Alchimia este poate cel mai bun exemplu a procesului, consolidat în timp, prin care niște fanfaroni ignoranți au deturnat percepția publică asupra unui domeniu tradițional. Pe calea simulacrului, ei au impus opusul originalului, ”semnul răsturnat” cum îl numea Guénon.
În lucrarea sa, care abordează alchimia dintr-o perspectivă cu totul inedită, aplicând statistica matematică pe surse vechi, autentice, Alasdair Forsythe punctează:
”Este necesar să clarific o concepție foarte greșită despre alchimie, larg răspândită în opinia publică actuală, pentru a mă asigura că cititorul nu pornește cu o prejudecată deja formată. Este vorba despre ideea, întreținută de-a lungul timpului, că alchimia ar fi o disciplină spirituală.
Voi începe cu alchimiștii europeni, sursa majorității covârșitoare a materialelor disponibile.
Interpretarea spirituală a alchimiei în Occident are o istorie relativ scurtă. Evoluția ei poate fi urmărită în timp și a fost demascată în repetate rânduri ca fiind fictivă de către istorici moderni, deși acest lucru a avut un impact minim sau inexistent asupra opiniei publice largi. Interpretarea spirituală a alchimiei a apărut în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, odată cu mișcarea teosofică și reînvierea interesului pentru ocultism și a fost popularizată de Carl Jung, celebrul psihiatru cunoscut pentru interesul său profund față de ocult. Nu există nicio dovadă a unei interpretări spirituale a alchimiei în textele anterioare secolului al XIX-lea.
«Interpretarea spirituală a alchimiei, făcută celebră de Jung, reflectă de fapt convingeri religioase tipice ocultismului din secolul al XIX-lea și nu este susținută de sursele alchimice antice sau medievale». (Kripal, Jeffrey John, și Glenn W. Shuck. On the Edge of the Future. 2005. Indiana University Press)
Reînvierea ocultismului din epoca victoriană a fost o perioadă de viu interes pentru tot ceea ce ținea de metafizic și supranatural; odată cu descoperirea electricității și a utilizărilor magnetismului, multe lucruri considerate anterior magie au început să fie numite știință, iar publicul nu mai știa exact unde se trasează granița dintre ele. Alchimia a devenit astfel un subiect popular de interes și dezbatere. Așa cum se întâmplă adesea când există o întrebare la modă, dar fără un răspuns absolut, diverse persoane și-au publicat propriile opinii, iar în timp aceste păreri individuale au ajuns să fie acceptate ca adevăruri în conștiința colectivă.
«Unii cititori pot fi surprinși să afle că Piatra Filosofală este o substanță fizică, chimică, întrucât multe interpretări populare ale alchimiei pun accentul pe dimensiunile ei «spirituale», făcând astfel o distincție clară între alchimie și chimia cunoscută astăzi. Totuși, această ”interpretare spirituală” este, în mare parte, un produs al reînvierii ocultismului din epoca victoriană». (Achinstein, Peter. Scientific Evidence: Philosophical Theories & Applications. 2005. The Johns Hopkins University Press)
Consecințele nefericite ale acestei concepții greșite se perpetuează până în ziua de azi și reprezintă conținutul aproape fiecărei cărți și al fiecărui articol despre alchimie care nu se bazează pe cercetare academică riguroasă sau pe referințe la astfel de cercetări. Chiar și unele lucrări academice suferă de această problemă, scrise de autori care nu au considerat necesar să investigheze temeinic subiectul și publicate în urma unui proces de peer review care a eșuat, cel mai probabil din cauza lipsei de înțelegere a temei, atât din partea autorilor, cât și a recenzenților. Din păcate, autorii de literatură alchimică contemporană par să fi dezvoltat un dispreț față de metoda științifică, probabil ca reacție la lipsa de interes pozitiv din partea comunității științifice față de domeniul alchimiei; iar acest lucru a făcut ca alchimia, ca subiect de cercetare, să rămână blocată în zeitgeistul secolului trecut, o viziune complet fictivă, care nu este susținută nici de sursele autentice, nici de cercetările savanților moderni.
