Secolul XIX a adus în prim-plan ceea ce s-ar putea numi ”inițiatul public”, acel personaj de societate care-și clamează cunoașterea ocultă, în însăși obiectul ei, la orice colț de stradă. Situația era oarecum neobișnuită și am insista în zadar asupra contradicțiilor interne pe care le implică. O să vă oferim în curând o carte pe această temă, așa că nu avem de ce insista în prezent.
Idolatrizat de unii, hulit de alții, generalul (rtg.) Emil Străinu este, pentru români, un astfel de inițiat public. Și dacă se produce cu atâta succes, înseamnă că există un rol societal și un set de nevoi pe care-l acoperă. Asta, pentru detractori: nu poți combate cu succes o creștere naturală. Iar Străinu, în felul său, e natural!
Însă mai există un motiv al prizei sale la public: e pentru toată lumea și vom explica imediat ce înseamnă asta.
În cadrul Școlii de Vară SOS, colonelul (rtg.) Vasile Zărnescu a ținut o prelegere despre kazari. Nu e nicio surpriză (surpriză era dacă-l scoteau din mormânt pe Șăineanu și-l aduceau să vorbească despreneamurile din stepa rusă). Pe parcurs, Zărnescu a ajuns și la Iisus Hristos, care în opinia sa, nu era evreu (nici asta nu-i o surpriză; întâlnim ideea, care încearcă să rezolve dilema creștinului antisemit, de la Heinrich Himmler la A.C. Cuza).
Ulterior a luat cuvântul Emil Străinu. În sprijinul lui Zărnescu, pe care l-a numit afectuos ”camarad” (?!), a turuit despre Iisus în… Tibet. Vedeți dumneavoastră, aici e cheia.
Pentru omul de rând, adesea cu un IQ mediocru și deficitar pe partea de cultură generală, vorbele lui Străinu au părut adevărate revelații, secrete devoalate (vom vedea mai la vale că duma datează din 1894!). L-au ascultat bălindu-și gumarii din picioare, bucuroși că află… chestii!
Dar mai sunt și cei care știau despre ce este vorba. Și ei au fost mulțumiți. Pentru că au rămas convinși că Străinu, cu o ironie foarte subtilă, și-o bate grav de colonelul Zărnescu, completându-i speech-ul cu fanteziile unui… kazar (mai jos vom vedea că autorul fantasmagoriilor cu Iisus în Tibet a fost un evreu rus.) La mijloc a fost doar umor de situație, involuntar – nici unul, nici celălalt nu cunoașteau problema în detaliu. Dar asta n-avea publicul de unde să știe!
Sau, cum s-ar zice, cu un dram de noroc, mulțumești pe toată lumea. Norocul inițiatului de cursă lungă, desigur!
Singurul regret este lipsa din peisaj a distinsului Gheorghe Funar, cu al său Iisus dac din Dacia. Sau get din Geția. Exact nici noi nu știm, că omul e imprevizibil… Cu el, s-ar fi umplut tocmai bine ploca…
***
Prezentăm un material semnat de Robert M. Price, Iisus în Tibet, apărut inițial în The Fourth R, vol. 14-3, mai-iunie 2001. Este lămuritor pentru cât a fost, sau mai degrabă n-a fost, Iisus în Tibet.
Te-ai întrebat vreodată cum și-a petrecut Iisus viața înainte de apariția sa publică, când a venit să fie botezat de Ioan? Una dintre cele mai populare presupuneri din zilele noastre este că Isus a călătorit în Extremul Orient, mai exact în Tibet, în exoticul lanț al Himalayei. Există vreo dovadă pentru această afirmație uimitoare?
Poveștile copilăriei. Oricine a citit diversele evanghelii (apocrife – n.n.) ale copilăriei știe cât de puternic simțea imaginația creștină timpurie nevoia de a umple spațiul dintre nașterea lui Iisus și maturitatea sa, creând o mulțime de povești despre copilul divin. Aceste documente din secolele al II-lea și al III-lea includ evanghelii ale copilăriei atribuite lui Iacov, lui Toma Israelitul și lui Matei.
