Willy Ley, Pseudoștiința în Țara naziștilor (1947)

Articolul propus a apărut în Astounding Science Fiction, numărul din mai 1947 (p. 90-8). Este instrumenental în înțelegerea mitologiei moderne (ficțională ca orice mitologie!) a ”ocultismului nazist”, fiind sursă primară atât pentru Dimineața magicienilor (Pawels, Bergier, ed. Gallimard, Paris, 1960), cât și pentru extensiile ulterioare ale vril-ologiei.

Considerăm tabuizarea subiectelor referitoare la Adolf Hitler și Al Treilea Reich o eroare contraproductivă, dacă nu pentru altceva, măcar pentru că lasă loc unora să le exploateze oportunistic, comercial.

Pseudoștiința în Țara Naziștilor

Willy Ley

”(Naziștii au realizat, într-adevăr, o serie remarcabilă de progrese științifice. Willy Ley explică, parțial, cum a fost posibil acest lucru. Cercetarea nazistă părea să urmeze strict tehnica puștii de vânătoare: dacă tragi destule gloanțe în necunoscut, e probabil ca ceva să-ți pice în poală. Iar naziștii au încercat orice – absolut orice, oricât de nebunesc ar fi părut! – N., Astounding Science Fiction)

Când lucrurile devin atât de grele încât nu pare să existe nicio ieșire, rusul se refugiază în sticla de vodcă, francezul în brațele unei femei, iar americanul în Biblie.

Neamțul, în schimb, tinde să recurgă la magie, la vreo credință absurdă, pe care încearcă s-o justifice prin isterie și forță fizică. Nu orice neamț, desigur. Nici măcar majoritatea, dar mi se pare că procentul celor înclinați astfel este mai mare în Germania decât în alte țări. Disponibilitatea unei părți considerabile a germanilor de a prețui retorica mai mult decât cercetarea și intuiția mai mult decât cunoașterea a adus la putere un partid politic care era fățiș și zgomotos anti-intelectual.

Naziștii nu doar au ars cărțile care nu le plăceau, ci i-au pus pe fizicienii teoreticieni în aceeași categorie cu «evreii și marxiştii».

Nu e de mirare că pseudosavanții au trăit o perioadă de glorie sub un asemenea regim, însă ar fi o greșeală să credem că aceste pseudoștiințe, despre care urmează să vorbesc, își aveau originea în nazism. Ele existau, și într-o anumită măsură chiar prosperau, înainte de Hitler. Numai că, pe atunci, erau ținute în frâu de autoritatea oamenilor de știință; după ce Hitler a devenit Führer, situația s-a inversat aproape complet.

Când vorbesc despre pseudoștiința germană, nu mă refer atât la astrologi, ghicitori, teosofi și adepți ai ocultismului, cât la altceva. Desigur, exista o societate teosofică – sau, mai curând, câteva ramuri care își aruncau invective unele altora – existau reviste de astrologie și, probabil, societăți astrologice. Existau clarvăzători în luptă, mai ales între ei, prin articole de presă și procese care decurgeau de acolo – nu vreau să judec, dar aș zice că ar fi trebuit să știe dinainte care va fi rezultatul – și exista o revistă ocultistă care încerca zadarnic să facă pace și să «promoveze cauza».

Reprezentanți ai tuturor acestor grupuri existau în Germania înainte de Primul Război Mondial și au început să înflorească în timpul războiului. Au continuat să prospere în perioada inflației, au avut un mic recul în anii de ușoară prosperitate din deceniul al treilea, apoi au înflorit din nou în anii premergători venirii lui Hitler la putere.

Sub Hitler, n-au dus-o la fel de bine, iar unele grupuri au fost chiar interzise. Dacă informațiile mele sunt corecte, astrologii s-au numărat printre cei interziși, deși toată lumea – atât în Germania, cât și în afara ei – știa că Hitler și Himmler aveau un astrolog personal, despre care se spunea că se numea Führer, un anume dr. W. Führer, care era și «împuternicit Plenipotențiar pentru Matematică, Astronomie și Fizică».

Pseudoștiințele la care mă gândesc nu sunt aceste mode permanente răspândite internațional, ci unele care s-au născut în Germania și care, deși nu complet necunoscute în alte părți, aveau o atracție deosebită pentru germani, cam în același sens în care s-ar putea spune că piramidologia este o prerogativă britanică.