«O mare parte din scrierile istorice contemporane despre alchimie au absorbit, fără intenție, teme provenite din ocultismul secolului al XIX-lea. Promotorii anacronici ai așa-numitei alchimii spirituale din acea perioadă, precum Mary Anne Atwood și Ethan Allen Hitchcock, au evitat inconvenientul reprezentat de faptul că multe rețete alchimice nu au un sens chimic evident, susținând că acestea nu erau, de fapt, despre chimie, ci erau prescripții voalate pentru desăvârșirea sufletului alchimistului». (Neman, William R. și Anthony Grafton. Secrets of Nature: Astrology and Alchemy in Early Modern Europe. 2006. The MIT Press)
Mai grav este că, în secolele XIX și XX, cultul format în jurul noii interpretări spirituale a alchimiei a ajuns să falsifice lucrări alchimice, modificându-le intenționat pentru a susține propriile interese.
«Sute de cărți, inclusiv ”traduceri” falsificate ale unor clasici ai alchimiei, au apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aproape toate adoptând noua ”interpretare spirituală” a alchimiei». (Force, James E. și Sarah Hutton. Newton and Newtonianism. 2005. Springer)
Punctul de cotitură în care alchimia tradițională a dispărut și a reapărut apoi sub noua sa mască spirituală, în întregime fictivă, este marcat de o serie de evenimente istorice. Până la un moment dat, alchimia a evoluat în paralel cu alte domenii științifice, precum medicina și matematica, și, la fel ca avangarda științifică al vremii, își avea centrul în Germania, din perioada primelor tiparnițe până la mijlocul secolului al XVII-lea, când metoda științifică a lui Francis Bacon și întemeierea Royal Society, au mutat acest centru în Anglia. Alchimia a urmat același traseu și a cunoscut apogeul în această perioadă, până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când Robert Boyle, membru al Royal Society, a atacat limbajul criptic al alchimiștilor în lucrarea sa «The Sceptical Chymist», publicată în 1671. Este interesant de remarcat că Boyle nu critica alchimia în sine, ci uzul excesiv de metafore elaborate și greu de înțeles. «The Sceptical Chymist» a marcat atât vârful de dezvoltare al alchimiei, cât și începutul declinului ei. Numărul publicațiilor alchimice noi a început să scadă treptat, până la moartea lui James Price, în 1783, membru al Royal Society care s-a sinucis ingerând acid prusic, după ce societatea i-a cerut să reproducă în prezența membrilor transmutările alchimice pe care pretindea că le realizase. Moartea lui Price a însemnat și moartea metodei alchimice tradiționale, întrucât după această dată nu a mai fost publicată nicio lucrare autentică de alchimie.
«Alchimia care a început să reapară spre sfârșitul secolului al XVIII-lea era foarte diferită de cea cunoscută în secolul al XVII-lea, întrucât ajunsese profund impregnată de asocierea sa, apărută în perioada Iluminismului, cu magia și alte practici supranaturale. Astfel, Faust, protagonistul lui Johann Wolfgang von Goethe, este un alchimist deziluzionat, obosit de lume, care este totodată și un maestru al artelor negre, o figură cu totul diferită față de chimiștii trudind în ateliere ai secolului al XVII-lea, surprinși de Teniers și alți pictori de gen, sau față de majoritatea covârșitoare a publicațiilor alchimice autentice datate în secolul al XVII-lea». (Wamberg, Jacob. Art & Alchemy. 2006. Museum Tusculanum Press.)
