Interviu Playboy: Erich von Däniken – o conversație sinceră cu acel publicist al astronauților antici,
autorul bestsellerului cult Carele zeilor? (Chariots of the gods?)
Puține lucruri sunt la fel de greu de prezis ca o modă trecătoare, iar când Erich von Däniken a scris Carele zeilor? acum opt ani, nimeni nu ar fi ghicit că acest elvețian robust, fost condamnat, avea să devină, pentru milioane de oameni din întreaga lume, un cronicar al astronauților antici. Dar exact asta s-a întâmplat. Este un fenomen american. În momentul în care mergem la tipar, popularitatea lui von Däniken se situează undeva între moda streaking-ului și isteria provocată de The Exorcist. Carele zeilor? a ajuns la a 11-a ediție în format paperback, cu vânzări în SUA estimate la 5.000.000 de exemplare. Un film bazat pe carte a urcat până pe primul loc în topul încasărilor Variety – o performanță surprinzătoare pentru un documentar – iar un program TV, narat de Rod Serling, a obținut audiențe bune. La 30 de ani, von Däniken a devenit un obișnuit al emisiunilor de tip talk show și chiar subiectul unei biografii germane. Atât de mulți oameni sunt fascinați de ideea că vizitatori din spațiu au ajuns pe Pământ, încât Carl Sagan, astronom și exobiolog, spune: ”Nu mai pot ține o prelegere despre inteligența extraterestră fără ca cineva să pună o întrebare despre teoriile lui von Däniken”.
Von Däniken speculează că Pământul a fost explorat de cel puțin două ori în vremuri preistorice de ființe inteligente venite dintr-o altă lume. Potrivit lui, acestea s-ar fi împreunat cu oamenii, le-ar fi dăruit inteligența și civilizația și poate chiar ar fi ajutat la construirea unor monumente precum piramidele. Uneori se înfuriau și se comportau mai puțin plăcut, aruncând în aer Sodoma și Gomora cu o bombă atomică și provocând marele potop din care a supraviețuit Noe. Dovezi ale vizitelor lor, crede von Däniken, pot fi găsite în mitologie, în Biblie, în marile construcții de pământ și piatră care au supraviețuit în diverse părți ale lumii și în picturile din peșteri reprezentând oameni cu capete cu halouri.
După cum chiar el recunoaște, von Däniken a inventat foarte puțin din toate acestea: alți scriitori veniseră cu aceleași teorii și ”dovezi” când el era încă la școală. Von Däniken își atribuie succesul unei inteligențe curioase și ireverențioase, unei disponibilități de a gândi neconceputul – și unei abilități de a transmite aceste gânduri într-un stil bombastic, super-entuziast. Criticii spun că succesul se datorează faptului că jonglează cu adevărul. ”Îi păcălește pe naivi”, a scris The New York Times. ”O minte frumoasă, nudă, lipsită de scrupule, de 12 ani”, a spus Esquire. ”Clifford Irving al Cosmosului” – The Miami News. Iar un arheolog familiarizat cu opera lui von Däniken a spus apăsat: ”Pur și simplu minte”. Dar genul acesta de remarci nu pare să-l deranjeze pe von Däniken. ”Eu sunt singurul autor care i-a speriat cu adevărat pe critici”, spune el. ”Alți scriitori stau acasă și așteaptă miracole. Eu fac miracolele.”
Mai crede și că a fost martorul câtorva. Născut în Zofingen, Elveția, în 1935, von Däniken a trăit, la opt ani, ceva ce semăna cu o scenă din propriile sale cărți: un bombardier american a aterizat forțat lângă casa lui și, în timp ce privea, echipajul a ieșit și a trecut pe lângă el în tăcere, în costumele lor de zbor. Un psihiatru ar putea detecta în acel episod germenul viziunii lui von Däniken, dar el respinge astfel de interpretări ca fiind ”ridiculous” (ridicole) – unul dintre cuvintele lui preferate în engleză.
După propriile lui spuse, a crescut sub dubla umbră a unui tată sever și a Bisericii Catolice, împotriva cărora a sfârșit prin a se răzvrăti. La Saint-Michel, o școală catolică internațională din Fribourg, a intrat rapid în probleme, spune el astăzi, pentru că a refuzat să accepte interpretările Bisericii asupra Bibliei. Interesul lui s-a mutat spre astronomie, farfurii zburătoare – orice ținea de lumea de dincolo de Pământ. Von Däniken a avut și mai multe necazuri la 19 ani, când a primit o condamnare cu suspendare pentru furt. Tatăl lui Erich l-a retras din școală și l-a trimis ucenic la un hotelier elvețian. A rămas o vreme la această slujbă, apoi a fugit în Egipt. La întoarcerea în Elveția, a petrecut un timp în închisoare pentru fraudă fiscală și a fost etichetat drept neserios.
În celulă, susține el, a avut o viziune intensă. Von Däniken nu vrea să discute natura viziunii, dar orice a fost, nu l-a ținut departe de probleme. Timp de 12 ani, și-a luat frecvent vacanțe de la slujba de manager de hotel pentru a călători în jurul lumii, adunând material pentru prima sa carte.
Dar între timp, după ce fusese respins de o duzină de editori, Carele zeilor? fusese în sfârșit publicată și devenise un bestseller în Europa. ”Savanții o vor numi o prostie”, prezicea corect von Däniken încă din primul paragraf, dar, prostie sau nu, cartea i-a permis să returneze cei 130.000 de dolari și să lase în urmă cariera ruinată din industria hotelieră, pentru a deveni scriitor cu normă întreagă.
Carele e o carte plină de semne de întrebare și semne de exclamare: Ar putea liniile din deșertul peruvian să fie rămășițele unui aeroport antic? Redă o pictură rupestră un om într-un costum spațial? A fost această hartă veche făcută din aer? Desigur, bineînțeles! În timp ce era în închisoare, von Däniken a scris o a doua carte, Zeii din spațiul cosmic, reluând mare parte din același material într-un stil mai așezat. Vânzările au fost dezamăgitoare, așa că, într-o carte subțire, Aurul zeilor, a revenit la fraze tăioase și afirmații senzaționaliste – inclusiv descoperirea unei imense peșteri în Ecuador, care ar conține, se spune, o comoară de artefacte din aur lăsate în urmă de vizitatori din spațiul cosmic. O a patra carte a lui von Däniken, Lumea mea în imagini, este acum în curs de traducere în engleză, iar el lucrează deja la a cincea.
