Ionescu și Eliade despre protestantism și mentalitatea francmasonică

De curând, la Școala de Vară SOS, col (rtg) Vasile Zărnescu a reanimat elemente din doctrina eretică a lui A.C. Cuza, menite să ofere o rezolvare ieftină dilemelor creștinului care se reclamă antisemit deopotrivă. Nu-i facem domnului Zărnescu vreun proces de intenție, mai ales că nu este limpede dacă el cunoaște originea ideilor a căror portavoce se dorește a fi. Îi și le contrapunem judecata limpede a lui Nae Ionescu (care nu poate fi învinuit nici de anti-naționalism, nici de filosemitism și nici de vreo afiliere masonică). El surprinde excelent caracterul protestant al doctrinei cuziste, iar rândurile sale au, în prezent, o valabilitate mult extinsă. (Desigur, referința la momentul Zărnescu are doar rol de ancoră; plaga protestantismului a cuprins pături largi ale societății, în special intelectualitatea măruntă. Pretextul lui A.C. Cuza – Eu nu recunosc altă autoritate și altă călăuză, decât spiritul adevărului¹ – e pe buzele tuturor, cu mențiunea că acel ”adevăr” este cel propriu, personal, adevărul bunului plac și nicidecum Adevărul.)

”Adevăruri, – pe jumătate

Nae Ionescu

Duelul oratorie susţinut la Cameră mai zilele trecute. între d-nii Otescu şi dr. Trifu, pro şi contra Francmasoneriei, rămâne cu mult sub nivelul planului de realităţi în care această problemă îşi are sâmburele şi unde ea, prin urmare, ar putea fi atacată cu eficacitate. Este adevărat că terenul de luptă a fost ales de d. dr. Trifu; aşa că subsecretarul de stat dela interne îşi avea oarecum indicate punctele de atac. Dar tot aşa de adevărat este că deoparte şi de alta nu s’au spus decât jumătăţi de adevăruri. Şi astfel, dreptate a avut şi interpelatorul când a vorbit de acţiunea disolvantă a Francmasoneriei; dreptate a avut şi ministrul Ottescu când a replicat că totuş oameni de cea mai înaltă răspundere consideră opera Francmasoneriei ca o acţiune constructivă, – la care ei socotesc ca o cinste a lua parte. Şi, dacă voiţi, nu a avut dreptate d. dr. Trifu când prea uşor a trecut asupra atâtor oameni de treabă şi atâtor acţiuni de seamă cari se află înscrise în statele Francmasoneriei; după cum iarăş nu a avut dreptate d. Ottescu atunci când a afirmat că Francmasoneria e monarhistă şi creştină, – dat fiind că monarhismul şi creştinismul francmason sunt cu totul formale şi lipsite de esenţialitate.

Aşa fiind, desbaterea din Cameră nu a contribuit cu nimic la lămurirea chestiunii. Înseamnă aceasta că chestiunea nu se poate lămuri? Nu. Şi, iată, noi vom încerca-o. Nu pentru a epuiza problema; ci doar pentru a aşeza câteva jaloane de orientare.

În două feluri poate fi cineva francmason: din oportunitate, şi prin structură spirituală. Cea dintâiu nu interesează aci; interesează cea de a doua. Francmasoneria de structură însă, Francmasoaneria ca stare de spirit nu e un fenomen originar. – ci numai un aspect, o faţă a unei realităţi mai adânci, a unei orientări spirituale mai largi, pe care cu un alt prilej eu am definit-o drept «protestantism».