«O alchimie pur spirituală nu ar putea niciodată să explice existența laboratoarelor alchimice în care medici-alchimiști căutau, cu un fanatism sincer, leacuri oculte». (Cavendish, Richard, și Brian Innes. Man, Myth & Magic. 1983. Marshall Cavendish)
Istoria alchimiei taoiste chineze nu este foarte diferită de cea a alchimiei europene. Atât alchimia chineză, cât și cea europeană au fost influențate de filosofia dominantă a timpului și locului în care s-au dezvoltat, creștinismul, respectiv taoismul, și ambele au fost, în cele din urmă, preluate de o interpretare exclusiv spirituală. În cazul taoismului, această tranziție s-a produs mai lent, de-a lungul mileniului precedent.
După cum ilustrează următoarele citate taoiste, încă din secolul al XI-lea, alchimiștii taoști simțeau nevoia să definească diferența dintre Tao obținut prin practici spirituale și Tao obținut prin consumul de chin tan (medicament divin), echivalentul a ceea ce, în tradiția alchimică europeană, este cunoscut sub numele de Piatra Filosofală.
«[350] Tan este medicamentul suprem, de o valoare neprețuită, destinat trupului material. O alcătuire reușită duce la transformări nesfârșite; face posibilă întâlnirea cu chéntsung (oamenii adevărați) și, prin folosirea sa iscusită, oferă mijlocul de a rezolva problema wushéng (non-vieții).
[351] Chiar dacă ajungi să cuprinzi adevărata esență a budismului (să devii un Buddha), tot nu vei putea evita să-ți părăsești trupul de aici pentru a lua un altul, în alt loc. Și atunci, ce ar putea fi mai înțelept decât să compui, în același timp, marele tan? Astfel, poți depăși wu to (fără scurgeri) și să devii un chénjén (om adevărat, hsien).
[337] Presupun că poți practica și «respirația» și «gândirea» (pentru a dobândi Tao). Toate acestea însă sunt în mod necesar diferite de lucrările legate de chin tan». Po-tuan, Chang. Wu Chen P’ien, Eseu despre înțelegerea Adevărului, 1078 d.Hr.Tratat alchimic)
Nici sursele alchimiștilor taoști, nici cele ale alchimiștilor europeni nu indică faptul că autorii lor ar fi urmat vreo credință sau practică spirituală dincolo de cadrul religios propriu: taoismul, respectiv creștinismul.
Adevărul sau falsitatea interpretării «spirituale» a alchimiei poate fi în cele din urmă clarificat prin analizarea afirmațiilor statistic semnificative din acest studiu, în căutarea oricăror dovezi că autorii și-au dorit ca scrierile lor să fie înțelese într-un sens exclusiv spiritual, și nu ca descrieri ale unui proces fizic real. Această chestiune va fi abordată în analiza finală”1.
Concluzia analizei statistice pe itemul ”spiritualitate”?
”Cel mai vizibil este faptul că nu apare nicio mențiune despre vreo interpretare «spirituală», ceea ce este în concordanță cu așteptările mele pe acest subiect. De fapt, nu se menționează nimic care să nu fie legat în mod direct de Piatra Filosofală: nicio tinctură secundară, nici medicamente, nici rețete pentru altceva. Accentul pus pe aspectul fizic și pe Piatra Filosofală reiese clar și din premisele formulate. Premisele 13 (Alchimia este o știință fizică) și 14 (Alchimia are ca scop fabricarea Pietrei Filosofale) exprimă clar aceste două idei, cu sprijin solid din documentele-sursă.
De asemenea, nu există nicio dovadă că alchimia ar fi fost o protostiință a chimiei”2.
De azi înainte, când dați peste gușteri spirituali care-o ard cu ”alchimie”, puteți să le bateți argumentat obrazul, să scoateți limba la ei, să-i scuipați și eventual să le arătați p_.
Note 1Alasdair Forsythe, Alchemy deciphered. Statistically Significant Evidence Identifying a Unified Procedure and Philosophy of Alchemy, Passageway Pres, London, ed. II, p. 11-14 (cap. Alchimia ca știință sau disciplină spirituală); 2Idem, p. 556.
