săptămânal.) În 1930, Palmer și-a vândut prima povestire science-fiction, iar în 1933 a fondat Jules Verne Prize Club, care acorda premii anuale pentru cele mai bune realizări în domeniu. Scriitor abil, cu o imaginație viguroasă, Palmer a reușit să câștige mulți bănuți în anii negri ai Marii Crize, ajutat fără îndoială și de simțul său al umorului, jucăuș și uneori obraznic, o dezvoltare fericită născută din nenorocirile sale fizice. Durerea îi era o companie permanentă.

În 1938, compania Ziff-Davis Publishing din Chicago a cumpărat o revistă pe moarte, numită Amazing Stories. Aceasta fusese creată în 1929 de inegalabilul Hugo Gernsback, considerat în general părintele science-fictionului modern. Gernsback, inginer electrician, deținea un mic imperiu editorial de reviste dedicate radio-ului și subiectelor tehnice. (A fondat și Sexology, o revistă cu pornografie soft mascată în știință, care a avut mare succes într-o epocă destul de conservatoare.) Practica lui era să vândă – sau chiar să cedeze gratuit – o revistă atunci când tirajul începea să scadă. Deși Amazing Stories fusese una dintre primele reviste de acest gen, numărul cititorilor scăzuse la doar 25.000 atunci când Gernsback a vândut-o companiei Ziff-Davis. William B. Ziff a decis să-i încredințeze conducerea editorială lui Palmer, tânărul pasionat de science-fiction din Milwaukee, Wisconsin. La doar 28 de ani, Palmer și-a descoperit vocația.

A extins revista pulp la 200 de pagini (ajungând chiar și la 250 în unele numere) și a adaptat-o în mod deliberat gusturilor băieților adolescenți. A umplut-o cu rubrici de non-ficțiune și articole de strânsură despre știință și pseudoștiință, pe lângă obișnuitele povestiri cu monștri cu ochi bulbucați (BEMs – Bug-Eyed Monsters) și domnițe în primejdie. Multe dintre aceste texte erau scrise chiar de Palmer, sub diverse pseudonime precum Festus Pragnell și Thorton Ayre, ceea ce îi permitea să-și suplimenteze salariul modest plătindu-și sieși tariful standard de un cent pe cuvânt. Vechii săi prieteni din fandom contribuiau și ei cu povești, cu un entuziasm care depășea adesea cu mult talentul lor real. De fapt, dintre cele aproximativ o duzină de reviste SF care se vindeau la chioșcuri în acea vreme, Amazing Stories era, fără îndoială, cea mai slabă. Competiția – Startling Stories, Thrilling Wonder Stories, Planet Stories și venerabila Astounding (rebotezată ulterior Analog) – angaja scriitori profesioniști talentați și experimentați precum Ray Bradbury, Isaac Asimov sau L. Ron Hubbard (care avea să creeze mai târziu Dianetica și să fondeze Scientologia). Amazing Stories era, prin comparație, un gunoi, iar fanii adevărați ai science-fictionului obișnuiau să o disprețuiască. (Autorul a fost un fan activ al SF-ului în anii ’40 și publica un fanzin numit Lunarite. Iată un fragment din Lunarite, datat 26 octombrie 1946: ”Amazing Stories încă mai încearcă să-i convingă lumea că monștrii cu ochi bulbucați din peșteri conduc planeta. (Și eu care dădeam vina pe democrați!) Great Gods and Little Termites a fost cea mai bună povestire din acest număr. Dar Shaver, autorul Land of Kui, ar trebui să se lase de scris. E jalnic. Iar redactorii de la Amazing Stories ar face bine să i se alăture sergentului Saturn pe drumul abstinenței și să lase baltă băutura aia, Xeno, altfel monștrii cu ochi bulbucați din peșteri o să-i ia”.

Îmi amintesc perfect controversele stârnite de Misterul Shaver și disprețul profund cu care fanii hardcore l-au privit.)