O mare parte din farmecul lor se baza, probabil, pe conotații semantice; e dificil chiar și să traduci corect denumirile acestor «științe».

Cele mai importante dintre ele erau Pendelforschung – Cercetarea Pendulului, Hohlweltlehre – Doctrina Pământului Gol pe Dinăuntru și Welteislehre – abreviată de obicei WEL, aproximativ tradusă ca Doctrina Gheții Cosmice. Dar, înainte de a dedica spațiu acestor «realizări» de seamă, trebuie să fac puțină curățenie printre câteva chestiuni mai mărunte, dar nu mai puțin surprinzătoare.

Înainte ca naziștii să devină o forță importantă, termenul «Ariosofie» apărea din când în când prin unele ziare. Apoi, într-o zi, a fost publicat un mic anunț: o conferință despre Ariosofie, ținută de un om al cărui nume l-am uitat. Se preciza că era discipolul fondatorului Ariosofiei, dr. Jörg Lanz von Liebenfels. Se mai menționa că preoții nu aveau voie să asiste la conferință.

Conferențiarul, care se străduia să semene cu Albrecht Dürer, celebrul, dar demult răposatul pictor german, și-a început prelegerea afirmând că există mai multe rase umane, dar că culoarea pielii nu este criteriul cel mai important pentru a le deosebi. Apoi a trecut la o explicație despre importanța ascunsă a limbajului, susținând că expresiile figurate conțin adevăruri profunde, de obicei trecute cu vederea în vorbirea cotidiană. (s.n.) Oamenii spun, de pildă, «nu pot suporta mirosul acelui om» – reamintim, prezentarea era în în germană, limbă în care expresia indică antipatie personală, fără un motiv rațional precis – ei bine, spunea el, aceasta indică un fapt uitat: diferitele rase au mirosuri diferite; cu alte cuvinte, expresia traduce o repulsie instinctivă față de rasa celuilalt.

Până atunci, conferința ajunsese la cuvântul om – în germană Mensch – și conferențiarul a subliniat existența unui cuvânt rar, manschen, care înseamnă «a amesteca» – ceva necurat – și, cu un salt brusc de la lingvistică la Biblie, a legat manschen de Mensch. Umanitatea, a conchis el, era rezultatul unui amestec – interzis – între îngeri și animale. Fiecare persoană are un mic procent de înger și un procent mare de animal. Rasele indică aproximativ proporțiile respective; o «rasă pură» e alcătuită din indivizi cu procente similare, care se caută unii pe alții. Evident, orice mică comunitate tinde să cuprindă indivizi de aceeași «rasă»; arienii puri, de pildă, locuitorii satelor de munte din Norvegia, pot ajunge până la un procent de unu la sută înger.

Se vede ușor cum și unde se potrivea o asemenea «gândire visătoare» cu filosofia nazistă; spre surprinderea mea, niciun grup de partid sau comunitate nazistă n-a ridicat vreodată o statuie în cinstea doctorului Jörg Lanz von Liebenfels – al cărui nume real pare a fi Ignaz Donnerwetter.

 Ariosofii cel puțin puteau cita câteva pasaje biblice în sprijinul ideilor lor; afirmau că întemeietorul lor fusese preot catolic, înainte «de a vedea lumina». Următorul grup s-a întemeiat, la propriu, pe un roman. Grupul care, cred, se numea Wahrheitsgesellschaft – Societatea pentru Adevăr – și care era, mai mult sau mai puțin, localizat în Berlin, își petrecea timpul liber căutând Vril-ul. Da, convingerile lor se bazau pe The Coming Race (Rasa care vine) de Bulwer-Lytton. Știau că romanul era ficțiune, Bulwer-Lytton folosise această formă doar ca să poată spune adevărul despre această «forță». Umanitatea subterană era o invenție, dar Vril-ul, nu. Probabil că britanicii îl dețineau, îl țineau drept secret de stat, și datorită lui își construiseră imperiul colonial. Cu siguranță și romanii îl avuseseră, închis în mici sfere metalice care le protejau casele și erau numite lares. Din motive pe care nu le-am putut pătrunde, secretul Vril-ului putea fi descoperit contemplând structura unei măr, tăiat în două.