Librăriile pot să îngrămădească fără ceremonie cărțile lui von Däniken la secțiunea Fantasy, iar oamenii de știință îl resping ca pe un șarlatan, dar pentru milioane de cititori ceea ce scrie el e literă de evanghelie. Von Däniken este mereu în mișcare, călătorind peste 100.000 de mile pe an, ținând conferințe, dând autografe, făcând tururi fulger ale siturilor arheologice ca să adune material nou, menținând mereu un pas înaintea criticilor săi. Pentru a pune mâna pe acest om mereu în mișcare, Playboy l-a trimis pe Timothy Ferris – un scriitor din New York care își dedică mare parte din timp unei cărți despre căutarea marginii universului – să îl intervieveze pe von Däniken la casa sa de lângă Zürich, unde trăiește împreună cu soția și fiica lor de 12 ani. Ferris relatează:
”Am fost întâmpinat la ușă chiar de von Däniken, un bărbat scund, dolofan, cu părul închis la culoare și ochi vioi, cu un zâmbet forțat și o energie care părea inepuizabilă. Vorbind repede, într-o engleză cu accent puternic – vorbește cinci limbi – von Däniken m-a condus într-un living compact și luminos, mobilat cu un televizor color uriaș, câteva sute de cărți și un tablou în ulei strident, înfățișând un astronaut plutind printre heruvimii roz ai unei fresce de catedrală.
Cu mândrie în voce, von Däniken mi-a explicat că tocmai achitase ipoteca casei. Nu e o locuință mare, iar laudele păreau puțin ciudate venind de la un autor care vânduse circa 25.000.000 de cărți în toată lumea, dar, de fapt, el nu este un om foarte bogat. Drepturile pentru Carele zeilor au fost vândute, de-a lungul anilor, unui șir de editori, într-un sistem care funcționează ca un coșmar pentru orice scriitor. Fiecare partener din această elaborată schemă în lanț (bucket brigade) oprește 50 la sută din încasări, iar ce mai rămâne poate ajunge la von Däniken abia după trei ani. Așa că, orice altceva i s-ar putea reproșa, nimeni nu poate spune că a profitat financiar de pe urma teoriilor sale.
În cele trei zile de interviu, am vorbit mai întâi la etaj, apoi în camera preferată a lui von Däniken, biroul din subsol, unde pereții sunt tapetați cu fișiere roșii, verzi și portocalii, pline de articole de ziar și scrisori de la cititori. În timp ce discutam, sorbea cafea neagră și trăgea dintr-o pipă tubulară, modelată într-un fel ce amintea de o capsulă spațială. Din când în când, cerea să fie oprit reportofonul în timp ce răscolea prin cărți și hârtii, căutând materiale care să-i susțină afirmațiile. Părea mulțumit chiar dacă volumele nu ofereau nicio dovadă: este un om căruia îi plac podoabele savantlâcului – hărți vechi și cărți răsfoite prin fumul de tutun până târziu în noapte – cel puțin la fel de mult cât savantlâcul în sine. Am început prin a-i cere să își rezume studiile pentru noi.”
Playboy: Având în vedere că teoriile dumneavoastră par să evolueze pe măsură ce timpul trece, ne puteți spune în ce credeți în prezent?
Von Däniken: Spun în cărțile mele nu doar că am fost vizitați în vremuri străvechi de ființe din spațiul cosmic, ci și că acei vizitatori au avut relații sexuale cu strămoșii noștri. Mulți oameni de știință răspund: «Asta e o absurditate totală, pentru că, chiar dacă admitem că există ființe extraterestre și că pot călători prin spațiu, de ce ar veni tocmai pe Pământ, dintre miliardele de planete? Și de ce ar arăta asemenea nouă și ar avea un mod de gândire asemănător?» Acest punct de vedere – și, cu siguranță, este unul serios – este, în ochii mei, greșit. Dacă admitem că vizitatorii au avut raporturi sexuale cu noi și ne-au modificat, prin mutație artificială, inteligența, atunci înseamnă că suntem produsul lor. Un copil nu poate întreba niciodată: «De ce ar trebui ca părinții mei să semene cu mine?» Nu există altă posibilitate; el provine din părinții săi. Asta nu îl contrazice pe Darwin și teoria lui: recunosc pe deplin că venim din maimuțe. Întrebarea mea este doar de ce și cum am devenit inteligenți. La această întrebare, fiecare mitologie, fiecare religie veche dă același răspuns: zeii au creat omul după chipul lor.
P: Un psihiatru ar putea spune că teoriile dumneavoastră – cu tot acest discurs despre omenirea ca fiind copiii unor ființe superioare – au fost generate de nefericirea copilului care nu se înțelegea cu tatăl său. Vedeți vreo urmă de adevăr în asta?
D: Ei bine, da și nu. Am avut într-adevăr dificultăți cu tatăl meu și cu educația mea catolică, dar nu este adevărat că, din această cauză, acum, ca adult, încerc să înving creștinismul. Nu e deloc așa. Pe de altă parte, fiecare om are un motiv pentru ceea ce face. De exemplu, dumneavoastră sunteți jurnalist. De ce? Pentru că vă place. Poate vă place să puneți întrebări, să vedeți dacă oamenii se bâlbâie și spun prostii. Poate există o explicație psihiatrică și pentru asta. Motivul pentru care eu fac ceea ce fac este că vreau să găsesc adevărul. Mă întreb de ce naiba trăiesc aici, pe această planetă.
P: Care este cea mai convingătoare dovadă pe care o aveți că Pământul a fost vizitat din spațiul cosmic?
D: Există două tipuri de dovezi: dovezi din fapte concrete și dovezi în mitologii, cărți sfinte, legende și așa mai departe. Avem dovezi foarte bune în fapte concrete. La Palenque, un sătuc din Yucatan, există un mormânt acoperit cu o piatră mare. Pe această piatră se află un basorelief extraordinar: arată un om așezat într-un fel de cadru. Stă aplecat înainte, aproape ca un motociclist, și la nas are ceea ce eu aș numi o mască de oxigen. Mânuiește niște comenzi cu mâinile, parcă pornește ceva – poți recunoaște fiecare detaliu – iar călcâiul piciorului stâng pare să fie pe o pedală cu diferite reglaje. În spatele lui vezi niște cercuri, niște cutii, tot felul de lucruri misterioase. Și în exterior este o flacără, ca un jet de evacuare.
