”Afirmă, fără dovezi…” este o mantră a fătucelor și junilor care prestează propagandă ieftină, deghizată în jurnalism de calitate. Invariabil, lipsa dovezilor, care și dacă ar exista ar fi trecute cu vederea, este reproșată părții antagonizate. Se poate verifica: ”ai noștri”, ai lor adică, pot afirma orice, fără dovezi, că nu-i bai. Nu-i greu de observat că adevăratul lor mobil constă în instituirea unui monopol al minciunii, în care doar unii au voie să mintă, iar minciuna lor este tratată drept adevăr de la sine înțeles.
Mai jos, un exemplu concret, aplicat, despre cum doi activiști de pripas au reeducat un popor întreg, umblând pe la colțuri cu ”afirmații, fără dovezi”.
Citesc zilele trecute pe arhiblog:
”… nu folosesc expresia S-a înecat ca țiganul la mal. Pentru că, în spatele ei și a hazului ahahahaha, de fapt oamenii habar nu au ce tragedie este și ce fel de suferință îngrozitoare era pentru niște oameni aduși aici ca sclavi, răpiți de la mii de kilometri.” (aici)
Ca tot românul, am dat la un moment dat peste explicația acestui proverb – proverb este! Ar reținut-o doar vag. Pentru că, vedeți dumneavoastră, există dreptul, aproape uitat, de a acorda atenție doar lucrurilor care vă privesc sau vă interesează. Știu, vi se zice fără încetare altceva – agenda publică obligatorie! -, dar aveți acest drept legitim.
Bun, îmi zic, hai să văd ce-i cu țiganul și malu’. Zis și făcut! Băsmirea, pentru că așa trebuie tratată, pare să fi pornit de la doi activiști ai drepturilor romilor, Gelu Duminică și Ciprian Necula:
Gelu Duminică: ”Una dintre pedepsele aplicate fugarilor de unii deţinători era şi aceea de a lega fugarul de picioare cu o funie şi de a-l arunca într-un râu. Acolo, victima se zbătea şi încerca să scape înotând, oferind amuzament boierului dar şi teroare celor din şatră. Când cel ce era pedepsit ajungea aproape de mal, vătaful îl trăgea înapoi spre apă de unde ţiganul trebuia să o ia de la capăt în încercarea lui de a se salva. Chinul nefericitului era văzut de familie şi de întreaga şatră care asista neputincioasă, până când, epuizat, «ţiganul se îneca la mal», servind exemplu de ceea ce poate păţi cel ce va face ca el” (aici).
Ciprian Necula: ”Asta este o practică din timpul sclaviei romilor, atunci când trebuiau să fie pedepsiți. În România, stăpânul de sclavi avea drepturi absolute, mai puțin dreptul la viață. Asta pentru că și romii erau ortodocși, deci nu puteau să îi omoare.
Cei care, totuși, trebuiau să fie pedepsiți pentru diverse fapte erau aruncați în râu, legați de picioare cu o frânghie și când ajungeau la mal erau trași de cealaltă parte. Se întâmpla asta până obosea persoana respectivă și se îneca la mal. De fapt, nu ajungea niciodată acolo, era trasă tot timpul înapoi. Practic, era o formă de tortură și execuție a sclavilor care creau probleme” (aici).
