Farfuriile zburătoare naziste: mărturia lui A. Speer

Nu este nicio surpriză că la decenii după căderea regimului comunist, apar narațiuni de eroizarea lui Nicolae Ceaușescu și a acoliților săi. Naziștii au avut parte de același tratament, ce-i drept – din considerente legale – în surdină și cu batista pe țambal. Ceea ce i- a obligat pe admiratori să-și deghizeze discursul.

Tema farfuriilor zburătoare naziste a fost inițiată de băgători în seamă, bolnavi de propria importanță închipuită (din această categorie, noi l-am avut pe răposatul Rudan Vasile). Apoi, subiectul a fost preluat și amplificat de propaganda neo-nazistă. Nu puțini au fost idioții utili care au semnat materiale pe această temă, cu bună priză la public, bănoasă în consecință. Ultimii în lanțul slăbiciunilor au fost idioții propriu-ziși, cei cu copy, paste, like, share și ”respekt” de pe centurile de socializare.

Ideea unei conexiuni naziști – extratereștri s-a dezvoltat datorită atracției stârnite de istoria recentă. Astfel s-au născut elementele unei mitologii bolnăvicioase, care afirmă că Hitler, aflat în legătura cu extratereștri, ar fi fabricat farfurii zburătoare, pe care le-a folosit atât în ultima parte a războiului, cât și ca să scape nevătămat în urma înfrângerii, refugiindu-se într-o bază secretă din Antarctica.

În problema farfuriilor zburătoare naziste, Albert Speer (din memoriile căruia vom cita în continuare) este în cea mai mare măsură îndreptățit să ne lămurească. În calitatea sa de Ministru al Armamentului din Al III-lea Reich, dar și de intim al Fuhrerului, este de bun simț să credem că știa problemele și evoluțiile din propria ”ogradă”.

Vom folosi citate in extenso din memorialistica lui Albert Speer, În umbra lui Hitler (2 vol.), publicată în anul 1997 la editura Nemira, dar disponibilă și în format on-line.  Pentru o documentare în profunzime, recomandăm A. Speer, Spandau: The secret Diaries, dar și documentele Procesului de la Nuremberg. Acestea nu trebuie confundate cu volumul Procesul de la Nuremberg, de Heydecker J. și Leeb J. (Editura Politică, 1983 și reeditările ulterioare), o prezență credem obligatorie în România comunistă, de vreme ce aproape n-am găsit casă a cărei bibliotecă-expoziție să nu conțină volumul-exponat.

Trebuie afirmat încă de la început că Albert Speer nu amintește nicăieri de existența unei arme, ofensive sau defensive, de tip farfurie zburătoare. Totuși, vom analiza posibilitatea proiectării și producerii acesteia în fereastra de timp în care unii scriitori afirmă că ar fi existat.

În drumul de la planșa de proiectare la banda de producție, un aspect important este ”capacitatea de trecere a unui proiect din stadiul de prototip în producția de serie”:

”Hitler însă continua să se arate extrem de sceptic: el privea cu profundă neîncredere toate inovaţiile care, precum avionul cu reacţie sau bomba atomică, depăşeau orizontul generaţiei Primului Război mondial şi anticipau o lume pe care el nu avea s-o cunoască” (II-19);

”Este adevărat că, în domeniul tehnic, orizontul lui Hitler se oprea la Primul Război Mondial… Interesele lui în materie de tehnică priveau numai armamentul tradiţional al Armatei de uscat şi al Marinei, în aceste domenii, el se perfecţionase şi-şi actualizase în permanenţă cunoştinţele, venind destul de des cu inovaţii convingătoare şi posibile. Dar arăta puţin interes pentru realizări ca radarul, bomba atomică, avioanele cu reacţie şi rachetele…” (I-110).

Sunt citate în acest sens lentoarea cu care a fost aprobat proiectul rachetelor lui von Braun, dar și decizia dezastruasă de a folosi avionul cu reacție Me262 ca bombardier și nu ca avion de vânătoare, cum fusese proiectat.