P: Cunoaștem piatra, care mai arată și o pasăre în fața lui. Ce caută acolo?
D: Oh, nu știu. Poate reprezintă zborul, cine știe? Oricum, în jurul pietrei există o inscripție care spune că basorelieful îl arată pe un preot mayaș care a murit din cauza ”vântului fierbinte”. Arheologii spun că asta înseamnă că bietul om era bolnav și a murit într-un sezon de vară foarte cald. Eu văd lucrurile cu totul altfel: poate că vântul fierbinte era de fapt suflul unei nave spațiale. N-aș spune asta dacă nu am avea, în multe alte texte vechi, lucruri similare, în care cineva moare din cauza ”vântului fierbinte al zeilor”. Găsești aceste vânturi fierbinți în Mahabharata, epopeea hindusă, și în epopeea sumeriană a lui Ghilgameș, unde Enkidu moare pentru că a intrat în contact cu zeii și cu vântul lor fierbinte.
Unele dintre cele mai bune dovezi, cred eu, se află în mitologie și în cărțile sfinte. Cunoști cartea lui Enoh? Este una dintre apocrife, o carte din perioada Vechiului Testament, deși nu apare în Biblia lui King James. În capitolele 14 și 15 ale cărții sale, Enoh spune că veghetorii cerului au fost aici și au avut relații sexuale cu fiicele acestei planete, iar produsul acestor relații au fost, în prima generație, uriașii. Ai putea spune că asta e doar mitologie. Dar în aceeași Cartea lui Enoh găsim un capitol despre astronomie, în care veghetorii cerului îi povestesc lui Enoh despre sistemul nostru solar. Îi spun de unde vine lumina Lunii, câtă lumină are la o anumită dată, și vorbesc despre numele stelelor. Oferă detalii astronomice complicate care, cred eu, nu aveau cum să fie cunoscute în vremea lui Enoh, pentru că toată povestea are loc înainte de marele potop.
P: Când ați devenit convins că aceste teorii sunt adevărate?
D: Cred că abia în ultimii ani. Am scris Carele zeilor? în 1966, așa că pentru mine e o carte veche. Când am scris-o, nu eram deloc convins. În a doua carte, Zeii din spațiul cosmic, eram mai sigur, dar nu complet. Esențial este să fii convins că teoria de bază e corectă – că am fost vizitați din spațiul cosmic și că acei vizitatori ne-au modificat inteligența printr-o mutație artificială. De asta sunt sigur de vreo patru ani încoace.
P: De ce?
D: Studiul mitologiei și al religiilor străvechi m-a făcut să-mi clarific convingerile. Când găsești în mitologie un fapt sau o dezvoltare tehnologică pe care nimeni nu ar fi putut-o cunoaște la acel moment, ceva ce chiar noi am descoperit abia recent, atunci ai ceva. Dacă apare o singură dată, e una; dar când apare de mai multe ori, atunci poți spune: ”Acum avem dovezi”.
P: Dacă astronauții antici au explorat Pământul, de ce nu au lăsat nimic în urmă? De ce nu am găsit relicve?
D: Să zicem că tu și cu mine suntem extratereștri; ne încheiem șederea pe Pământ și vrem să lăsăm în urmă un obiect care să ateste că am fost aici. Putem crea un astfel de obiect – o capsulă a timpului, o placă, orice – dar ce facem cu el? Nu-l putem da unui conducător al societății umane și să-i spunem: ”Ascultă, dragul meu prieten, noi trebuie să ne întoarcem acum la stele, dar aici este ceva foarte important pentru urmașii tăi peste 4000 de ani. Păstrează-l cu grijă”. Pentru că știm că omul acela va fi mort în 20 de ani. Vor exista războaie, iar învingătorii vor distruge templele și bibliotecile celor învinși, iar obiectul va fi pierdut.
O posibilitate ar fi fost să construiască ceva atât de mare încât nimeni să nu-l poată distruge. De fapt, avem asemenea lucruri pe planeta noastră; Marea Piramidă este unul dintre ele. Și totuși, chiar și astăzi, niciun arheolog nu a cercetat cu adevărat în profunzime sub piramide, ca să vadă ce se află acolo. Piramida are aproape 500 de picioare înălțime; ar trebui să privim 500 de picioare în adâncul ei. Dar nimeni nu o face. Chiar și așa, nu cred că sunt mari șanse să găsim vreun monument al astronauților antici pe Pământ, pentru că ei trebuie să fi știut că, odată cu inundațiile, cutremurele și altele, acesta ar putea fi distrus.
P: Deci spuneți că acești vizitatori au colindat Pământul, au schimbat cursul istoriei umane și au plecat fără să lase nicio urmă?
D: Lucrurile sunt mai complicate decât crezi. Dacă au lăsat un monument – cum ar fi un dispozitiv de monitorizare care să-i anunțe când oamenii au dezvoltat bomba cu hidrogen – acesta poate fi încă ascuns undeva. Dar ar fi ascuns foarte bine. Nu era în interesul vizitatorilor să-l pună într-un loc unde ar putea fi descoperit de oameni avansați tehnologic, care poate l-ar putea desfăce cu o șurubelniță.
Unii spun: Dar ce zici despre prăbușirea unei nave spațiale antice? Dar știi, și astăzi, dacă un avion se prăbușește, pilotul încearcă să îl îndepărteze de sate, ca să nu moară nimeni. Sunt sigur că un astronaut antic ar fi făcut același lucru. Doar o sutime de procent din glob a fost investigată de arheologi, iar ei explorează exact acolo unde știu că au existat sate și comunități, nu în mijlocul pustietății. Așa că resturi ale unei nave spațiale prăbușite ar putea exista, dar nu le-am găsit.
P: Ce vă face să credeți că ființe dintr-o altă stea ar avea o inteligență asemănătoare cu a noastră?
D: Universul ar putea să conțină miliarde de tipuri diferite de inteligență, dar ființele care pot călători în spațiu vor vizita ființe asemănătoare lor. Vor căuta planete cu condiții similare celor de pe planeta lor de origine, unde viața s-ar fi dezvoltat în același mod. Ființele care ne-au vizitat poate că aveau trei ochi, șapte degete sau urechi lungi – ce importanță are? Asta nu e important. În esență erau ca noi, iar prin mutație artificială ne-au modificat inteligența astfel încât să semene cu a lor.