Din principiu, eu nu cred pe cuvânt activiști. Pentru că știu din familie, de la mama și de la tata și de la bunici, că activiștii erau oameni fără meserie și fără căpătâi, care-ți mâncau timpul și nervii cu prostiile pe care le debitau. Pe atunci erau arondați PCR, acum sunt de mediu, de romi, de gen, de Oarba după ei. Asta nu înseamnă că împart dreptatea după emitent. Bravo lor când au dreptate. Doar că Duminică și Necula ”afirmă, fără dovezi”… Ba, de ar fi să insistăm, există dovezi pe dos, sucite adică:
”A se îneca ca țiganul la mal” este un vechi proverb românesc. (A se vedea de ex. Anton Pann, Convorbiri literare, nr. 24/15.02.1872, p. 384: ”Țiganul la mal se’neacă”.) Apare în contextul unor ziceri moralizatoare, caracteriologice;
În a doua jumătate a secolulul XIX și prima jumătate a secolului XX, expresia ”se îneacă ca țiganul la mal” este prezentă în publicistică, creații artistice și discursuri politice deopotrivă. În toate cazurile parcurse, fără excepție, încărcătura este șugubăț-moralizatoare, nicidecum ”odioasă”, cum titrează mediile zilelor noastre;
”Fiecare popor batjocoreşte pe celelalte tocmai scoţêdu-le ochii cu vre-o însuşire rea pe care o au. Adevĕruri sûnt vorbele: «Cal verde şi Sêrb cu minte». «Dedu Ivan». «Dă nas lui Ivan, că se sue pe divan». «Rusul când îţi întră în casă p’un ochiu e la icoane şi cu altul pe sub laviţă». «Evreul până nu te înşeală nu mănâncă». «Ţiganul la mal se îneacă» şi «Ţiganul ajuns împĕrat ântâiu pe tatăl-seu ’l-a spânzurat». «Drept ca Neamţul» sau «Unde pune Neamţul mâna, îşi ia Dumnezeu mila». «Turcul te bate Turcul te judecă» şi «Cum e Turcul aşa şi pistolul» şi câte altele”. (Foaia Poporului, nr. 34/01.09.1901, p. 398).”Însușire rea”. Autorul, nimeni altul decât George Coșbuc.
Rezumând, în vremuri mai apropiate de presupusa practică, avem publiciști, oameni de cultură și politicieni care par să nu fi auzit de ea. Pentru că altfel, cinismul ar fi maxim, de-a dreptul penibil. Printre ei, Anton Pann și George Coșbuc, cărora li s-a dus buhu de ignoranți într-ale tradiției populare a poporului român (ironie!).
Li se adaugă, indirect, și Cezar Bolliac (e la mintea cocoșului, nu și a activistului, că nu ai de ce să sacrifici un bun, care ți-a generat niște costuri): ”Este o admirabilă poezie a lui Cezar Boliac, Ţiganul vîndut, unde e descris cum boerul suferea când îĭ murea un rob, pentru că pierdea câţĭ-va galbenĭ” (Ant. C. Bacalbașa, Adevărul, nr. 1348/10.11.1892, p. 1) Pentru conformitate: ”A doua zi, stăpînul mai că se întristase/ Aflînd c-a păgubit/ Patrusprezece galbeni; – atîta cumpărase/ Ţiganul ce-a murit.”
Problema nu este definitiv tranșată, dar poate că distinșii Gelu Duminică și Ciprian Necula ar trebui să vină cu niscaiva dovezi. Ce-i drept, nu putem decât să-i felicităm pe cei doi pentru priceperea cu care au reeducat o populație rămasă fără repere cultural-morale, dispusă să plece urechea și mintea la orice inepție, dacă e repetată de suficiente ori. În contrapartidă, deplângem lipsa de caracter, slugărnicia și nenorocitul spirit de gașcă al așa-zișilor fact-checkeri autohtoni, obișnuiți să ia în cătare doar țintele dictate de finanțatorii obscuri.
În continuare, o povestioară de Vasile Ionescu (1902), care explică ce și cum e cu apa, țiganul și malul:
”Tot țiganul la mal se-necă
Un Țigan avea de cumĕtru pe un Român fόrte bogat și fără copiĭ.
Românul aveà în pod o mulțime de slăninĭ, parte afumate, iar o parte numaĭ puțin svîntate.
Țiganul, fiind nevoiaș se puse pe gîndurĭ, cum ar puté să mânce barim o slănină din podul cumĕtrului.
Planul fiind gata, Țiganul dete din ce în ce tot maĭ des cu dragostea pe la casa cumĕtrului, une-orĭ prefăcêndu-se că îĭ dă ajutor în trebile gospodărieĭ, une-orĭ căutând de vite, alte-ori de păsĕrĭ.
Numaĭ atât îĭ trebuià Țiganuluĭ până când câniĭ Românului îl cunosceaŭ și nu maĭ dădeaŭ la el.