Nu lipsa de proiecte noi, ci mulțimea și diversitatea lor puneau mari probleme Planificării:

”Noi sufeream, într-adevăr, de o pletoră de proiecte în curs de elaborare; limitându-ne la câteva tipuri, am fi reuşit, cu siguranţă, să finalizam unele dintre ele. De aceea, în cursul unei consfătuiri, organele de resort au hotărât ca pe viitor să solicite nu atât idei noi, cât, mai degrabă, să selecţioneze dintre proiectele existente pe cele care corespund capacităţilor noastre de dezvoltare şi să le promoveze cu energie” (II-18).

Afirmația următoare se referă la mecanismele de rachete: ”Diferenţa care există între construcţia unui prototip şi producţia de serie, deja considerabilă în sine, este deosebit de importantă, având în vedere marea complexitate a acestor mecanisme” (II-20). Este de presupus că farfuria zburătoare nazistă ar fi avut mecanisme și mai complexe.

Ca o primă concluzie: ”noi eram constrânşi să limităm producţia şi chiar să încetăm a mai pune la punct şi alte prototipuri” (II-39). Trebuie avut în vedere că programele de rachete V-1 și V-, care necesitaseră fonduri uriașe, resurse prohibite și personal înalt calificat, nu dăduseră rezultatele strategice sperate.

Resursele de materii prime (incluzând carburanții) constituie un factor determinant al economiei de război:

”Cele mai slabe sunt rezervele noastre de crom, ceea ce este foarte grav, căci fără crom menţinerea unei industrii de armament foarte dezvoltate devine imposibilă. Dacă, într-o zi, cromul pe care-l luăm din Balcani şi din Turcia va înceta să ne mai vină, acoperirea necesarului e garantată actualmente numai pentru 5, 6 luni. Asta înseamnă că, după epuizarea stocurilor de lingouri, care ar prelungi cu două luni termenul sus-menţionat, producţia noastră ar mai putea continua o perioadă de una până la trei luni, şi aceasta în ramurile cele mai importante şi mai diverse ale armamentului: avioane, tancuri, vehicule motorizate, obuze antitanc, submarine, aproape întreaga producţie de tunuri; până atunci se consumă stocurile utilizate pentru producţie. Aceasta nu voia să însemne nimic altceva decât că războiul se va termina la aproximativ zece luni după pierderea Balcanilor” (I-151; afirmație reluată și întărită în II-37). ”Între timp, epuizarea ultimelor noastre rezerve de minereu de crom ar fi pus capăt războiului cel mai târziu la 1 ianuarie 1946” (I-108).

Penuriei de rezerve de crom, se adaugă problema din ce în ce mai frecventă a fabricilor de rulmenți cu bile: ”Vechiul argument, de atâtea ori confirmat, cum că Hitler n-ar putea să continue războiul fără rulmenţi, a devenit în sfârşit realitate” (II-57).

Urma problema livrării de materii prime petroliere, a rafinării, avarierea fabricilor de hidrocarburi sintetice: ”Nu încetasem să-i repet că, dacă nu producem suficienţi carburanţi, tancurile n-au nici un rost” (II-12).

Este adevărat că producția de armament a Germaniei naziste a crescut mereu în ultimii ani ai războiului. Dar lipsa materiilor prime, distrugerea căilor de comunicație, bombardamentele aliate și nu în ultimul rând continua înaintare a inamicului, începuseră deja să șubrezească considerabil edificiul industrial: ”Dintr-o anchetă aprofundată, rezulta că se mai putea conta pe randamente ridicate în producţia noastră de armament numai pe durata câtorva luni… Având în vedere întreaga structură economică a Reichului, a devenit evident că pierderea zonei industriale Renania-Westfalia este, pe termen lung, insuportabilă pentru ansamblul economiei germane şi pentru o continuare cu succes a războiului” (II-41).

Pentru a rezuma, folosim concluzia lui Speer: ”Haosul general făcea ca îndrumarea de la centru a activităţii din domeniul armamentului să devină tot mai complicată şi, în acelaşi timp, tot mai lipsită de sens” (II-44).