Revista ar fi putut să-și târâie existența prin anii ’40, ignorată de aproape toată lumea, dacă nu ar fi fost un incident singular. În cartea Cheap Thrills: An Informal History of the Pulp Magazines de Ron Goulart (Arlington House, New York, 1972), Howard Browne, scenarist TV și fost redactor asociat al lui Palmer în acea perioadă, își amintea: ”La începutul anilor ’40, am primit o scrisoare de la Dick Shaver, în care pretindea că dezvăluie «adevărul» despre o rasă de ciudați, numiți «Deros», care trăiesc sub suprafața Pământului. Ray Palmer a citit scrisoarea și mi-a dat-o mie pentru o părere. Am citit o treime și am aruncat-o la coș. Ray, căruia îi plăcea să le arate editorilor lui câte un mic truc din meserie, a scos scrisoarea din gunoi și a publicat-o în Amazing Stories. A urmat un adevărat potop de scrisori de la cititori, care susțineau că fiecare cuvânt era adevărat, pentru că și ei fuseseră hărțuiți de Dero de ani de zile”.

De fapt, Palmer atinsese accidental o audiență uriașă, până atunci complet neglijată. Aproape fiecare comunitate are măcar o persoană care se plânge constant la poliție că cineva – de obicei un vecin – îndreaptă spre casa sau apartamentul lor o teribilă armă cu raze. Aceste raze, spun ei, le distrug sănătatea, le usucă plantele, le face pâinea să mucegăiască, le face părul și dinții să cadă și le transmite voci în cap. Psihiatrii cunosc bine aceste victime ale ”razelor” și asociază fenomenul cu schizofrenia paranoidă. De regulă, acești paranoici sunt inofensivi și, adesea, vârstnici. Ocazional însă, vocile pe care le aud îi îndeamnă să comită acte distructive, în special incendieri. Sunt persoane neîncrezătoare, solitare prin firea lor și profund suspicioase față de toată lumea, inclusiv față de autorități și guvern. În vremurile de demult, credeau că aud vocea lui Dumnezeu sau a Diavolului. Astăzi, dau vina pe CIA sau pe ființe din spațiu pentru necazurile lor. În mod firesc, gravitează în jurul cauzelor și organizațiilor excentrice, care reflectă propriile lor temeri și nesiguranțe, promovând filosofii politice bizare și întărindu-și sistemele de credință neobișnuite. Fără să-și dea seama, Ray Palmer a oferit sens și direcție în viață la mii de oameni.

Scrisoarea lungă și incoerentă a lui Shaver susținea că, în timp ce suda, a început să audă voci care îi explicau cum Deros subterani controlează viața de la suprafață cu ajutorul unor raze diabolice. (Este interesant că mulți dintre cei care au raportat astfel de fenomene se aflau la sudură sau operau echipamente electrice – radiouri, radare etc. – când au început să audă voci.) Palmer a rescris textul, transformându-l într-o nuvelă, care a fost publicată în numărul din martie 1945 sub titlul I Remember Lemuria, de Richard Shaver.

Așa s-a născut Misterul Shaver.

Cumva, vestea despre ”descoperirea” lui Shaver s-a răspândit rapid dincolo de cercurile science-fiction, iar oameni care nu cumpăraseră niciodată reviste pulp au început să dea năvală la chioșcurile locale. Cererea pentru Amazing Stories a depășit cu mult oferta, iar Ziff-Davis a fost nevoit să redirecționeze stocuri de hârtie (să nu uităm că încă existau raționalizări din cauza războiului) de la alte reviste pentru a putea a-i mări tirajul.

”Palmer a călătorit în Pennsylvania ca să discute cu Shaver,” își amintea mai târziu Howard Browne, ”și l-a găsit stând pe teancuri întregi de scrieri despre Deros. Le-a cumpărat pe toate și a semnat contracte pentru altele. Mi s-a părut cea mai bolnavă mizerie pe care o întâlnisem vreodată. Palmer le-a publicat și a dublat tirajul Amazing în mai puțin de patru luni”.