Nu, nu glumesc, așa mi s-a spus, cu o solemnitate și un secret absolut. Un asemenea grup chiar a existat; au reușit chiar să scoată primul număr al unei reviste menite să proclame crezul lor. (Mi-aș fi dorit să fi păstrat unele dintre aceste lucruri, dar aveam oricum destule cărți de strecurat afară.)

Și acum suntem pregătiți pentru Pendelforschung.

După cum am tradus mai devreme, cuvântul înseamnă Cercetarea Pendulului, ceea ce sună ca o ocupație științifică serioasă – să zicem o ramură a mecanicii. În realitate, însemna următoarele: dacă suspendai o bucată de aur, de pildă o simplă verighetă, de un fir de mătase pură, pendulul ar fi dezvăluit «secretele». Ca să-l folosești, trebuia să-ți sprijini coatele pe masă și să-ți atingi vârfurile degetelor ambelor mâini, cu degetele ușor depărtate. Firul de mătase se așeza între vârfurile celor două degete mijlocii, iar sub inelul suspendat se punea, cu fața în jos, un obiect, să zicem o fotografie. După un timp, pendulul începea să descrie o figură: fie un cerc, fie o elipsă. Cercul însemna masculin, elipsa feminin. Figura corespundea sexului persoanei din fotografie.

Dacă nu corespundea, fotografia înfățișa fie o femeie foarte masculină, fie un bărbat foarte feminin. Metoda putea fi folosită pentru a stabili dacă doi oameni care doreau să se căsătorească erau compatibili, dacă un angajator și un angajat se vor înțelege, și pentru o mie de alte lucruri. Mi s-a explicat, de pildă, de ce ceasul meu de mână nu voia să meargă. Era și el ”masculin”. Mai târziu, un ceasornicar neinițiat a descoperit un ax îndoit.

[Pentru o dezvoltare ulterioară a subiectului, vezi raportul lui Gerard P. Kuiper, German Astronomy During the War, publicat în revista Popular Astronomy, vol. LIV, nr. 6, iunie 1946:

«Alte grupuri (din marina germană), inclusiv ofițeri de rang înalt, sprijineau Pendelforschung: o hartă mare a Atlanticului era întinsă orizontal, iar pe ea se așeza o mică machetă de vas de luptă, de un inch. Un pendul, alcătuit dintr-un cub de metal de aproximativ un centimetru cub și un fir scurt, era legănat deasupra vasului. Dacă pendulul reacționa, aceasta dovedea prezența unui adevărat vas de luptă în acel loc» – n. Astounding Science Fiction]

Hohlweltlehre – Doctrina Pământului Gol pe Dinăuntru, a fost inventată, din câte am putut afla, în jurul anului 1920. Principiul ei de bază era următorul: Pământul este real, restul este o iluzie optică. Pământul era o bulă sferică, cu aceleași dimensiuni pe care «geografia ortodoxă» i le atribuie, plutind într-un infinit de rocă solidă. Omenirea trăia în interiorul acelei bule, care era identică unui «glob ortodox», doar că privit dinăuntru. Trei corpuri se mișcau în apropierea centrului acelei bule goale: Soarele, Luna și «Universul-fantomă», o sferă albastru-închis presărată cu luminițe, luată drept stelele fixe. Noaptea era cauzată de faptul că Universul-fantomă acoperea Soarele pentru o parte a Pământului; eclipsele, de umbra Universului-fantomă căzând peste Lună.

«Impresia greșită» pe care o avem despre Univers este cauzată de eroarea de a crede că razele de lumină sunt drepte. Toate razele sunt întotdeauna curbe, iar raza lor de curbură este de ¼ din raza Pământului. Din cauza acestor raze curbe, vedem proiecții distorsionate ale lucrurilor, proiecții care dau naștere «universului astronomic», fiindcă noi, oamenii, am îndreptat mereu razele de lumină. Alte distorsiuni se datorează faptului că razele violete au o curbură mai mare decât cele roșii.