Hai să visăm puțin împreună. Să zicem că peste 5000 de ani am găsi toate răspunsurile legate de propria noastră planetă. Știm totul despre creierul uman, despre adâncurile mării, despre plante și animale. Poate că avem pace mondială, deci un viitor minunat de imaginat. Ce urmează? Pentru că suntem inteligenți, ne uităm la micile lumini de pe cer și ne întrebăm: ”Ce naiba sunt alea?” Nu avem altă opțiune decât să călătorim în spațiu, mai devreme sau mai târziu. Și toate acestea au pornit de la acele vizite de acum atât de mult timp.
Cereți dovezi. În Statele Unite, domnul Josef Blumrich, șeful secției de proiectare a sistemelor de la NASA, a publicat o carte, The Spaceships of Ezekiel. El ajunge la concluzia fermă, folosind metode științifice, că profetul Ezechiel din Vechiul Testament a descris aterizarea unei nave spațiale în anul 592 î.Hr. Dacă a avut loc o astfel de aterizare, ea ar fi intrat în mitologiile din întreaga lume. Și, de fapt, avem asemenea mitologii care vorbesc despre vizitatori veniți din cer. Găsim povestea în legendele babiloniene și în mitologia Europei de Nord. În Australia găsim picturi rupestre care arată ființe zburătoare, bărbați și femei cu aureole și coifuri, și așa mai departe. Avem sute de astfel de reprezentări.
P: Partea din cartea lui Ezechiel pe care o citați dumneavoastră și Blumrich sună într-adevăr impresionant, cu roți de foc pe cer și așa mai departe. Dar aceeași carte are lungi secțiuni pe care nu le citați și care sunt foarte diferite. De exemplu, Ezechiel spune, descriind creaturile pe care dumneavoastră le numiți astronauți: ”Fiecare avea patru fețe și fiecare avea patru aripi. … Cât despre înfățișarea fețelor lor, cei patru aveau o față de om și o față de leu, pe partea dreaptă; iar pe stânga aveau o față de bou; și toți patru aveau și o față de vultur”. Dacă ființele din spațiu arătau ca oameni, așa cum spuneți, cum ar fi putut să semene și cu lei, boi și păsări?
D: Uite, privește această imagine. Arată prima navă spațială Gemini. Acum o întorc invers. Imaginează-ți că ești un om primitiv și nu ai văzut niciodată o navă spațială, iar apoi vezi asta. Cum ai descrie-o?
P: Arată, vag, de parcă ar avea doi ochi, dar nu e nimic care să semene cu un vultur.
D: Nici eu nu văd un vultur. Dar există o explicație, pe care o dă Blumrich. Piloții americani din Al Doilea Război Mondial aveau picturi pe avioanele lor, îți amintești? Desene cu Mickey Mouse, Donald Duck, domnișoare sau cine mai știe ce. Și aveau nume pe avioane. Chiar și navele voastre lunare aveau nume – ca Eagle. Poate la fel s-a întâmplat și cu acei vizitatori; poate nava era mare, iar Ezechiel a văzut doar o imagine pictată pe ea. Nu știm cu adevărat.
P: Ezechiel mai spune și că a văzut o grămadă de oase uscate transformându-se într-o armată de oameni vii.
D: Ah, da? Nu-mi amintesc acest pasaj. Trebuie să fi fost un miracol. Ca speculație îndrăzneață, aș putea spune că poate a văzut un film sau ceva de genul ăsta.
P: Dacă ființa care i-a vorbit lui Ezechiel era un astronaut, de ce insista mereu că este Dumnezeu?
D: Eu îmi amintesc exact invers, că nu a spus că este Dumnezeu. Cred că depinde de traducerea pe care o folosești.
P: În versiunea King James a Bibliei, această ființă repetă de multe ori, foarte clar, că El este Dumnezeu și că Ezechiel ar face bine să-L asculte.
D: Ei bine, dacă aș coborî la un popor primitiv, ei m-ar privi ca pe un Dumnezeu. Tot ce aș face m-ar transforma în Dumnezeu în ochii lor, pentru că aș putea zbura, aș putea ucide animale cu un singur foc de armă și așa mai departe. Așa că poate Ezechiel l-a numit Dumnezeu. Dar eu nu cred deloc că comandantul navei spațiale a spus că el este Dumnezeu. Dacă ar fi spus asta, ar fi pentru mine dovada că era un mincinos.
P: Această ființă este citată repetând iar și iar: ”Eu sunt Domnul”.
D: Dar ce este Domnul? Comandantul.
P: Deci spuneți că textul este impecabil atunci când descrie așa-numita navă spațială, dar complet inexact când consemnează ce a spus pilotul. Nu e o poziție inconsistentă?
D: Îmi pare foarte rău, dar teologii sunt în aceeași situație. E adevărat că accept ce îmi convine și resping ce nu-mi convine, dar fiecare teolog face la fel. Fiecare acceptă doar ceea ce îi este necesar pentru propria teorie, iar despre restul, spune: ”Ei, asta este o neînțelegere”.
P: Cu excepția faptului că dumneavoastră pretindeți că oferiți știință, nu teologie, și spuneți că nu aveți prea multă considerație pentru teologi.
D: Am considerație pentru teologi dacă sunt cu adevărat sinceri în sufletul lor. Am câțiva prieteni teologi și purtăm discuții lungi până noaptea târziu și sunt oameni plăcuți. Dar, în adâncul inimii, ei sunt credincioși. Teologia ar fi o știință dacă ar studia toate religiile, nu doar pe cea în care cred ei.
P: Dar și dumneavoastră sunteți, într-un fel, un credincios, nu-i așa? Nu constituie teoriile dumneavoastră o formă de religie?
D: Nu așa văd lucrurile. Trebuie să admit că unii oameni fac din asta un fel de religie, dar sunt foarte puțini, și nu aceasta este intenția mea. Religiile promit lucruri; dacă trăiești într-un anumit fel, dacă nu faci lucruri sexuale, vei ajunge în Rai. Sau că dacă faci rău, vei ajunge în Iad. Fiecare religie face promisiuni pe care nimeni nu le poate verifica. Dar în cărțile mele nu există nicio promisiune; nu le cer niciodată oamenilor să se comporte într-un anumit fel. De asemenea, religiile organizate au biserici, congregații și așa mai departe, iar cărțile mele n-au nicio legătură cu asta. Am primit 22.030 de scrisori de la cititori din toată lumea și aș estima că doar unul dintr-o mie simte că ar fi vorba de o formă de religie. Desigur, e adevărat că menționez des Biblia în cărțile mele. Ați citit Biblia?