La sfârșitul lui 1945, Amazing Stories vindea 250.000 de exemplare pe lună, un tiraj uluitor pentru o revistă pulp science-fiction. Palmer lucra până noaptea târziu, rescriind materialele lui Shaver și compunând alte povestiri despre Deros, sub diverse pseudonime. Mii de scrisori inundau redacția. Multe dintre ele ofereau ”dovezi” în sprijinul poveștilor lui Shaver, descriind obiecte stranii văzute pe cer  sau întâlniri stranii cu ființe nepământene. Se părea că mii de oameni erau convinși de existența  unei prezențe clar non-terestre printre noi. Fanteziile paranoide se amestecau cu relatări care aveau un aer tulburător de verosimil. Secțiunea ”Scrisori către redacție” devenise partea cea mai interesantă a publicației. Iată o contribuție tipică, apărută în numărul din iunie 1946:

”Domnilor,

Am zburat ultima mea misiune de luptă pe 26 mai 1945, când am fost doborât deasupra Bassein și am aterizat forțat în Ramaree Roads, lângă Insula Chedubs. Am fost dat dispărut timp de cinci zile. Am cerut permisie în Kashmir (sic!). Eu și căpitanul (numele șters la cerere) am plecat din Srinagar și am ajuns la Rudok, apoi am trecut prin Pasul Khese până la poalele nordice ale Karakoramului. Am găsit ceea ce căutam. Știam exact ce căutam.

Pentru numele cerului, lăsați totul baltă! Vă jucați cu dinamita. Eu și tovarășul meu am fost nevoiți să luptăm pentru a ieși dintr-o peșteră, folosind pistoale-mitralieră. Am două cicatrici de 9 inch pe brațul stâng, rămase din acea peșteră, când mă aflam la 50 de picioare de un fel de obiect care se mișca într-o tăcere absolută. Mușchii aproape mi-au fost sfâșiați. Cum? Nu știu. Prietenul meu are o gaură cât  o  monedă de 10 cenți în bicepsul drept. Arsă pe interior. Cum? Nici asta nu știm. Dar amândoi credem că știm mai multe despre Misterul Shaver decât oricine altcineva.

Vă puteți imagina șocul meu când am pus mâna pe primul exemplar din Amazing Stories și v-am văzut publicând pe larg despre acest subiect”.

Identitatea autorului acestei scrisori a fost păstrată anonimă la cererea sa, dar mai târziu Palmer i-a dezvăluit numele: Fred Lee Crisman. Fără să-și dea seama, Crisman descrisese efectele unei raze laser, cu toate că laserul nu fusese încă inventat la acea vreme. Se pare că  acesta era obsedat de Deros și razele morții cu mult înainte ca Kenneth Arnold să raporteze ”primul” OZN, în iunie 1947.

În septembrie 1946, Amazing Stories a publicat un articol scurt semnat de W.C. Hefferlin, Circle-Winged Plane, care descria experimente din 1927, în San Francisco, cu un aparat de zbor de formă rotundă. Contribuția lui Shaver (scrisă de fapt de Palmer) din acel număr era o nuvelă de 30.000 de cuvinte intitulată Earth Slaves to Space, în care nave spațiale vizitau regulat Pământul pentru a răpi oameni și a-i transporta pe alte planete. Alte povestiri din revistă abordau teme precum amnezia, un element care avea să devină important în relatările OZN de mai târziu, sau oameni misterioși care ar fi acționat ca agenți ai maleficilor Deros.

O scrisoare de la locotenentul Ellis L. Lyon, publicată în același număr din septembrie 1946, exprima îngrijorări serioase legate de impactul psihologic al Misterului Shaver:

”Ceea ce mă îngrijorează este că există câțiva, și poate chiar un număr destul de mare de cititori, care ar putea lua acest Mister Shaver drept realitate, la fel cum Orson Welles a reușit să convingă publicul, prin radio, că are loc o invazie de pe Marte. Desigur, cititorului îi este imposibil să discearnă, în rubricile dumneavoastră «Discuții» și «Comentarii ale cititorilor», care dintre scrisori sunt autentice și care sunt, de fapt, scrise de redactorii Amazing Stories, menite să țină viu interesul față de teoriile voastre ficționale. Totuși, dacă acele scrisori vin cu adevărat din partea cititorilor, este tulburător să vezi reacțiile stârnite în mințile lor deja confuze. Mă refer la acele scrisori de la oameni care «au văzut» dârele de gaz  ale unor rachete sau «au simțit» influența radiațiilor provenind din surse subterane”.