Intr’o sfintă ḑi de sĕrbătόre, iată că Românul cu nevasta se duc la târg, ca să-șĭ cumpere cele trebuitόre pentru casă.
Țiganul cum află de plecarea lor, îndată, amandeo, cătră séră la podul cumĕtruluĭ.
Pândind ca să nu-i vadĕ nimenĭ, țuștĭ, în pod, șterpelesce o slănină de cele marĭ, și tiva să iasă repede pe pόrtă cu slănina în spate.
Dar când la pόrtă, numaĭ iată că și cumĕtru sosesce de la târg.
«Auleo cumetre! te rog primesce-mĭ slănina asta ca să sĕ afume în podul d-tale și pe urmă mi-ĭ da-o iară; căcĭ la bordeiul mеŭ o mănâncă danciĭ tόtă și apoĭ nu am unde s’o afum, că bordeiul meŭ nu are pod precum are casa d-tale.
Românul însă fiind supĕrat de la tîrg, ḑise; «Haide, pléca de aice cu slănină-țĭ cu tot!» — Vaĭ de mine, cumetre! da de ce nu primescĭ slănina mea să sĕ afume în pod, ca și a d-tale?
— Haide fugĭ de aice, Țigane, cu slănina ta, și lasă-mĕ în pace, că am eŭ destule grijĭ, n’am să maĭ îngrijesc acum și de slănina ta.»
Bietul Țigan nu maĭ putea de bucurie și n’așteptă ca să-ĭ maĭ ḑică odată, ci o tulì repede spre casă cu slănina în spate.
Până s’ajungĕ însă la bordeile Țiganilor, trebuià să trécă o gârlă mare, repede, tulbure și furiόă, pe o punte înaltă și cam îngustă.
Până acolo se înnoptase de tot.
Din nisce nourĭ marĭ, negri și fόrte groșĭ fulgerà, trăsnià și tunà îngrozitor, ba începuse încă și a plouà.
El întâiŭ stătù puțin la capĕtul punțiĭ și se gândì, temêndu-se să nu cadă cu slănina în baltă.
Dar orĭ de câte-orĭ fulgerà, el socotéla îșĭ făceà: «Dumneḑeŭ va luminà și eŭ voĭ scăpà»
Intrând pe punte, de câte-ori fulgerà el tot înainte pășià, și ḑiceà:
— Auleo, Dόmneo!! de-ĭ maĭ luminà și-ĭ maĭ luminà, eŭ o bucată de slănină ți-oiŭ da.
Și de câte-orĭ fulgerà, Țiganul pe punte tot câte un pas făceà, ḑicênd mereŭ:
— Auleo, Dόmneo!! de-ĭ maĭ luminà și-ĭ maĭ luminà, eŭ o bucată de slănină ți-oiŭ maĭ da.
Tot așà ḑicênd, pășià înainte și ajunsese aprόpe la cel-alt capĕt al punțiĭ, când de odată fulgeră și după fulger urméză un tunet îngrozitor. Țiganul, zărind malul aprόpe, atuncĭ ḑice:
— Auleo, Dόmneo!! Orĭ îĭ maĭ luminà, orĭ nu-ĭ maĭ luminà, dar eŭ slănină nu ți-oiŭ da.
De bucurie pășì maĭ iute, călcă greșit, pe o știrbitură a punțiĭ și atuncĭ, huștiuliuc, se rĕstόrnă de pe punte, rostogolindu-se în apă cu slănină cu tot.
Slănina se duse pe cea gârlă mare și lată. Țiganul erà cât p’aci să se înece, să piară și el.
Întâmplarea însă făcù că un Român, cu carul cu boĭ, să fie tocmai prin apropiere. El întinse Țiganului o prăjină și-l scăpă din apă, ca vaĭ de capul lui. Iar de atuncĭ a rĕmas vorba că: «Tot Țiganul la mal se ’nécă».” (Albina, nr.39/30.06.1902, p. 1063-4)
În încheiere, parafrazându-l pe clasicul Marian Ceaușescu: ”Distinșilor, dați, bă, dovezile”.
