OZN – Știință sau Intelligence?

La ASFAN-România era o fată, Teea, cercetător științific în domeniul biologiei. Cu carte de muncă și muncă de laborator, nu ”cercetător” wannabe, de Internet (aka ”detectivi de tastatură”). Dorința ei era să studieze fenomenul OZN din perspectiva și cu metodologia cercetării științifice. Țin minte lungi discuții în care i-am argumentat de ce țintește o imposibilitate și că studiul OZN-urilor e mai aproape de munca de informații decât de știința propriu-zisă. Am găsit, de curând, într-o lucrare a lui Jacques Vallee – netradusă în limba română -, o argumentație similară, de-o vârstă cu mine (cartea a apărut în 1979):

”Maiorul Murphy, care s-a retras dintr-un serviciu american de informații în urmă cu destui ani, luptase în Italia în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și descria cu multă vivacitate investigațiile sale din zona Caraibelor, unde organizase operațiuni pentru interceptarea submarinelor și a spionilor germani ce încercau să ajungă în Statele Unite. L-am întâlnit la o întrunire a contactaților OZN și i-am propus să bem ceva după încheierea evenimentului. I-am spus cât de surprins eram de interesul lui pentru acel eveniment, pe care eu îl consideram o pierdere totală de timp. M-a întrebat de ce făceam o asemenea judecată, iar eu i-am spus că, în opinia mea, niciunul dintre cei prezenți nu părea să aibă cunoștințe reale de știință. Atunci mi-a pus o întrebare care, deși pare evidentă, nu-mi trecuse cu adevărat prin minte până atunci: «Ce te face să crezi că OZN-urile sunt o problemă științifică?»

I-am răspuns cu ceva de genul că un fenomen devine științific în funcție de modul în care este abordat. Dar el n-a acceptat această explicație și a început să-mi țină o lecție. Mai întâi, mi-a spus, știința are anumite reguli. De exemplu, trebuie să pornească de la presupunerea că fenomenul observat are o origine naturală, nu artificială sau eventual părtinitoare. Or, fenomenul OZN ar putea fi controlat de ființe inteligente din afară. «Dacă este așa», a adăugat maiorul, «atunci studiul său nu ține de știință. Ține de informații». Adică de contra-spionaj. Și asta, a subliniat el, era domeniul lui.

«Ei bine, în domeniul contraspionajului, regulile sunt cu totul diferite», spuse el. A desenat o schiță simplă în carnetul meu. «Tu ești om de știință. În știință nu există conceptul de «preț» al informației. Să zicem că îți ofer 95% din datele despre un fenomen. Ești mulțumit, pentru că știi 95% din acel fenomen. Dar nu și în domeniul informațiilor. Dacă obțin 95% din date, știu că aceea e partea ieftină a informației. Încă am nevoie de ceilalți 5%, dar va trebui să plătesc mult mai scump pentru a-i obține. Înțelegi? Hitler avea 95% din informațiile despre debarcarea în Normandia. Dar avea cei 95% greșiți!»

«Vrei să spui că datele despre OZN-uri pe care le folosim pentru a face statistici și a căuta tipare cu ajutorul computerelor sunt inutile?», am întrebat. «S-ar putea să rulăm kilometri de bandă magnetică și să descoperim legi iluzorii?»

«Totul depinde de cum gândește echipa de dincolo. Dacă știu ce fac, vor exista atâtea straturi de protecție între tine și ei, încât n-ai nicio șansă să ajungi la adevăr. Nu urmărind observațiile și băgându-le într-un computer. Ei îți vor furniza exact informațiile pe care vor ei să le procesezi. Care e singura sursă de date despre fenomenul OZN? OZN-urile însele!»”¹

Și continuă:

”«Dacă ai dreptate, ce pot să fac? Se pare că cercetarea fenomenului e fără speranță. Mai bine arunc computerul într-un râu».

«Nu neapărat,» zise el. «Dar ar trebui să încerci o altă abordare. În primul rând, să lucrezi complet în afara grupurilor OZN organizate; acestea sunt infiltrate de aceleași agenții oficiale pe care încearcă să le influențeze și răspândesc orice zvon pe care cineva dorește să-l facă public. În cercurile de informații, astfel de oameni sunt necesități istorice. Când ai lucrat destul de mult pentru Unchiul Sam, ajungi să știi că el este implicat într-o mulțime de lucruri ciudate. Datele pe care le obțin aceste grupuri sunt viciate de la sursă, dar ele joacă totuși un rol util.

În al doilea rând, ar trebui să cauți iraționalul, bizarul, elementele care nu se potrivesc: asta am venit să observ și eu la întâlnirea din această seară. Ți s-a întâmplat vreodată să ai impresia că te apropii de ceva care nu se încadrează în niciun tipar rațional, dar care îți dă totuși un sentiment puternic de semnificație?»”²

S-ar putea spune că România e departe de America ca distanță geografică și timp civilizațional. Da și nu! Decuplează vârfurile ufologiei românești de fluxul internațional și nu mai ai ufologie autohtonă.  E o formă elegantă de a spune că și-au construit carierele pe imitarea și (aproape) plagierea altora. Nu au nici idei și nici informații proprii; sunt doar stații de amplificare blocate pe anumite frecvențe și semnale. Sunt ca Elvișii de Las Vegas: par a fi ce trebuie, dar… În acest mod, direcțiile absconse trasate unor exponenți din Occident sunt preluate și împrăștiate în orb, iar publicul bălește pavlovian la marile revelații livrate la gamelă șnuruită, sigiltă și livrată de varii oculte.