Palmer le-a cerut artiștilor să realizeze schițe ale obiectelor descrise de cititori, iar pe copertele revistei au început să apară nave zburătoare în formă de disc cu mult înainte de iunie 1947. Așadar, putem nota că un număr considerabil de oameni, milioane, fuseseră deja expuși ideii de farfurii zburătoare înainte ca mass-media națională să fi aflat măcar de existența acestui fenomen. Oricine ar fi aruncat o privire la revistele dintr-un chioșc și ar fi zărit coperta Amazing Stories cu farfurii zburătoare, își imprima acea imagine în subconștient. În cei doi ani dintre martie 1945 și iunie 1947, milioane de americani văzuseră cel puțin un număr din Amazing Stories și erau familiarizați cu Misterul Shaver, cu toate implicațiile lui amețitoare. Mulți dintre acești scrutau cerul gol în speranța că, asemenea altor cititori ai revistei, vor surprinde ceva minunat. Al Doilea Război Mondial se terminase și era nevoie de un nou tip de emoție. Raymond Palmer o furniza, spre groaza locotenentului Lyon și a lui Fred Crisman.

Pe lângă cititorii lui Palmer, două alte grupuri erau deja pregătite să devină nucleul  de bază al viitorilor credincioși. Aproximativ 1.500 de membri ai Fortean Society, condusă de Tiffany Thayer, știau că obiecte aeriene ciudate fuseseră observate de-a lungul istoriei, iar unii dintre ei erau convinși că planeta noastră era supravegheată de ființe dintr-o altă lume. Thayer era un opozant înverșunat al lui Franklin Roosevelt și proclama zgomotos că aproape totul era o conspirație guvernamentală, așa că adepții săi erau perfect pregătiți să descopere noi conspirații ascunse în misterul OZN-urilor care se contura. Ei aveau să devină experți de ocazie, gata să educe presa și publicul la momentul potrivit. Al doilea grup era format din spiritiști și adepți ai ocultismului, conduși de dr. Meade Layne, care deja comunicau cu ființele din spațiu la ședințe de spiritism, prin mediumi în transă și planșe Ouija. Ei știau că navele spațiale urmau să vină și nu au fost deloc surprinși când, în 1946, au apărut relatări despre ”rachetele-fantomă” observate deasupra Europei. (Fenomenul larg răspândit al ”rachetelor-fantomă” din 1946 a primit foarte puțină atenție în presa americană. Îmi amintesc că purtam în portofel un decupaj minuscul care descria niște rachete misterioase care zburau printre munții Elveției. Dar acela a fost singurul articol despre ”rachete-fantomă” care a ajuns la mine în acel an.) Împreună, aceste trei grupuri reprezentau un segment semnificativ al populației.

Pe 24 iunie 1947, Kenneth Arnold a făcut celebra sa observație a unui grup de ”farfurii zburătoare” deasupra muntelui Rainier, iar la Chicago, Ray Palmer privea uimit cum zeci de decupaje din ziare soseau din toate colțurile țării. Cele două lucruri pe care le fabricase timp de ani de zile pentru revista sa deveneau, dintr-odată, realitate!

Timp de două săptămâni, ziarele au fost pline de relatări despre OZN-uri. Apoi numărul articolelor a început să scadă, iar forteenii au început să urle: ”Cenzură!” și ”Conspirație!” Între timp, zeci de jurnaliști lucrau la articole despre acest nou subiect, iar textele lor aveau să apară constant în următorul an. Un bărbat care își câștigase existența în anii ’30 scriind povestiri pentru revistele pulp a văzut în această situație o oportunitate de a pătrunde în revistele de calitate (așa-numitele ”slicks”, reviste imprimate pe hârtie lucioasă). Deși avea 44 de ani în momentul atacului de la Pearl Harbor, a servit în grad de căpitan în pușcașii marini până când a fost implicat într-un accident de avion. A fost lăsat la vatră cu gradul de maior (era o practică obișnuită ca ofițerii să fie avansați cu un grad la retragere), și încerca să-și reia cariera de scriitor când Ralph Daigh, redactor la revista True, i-a încredințat sarcina de a investiga enigma farfuriilor zburătoare. Așa a pășit Donald E. Keyhoe, la vârsta de 50 de ani, în Țara lui Niciodată-așa-ceva. Articolul său, Flying Saucers Are Real, a provocat senzație, iar Keyhoe avea să devină peste noapte o figură marcantă în lumea OZN-urilor.