P: Da.
D: Credeți în ea?
P: Există diferite feluri de credință. S-ar putea spune chiar că semănați cu preoții conservatori, care insistă asupra interpretării literale a tuturor pasajelor din Biblie.
D: Oh, dimpotrivă.
P: Ei bine, Robert Graves spune că, de-a lungul întregii istorii a omenirii, au existat două limbaje – poezia, adesea exprimată în mitologie, și proza – și că oamenii tot fac confuzii în istorie când încearcă să transforme mitologia în proză literală. Nu faceți și dumneavoastră asta?
D: Chiar dacă avem aceste două limbaje, asta nu schimbă nimic. O lume științifică își transmite mesajele în limbaj științific, nu în poezie.
P: Nu îi luați adesea în derâdere pe oamenii de știință, acuzându-i în cărțile dumneavoastră că sunt înguști la minte și greoi?
D: M-am gândit mult la asta în ultima vreme. În știința de astăzi, fiecare trebuie să fie un specialist. Nu există altă posibilitate: cunoașterea e prea vastă. Să zicem că cineva decide să devină antropolog și citește și învață enorm despre antropologie, despre oase, despre maimuțe și toate aceste detalii. Dorința lui este să demonstreze că omul provine din maimuță, să afle cine a fost primul om, ce maimuță a urmat altei maimuțe și așa mai departe. Eu cred că acest mod de gândire este o viziune de tunel. Dacă vorbești cu un specialist, descoperi că știe totul despre profesia lui, a citit toate cărțile și își cunoaște toți colegii de acum 200 de ani. Dar tocmai din cauza specializării, aș spune că are șanse mici să ajungă la adevăr. La un adevăr, da. Dar niciodată la Adevăr.
P: Sunteți sigur că înțelegeți cum lucrează oamenii de știință? În Carele zeilor? ați scris: ”În sălile de conferințe ale oamenilor de știință ortodocși încă predomină iluzia că un lucru trebuie dovedit înainte ca o persoană «serioasă» să se poată ocupa de el.” Chiar credeți că acesta este un portret corect al modului în care lucrează oamenii de știință?
D: Nu. Nu aș mai spune asta acum. Este valabil pentru unii oameni de știință, dar absolut deloc pentru alții. Nu, de exemplu, în rândul astronomilor sau astrofizicienilor. Dar în arheologie am impresia că oamenii de știință își formează opinia dinainte, chiar și când găsesc un obiect minuscul. Adică, am fost de multe ori pe teren și am urmărit săpăturile arheologilor și fac o treabă fantastică. Sunt un admirator al lor, cu adevărat. Dar în mințile lor nu există fantezie. Nu există speculație. Găsesc un obiect și spun: ”Ei bine, are legătură cu o cultură sau alta, deci acum vedem că mâncau cu furculițe și cuțite”. Cui îi pasă de asta? Eu mă întreb de unde au apărut furculițele și cuțitele.
P: Hai să vorbim despre unele dintre misterele pe care spuneți că arheologii ar trebui să le studieze. În cartea dumneavoastră Aurul zeilor, descrieți o călătorie prin peșteri enorme din Ecuador, unde susțineți că ați văzut mobilier antic din plastic, o menajerie de animale din aur, o bibliotecă de plăci metalice imprimate și alte dovezi ale unei mari civilizații timpurii. Numiți asta ”cea mai incredibilă, fantastică poveste a secolului” și spuneți că ați fost ghidat prin peșteri de un aventurier sud-american, Juan Moricz. Dar Moricz spune că nu v-a dus niciodată în astfel de peșteri. Care dintre voi spune adevărul?
D: Cred că amândoi spunem adevărul pe jumătate.
P: Care jumătate este a dumneavoastră?
D: Am fost în Ecuador de mai multe ori. L-am întâlnit pe Moricz de mai multe ori și am fost împreună la intrarea secundară în acele tuneluri. Dar înainte să intrăm pe acolo, Moricz a pus o condiție: că nu am voie să divulg locația și să nu fac fotografii în interior. Am înțeles asta, pentru că nu voia ca lumea să se ducă acolo. Așa că am fost de acord, ne-am strâns mâna și am plecat. Și, de fapt, în cartea mea nu am spus adevărul în ceea ce privește locația geografică a locului, nici despre alte mici detalii. În germană spunem că unui scriitor, dacă nu scrie știință pură, îi este permis să folosească anumite dramaturgisch Effekte – efecte teatrale. Și asta am făcut. Dar, în cele din urmă, toată disputa despre faptul că am fost sau nu în acele peșteri mi se pare ridicolă. Întrebarea principală ar trebui să fie: există sau nu biblioteca de plăci de aur? Aceasta ar trebui să fie întrebarea centrală, nu dacă domnul von Däniken le-a văzut sau nu.
P: Spuneți că nu ați fost niciodată în interiorul peșterilor?
D: Am fost în interiorul peșterilor, dar nu în locul în care au fost făcute fotografiile din carte, nu la intrarea principală. Eu am fost la o intrare secundară. Și am stat acolo jos șase ore.
P: Ați văzut, de fapt, lucrurile pe care le descrieți? Cele șapte scaune făcute dintr-un material asemănător plasticului, grădina zoologică de animale din aur masiv, biblioteca de plăci de aur?
D: Categoric. Fără îndoială. Deși trebuie să spun că nu mai sunt deloc sigur dacă așa-numita grădină zoologică este din aur. Ar putea fi altceva.
P: În carte spuneți că Moricz v-a condus în întuneric, apoi a dat comanda: ”Aprindeți-vă lanternele!” Scrieți: ”Stăm uluiți și copleșiți în mijlocul unei săli gigantice”. Așa s-a întâmplat cu adevărat?
D: Nu, asta nu este adevărat. Este ceea ce numesc efect teatral.
P: Ați fost măcar în peșteri, dumneavoastră și Moricz?
D: Da, desigur. Am văzut totul.