Și acum un citat direct – din memorie – din capitolul final al tratatului pe care l-am văzut: «Poveștile populare vechi vorbesc adesea despre vremea când Dumnezeu încă umbla pe Pământ. Noi știm că Universul-Pământ se dilată, până și Einstein recunoaște asta. Ce ar putea fi mai logic, așadar, decât să luăm poveștile populare în sensul propriu și să presupunem că ele se referă la o epocă în care Universul-Pământ era mai mic, iar distanța de la luminariile centrale până la suprafață era mai mică decât este acum?»

[Pentru dezvoltări ulterioare, iată un fragment din raportul lui Gerard P. Kuiper:

«Anumite cercuri din Marina Germană credeau în Hohlweltlehre. Ei considerau că aceasta ar putea fi utilă pentru localizarea flotei britanice, deoarece curbura Pământului nu ar împiedica observația. Razele vizibile nu erau potrivite, din cauza refracției; dar razele infraroșii suferă o refracție mai mică. În consecință, un grup de aproximativ zece oameni, sub conducerea științifică a doctorului Heinz Fischer, expert în radiație infraroșie, a fost trimis de la Berlin pe insula Rügen, pentru a fotografia flota britanică cu echipament infraroșu, la un unghi ascendent de aproximativ patruzeci și cinci de grade» – n. Astounding Science Fiction]

Fenomenul care mai rămâne de discutat din pseudoștiința germană, Welteislehre sau WEL este, din multe puncte de vedere, cel mai remarcabil. Avea literalmente milioane de adepți fanatici, care întrerupeau adunările educative strigând în cor, «Afară cu astronomia oficială! Dați-ne știința lui Hörbiger!», deținea și întreținea un Birou de Informare la Viena, publica o revistă lunară – Cheia Evenimentelor Mondiale – cu un tiraj mare, producea trei sau patru cărți «științifice», aproape patruzeci de volume «populare» și câteva zeci de broșuri volante. Liderii WEL trimiteau scrisori deschis amenințătoare; am văzut la un moment dat una – nu adresată mie – în care directorului unui institut guvernamental i se scria: «Când vom învinge, tu și cei ca tine veți ajunge să cerșiți». Iar fondatorul tuturor acestora, Hanns Hörbiger, cu care am corespondat o vreme pe tema rachetelor, și-a expus odată dogma principală a WEL într-o scrisoare în care scria: «Ori mă crezi și înveți, ori trebuie să fii tratat ca un dușman». Știu și despre un mic om de afaceri care angaja personal doar dacă candidatul, după cum spunea el însuși, «îl asigura că are sentimente favorabile față de Gheața Mondială».

În 1913, un anume Philipp Fauth, profesor de școală și astronom amator – cu o oarecare reputație de specialist în Lună – a publicat o carte de aproximativ opt sute de pagini, de mărimea și greutatea unui volum din Britannica. Se intitula Hörbigers Glazial-Kosmogonie. O mare parte din conținut fusese scrisă, de fapt, de Hörbiger, un inginer minier austriac care, la început, spunea foarte politicos că încercase să rezolve enigmele Universului, în special formarea planetelor, istoria geologică și meteorologia, prin aplicarea principiilor inginerești. Mai târziu, el a pretins că recunoașterea i-a fost refuzată fiindcă era inginer, nu teoretician astronomic. Aș adăuga că atât publicațiile sale, cât și scrisorile sale arătau limpede că nu era nici măcar un inginer prea bun.

Izbucnirea Primului Război Mondial a ucis interesul pentru această primă publicație, care mai târziu avea să fie numită Lucrarea Principală. După război, Hanns Hörbiger (în imaginea de mai sus), împodobit cu o barbă albă lungă și o caligrafie menită să-i impresioneze pe grafologii amatori, a reapărut pe scenă asemenea unui partid politic, cu manifeste, afișe, mașinărie publicitară și toate cele. Dacă cineva îndrăznea să-l contrazică, striga: «În loc să aveți încredere în mine, aveți încredere în ecuații! Cât vă mai trebuie să învățați că matematica nu are nicio valoare și este înșelătoare?» «Inginerul practic» Hörbiger nu a calculat niciodată nimic; era cea mai gălăgioasă și mai mândră dintre revendicările sale.

