Există o prejudecată larg răspândită a liniarității și uniformității civilizaționale. În realitate, istoria umană are un traseu sinusoidal, creșterile alternează cu descreșterile, iar în același timp și spațiu trăiesc indivizi și grupuri pe treapte de dezvoltare diferită. În prezent, la nivel de mase, ne aflăm pe o pronunțată pantă descendentă, vestind un nou Ev întunecat, o nouă ridicare a barbarismului. Oamenii sunt în mod deliberat idiotizați, pentru a fi folosiți apoi ca masă de manevră dispansabilă.
În zorii secolului XXI, sunt suficienți dispuși să creadă că Pământul este plat și umanitatea n-a ajuns pe Lună. Se scriu cărți, se fac emisiuni, subiectul este popular și un veritabil barometru social. Mai rău, idioții (potențial utili) cărora le sunt adresate aceste cioace cred că astfel află, știu și cunosc tainele lumii. Haida-de!
Mai jos vă oferim un extras dintr-o carte semnată de Richard C. Hoagland. În engleză a fost publicată în 2007, iar traducerea în română datează din 2009. Așadar accesibil oricui. N-o să-l găsiți însă în cărți cu tema ”NASA n-a ajuns pe Lună”, pentru că le-ar strica papagalilor distracția și cashflow-ul.
Desprindem din fragmentul citat câteva idei generale:
1. De (cele mai) multe ori originea așa-ziselor ”Teorii ale conspirației” trebuie căutată și poate fi găsită în sferele înalte ale puterii. De acolo sunt lansate planificat, cu un scop precis.
2. De (cele mai) multe ori așa-zisele dezvăluiri zgomotoase nu sunt altceva decât perdele de fum menite să ascundă cu totul altceva, un altceva care merită efortul de a fi acoperit.
3. De (cele mai) multe ori așa-zișii ”experți ai (promovării) conspirațiilor” joacă în tabăra și fac jocurile celor pe care cred, de multe ori sincer, că i-ar combate.
4. În tot acest carusel, publicul lor este o victimă, nu neapărat nevinovată!
Hoagland despre el însuși:
”Numele meu este Richard C. Hoagland (…) am fost consultant NASA la Centrul pentru Zboruri Spațiale Goddard, în era post-Apollo, și consilier științific pentru Walter Cronkite și CBS News, Special Events, în timpul programului Apollo. Actualmente conduc un grup independent de observare NASA și de cercetări, Enterprise Mission, care încearcă să explice cum a fost posibil ca o mare parte din descoperirile făcute de NASA în sistemul solar, pe parcursul ultimilor 50 de ani, să fie practic îndosariate pe tăcute și rămase necunoscute ca materiale clasificate și, prin urmare, cu totul necunoscute poporului american”**.
Fiecare e liber să aleagă pe cine să creadă:
”Ipoteza noastră este nu numai că această poveste a «farsei lunare» a fost concepută cu grijă ca un exemplu elegant de profesionalism în dezinformare – o distragere de cea mai stringentă urgență a atenției de la adevărata conspirație a Lunii pe care o documentăm aici, care începea să se dezvăluie în mod grav începând cu anul 1996. Deoarece pot să depun mărturie personală că am fost unul dintre martorii oculari ai debutului «farsei lunare» (…) – în anul 1969 și încă în interiorul NASA!”
În 22 iulie, autorul, Richard C. Hoagland, în calitate de consultant științific al rețelei CBS, ajunge în aula Von Karman de la JPL***, pentru a transmite survolul marțian al sondei Mariner 6.
”Împrejurările primei mele relatări în direct, de la JPL, a unei survolări mi s-au întipărit în creier fie și pentru simplul motiv că a fost momentul în care m-a atins microbul televiziunii”.
Aici…
”În acest moment, în timp ce eram aruncat de colo-colo prin aula Von Karman, încercând să identific locul unde se afla corespondentul CBS, am observat ceva ciudat.
Chiar și pentru ochiul meu neantrenat a părut ceva nelalocul lui: un bărbat, îmbrăcat în jeanși și cu o haină de ploaie de culoare deschisă (era o vreme tipică pentru L.A. – așadar, de unde necesitatea de a purta o haină de ploaie). Acest bărbat, îmbrăcat în haină de ploaie largă cum purtau cei care marcau vitele în western-urile vechi, cu tot cu o geantă din piele neagră atârnată pe un umăr, se mișca încet, metodic, punând «ceva» pe fiecare scaun din aula Von Karman.
Când s-a apropiat, mi-am dat seama brusc că era însoțit de un reprezentant JPL îmbrăcat ceva mai convențional: fără sacou, cu o cămașă albă și cravată neagră – cel de-al doilea personaj era, de fapt, nimeni altul decât șeful biroului de presă de la JPL, Frank Bristow.