P: Moricz spune: ”Von Däniken nu a fost niciodată în peșteri; când afirmă că a văzut cu ochii lui biblioteca și celelalte lucruri, minte. Nu i-am arătat niciodată aceste lucruri”.
D: Cunosc aceste declarații, pentru că mi-a scris și mie, și pot să le înțeleg foarte bine. În 1969, Moricz a organizat o expediție în zonă. Toți membrii echipei au semnat documente prin care promiteau să nu spună nimic despre ceea ce ar putea găsi. Asta s-a relatat în presa ecuadoriană. Așa că, atunci când Aurul zeilor a apărut, cred că membrii expediției din 1969 i-au spus lui Moricz: ”Ascultă, nu e corect. Von Däniken a făcut public totul. Am fi putut câștiga noi banii, dar eram obligați la tăcere”. Simt că acesta a fost motivul principal – deși au existat și altele – pentru care Moricz spune acum că totul este o făcătură. Dar, din nou, pentru mine punctul central nu este dacă am văzut eu aceste lucruri sau nu. Pur și simplu nu îmi pasă. Întrebarea este: există ele sau nu?
P: Nu a finanțat editorul dumneavoastră german o expediție în peșteri, tocmai pentru a lămuri această întrebare?
D: Da. Au trimis un arheolog german de prim rang în Ecuador. A stat acolo mai mult de șase săptămâni. Avusese deja numeroase vizite în Ecuador, iar scopul lui era să organizeze o expediție în peșteri, dar s-a întors și a spus că este imposibil. Nu l-a putut găsi pe domnul Moricz, iar arheologii din Ecuador nu știau nimic despre această descoperire.
P: De ce nu conduceți chiar dumneavoastră o expediție în peșteri?
D: Nu pot. Mi-e puțin teamă acum să merg acolo. Domnul Moricz, conform legilor ecuadoriene, este un fel de coproprietar al peșterilor, împreună cu guvernul, și are dreptul să-și apere proprietatea. După toată această controversă, am impresia că nu ar trebui să merg acolo și, sincer, nici nu-mi mai pasă prea mult.
P: Se pare că aveți ghinion când vine vorba de peșteri. În a doua carte a dumneavoastră, Zeii din spațiul cosmic, povestiți despre o peșteră din China explorată în 1938. Spuneți că un arheolog a descoperit acolo schelete ciudate, cu oase foarte subțiri, împreună cu un set de discuri de piatră cu inscripții. Conform poveștii dumneavoastră, aceste inscripții, descifrate în 1962, spuneau că ființe din spațiu s-au prăbușit pe Pământ și au fost vânate și ucise de oamenii de aici. Când a apărut cartea, doctorul Kwang-chih Chang de la Universitatea Yale a investigat povestea dumneavoastră. El spune că, în calitate de specialist în arheologia Asiei, cunoaște personal toate săpăturile desfășurate în China în jurul anului 1938, dar nu a auzit niciodată de aceasta. Spune, de asemenea, că nu a existat niciodată un arheolog chinez pe nume Chi Pu Tei, cel despre care dumneavoastră afirmați că a descoperit scheletele, și nici un profesor din Peking pe nume Tsum Um Nui, pe care îl identificați drept traducătorul inscripțiilor. De fapt, nu există astfel de nume ca Tei și Nui în limba chineză; dr. Chang spune că sună a nume inventate de un occidental care încearcă să dea impresia de chinezesc.
D: Când am scris povestea aceea, nu aveam suficiente informații contextuale; aveam doar o discuție cu un prieten la Moscova și două-trei publicații. De atunci, un jurnalist austriac numit Peter Krassa a investigat mai îndeaproape. A vizitat Rusia și China de mai multe ori și a avut un singur scop – să afle dacă această poveste este veridică. A descoperit cu certitudine că este adevărată. Pietrele există, scheletele la fel, doar că numele și unele dintre date sunt greșite. Krassa a scris o carte despre acest subiect, care va fi publicată în curând în America, și are o scrisoare de la un ministru chinez care dovedește că este adevărul definitiv și absolut.
P: Atunci vom suspenda verdictul. Ce ne puteți spune despre așa-numita pictură rupestră preistorică din Uzbekistan, care apare în versiunea filmată a Carelor zeilor? Ea arată, în mod izbitor, un astronaut modern și o farfurie zburătoare, iar dacă este într-adevăr preistorică, așa cum afirmă scenariul, ar fi o dovadă extrem de solidă pentru teoria dumneavoastră.
D: Aveți un mod minunat de a atinge exact fiecare punct nesigur. Mă simt de parcă aș fi în timpul unui proces. Vă spun, cam 95 la sută dintre lucrurile despre care scriu le-am văzut cu ochii mei. Dar există câteva lucruri, mai ales în Rusia și China, pe care nu aveam cum să le văd. Cum este cazul aici. Nu am văzut niciodată pictura, nu am fost niciodată acolo. Dr. Saizev, un filolog de la Universitatea de Stat Lenin, a publicat această pictură în revista sovietică Sputnik, 1 aprilie 1968, și am preluat povestea. Echipa de filmare a mers la Moscova și l-a intervievat pe dr. Saizev. El a prezentat imaginea și le-a spus același lucru: că pictura era antică. Eu nu eram cu echipa. Apoi s-a întâmplat cel mai amuzant lucru: Peter Krassa, jurnalistul despre care v-am vorbit, i-a scris lui dr. Saizev, iar Saizev i-a răspuns că imaginea este de fapt modernă, nu preistorică. Ei bine, asta chiar e fantastic, nu credeți? Mai întâi a publicat un articol în care spunea că e veche, apoi le-a spus același lucru celor din echipa de filmare, și abia acum spune că nu e veche deloc.
P: Când ați descoperit că pictura era o farsă?
D: Nici acum nu sunt sigur că este. Am avut unele experiențe interesante cu oameni din Rusia și China. Nu poți fi niciodată sigur că atunci când îți spun ceva, chiar vor să spună acel lucru. Uneori au motive să spună un lucru în privat și altceva în public.
P: Oameni din toată lumea au văzut filmul și nu au fost informați că originea picturii este îndoielnică sau că ar putea fi o farsă. Li s-a spus că este autentică. Nu este o atitudine iresponsabilă?