Unul dintre discipolii lui, un arhitect, afirma, în fața unor audiențe numeroase și pline de venerație, că informațiile Maestrului despre adevărata natură a Universului se bazau în întregime pe intuiție. În copilărie, povestea el, Maestrul avea un mic telescop cu care privea Luna. Apoi, brusc, și-a dat seama că ceea ce vede era gheață, gheață rece, întreaga Lună era făcută din gheață. A aruncat o privire spre orbitoarea Venus, care încă se afla pe cer: și ea era rece și strălucitoare, tot din gheață. Ani mai târziu, Hörbiger dormea și visa despre astronomie. A văzut Pământul ca pe un pendul atârnat de un fir luminos și l-a văzut legănându-se în oscilații tot mai largi. S-a legănat până la Jupiter, apoi la Saturn și mai departe, dar când a ajuns la o distanță de trei ori mai mare decât cea a lui Neptun, firul s-a rupt. Hörbiger s-a trezit și a înțeles că atracția Soarelui se oprește la acea distanță.

Când l-am întrebat, prin corespondență, dacă aceste afirmații sunt adevărate, Hörbiger mi-a răspuns modest: «Da, așa mi-a fost revelat adevărul, dar factorul hotărâtor a fost atunci când, tânăr inginer fiind, am văzut fier topit scurgându-se peste pământ îmbibat de apă, cu pete de zăpadă pe el, și am observat că bulgării umezi de sol explodau cu întârziere și cu mare violență».

Ce a spus, de fapt, Hörbiger? Iată povestea lui:

Cu multe milioane de ani în urmă, în constelația Columba, exista un soare supergigantic, de milioane de ori mai mare și mai greu decât soarele nostru. În apropierea acestui soare se afla o planetă uriașă, de multe ori mai grea decât Jupiter, acoperită de straturi de gheață groase de sute de mile și plină de apă în profunzime. Acea planetă a căzut în soarele său și s-a așezat la o adâncime corespunzătoare greutății sale specifice. Apa și gheața de la suprafață s-au transformat în aburi supraîncălziți, dar nimic nu s-a întâmplat   timp de milioane de ani. Apoi, echilibrul s-a rupt dintr-un motiv oarecare, iar aburii supraîncălziți au aruncat în spațiu vechea planetă împreună cu straturile de materie solară aflate deasupra ei, sub forma unei mase învârtitoare. Așa s-au născut Soarele și sistemul nostru solar. O mare parte din masa planetei originale era alcătuită din oxizi metalici; căldura a eliberat oxigenul, care s-a combinat cu atmosfera rarefiată de hidrogen ce umple spațiul cosmic, formând apă, care apoi a înghețat.

 De-a lungul multor etape succesive, sistemul nostru solar a evoluat, cu mult peste treizeci de planete. În jurul lui, aproape perpendicular pe planul sistemului, există un inel imens de blocuri de gheață cosmică, situat puțin dincolo de distanța întreită a lui Neptun față de Soare. Acest inel de gheață este cel pe care astronomii îl confundă cu Calea Lactee, deoarece printre blocurile de gheață se zăresc câteva stele normale, ca soarele nostru. În realitate, spunea Hörbiger, Calea Lactee nu a fost și nu va fi niciodată «rezolvată» prin telescop; fotografiile care pretind că arată stelele sale individuale sunt falsuri. Din cauza rezistenței hidrogenului cosmic, o parte dintre aceste blocuri de gheață sunt încetinite suficient cât să fie capturate de câmpul gravitațional al Soarelui și, în cele din urmă, să cadă în el. Fiecare impact de acest fel produce o pată solară – și chiar astronomii recunosc că petele solare sunt mai reci decât regiunile înconjurătoare – și petele solare au un ciclu de unsprezece ani  datorat planetei Jupiter, care are nevoie de același timp pentru o revoluție în jurul Soarelui.