Nu voiu stărui aci şi acum asupra acestei forme de viaţă, spirituale şi altfel. Am făcut-o destul de pe larg acum câţiva ani la Universitate. Şi problema este îndeajuns de înseamnată ca să revin asupra ei, atunci când împrejurări cari nu depind numai de mine îmi vor îngădui să-mi reiau activitatea pe o catedră unde eu totuşi am frământat idei şi viaţă, în faţa unui tineret pe care îl aduna acolo adesea altceva decât nevoia unei diplome. Voiu spune aci, cu toate acestea, va trebui să spun, că spiritul protestant la care mă refer mai sus este resortul unei întregi civilizaţii şi a unei întregi forme de cultură; în care Franmasoneria se încadrează cu un fenomen derivat. Aşa fiind, este cu totul ineficace şi nejustificat a combate Francmasoneria în ea însăş. Pentru simplul motiv că o luptă nu se poate purta cu sorţi de isbândă împotriva efectelor, decât atunci când ataci la rădăcină, cauzele. Anti-masoni? Foarte bine. Dar asta e cu totul insuficient; şi o repetăm: ineficace. Pentru ca rezultate să fie obţinute ar trebui ca în acelaş timp lupta aceasta anti-masonică să fie purtată: împotriva individualismului liberal, a ştienţismului, a cartesianismului şi kantianismului, a democraţiei, a monarhei constituţionale şi republicanismului (cari structural sunt aproape acelaş lucru), a socialismului, a protestantismului religios de toate formele, a românismului, dar şi a galicanismului catolic, a misticei individualiste dela Feriticul Augustin până la Francisc din Assisi, a kabalisticei, a teosofiei, a asiatismului panteist, a umanitarismului, etc. etc., a tot ce este raţiune uscată faţă de plinătatea trăirii, a tot ce este mecanism faţă de bogăţia polimorfă şi fecundă a vieţii.

Iată – aşa înţelegem noi problema. Şi asta hotărăşte atitudinea noastră faţă de ea. În tot ce voiu fi scris sau spus în ultimii cincisprezece ani nu e un rând, o vorbă care să decurgă din spiritul acesta protestant. Dar să mă ierte antimasonii români, tovarăş activ alături de ei nu sunt. Căci pentru asta ar trebui să-i socotesc serios antimasoni şi asta nu o pot face. Nu o pot face, atâta vreme cât cel mai logic, mai linear, mai organic ca gândire dintre ei, profesorul Cuza, crede că poate despărţi vechiul de noul testament şi transformă întreg creştinismul într’un sistem de morală – fie ea şi «sublimă» – iar pe Christos în… profet; când nu crede; când nu vede în creştinism de cât funcţia lui socială, şi nu acceptă biserica şi tainele ei decât ca un fel de concesiune pe care «omul de ştiinţă» trebue să o facă din oportunitate unei instituţii folositoare prin aceea că furnizează metafizică la îndemâna poporului. Asta, domnilor antimasoni rumâni se cheamă protestantism; iar protestantismul nu e antimasonic; ci din potrivă – isvorul Francmasoneriei (s.n.).

Şi pe urmă mai e ceva. Împotriva Francmasoneriei nu se luptă. Francmasoneria este. Este, ca un aspect al unei forme de cultură. Forma aceasta de cultură există – şi pe urmă dispare. Elenismul a fost, – şi a dispărut; transcendentalismul medieval a fost şi el, – şi el a dispărut. A venit renaşterea şi protestantismul; şi a creat în toate domeniile vieţii forme noui. Sau cel puţin le-a pus în valoare; au ajuns la modă. A ajuns la modă deci şi Francmasoneria – cum a ajuns la modă ştienţismul sau democraţia. Formele acestea în momentul de faţă dispar. A intrat în disoluţie întreg spiritul mecanic raţionalist protestant – şi va dispare mai curând sau mai târziu şi Francmasoneria. Dela sine. Pentrucă aşa e firesc. E zadarnic deci să ne mai cocoşim. Soarele răsare şi fără cucurigitul nostru.

Aşa!”².

Noi am numit deviațiile pseudo- și para-religioase actuale, religia bunului plac. Ele sunt continuarea firească a protestantismului invocat de Nae Ionescu, pe aceeași linie a degenerării doctrinei umaniste (centralismul omului ca model) în individualism (axat pe persoană) și narcisism.

***

În 15 mai 2024, Liberatea (aici) publică un interviu realizat de comunistoidul Ernu V. cu Eugen Ciurtin, pe tema Mircea Eliade, fiorosul și neîmblânzitul legionar. Ciurtin e o mai veche cunoștință a noastră, de când cu defăimarea lui Cezar Bolliac, scos din pixeli și butoane pedofil și altele.