Din datele expuse rezultă că producția de război germană nu mai era capabilă, în ultimele luni ale conflagrației să dezvolte o armă nouă, miraculoasă și să producă suficiente unități care ar fi influențat într-un fel soarta războiului. De altfel, chiar Albert Speer mărturisește cât de mult i-au îngreunat situația afirmațiile și zvonurile despre aceste arme:

 ”… Hitler, din ce în ce mai calculat, căuta să trezească printre generali şi în rândul vârfurilor conducerii speranţa că, în curând, aveam să intrăm în posesia unor arme noi, apte să decidă soarta războiului. Adesea, în inspecţiile mele la divizii, eram întrebat cu un zâmbet misterios când or să fie gata armele-minune. Nu-mi plăceau deloc asemenea iluzii, pentru că, într-o zi, tot avea să vină dezamăgirea. De aceea, la mijlocul lui septembrie, când V2 începuseră deja să fie utilizate, i-am adresat lui Hitler următoarele rânduri: «Credinţa în iminenta introducere în luptă a unor noi arme, de natură să influenţeze soarta războiului, este larg răspândită în rândurile trupei. Ea aşteaptă ca acest lucru să se producă în zilele următoare. Convingerea este sincer împărtăşită şi de unii ofiţeri superiori. Rămâne de discutat dacă este oportun ca, într-o perioadă atât de grea, să pregăteşti o deziluzie care nu va întârzia să aibă consecinţe supărătoare asupra moralului trupelor, trezind o speranţă ce nu se va putea materializa într-un termen aşa de scurt. Populaţia aşteaptă şi ea în fiecare zi minunea şi se întreabă dacă ne dăm seama că se apropie ceasul al doisprezecelea. Nu mai este posibil să ţinem în magazii aceste arme şi să le tot amânăm folosirea. Atunci se pune întrebarea: are vreo îndreptăţire o asemenea propagandă?»”;

”Într-o convorbire pe care am purtat-o între patru ochi, Hitler a recunoscut că am avut dreptate; nu renunţase totuşi, cum urma să constat curând, la a flutura în văzul tuturor perspectiva unor arme miraculoase.

De aceea, la noiembrie 1944, îi scriam lui Goebbels: «Mi se pare inoportun să insuflăm opiniei publice speranţe pentru care nu putem garanta cu certitudine că le vom realiza într-un termen previzibil… îmi îngădui deci să vă rog să aveţi grijă ca, de acum înainte, presa cotidiană şi de specialitate să nu mai facă referiri la performanţe în materie de armament care sunt de domeniul viitorului». Prin urmare, Goebbels a încetat realmente să mai publice informaţii privind armele noi. Dar, lucru curios, s-au intensificat zvonurile. De-abia la Procesul de la Nürnberg am aflat, din gura lui Fritzsche, unul dintre primii colaboratori ai ministrului Propagandei, că Goebbels înfiinţase un serviciu special de răspândire a zvonurilor” (II-39 și urm.)

Nu numai în rândurile trupei, dar și la niveluri mai înalte se discuta problema armelor-minune:

”Chiar şi în cercurile guvernamentale se manifesta această credinţă naivă în arme miraculoase, păstrate chipurile în rezervă până în ultimul moment, pentru a nimici mai bine inamicul care, nebânuind ce-l aşteaptă, înaintează în interiorul ţarii. Funk, de pildă, în perioada aceea mi-a pus următoarea întrebare: Nu-i aşa că mai avem noi o armă specială? O armă care va schimba întreaga situaţie?” (II-55);

”M-a întrebat şi el când o să scoată Führerul arma-minune, căci aflase de la Bormann şi Goebbels care, la rândul lor, o ştiau de la Marele Cartier General, că, dintr-un moment într-altul, se va produce o cotitură hotărâtoare. Ca de atâtea alte ori, a trebuit să repet că nu există o arma-minune” (II-57).

Apelăm, din nou, la concluzia lui Speer: ”Este greşit să se creadă în apariţia unor arme miraculoase, apte să preia sarcina combatantului” (II-62).

Faptele, nu zvonurile, nu închipuirile, demonstrează că n-a existat nici o farfurie zburătoare nazistă, armă miraculoasă ș.a.m.d. Poate or fi zburat niște farfurii prin casele unor ofițeri naziști în timpul unor discuții domestice, dar asta nu privește cercetarea ufologică…

***

Desigur, departe de noi dorința de a vă convinge că Albert Speer, ministul armamentului în Germania nazistă, știa situația mai bine decât niște autori recenți sau plescăitori de vorbe la emisiuni de insomniaci. Știți cum se zice: Sumanul e mai aproape de piele decât cămașa. Sau invers?