Iacov acoperă, în linii mari, același teritoriu ca narațiunile copilăriei din evangheliile canonice (Matei, cap. 1 și 2; Luca, cap. 1 și 2), și anume vestirea îngerească a conceperii și nașterii miraculoase a lui Isus, vizitele păstorilor și ale magilor, precum și alte detalii interesante. De pildă, Evanghelia arabă a copilăriei Mântuitorului ne spune că magii au știut să vină să vadă nou-născutul rege pentru că nașterea lui fusese prezisă în scripturile zoroastriene!
Toma și Matei pun accentul pe evenimentele din copilăria lui Iisus, pe ceea ce ar fi putut face cu cunoașterea și puterile sale divine înainte de a-și începe activitatea publică. Într-un episod deosebit de cunoscut, micul Mesia modelează niște vrăbii din lutul pârâului. Un membru al asociației fariseilor juniori îl acuză că a încălcat porunca Sabatului, așa că Iisus bate din palme și dă viață păsărilor, care zboară imediat ciripind. Altă dată, un băiat neastâmpărat se ciocnește de Iisus pe locul de joacă. Iisus îl fixează cu o privire amenințătoare și rostește: ”Nu vei mai merge mai departe pe drumul tău!” – iar copilul cade mort. În speranța de a pune capăt acestor apucături neastâmpărate, Iosif îl trimite pe Iisus la un învățător local. Iisus însă posedă deja însăși cunoașterea lui Dumnezeu și, firește, este nerăbdător cu pedanteria greoaie a dascălului, care vede în precocitatea lui Iisus doar o formă de obrăznicie. Drept urmare, bătrânul îl lovește cu rigla – și cade mort. Ai prins ideea.
Evangheliile copilăriei sunt toate pătrunse de o evlavie naivă și superstițioasă, iar cele mai multe sunt de-a dreptul hilare, reamintindu-ne cât de greu este să ne dăm seama când anumiți autori din antichitate doreau să fie luați ad litteram sau chiar în serios. În orice caz, toate aceste povești vechi se desfășoară înainte ca Iisus să fi împlinit doisprezece ani, vârstă pe care o avea în relatarea lui Luca despre episodul din templu (Luca 2:41-52). Însă asta lasă un gol între vârsta de doisprezece ani și prima apariție publică a lui Iisus, în jurul vârstei de treizeci de ani.
Anii lipsă. De-a lungul secolelor, au existat diverse încercări fanteziste de a umple acest gol. Legendele l-au trimis pe tânărul Iisus în Egipt, pentru a fi inițiat în mistere străvechi și practici magice; în Britania, împreună cu unchiul său, Iosif din Arimateea (care, potrivit acelorași legende, s-ar fi întors acolo, ani mai târziu, cu Sfântul Graal, potirul folosit la Cina cea de Taină); precum și în India, Persia și Tibet, pentru a învăța înțelepciunea diverselor școli de yoghini și mahatma. În urma curentelor New Age de astăzi, aceste legende moderne despre Iisus au câștigat un public nou, care le ia foarte în serios.
Cei dintre noi angajați în promovarea unei înțelegeri mai riguroase a problemei lui Iisus istoric ne trezim de obicei confruntați cu neînțelegerile celor religioși în mod tradițional, dar nu trebuie să ignorăm nici relatările foarte diferite, și la fel de îndoielnice, despre Iisus, populare în cercuri mai puțin convenționale.
Viața Sfântului Issa. Dintre toate poveștile despre ”anii lipsă”, singura care merită analizată aici este cea care stă la baza lucrării Viața necunoscută a lui Iisus Hristos a lui Nicolas Notovitch, întrucât aceasta pretinde a avea la bază un document antic și are și astăzi partizani.
În 1887, Notovitch, un evreu rus convertit la creștinismul ortodox și corespondent de război (posibil și spion), a vizitat orașul Leh, capitala districtului Ladakh, aflat la granița dintre India și Tibet. Suferind de o durere de dinți, a cerut ajutor la o stație misionară moraviană din zonă. Dar imaginația i-a luat-o înainte, iar în 1894 a scris o carte în care relata o versiune nouă și considerabil îmbunătățită a poveștii. Acum susținea că vizitase mănăstirea tibetană Hemis (scris uneori și Himis), unde auzise legende populare despre un profet numit Issa, care semăna izbitor cu Iisus (de fapt, este echivalentul arab al numelui Iisus). I s-a spus, susține el, că mănăstirea Hemis adăpostește un manuscris în două volume intitulat Viața Sfântului Issa! A ezitat să ceară acces la această carte sacră, dar a anunțat că va reveni. Însă întoarcerea sa s-a produs mai repede decât se aștepta: a căzut de pe cal și și-a fracturat un picior. Dus înapoi la mănăstire, a aranjat ca Viața Sfântului Issa să-i fie citită cu voce tare și tradusă, în timp ce se recupera. Pe măsură ce povestea se desfășura, bănuielile sale inițiale se confirmau: nu putea fi decât un capitol necunoscut până atunci din viața lui Iisus. A ascultat cu atenție și a luat notițe ample. A reorganizat o mare parte din material pentru a-l face accesibil cititorilor occidentali și a publicat în cele din urmă Viața necunoscută a lui Iisus Hristos (1894). Cartea a stârnit un adevărat scandal internațional.