În același an, Palmer a vrut să scoată un număr special din Amazing Stories, dedicat în întregime farfuriilor zburătoare. Însă editorul i-a cerut, potrivit relatării lui Palmer, să abandoneze complet subiectul, după ce doi bărbați în uniforme ale Forțelor Aeriene l-au vizitat. Palmer a decis să-și publice propria revistă. Cu ajutorul lui Curtis Fuller, editorul unei reviste de aviație, și al câtorva prieteni, a scos primul număr al revistei Fate în primăvara lui 1948. Era o revistă de format mic, tipărită pe cea mai ieftină hârtie, editată la fel de neglijent ca Amazing Stories și fără vreun impact notabil asupra publicului larg. Totuși, Fate era singura publicație de pe tarabe care includea relatări despre OZN-uri în fiecare număr. Cititorii fideli ai Amazing Stories a susținut cu entuziasm primele ediții.

În toamna lui 1948 a avut loc prima convenție dedicată farfuriilor zburătoare, la Labor Temple de pe Strada 14 din New York. Au participat în jur de treizeci de persoane, majoritatea ținând strâns în mână cel mai recent număr din Fate. Întâlnirea s-a transformat rapid într-o ceartă generalizată. (Am participat la acea întâlnire, însă amintirea ei este neclară după atâția ani. Nu-mi mai amintesc cine a organizat-o.) Deși misterul farfuriilor zburătoare avea doar un an de existență, temele adiacente, conspirația guvernamentală și cenzura, dominau deja dezbaterea, datorită impactului lor emoțional puternic. Pe tot parcursul anului 1948, Forțele Aeriene ale SUA au păstrat o tăcere apăsătoare, în timp ce, fără știrea susținătorilor OZN-urilor, echipele de la baza aeriană Wright-Patterson din Ohio chiar făceau eforturi sincere pentru a elucida misterul.

Când investigația Forțelor Aeriene nu a reușit să aducă nicio dovadă concretă (deși anchetatorii au acceptat în linii mari teoria originii extraterestre), generalul Hoyt Vandenburg, șeful Forțelor Aeriene și fost director al CIA, a ordonat redactarea unui raport negativ, destinat publicului. Rezultatul a fost Project Grudge, sute de pagini de nonsens irelevant, care au fost prezentate publicului cam în aceeași perioadă în care revista True a publicat articolul pro-OZN semnat de Keyhoe. Keyhoe a luat totul foarte personal, deși articolul său era, în esență, o reluare a ideilor din cărțile lui Charles Fort, iar Ralph Daigh alesese să sprijine ipoteza extraterestră pentru că părea a fi teoria cu cel mai mare potențial comercial (cu alte cuvinte, vindea reviste).

Relația lui Palmer cu Ziff-Davis devenise tensionată, acum că își lansa propria revistă. ”Când am preluat conducerea de la Palmer, în 1949,” spunea Howard Browne, ”am pus capăt brusc Misterului Shaver, renunțând la peste 7.000 de dolari în scenarii deja achiziționate”.

Mutându-se la Amherst, Wisconsin, Palmer și-a înființat propria tipografie și, în cele din urmă, a tipărit multe dintre poveștile lui Shaver în seria Hidden Worlds. Așa cum avea să se dovedească, inflația postbelică și apariția televiziunii distrugeau oricum piața revistelor pulp. În toamna lui 1949, sute de reviste pulp au încetat brusc să mai apară, lăsând mii de scriitori și redactori fără slujbă. De atunci, Amazing Stories și-a schimbat de multe ori patronatul, dar încă se publică, și încă își plătește scriitorii cu un cent pe cuvânt. (Câteva dintre revistele de science-fiction care au mai supraviețuit plătesc acum – țineți-vă bine! – trei cenți pe cuvânt. Dar să scrii SF rămâne, totuși, o cale sigură spre moartea prin înfometare.)