Plecând de la fragmentul  prezentat mai sus,  John Michael Greer dezvoltă paralela cu operațiunea aliată Bodyguard, din al Doilea Război Mondial. El oferă un scenariu care explică aspecte ale fenomenului OZN, multe, dar nu toate:

”Un Bodygurad al minciunilor. (…) Operațiunea Bodyguard a fost menționată din când în când în literatura despre OZN-uri, dar foarte rar cineva a acordat atenție lecției esențiale pe care o transmite: o campanie eficientă de dezinformare necesită două niveluri de poveste sub cea publică. În cazul Operațiunii Bodyguard, povestea publică era «Fără comentarii», adică securitatea strictă obișnuită pentru orice operațiune militară importantă. Sub aceasta se afla povestea de acoperire, întruchipată de Prima Grupare a Armatei Statelor Unite condusă de Patton, cu tancurile ei false și buncărele goale. Povestea de acoperire nu ar fi funcționat dacă ar fi fost publică; trebuia să rămână secretă, astfel încât spionii germani să fie nevoiți să depună eforturi pentru a obține informații despre ea, iar în jurul ei trebuia să plutească o ceață dezinformatoare prin care inamicul trebuia să navigheze. Aceasta o făcea să pară un secret real și a convins comandamentul german că reușise să descifreze planul Aliaților.

Sub povestea de acoperire se afla, la rândul ei, povestea reală, suficient de asemănătoare cu cea de acoperire încât orice dovadă care ducea spre ea putea fi ușor confundată cu o dovadă care susținea povestea de acoperire. Operațiunea Bodyguard nu ar fi funcționat niciodată dacă povestea de acoperire ar fi negat complet existența unei invazii sau s-ar fi concentrat pe afirmații că debarcarea va avea loc într-un loc îndepărtat de nordul Franței. A funcționat pentru că germanii puteau fi lăsați să afle aproape totul despre invazie – cu excepția locației exacte a plajelor de debarcare. Fiecare indiciu descoperit de spionii lor, care sugera o invazie iminentă în nordul Franței, întărea astfel convingerea comandamentului german că atacul va avea loc în apropiere de Calais. După cum remarcă Jacques Vallée, ei aveau 95% din informațiile necesare pentru a înțelege planul de invazie al Aliaților – dar erau exact cele 95% greșite.

Un Bodyguard extraterestru? Un proiect similar, menit să distragă atenția de la un alt set de secrete militare importante, ar fi avut perfect sens în contextul Războiului Rece. (…) Pe măsură ce Războiul Rece prindea contur, în Statele Unite și în țările aliate a luat naștere o întreagă economie secretă centrată pe tehnologia aerospațială, ferită de supravegherea publică prin aceleași măsuri de siguranță care o ascundeau și de agenții sovietici de informații. (…)

Este așadar un fapt documentat că fenomenul OZN a servit drept acoperire pentru activitățile aerospațiale secrete ale SUA. Ceea ce s-a spus mult prea rar este că această acoperire ar fi putut fi o politică deliberată. Dacă punem fenomenul OZN alături de Operațiunea Bodyguard, paralelele devin imediat evidente.

Povestea publică ar fi fost o negare fermă că s-ar petrece ceva neobișnuit pe cerul Americii – echivalentul secretomaniei operaționale normale din jurul debarcării din Ziua Z. Această poveste publică ar fi fost susținută de o campanie ascunsă de dezinformare, care ar fi umplut mass-media cu afirmații că orice aeronavă neobișnuită era, de fapt, o stea, un gaz de mlaștină sau alt fenomen natural.

Povestea de acoperire, aflată sub cea publică, ar fi fost aceea că nave extraterestre vizitează Pământul. Deși Forțele Aeriene au respins categoric această idee în mod oficial, acțiunile lor i-au făcut pe mulți să creadă că această poveste de acoperire trebuie să fie adevărată – exact așa cum comandamentul aliat a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a convinge comandamentul german că forțele de invazie vor debarca lângă Calais. Este pe deplin posibil ca Forțele Aeriene sau CIA să fi falsificat intenționat unele dintre cele mai spectaculoase observații, pentru a ajuta la răspândirea poveștii de acoperire – creând OZN-uri și aterizări false, exact așa cum strategii Operațiunii Bodyguard au creat tancuri false, depozite fictive de muniție și unități militare inexistente.

Alături de această poveste principală de acoperire ar fi existat și teorii alternative despre natura fenomenului OZN, o paralelă clară cu debarcările alternative în Norvegia, Balcani și alte locuri, pe care Operațiunea Bodyguard le-a generat ca diversiuni suplimentare pentru a atrage atenția. Sub această avalanșă de povești de acoperire se afla, în cele din urmă, povestea reală: aeronavele secrete și misiunile de spionaj care trebuiau ascunse de serviciile de informații sovietice – echivalentul plajelor de debarcare din Normandia, care trebuiau păstrate secrete față de Wehrmacht”³.

Designul operațional analizat de Greer are multiple aplicații, depășind cu mult spera militară sau ufologică. Sunt unii care explică, vorbind pe nas, că ozenistica e pierdere de vreme. Poate. Doar pentru unii…

Note ^1,2Jacques Vallee, Messengers of deception. UFO Contacts and cults (1979), Daily Grail Publishing,  Brisbane, Australia, 2008, p. 72-74; ³John Michael Greer, The UFO phenomenon. Fact, Fantasy and Disinformation, Llewellyn Publications, Woodbury, Minnesota, 2009, p. 184-187.