Müller demontează povestea lui Notovitch. Cartea nu a scăpat de atenția cercetătorilor. În primul rând, Notovitch nu putea oferi niciun manuscris pentru examinare, ci doar o scuză pentru lipsa acestuia (nu îl putuse lua din mănăstire). Marele orientalist Max Müller, editorul celebrei serii Cărțile Sacre ale Răsăritului, care a adunat traduceri fundamentale ale scripturilor orientale, a manifestat interes față de afirmațiile lui Notovitch. El a subliniat că o lucrare atât de venerată, așa cum o descria Notovitch, ar fi fost inevitabil inclusă în marile liste canonice ale cărților tibetane, Kanjur și Tanjur, dar nu figura nicăieri.
Mai mult, însăși povestea-cadru a lui Notovitch avea un iz prea pronunțat de legendă, de ficțiune. Rusul susținea că Viața Sfântului Issa fusese redactată pentru prima dată când niște negustori evrei, ajunși în India, au povestit cele mai recente știri despre predicarea înflăcărată a lui Iisus și crucificarea sa în Iudeea. Printr-o întorsătură de situație de-a dreptul dickensiană, în mulțimea celor care au auzit această relatare se aflau, ce să vezi!, chiar asiaticii care îl întâlniseră pe Issa în India cu câțiva ani înainte! Și aceștia, în mod absolut sigur, erau convinși că Iisus și Issa erau una și aceeași persoană.
Mai rău încă, Müller a făcut publică o scrisoare (datată 29 iunie 1894) primită de la o englezoaică ce vizitase orașul Leh din Ladakh, inclusiv mănăstirea Hemis, pentru a verifica povestea lui Notovitch. Ea relata că, potrivit starețului, ”Nu e niciun dram de adevăr în toată povestea! Niciun rus nu a fost pe aici. Nimeni nu a fost primit în Seminar în ultimii cincizeci de ani cu un picior rupt! Nu există aici nicio viață a lui Hristos!” [Goodspeed, p. 11].
După atacul lui Müller, Notovitch a început să dea înapoi, modificându-și povestea în prefața ediției din 1895. De această dată, părea că nu existase nicio lucrare în două volume, așa cum pretinsese inițial, ci că el ar fi adunat Viața necunoscută din fragmente răzlețe, găsite printre diferite suluri tibetane.
În același an, profesorul J. Archibald Douglas, din Agra, a vizitat mănăstirea Hemis și a discutat personal cu starețul, căruia i-a citit Viața necunoscută a lui Notovitch. Starețul a fost scandalizat de această farsă și a întrebat de ce fapte precum înșelătoria lui Notovitch nu pot fi pedepsite! Fiind stareț de cincisprezece ani și lama de patruzeci și doi, el știa sigur că nimeni nu fusese găzduit acolo cu un picior rupt și putea depune mărturie că nu exista niciun document de felul celui invocat de Notovitch. Acesta a fost demascat ca un impostor, și pentru o vreme, cazul a fost închis.
Alți martori. Swami Abhedananda (discipol al lui Ramakrishna, renumit mistic și înțelept al tradiției Vedanta) citise cartea lui Notovitch și a hotărât să afle adevărul în această privință. Era un admirator al lui Iisus, dar sceptic față de relatarea lui Notovitch. Așa că, în 1922, a călătorit și el la Hemis. La sfârșitul anilor 1970, într-un interviu acordat lui Dick și Janet Bock, discipolul său, Swami Prajnananda, declara că maestrul său ”a găsit sulurile și a tradus toate scrierile, toate episoadele din viața lui Hristos. El a povestit acele întâmplări în cartea sa Kashmiri O Tibetti.” [Bock, p. 21]. ”Ani mai târziu, a întrebat din nou, dar i s-a spus că sulurile nu mai erau acolo. Și eu am cerut să văd sulurile, dar nu este nimic. Nu mai există niciun sul. Au fost îndepărtate, de către cine, nu știm.” [Bock, p. 22].