Dintr-un motiv cunoscut doar lui, Palmer a ales să nu-și folosească numele real în Fate. În schimb, timp de mulți ani, editorul figurat pe copertă a fost un personaj fictiv: „Robert N. Webster”. Palmer a mai lansat o revistă, Search, menită să concureze cu Fate. Însă Search a devenit rapid un ”coș de gunoi” editorial pentru scrisori incoerente și articole oculte care nu reușiseră să atingă nici măcar standardele, oricum modeste, ale revistei Fate.

Deși a existat o scurtă revenire a interesului public și mediatic pentru farfuriile zburătoare după valul masiv din vara lui 1952, subiectul a rămas, în mare parte, în mâinile unor cultiști, excentrici, adolescenți și gospodine, care multiplicau decupaje din ziare în mici reviste mimeografiate și îl priveau pe Palmer ca pe un lider curajos.

În iunie 1956 a avut loc, la Washington, D.C., un simpozion major de patru zile dedicat OZN-urilor. A fost, fără îndoială, cel mai important eveniment OZN din anii ’50, și a reunit figuri de prim rang din armată, guvern și industrie. Oameni ca William Lear, inventatorul avionului Lear Jet, alături de generali, amirali și foști șefi ai CIA, au discutat deschis cu presa despre ”problema” OZN-urilor. Notabilă a fost absența lui Ray Palmer și Donald Keyhoe. Unul dintre rezultatele acestor întâlniri a fost înființarea National Investigation Committee on Aerial Phenomena (NICAP), de către fizicianul Townsend Brown. Deși simpozionul a beneficiat de o acoperire mediatică amplă la momentul respectiv, ulterior a fost ”cenzurat” din istoria OZN-urilor chiar de către cultiști, în principal pentru că nu fuseseră implicați sau invitați să participe. (Când David Michael Jacobs a scris The UFO Controversy in America, carte considerată în general cea mai completă istorie a labirintului OZN, a ales să revizuiască radical perioada anilor ’40 și ’50, eliminând cu grijă orice mențiune despre Palmer, simpozionul din 1956 și multe alte evenimente importante din acea perioadă.)

Publicul american cunoștea doar două figuri proeminente din lumea farfuriilor zburătoare: contactistee-ul George Adamski, un șarlatan simpatic cu un talent deosebit de a atrage atenția presei, și Donald Keyhoe, un zelot care striga necontenit ”Mușamalizare!” și era prins într-un conflict deschis cu Adamski pentru vizibilitate în ziare. Cum Adamski era mai spectaculos (pretindea că fusese dus cu o farfurie zburătoare până pe Lună), presa îi acorda mai multă atenție. I se atribuia titlul de ”astronom” (locuia într-o casă pe Muntele Palomar, în apropierea unui mare telescop), în timp ce Keyhoe îl ironiza numindu-l ”vânzător de hamburgeri”. Ray Palmer a încercat să rămână departe de aceste tabere, dar, firește, tocmai această poziție neutră a făcut ca unii dintre ei să se întoarcă împotriva lui.

Anul 1957 a fost marcat de mai multe evoluții importante. A avut loc un nou val major de apariții ale farfuriilor zburătoare. NICAP-ul lui Townsend Brown a eșuat și Keyhoe i-a preluat conducerea. Iar Ray Palmer a lansat o nouă publicație de chioșc, numită Flying Saucers From Other Worlds. În primele numere, lăsa să se înțeleagă că deține un ”mare secret”. După ce și-a ținut cititorii în suspans luni de zile, a dezvăluit în cele din urmă că OZN-urile vin din centrul Pământului, iar subtitlyl From Other Worlds a fost eliminat. Cititorii săi au fost, pe rând, fascinați, scandalizați sau exasperați de revelație.