(Ca să aderi la o gașcă de cartier din US, trebuie să faci o mortăciune, care te validează în fața viitorilor acoliți. ”Mortăciunea” lui Ciurlin a fost Bolliac, un virulent antisemit. Ce validare mai bună în fața Stăpânilor? Ulterior infamiei din 2019, Ciurtin a devenit director la Institutul de Istorie a Religiilor, o sinecură înființată cu dedicație pentru Andrei Pleșu. Deși nu împărtășim nici pe departe pulsiunile antisemite ale unor marginali – vezi mai jos – au și ei  fărâma lor de adevăr…)

În aceeași zi, site-ul fanion al antisemitismului românesc de rit nou și grad albastru, Incorect Politic, publică articolul lui Eliade, Strania mentalitate francmasonică (aici). Că intrarea vine ca o mănușă să confirme tezele din interviul lui Ernu, este adevărat. Nu dorim să facem procese de intenție, mai ales că suntem conștienți de valabilitatea Briciului lui Hanlon.

(Teoria împinsă credibil de junele Felix Roncea susține că păpușate de entități superioare, tabere aflate aparent într-un conflict ireconciliabil trag de fapt la aceeași căruță. Într-o formă ușor diferită, asta susținem și noi de ani de zile.)

Ciudat! Strania mentalitate francmasonică este o preluare de pe site-ul lui Ion Coja. Acolo a apărut pe 6 mai. A așteptat, ar mai fi putut să aștepte. Dar…

Ion Coja are multă minte și carte sub chelie. Astfel încât e mai greu de explicat forma în care Strania mentalitate francmasonică apare pe site-ul său (aici), cu un prolog semnat de recidivistul pornograf Gregorian Bivolaru. Nu lui Eliade ”i-a fost incendiată bilioteca de către francmasoni drept răzbunare că a îndrăznit să-i prezinte într-o lumină nefavorabilă”, ci lui Bivolaru. Sau cel puțin așa afirmă Guru de Tărtășești. Eforturile lui Gregorian Bivolaru de a-l parazita pe Mircea Eliade, în fals și fără nicio dovadă concretă a vreunei legături, nu datează de ieri, de azi.  Mai grav, textul diferă de cel publicat în Vremea, o mai veche meteahnă a Bivolarului de a suprascrie (completa) textele altora. Încă din titlu. Încă din titlu…

E bizar că dl. Coja nu știe toate acestea. Dar și mai bizar este că textul a fost publicat, de-a lungul timpului, în numeroase site-uri naționaliste și/sau ortodoxe (în formatul autentic). Așadar nu exista nevoia de Bivolar. Și atunci? Sau altfel spus: albirea și apropierea jegului pe bază de congruențe secundare (= spiritul de clică) nu este tocmai ce incriminează ei la două etnii minoritare?

Ne-am fi așteptat de la Ion Coja să atace altfel subiectul. De exemplu, să se întrebe de ce în antologia Drumul spre Centru, alcătuită de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu (Editura Univers, București, 1991), care reia volumul Oceanografie, Mentalitatea fransmasonică lipsește. De ce lipsește și din lucrarea de doctorat a Mihaelei Diana Lupșan, Opțiunea pentru cultură: Publicistica lui Mircea Eliade (Alba Iulia, 2020), care totuși indexează pe larg aparițiile din periodicele epocii.

Sau  de ce majoritatea surselor digitale indică data apariției 10 septembrie 1936, când el a apărut de fapt în 28 ianuarie 1934. Nici nu ar fi avut cum să apară în 10.09.1936, pentru că Vremea ieșea la tarabă duminica.

Sau. Sau. Sau.

Ar fi avut cu ce să contribuie literatul domn Coja. În schimb a ales să  ofere platformă unui individ care a nenorocit oameni, familii și a otrăvit spiritul poporului român cu mizerii pornohinduiste fără număr.

Însă, altul este hazul care ne face să credem că băieții ăștia fie n-au citit, fie n-au înțeles articolul. Teoria evreului ascuns în spatele a orice și instrument atemporal al răului (pe care ei o susțin din toți rărunchii pe post de clavis absconditorum) se mulează perfect pe mentalitatea francmasonică incriminată de Eliade. La fel ca și alte goange conspiraționiste. Acum, oamenii ăștia ori au un umor nebun și un rafinat simț al autoironiei, ori pur și simplu nu realizează că se iau singuri la mișto:

”Mentalitatea francmasonică

Mircea Eliade

Nu cunosc nici un francmason și din toate cărțile pe cari le-am citit n’am înțeles nimic asupra francmasoneriei. Nu știm ce vor acești oameni, cine le-a băgat în cap că își trag doctrinele de la Solomon și dela Piramide, și de ce sunt atât de misterioși cu «secretele» lor pe cari le publică totuși în sute de cărți de propagandă. Dar un lucru am învățat din comerțul meu cu literatura aceasta aiurită: am învățat să cunosc mentalitatea francmasonică.