D: Filmul începe cu întrebări și se termină tot cu întrebări, nu cu răspunsuri. În film îl vezi pe Dr. Saizev intervievat, îl vezi cum le dă această fotografie celor din echipa de filmare. Îmi pare foarte rău, dar interviul este un fapt. Iar comentariul spune pur și simplu: ”Dr. Saizev ne-a arătat asta…”
P: Citez din scenariul filmului: ”Trebuie să privim și să privim din nou pentru a înțelege semnificația acestui desen preistoric. O creatură purtând casca unui astronaut”. Și așa mai departe.
D: Aici aș vrea să spun că textul comentariului din film nu a fost scris de mine. De asemenea, sunt multe lucruri în film pe care eu nu le-aș fi formulat niciodată în felul acela. De exemplu, în legătură cu Nazca, Peru, unde există acele linii uriașe trasate în deșert, comentariul filmului spune ceva de genul: ”Fără îndoială, trebuie să fi fost un aerodrom”. Eu n-am făcut niciodată o asemenea afirmație. Eu am spus: ”Arată ca un aerodrom”. E o diferență destul de mare.
P: Bine, atunci hai să ne întoarcem la cărțile tale, unde știm sigur că poți fi tras la răspundere. Ce anume la piramidele Egiptului te face să crezi că au legătură cu ființe din spațiul cosmic?
D: Arheologii spun că, în ceea ce privește Marea Piramidă a lui Keops, nu există niciun mister. Totul e clar. Piramida ar fi fost construită în 20 de ani, cu câteva mii de sclavi, folosind role de lemn, rampe de nisip și așa mai departe. Dar aceiași arheologi sunt de acord că Marea Piramidă este alcătuită din 2.300.000 de blocuri, fiecare cântărind între o tonă și până la 12 tone. Ei bine, 2.300.000 de blocuri împărțite la 20 de ani înseamnă 115.000 de blocuri pe an. Să zicem că anul de lucru avea 300 de zile – ceea ce este deja foarte mult, fiindcă unii arheologi susțin că egiptenii puteau lucra la piramide doar patru luni pe an, pe perioada revărsării Nilului. Hai să le acordăm o zi de lucru incredibil de lungă, de 13 ore. Vei constata că, în medie, aproape la fiecare două minute trebuia pus un bloc la locul lui. La fiecare două minute! Încearcă să repeți asta astăzi.
P: Care arheologi spun că constructorii piramidelor au folosit role de lemn?
D: Mai mult sau mai puțin, toți.
P: Ei vorbesc despre sănii de lemn, nu? Și nu există picturi în morminte egiptene care arată echipe de oameni transportând blocuri uriașe de piatră exact în felul acesta?
D: Acele picturi arată felul în care lucrau în perioada în care au fost realizate picturile. În acea vreme transportau pietre pe sănii de lemn sau pe role – nu contează care dintre ele – dar asta nu înseamnă neapărat că așa procedaseră și înainte. Îți spun un alt punct în care nu sunt de acord cu arheologii în privința Egiptului. Istoricul grec Herodot spune în a doua carte a istoriei sale că, atunci când a vizitat Egiptul, preoții i-au arătat 310 statui, fiecare reprezentând durata de viață a unui mare preot din trecut. Fiecare dintre acești oameni, în timpul vieții lui, trebuia să-și realizeze propria statuie. Preoții i-au spus lui Herodot că acele 310 generații reprezentau 11.340 de ani și că înainte de această perioadă, zei veniți din cer ar fi coborât pe Pământ și i-ar fi învățat pe preoți cum să construiască astfel de lucruri.
P: Chiar presupunând că relatarea ta despre Herodot nu e puțin încurcată, nu trebuie să ținem cont de faptul că acei preoți îi povesteau despre lucruri care erau antice chiar și pentru ei? Epoca constructorilor piramidelor era cel puțin la fel de îndepărtată de Herodot pe cât este el de noi. Nu e cam mult să ne așteptăm ca ei să-i fi transmis exact ce se întâmplase cu mii de ani înainte de propria lor vreme?
D: Adevărat, dar totuși, acei preoți vorbeau despre 11.340 de ani, iar concepția noastră despre istoria Egiptului nu se apropie deloc de acest număr. Noi considerăm că Egiptul merge înapoi, poate, până pe la 4000 î.Hr.
P: Ai scris că Marea Piramidă ”împarte continentele și oceanele în două jumătăți egale și se află chiar în centrul de greutate al continentelor.” Ce înseamnă asta?
D: Acolo mă refeream la alți autori. Nu este doar invenția domnului Erich von Däniken. Așa cum am înțeles eu, dacă ai elimina toată apa de pe Pământ și ai împinge continentele să se unească – de exemplu, America de Sud să se potrivească perfect cu Africa – atunci piramida s-ar afla exact în centru. Așa mi s-a explicat. N-am încercat niciodată.
P: Un alt vechi mister despre care scrii, de data asta nu chiar atât de antic, este harta întocmită de cartograful turc Piri Reis în secolul al XVI-lea. Spui: ”Nu există nicio îndoială că hărțile au fost realizate cu ajutorul celor mai moderne metode tehnice – din aer. … Cel care le-a făcut trebuia să poată zbura și să poată face fotografii!” De asemenea, ai numit harta ”absolut exactă” și ai spus că ea coincide cu o vedere a Pământului dintr-o navă spațială aflată pe orbită deasupra orașului Cairo. Problema este că harta lui Piri Reis nu este ”absolut exactă” și nici nu coincide cu o vedere din spațiu.
D: Nu sunt chiar atât de sigur în privința asta, sincer. Din informațiile mele, așa este.
P: Putem lua o copie a hărții lui Piri Reis și un glob modern, ne uităm la ambele și vedem că nu se potrivesc.
D: Da, echipa de filmare a făcut ceva asemănător. Dar ca întreaga hartă să coincidă cu o vedere de la mare înălțime este imposibil, pentru că deasupra orașului Cairo nu poți vedea în același timp și continentul nord-american și Antarctica.
P: Iată o copie a hărții lui Piri Reis. Dacă te uiți, de exemplu, la felul în care este reprezentată America de Sud, vei vedea că porțiuni întregi ale coastei lipsesc. Cu toate acestea, aceasta este harta pe care o numești absolut exactă.
D: Uite, harta lui Piri Reis nu este o singură hartă. A fost compusă de Piri din mai multe hărți vechi. Așa că avem de-a face cu un amestec de elemente diferite, iar unele dintre ele, cum ar fi linia de coastă a Antarcticii, arată exact cum s-ar vedea de la mare înălțime. Nu am alte informații.