Timp de șapte ani, între 1957 și 1964, ufologia din Statele Unite a fost complet în derivă. A fost Epoca Întunecată. Keyhoe și NICAP erau izolați la Washington, luptând zadarnic cu morile de vânt și încercând să declanșeze o anchetă a Congresului asupra fenomenului OZN.

Câteva sute de credincioși OZN s-au adunat în jurul Aerial Phenomena Research Organization (APRO), fondată de Coral Lorenzen. Și aproximativ 2.000 de adolescenți cumpărau lunar revista Flying Saucers de la chioșcuri. Palmer dedica pagini întregi cluburilor OZN, rețelelor de schimb de informații și scrisorilor către redacție. Așadar, Palmer, și doar Palmer, a fost cel care a menținut subiectul în viață în timpul Epocii Întunecate și a atras noi tineri pasionați în rândurile ufologilor. A publicat cărțile sale bizare despre Deros și a pus pe picioare o afacere prin corespondență, vânzând cărțile despre OZN-uri apărute după diferitele valuri din anii ’50. Partenerii săi din aventura Fate i-au răscumpărat participația, ceea ce i-a permis să se dedice complet activităților sale ufologice.

Palmer pusese pe picioare un sistem asemănător cu fandomul science-fiction, dar în centrul acestuia era el însuși. Parcursese un drum lung de la începuturile modeste ale Jules Verne Prize Club. Fusese esențial în inventarea unui întreg sistem de credințe, un cadru de referință – lumea magică a shaverismului și farfuriilor zburătoare – și se încoronase rege al acestui univers. Odată ce sistemul de credințe a fost pus pe picioare, a început să se autoalimenteze. Oamenii hărțuiți de raze misterioase au fost curând însoțiți de visătorii care sperau că, undeva, dincolo de stele, există ființe vii, miloase, care să vină în ajutorul omenirii. Nu aveau nevoie de dovezi reale. Convingerea în sine le era suficientă ca să meargă mai departe.

Când un nou val masiv de OZN-uri, cel mai mare din istoria Statelor Unite, a lovit în 1964 și a continuat neîntrerupt până în 1968, APRO și NICAP au fost prinse nepregătite, incapabile să gestioneze interesul public renăscut. Palmer a mărit tirajul revistei Flying Saucers și s-a adresat unei audiențe noi. Apoi, în anii ’70, a început o nouă Epocă Întunecată. Octombrie 1973 a adus o avalanșă de relatări intens mediatizate, , dar curând interesul s-a prăbușit. NICAP s-a sufocast în propria confuzie și s-a dizolvat într-o baltă de apatie, alături de zeci de organizații OZN mai mici. Donald Keyhoe, un venerabil al scenei publice, trăiește retras în Virginia. Cei mai mulți dintre contactee plini de speranță și anchetatorii OZN din anii ’40 și ’50 au trecut în neființă. Flying Saucers a lui Palmer s-a  stins în liniște în 1975, dar el a continuat să editeze Search până la moartea sa, în 1977. Richard Shaver a dispărut și el, dar Misterul Shaver mai are încă câțiva adepți. Însă tristul adevăr este că nimic din toate acestea n-ar fi existat dacă Howard Browne n-ar fi ridiculizat acea scrisoare, într-un birou editorial ponosit, dintr-un oraș îndepărtat, cu mult timp în urmă.

Articol reprodus după Whole Earth Review, nr. 52/1986, p. 54-61. În volumul editat de Andy Colvin, Searching for the string. Selected Writings of John A. Keel (New Saucerian Books, Point Pleasant, West Virginia), apare, ciudat și nejustificat, fragmentat. O viziune inedită, la prima mână, despre începuturile subculturii ufologice, provenită dintr-un amestec de SF de proastă calitate și ocultism de mâna a doua, condimentat cu tendințe paranoide și conflicte personale

O observație interesantă: investigatorii de teren și cei apropiați fenomenului (ca John A. Keel) n-au răzbit în ufologia înaltă, (”politică”), care preferă personalități plămădite după alte criterii. Poate pentru că sunt mai puțin dispuși să mănânce căcat, poate din alte motive…