Vă veți mira, poate, aflând că acord o mentalitate francmasonică unor oameni cari n’au nimic deaface cu această societate secretă. Într’adevăr, e uimitor cât de mulți intelectuali judecă lumea, spiritul și istora cu o asemenea mentalitate francmasonică. Pe care ași putea-o rezuma astfel: fel simplist de a vedea lucrurile, criterii abstracte în judecarea istoriei. Un marxist, de pidă, exemplifică de minune mentalitatea aceasta francmasonică. Pentru un marxist, toate lucrurile sunt clare, toată istoria este un joc de forțe economice, rigide, simpliste până la absurd, abstracte până la confuzie. Cu un marxist nu poți discuta. Cu nici un intelectual de formație «francmasonică» nu poți discuta. În capul lui e prea multă «lumină», sunt prea multe «certitudini»; problemele se rezolvă, toate, cu aceiaș ecuație, necunoscutele sunt, toate, de acelaș grad, pe acelaș plan.

Am început să mă gândesc serios că paradoxul acesta – mentalitate francmasonică – nu este un simplu paradox, după ce am cunoscut în mai deaproape mentalitatea marxistă. Un marxist este un om cu o mie de certitudini și care acceptă un singur miracol: opera lui Karl Marx. Pentru el istoria se rezolvă în câteva formule simple, cari explică tot, satisface orice curiozitate, preîntâmpină orice controversă. Iraționalul, imprevizibilul, ireductibilul – toate acele forțe obscure și peste putință de anticipat care fac ca istoria unei țări să se deosebească net de istoria altei țări – pentru un fericit marxist cu mentalitate francmasonică, nu există.

Ceiace caracterizează această mentalitate francmasonică este strania conjugare a abstractului și a grosolanului. Într’adevăr, un spirit francmason judecă lumea și istoria într’un chip abstract (adică fără atingere directă cu realitățile, fără experiența timpului, fără priză asupra prezentului.). Lin francmason pur sânge, ar spune de pildă cam astfel: Mihai Viteazul a reprezentat cutare Forță și a jicnit cutare Simbol; din această cauză, lipsindu-i ajutorul Maestrului Trei Stele, și-a găsit moartea așa cum era de așteptat. (Am pe masă, acum când scriu, o serie întreagă de cărți ale «magistrului» Rogan. Dacă cineva se îndoește de felul cum am rezumat judecata masonică asupra istoriei, pot cita din Rogan. Și jocul poate continua).

Ați observat cât de «abstract» și cât de grosolan totuși judecă un mason – sau un marxist, unul cu mentalitate masonică – istoria, lumea, viața. Nu există concret pentru ei; nu există fapte, pur și amplu fapte, adică evenimente imprevizbile, ireductibile iraționale. Ei posedă o schemă simplistă – adică semidoctă, pseudo-rațională, lipsită de pătrundere filozofică și în acelaș timp lipsită de intenția directă a faptelor, a realităților – și cu această schemă rezolvă totul. Pentru un fericit partcipant la mentalitatea masonică nu există enigmă după cum nu există destin. Toate se pot prevedea, toate se pot explica; toate, și pentru oricine. Nu mai e nevoie de efort, de inegalitate, de inteligență deci – căci schema e la îndemâna oricui. Învață un simbol în plus, și ai înțeles Evul Mediu. Citești un volum din «Capitalul» lui Marx și ai înțeles feudalismul. Plătești încă o taxă la Lojă și înveți un al doilea simbol; înțelegi atunci misterul secolului al XVIII-lea. Citești un al doilea volum din «Capital» – și înțelegi Revoluția Franceză.

Poate că cele ce scriu eu aici par vorbe glumețe. Și n’aș vrea să pară așa.