Însă aceasta nu este tocmai relatarea pe care o face Swami Abhedananda în propria sa carte (Călătorie în Kashmir și Tibet). Acolo citim că ”a cerut permisiunea de a vedea cartea… Lama care ne servea drept ghid a luat un manuscris de pe raft și i l-a arătat lui Swami. A spus că era o traducere exactă a manuscrisului original, care se afla în mănăstirea Marbour, lângă Lhasa. Manuscrisul original (potrivit lui Notovitch) este în limba pali, în timp ce manuscrisul păstrat la Himis este în tibetană. Conține paisprezece capitole și două sute douăzeci și patru de strofe (śloka). Swami a obținut traducerea unei părți din manuscris cu ajutorul lamei care îl însoțea.” [p. 119; de ce este narațiunea la persoana a treia într-o presupusă autobiografie?]
Fragmentul care urmează se aseamănă foarte mult, deși nu identic, cu secțiunea corespunzătoare din cartea lui Notovitch, inclusă integral ca anexă. Este scris într-un mod care sugerează că ar putea fi un rezumat sau o variantă prescurtată a lucrării lui Notovitch. Merită remarcat că, în Călătorie în Kashmir și Tibet, nu se spune că Swami Abhedananda ar fi tradus personal textul, ci că a reușit să găsească pe cineva care să-i traducă dintr-un text tibetan pe care el însuși nu îl putea citi. Și, totodată, trebuie observat că evanghelia Sfântului Issa apare din nou sub forma unui sul, un singur document, adică exact versiunea poveștii pe care chiar Notovitch o abandonase între timp!
Mai e de remarcat și un fapt curios: materialul apare în aceeași ordine ca în versiunea lui Notovitch, deși acesta afirma că a fost nevoit să-l reordoneze considerabil!
Nicholas Roerich, mistic teosof și pictor, ale cărui lucrări evocatoare au astăzi propriul muzeu în New York, a vizitat Asia Centrală în căutarea orașului pierdut Shamballah și a altor mistere. În anii 1920, a ajuns și el în Ladakh și, mai târziu (în 1925), a consemnat ceea ce pretindea a fi fragmente culese din legende populare despre Sfântul Issa, precum și materiale conexe dintr-un manuscris tibetan vechi de 1500 de ani (de fapt, cu vreo 400 de ani prea tânăr față de manuscrisul invocat de Notovitch!). Însă textele citate de Roerich sunt, de fapt, pur și simplu o versiune abreviată a unor versete din Notovitch și altele preluate din Evanghelia Vărsătorului a lui Iisus Hristos (The Aquarian Gospel of Jesus the Christ), o ”revelație canalizată” publicată în 1908, inspirată de Notovitch și scrisă de Levi Dowling (adică Leo W. Dowling).
Povestea lui Notovitch reapare. În 1926, o reeditare a cărții Viața necunoscută a lui Iisus de Notovitch a stârnit din nou același vechi entuziasm printre un public credul care nu auzise de Müller și Douglas. Cinci ani mai târziu, Edgar J. Goodspeed a scris o carte de neprețuit intitulată Evanghelii noi și ciudate (Strange New Gospels, extinsă ulterior sub titlul Apocrife moderne și faimoase ”înșelătorii biblice”), în care a explicat cum fusese demontată, pentru prima dată, farsa. Cartea lui Goodspeed a închis capacul sicriului pentru a doua oară.
În 1939, Dr. Elisabeth Caspari, membră a sectei Mazdaznan, a călătorit în Tibet împreună cu câțiva prieteni și a participat la un festival la mănăstirea Hemis. Într-o zi, în timpul șederii lor, ”bibliotecarul și alți doi călugări s-au apropiat de doamne, purtând trei obiecte. Madame Caspari le-a recunoscut drept cărți budiste, alcătuite din foi de pergament așezate între două plăci de lemn și învelite în brocarturi — verzi, roșii și albastre, presărate cu auriu. Cu mare reverență, bibliotecarul a desfăcut una dintre cărți și a prezentat pergamentele doamnei Gasque: «Aceste cărți spun că Isus al vostru a fost aici!»… Doamna Caspari a păstrat comoara prețioasă în memorie, alegând să o povestească abia mulți ani mai târziu, într-un interviu pentru Summit University Forum, după ce auzise de frumoasele versete despre Iisus copiate de Nicholas Notovitch din vechi manuscrise tibetane aflate în mănăstirea Himis.”