În mijlocul acelei agitații, de ce tocmai Bristow – repet, șeful biroului de presă de la JPL – îl însoțea personal pe acest individ nelalocul lui, în aulă?
Mai mult, ca și cum doar acest mister nu ar fi ajuns, Bristow a început să îl tragă pe «tipul cu haina de ploaie largă» înapoi în înghesuita ”zonă a presei” dincolo de foaierul din sticlă al aulei. Acolo, într-un birou în care se adunau corespondenți din domeniul spațial, cum ar fi Walter Sullivan (New York Times), Frank Pearlman (San Francisco Chronicle), Jules Bergmann (ABC) și Bill Stout (corespondentul nostru local de la CBS), și își scriau materialele și își copiau unul de la altul briefingurile de presă ținute în aula Von Karman, câțiva reporteri îi erau prezentați, din nou de către Bristow, «tipului cu haina de ploaie largă». De ce făcea acest lucru tocmai șeful biroului de presă de la JPL?
Am primit răspunsul curând.
În timp ce Bristow privea aprobator, «oaspetele» său îi înmâna fiecărui reporter care era dispus să primească un exemplar din ceea ce pusese și pe scaune, în aulă.
Când am deschis comunicatul de presă, mi-a scăpat pe pardoseală ceva galben cu argintiu. Era un steag american lucios, în lungime de zece centimetri cred, făcut din mylar în folie de aluminiu. Am revenit la cele două pagini litografiate și am început să citesc – nu-mi venea să-mi cred ochilor.
Eram în data de 22 iulie 1969. Cei trei astronauți al zborului Apollo 11 – Neil Armstrong, Buzz Aldrin și Mike Collin – dintre care doi tocmai călcaseră pe «înghețata Lună» și mai aveau două zile până la amerizarea în Pacificul de Sud, se aflau încă la jumătatea distanței dintre Pământ și «Marea Liniștii». Și cu toate acestea, aici, cineva care în mod evident avea «intrare» la JPL, le înmâna o foaie volantă litografiată tuturor reporterilor reali… foaie volantă în care se susținea că «NASA tocmai înscenase aselenizarea misiunii Apollo 11 într-un studio de sunet din Nevada!»
Și, de parcă asta nu era suficient de ciudat, acest individ era escortat prin aula Von Karman de nimeni altul decât șeful biroului de presă al JPL, în persoană!
Am făcut ce i-am văzut pe ceilalți veterani făcând: am aruncat cele două pagini într-un coș de gunoi și am vârât steagul lucios în agendă. Dar sămânța fusese plantată.
Privind în urmă, pe baza tuturor cunoștințelor noastre cu privire la ceea ce realmente există «acolo afară» în sistemul solar și trăind experiența strădaniilor fără limite la care este dispusă NASA pentru a păstra «secretul», acum pot să asamblez mozaicul.
Aceasta era o «operațiune» oficială – treaba lui Bristow era să se asigure că toți reporterii de nivel național acreditați la NASA cel puțin vedeau ce se înmâna în după-amiaza aceea, laolaltă cu steagul strălucitor, care trebuia să funcționeze ca reper mnemonic pentru stimularea amintirii celor scrise în foaia volantă, multă vreme după ce intra în istorie. Mai târziu sau mai curând, un procentaj dintre cei care citiseră foaia volantă în după-amiaza aceea la JPL aveau să scrie despre asta – ca remarcă picantă la povestea oficială prea fadă a misiunii Apollo 11.
În acest fel, avea să devină o aculturare cu reproducere naturală – «o unitate de informație culturală, cum ar fi o practică sau o idee, care se transmite verbal sau prin acțiuni repetate, dintr-o minte la alta» – aceasta fiind exact ceea ce se pare că încerca NASA să planteze la JPL în după-amiaza aceea. Să «infecteze» în mod deliberat cultura americană cu povestea că «aselenizarea a fost o făcătură!»
Oare să fi fost un «Plan de siguranță» cu bătaie lungă, pentru cazul în care, într-un moment din viitor, s-ar fi aflat motivele pentru care astronauții se duseseră în realitate pe Lună? (…) O «inoculare» pusă la cale la nivel oficial împotriva băgăcioșilor care ar fi fost în stare ca, într-o bună zi, să pună în fața vreunui dintre reporterii de nivel național un set de fotografii oficiale luate de Apollo, punând întrebarea crucială: «Ce a găsit în realitate NASA, în cursul misiunilor sale Apollo pe Lună?»”
Note*Titlul emulează grafia unei domnișoare care-l băzâie la cap de Dan Dezideriu Farcaș pe pagina de FB, rubrica Comentarii. Probabil Luna i se-ncurcă-n cap cu menstruația și folosind englezescul Moon, evită confuzia; **Sursa citatelor: Richard C. Hoagland, Mike Bara, NASA. Istoria secretă, Pro Editură și Tipografie, București, 2008, p. 5 și 16-21; ***JPL – Jet Propulsion Laboratory.