Lucrurile sunt prea serioase și prea triste. Nu știu ce e aceia societate sau lojă masonică, dar mi se pare că spiritul masoneriei – simplism, anti-istorie, abstracțiune – versus – grosolănie – a pătruns și a răscolit întreaga mentalitate europeană. Sunt clase întregi de oameni atât de siguri că posedă cheia universului, clavis absconditorum, încă nici nu mai poți sta de vorbă cu ei. Și observați că această certitudine nu se referă la principii, la esența lucrurilor, la un domeniu propriu filozofiei sau religiei – ci se referă la un domeniu de realități fenomenologice, în veșnică prefacere, în evanescență devenire: viața, istoria, omul de toate zilele și omul faptelor mari.

Nu știu dacă ați întâlnit și d-stră asemenea «intelectuali» de formație masonică, oameni cu care nu poți sta de vorbă asupra lucrurilor de toate zilele, ci cu care trebuie să te întâlnești pe un teren neutru de discuție. Observați cu mai multă luare aminte asemenea oameni. Veți observa că ei toți acceptă un miracol în centrul înțelegerii lor universale. Ei admit că, în cursul istoriei, a interveni la anumită dată un eveniment unic, singular, ireversibil – prin care se explică totul și pentru toată lumea. Este un proces invers, de degradare, e ceiace am putea numi mentalitate creștină, dacă creștinismul ar fi ceva abstract și nu s’ar contopi, în cazurile sale autentice, cu însăși firea omului, cu omenia. Și un creștin admite că prin faptul istoric al venirii Mântuitorului pe pământ, lumea s’a schimbat. Și acest fapt este ireversibil și este un miracol. Dar observați câte deosebiri de mentalitatea laică modernă, de mentalitatea masonică. În primul rând, creștinul (religiosul în general, filosoful, moralistul) acceptă harul, mântuirea, destinul, istoria; acceptă o economie spirituală paralelă cu economia, să mi se ierte expresia, economică. Continuiați d-voastră și veți găsi câte deosebiri veți vroi.

Există un lucru pe care mentalitatea masonică îl refuză îndârjit: subtilitatea, disocierea planurilor. Un socialst știe una și bună; un teozof știe trei și bine. Dar numai una, sau numai trei. Niciodată altceva, niciodată altfel. Veți spune: bine dar aceasta este însăși scopul rațiunii (al gândirii științfice sau filozofice), de a găsi numai o lege, numai un criteriu de înțelegere a lumii.

Foarte just. Numai că, rațiunea caută o lege care să se refere la principii, la esențe. Unitatea rațiunii constă în coherență, nu în monovalență. Mentalitatea masonică, dimpotrivă, ignoră coherența, ocupându-se numai de monovalență. Adică, în loc de a judeca lumea organic (coherent), o judecă simplist (constrâns, monovalent). În loc de a o judeca realist, o judecă abstract și grosolan.

Nu știu, și nu interesează orientarea acestor note, dacă există vreo legătură istorică între feluritele manifestări ale mentaltății masonice în lumea modernă (iluminism, marxism, teozofism, anti-istorism, etc.). Dealtfel mentalitatea masonică se manifestă și în afara cadrelor acestor «școli» menținate mai sus. Am un excelent prieten care judecă lumea masonic, fără a fi nici marxist nici teozof. Este numai simplist, și puțin cam semi-doct. Cu cât știi mai convins «una și bună», cu atât te apropii de mentalitatea masonică.

Iată, de pildă, istoria politicei românești de la pașoptism la 1933. Peste tot nu întâlnești decât legi abstracte, fapte iluministe, gândire grosolană. Lipsește cu desăvârșire simțul realului, al concretului, al omeniei, intuiția de toate zilele. Și lista exemplelor poate continua”.³

”Câteva formule simple, cari explică tot, satisfac orice curiozitate”.  ”… Toate se pot explica; toate, și pentru oricine”. Iată reșțeta unor distinși lideri de opinie, din mas-media și de pe internet. Însă ei și-ar toci dinții degeaba, măcinându-și în zadar vorbele proaste și smintitoare, dacă de partea cealaltă n-ar exista marele public, atins de protestantism și mentalitate francmasonică. Și de prostie, dar aceea e implicită.

Note ¹A.C. Cuza, Învățătura lui Isus. Judaismul și Teologia creștină, Ed LANC, Iași, 1925; ²Nae Ionescu, Adevăruri, – pe jumătate!, în Cuvântul, nr. 2445/11.02.1932, p. 1; ³Mircea Eliade, Mentalitatea francmasonică, în Vremea, nr. 323/28.01.1934, p. 7.