Să remarcăm din nou contextul esoteric și sectar al acestor afirmații. Madame Caspari a făcut parte inițial din secta Mazdaznan, fondată în 1900 de un imigrant german în America, pe nume Otto Hanisch (1854-1936). Hanisch susținea că secta sa reprezenta o formă vie a zoroastrismului antic, axată pe vegetarianism și misticism solar. Desigur, zoroastrismul este încă viu și activ, dar Mazdaznan pare să fi fost o invenție proprie a lui Hanisch.
Pe de altă parte, Summit University face parte din organizația Summit Lighthouse (cunoscută și ca The Church Universal and Triumphant), condusă de Elizabeth Clare Prophet. Aceasta este o ramură a Societății Teosofice și a mișcării Mighty I Am. Este, probabil, unul dintre cele mai reprezentative exemple de sectă New Age.
Concluzie. Este destul de clar că Viața necunoscută a lui Iisus a lui Notovitch a fost o farsă. Este suficient ca dovadă faptul că Notovitch, intimidat de atacul lui Max Müller, a dat înapoi și și-a schimbat povestea, subminând astfel toate tentativele de apărare ulterioare, venite din partea unor susținători aparent neștiutori de revizionismul său. Iar dezmințirile vehemente ale starețului original de la Hemis răsună și astăzi cu putere.
Așadar, ce ar trebui să credem despre mărturiile și afirmațiile lui Swami Abhedananda, Nicholas Roerich și doamna Caspari? În primul rând, trebuie să conchidem că imaginația literară a lui Roerich a luat-o razna, mai ales că putem identifica cu exactitate sursele pe care le-a folosit fără să le recunoască. Nu oferă nicio confirmare independentă.
Iar în cazurile lui Swami Abhedananda și al doamnei Caspari, nici măcar nu avem de-a face cu persoane care să pretindă că au citit manuscrisul! Amândoi au fost puși în fața unor volume impresionante, pe care nu le puteau citi, și s-au bazat pe cuvântul altcuiva care i-a asigurat că era vorba despre manuscrisul lui Notovitch (sau ceva echivalent cu acesta).
Soluția este simplă: călugării de la Hemis ajunseseră să cunoască cartea lui Notovitch prin eforturile lui Douglas de a o demonta, iar în anii următori, unii dintre ei le-au spus vizitatorilor exact ceea ce aceștia doreau să audă, citind sau parafrazând chiar din textul falsificat al lui Notovitch. Deși Swami Abhedananda a suspectat inițial că povestea lui Notovitch era prea frumoasă ca să fie adevărată, este limpede că, dacă ar fi fost adevărată, l-ar fi încântat, deoarece Societatea Vedanta îl prețuiește foarte mult pe Iisus, considerându-l o încarnare a lui Vishnu. Un Iisus instruit în Asia ar fi fost ideal pentru credințele lui Swami. Același lucru s-ar aplica și în cazul doamnei Caspari, membră a unei religii sincretice pseudozoroastriene. Câțiva călugări tibetani, deschiși la o agendă teologică ce prezenta creștinismul ca pe o ramură derivată din budism (din moment ce Iisus ar fi fost format în Tibet), au fost bucuroși să continue povestea lui Notovitch. Însă nu pentru mult timp, deoarece, așa cum am văzut, câțiva ani mai târziu, discipolului lui Abhedananda i s-a spus că nu există astfel de cărți.
Așadar, a vizitat Iisus Tibetul? Este posibil. Astfel de călătorii, chiar și în vremurile antice, nu erau imposibile. Dar nu există nicio dovadă reală că ar fi făcut-o. Istoricul trebuie întotdeauna să se confrunte cu întrebarea marelui specialist în Noul Testament, F.C. Baur: ”Orice este posibil, dar ce este probabil?” Iar cel mai probabil, Iisus nu a vizitat Tibetul.