Există două tipuri de planete: Heliodele sau planetele interioare, formate în principal din metale și compuși metalici, și Neptodele, planetele exterioare, alcătuite aproape în întregime din gheață, de unde și densitatea lor foarte mică, aproximativ cea a gheții. [L-am întrebat pe Hörbiger despre Saturn, a cărui densitate medie este mai mică decât a apei. Hörbiger a răspuns că «astronomii ortodocși» ar spune probabil că nu cunosc înălțimea atmosferei sale, dar că el avea să explice mai târziu de ce Saturn se află într-o umbră gravitațională – n. Willy Ley] Dacă un bloc de gheață aflat în drum spre Soare lovește Pământul, avem parte de o furtună de grindină devastatoare, dovadă fiind faptul că furtunile de grindină se deplasează adesea în linii drepte. Blocul de gheață care cade în Soare nu rămâne acolo: se evaporă și este aruncat afară prin pâlnia petei solare sub forma unui jet de aburi fierbinți, care îngheață în spațiu și formează Gheața Fină. Atât Mercur, cât și Venus, fiind atât de aproape de Soare, sunt complet acoperite de această Gheață Fină. Când ajunge pe Pământ, Gheața Fină produce norii cirus foarte înalți; în fapt diametrul Pământului ar crește cu aproximativ 15 centimetri pe an din cauza depunerilor de Gheață Fină, dacă apa nu s-ar scurge în interiorul planetei cu aceeași viteză.

Poziția Pământului este unică, nu doar datorită acestui echilibru norocos. Dacă ar fi fost mai aproape de Soare, ar fi fost acoperit de Gheață Fină, ca Venus. Dacă ar fi fost mai departe, ar fi fost lovit mai des de blocuri de gheață și acoperit de un ocean de gheață de mai mulți kilometri adâncime, asemenea lui Marte. Continentele lui Marte sunt formate din gheață solidă, iar canalele, fisuri în această crustă de gheață. Luna noastră este acoperită de gheață, asemenea lui Marte; inițial a fost o planetă independentă, ulterior capturată de Pământ. Din cauza rezistenței hidrogenului cosmic, Luna va sfârși prin a se prăbuși pe Pământ; acela va fi sfârșitul întregii vieți. Alte luni mai mici au precedat actuala Lună, dar, din fericire, au fost prea mici pentru a distruge complet viața; masele lor s-au adunat și au format ceea ce noi numim astăzi straturi geologice.

Cel mai recent cataclism lunar l-a avut omul primitiv ca martor; legendele nordice despre Gotterdammerung și viziunile apocaliptice ar fi încercări de a descrie acel eveniment. Aceste texte au fost scrise după capturarea actualei Luni – capturare care ar fi cauzat scufundarea Atlantidei -, iar autorii lor știau că experiența trecutului era și o profeție pentru viitor.

A găsi defecte în această teorie este la fel de ușor, și la fel de plăcut, ca a strânge gândaci japonezi dintr-un strat de flori infestat. La început, oamenii de știință germani se amuzau alcătuind liste lungi de imposibilități hörbigeriene. Dar în curând au devenit serioși, chiar alarmați, când WEL a început brusc să ia proporțiile unei mișcări populare puternice în cercurile pseudo-intelectuale (s.n.). Iar după venirea lui Hitler la putere, adepții WEL au declarat, amenințător, că de acum înainte toată lumea TREBUIE să creadă în Hörbiger, altfel… «Strămoșii noștri nordici au devenit puternici în gheață și zăpadă: credința în Gheața Mondială este, prin urmare, moștenirea firească a Omului Nordic.» «Așa cum era nevoie de un fiu al culturii austriece – Hitler! – ca să pună politicienii evrei la locul lor, tot așa era nevoie de un austriac ca să curețe lumea de știința evreiască.» «Führerul, prin însăși viața lui, a dovedit cât de mult un așa-numit ”amator” poate fi superior profesioniștilor autointitulați; a fost nevoie de un alt ”amator” ca să ne ofere înțelegerea deplină a universului.»

 Poate că lui Hitler nu-i plăcea termenul «amator»; în orice caz, adepții WEL nu au avut un drum atât de ușor pe cât speraseră. Ministerul Propagandei a emis la um moment dat o declarație potrivit căreia «poți fi un bun național-socialist fără să crezi în WEL». Astronomul Robert Henseling a continuat să lupte împotriva WEL, universitățile au continuat să predea astronomia ortodoxă, dar WEL a rămas populară până la sfârșit. Adepții WEL susțineau că principiul doctrinei permite prognoze meteo «generale» – spre deosebire de cele locale – sigure, cu luni și chiar ani înainte. Organizația lor chiar publica astfel de previziuni, iar un număr considerabil de tineri meteorologi au cochetat cu ideea «Gheții Mondiale». Dar n-au reușit să prevadă acea iarnă care i-a frânt lui Hitler coloana pe câmpiile Rusiei”.