P: Ai avut o copie a hărții atunci când ți-ai scris cartea, nu-i așa?
D: Desigur, aveam una.
P: Și aveai acces și la un glob pământesc. Tot ce trebuia să faci era să le compari.
D: Nu e chiar atât de ușor. Serios, nu e. Uite, aici pe hartă apare o conexiune între Chile și continentul Antarctic. Astăzi nu există o asemenea legătură, dar poate că a existat acum 12.000 de ani. Cine știe? Și mai sunt insule în largul Antarcticii. Explică-mi tu cum de știau ei despre acele insule.
P: Este o întrebare fascinantă, dar nu una care să necesite neapărat astronauți antici ca explicație. Nu ai niciun fel de reținere în a le spune milioanelor tale de cititori că aceasta este o hartă absolut exactă, când, de fapt, unele părți sunt corecte, iar altele sunt greșite?
D: Sincer, nu știu. Trebuie să verific ceea ce spui. Dacă descopăr că ceea ce am scris este greșit, atunci eu voi fi primul care să corecteze. Cel puțin, în următoarea mea carte. Voi spune: ”Asta a fost greșit”. La momentul în care am scris acel pasaj, aceasta era informația de care dispuneam; eu nu inventez niciodată nimic.
P: Și astăzi crezi, la fel ca atunci când ai scris cartea, că harta lui Piri Reis ar fi putut fi realizată doar din aer?
D: Nu, absolut deloc. Părerea mea este că unele părți ale hărții, în special Antarctica și insulele, sunt un mare mister.
P: Ce părere ai despre coloana de fier din Delhi, India, despre care ai scris că a rezistat ruginii timp de mii de ani și că ar fi făcută din ”un aliaj necunoscut din antichitate”? De fapt, acea coloană are rugină pe ea, iar procesul prin care a fost realizată este bine cunoscut. Îți pare încă misterioasă?
D: Nu, nu mai este un mister pentru mine. Dar când am scris Carele Zeilor?, informațiile pe care le aveam despre această coloană de fier erau exact așa cum le-am prezentat. Între timp, am aflat că au fost făcute investigații, iar concluziile au fost cu totul diferite, așa că putem uita de treaba asta cu fierul.
P: Acele investigații fuseseră făcute chiar înainte să scrii cartea, nu-i așa?
D: Nu știam de ele. Chiar dacă existau, alți autori – care apar în bibliografia mea – spuneau același lucru ca mine, iar unii dintre acești autori sunt foarte serioși, destul de cunoscuți.
P: Carele Zeilor? a trecut prin mai multe ediții; ai făcut vreun efort să corectezi aceste erori?
D: Oh, Doamne. De atâtea ori am încercat să îndrept lucruri, iar experiența mea a fost că aproape niciodată nu se fac corecturile. Sau durează, nu știu, poate un an și jumătate și vreo 20 de scrisori ca să se rezolve. Au aceste metode moderne de tipărire: fotografiază întreaga pagină și o bagă într-o mașină. Am trimis patru scrisori către diverși editori, cerând să facă modificări, și văd că, chiar și în a patra ediție a unora dintre cărțile mele, tot nu s-a schimbat nimic. E o catastrofă. Dar, de obicei, o fac în cărțile următoare. De exemplu, în cea mai recentă, intitulată My World in Pictures (Lumea mea în imagini), am un text complet nou și rectific lucruri din cărțile anterioare.
P: Ești familiar cu un principiu din știință numit briciul lui Occam? În general, înseamnă că dacă două explicații pot lămuri un fenomen, ar trebui să o preferi pe cea mai simplă. De exemplu, dacă arunci un bulgăre de zăpadă și acesta îi zboară cuiva pălăria, concluzionezi că bulgărele a făcut asta, nu că o mulțime de îngeri invizibili au coborât și i-au smuls pălăria exact în clipa în care a lovit bulgărele. Ce părere ai despre acest principiu?
D: Aici nu trebuie să uităm că întrebarea – care explicație este cu adevărat mai simplă – depinde întotdeauna de epocă. Până acum câțiva ani, când vedeam picturi rupestre cu oameni purtând căști, aure sau ce păreau a fi astfel de podoabe, era simplu să spui că erau accesorii ceremoniale ale unui cult religios sau așa ceva. Dar astăzi avem călătorii spațiale și știm cum arată căștile. Nu e corect să ne întrebăm dacă aceea nu e, de fapt, explicația mai simplă? Cu ochii de azi, nu mai cred că explicațiile oferite de antropologie și arheologie sunt cele simple.
P: Ai scris în Carele zeilor?: ”Nu putem deține adevărul; cel mult îl putem crede”. Ce ai vrut să spui prin asta?
D: Am vrut să spun că nu există o dovadă ultimă: există doar indicii. Unele dintre indiciile din cărțile mele pot fi complet greșite, absolut greșite. Dar noi nu am făcut niciodată săpături sub piramide sau sub unele dintre celelalte monumente. De ce să nu încercăm, chiar și doar ca să-l infirmăm pe acest tip, von Däniken? Când criticii mei spun, de exemplu, că nu există niciun motiv să aducem în discuție astronauți antici pentru a explica aceste monumente, îmi pare rău, dar trebuie să spun că ei nu știu ceea ce știu eu despre unele dintre situri. Ei cunosc doar ce le spun cărțile de arheologie. Nu au fost acolo și nu au văzut lucrurile pe care le-am văzut eu. Acele mici detalii nu se află în cărți pentru că arheologii care le scriu nu le consideră importante, dar în ochii mei sunt importante. Arheologii gândesc altfel decât mine. Care este adevărul? Nu știu.
Se spune despre mine că ignor adevărurile științifice. Dar oamenii de știință cred că adevărurile lor sunt adevăruri pentru că alți oameni de știință le-au spus asta. Eu însă, pornind de la propria mea teorie, am ajuns la concluzia că ei greșesc. Suntem doar câțiva care lucrăm pe direcția teoriei mele, și e ca un fel de război pe care trebuie să-l câștigăm. Mai întâi trebuie să schimbăm gândirea publicului, mai ales a fetelor și băieților din licee și universități, ca atunci când vor ajunge la oamenii de știință să se uite la fapte cu alți ochi. Una sau două generații vor trece; poate că adevărul de astăzi nu va mai fi adevărul de mâine.
Dacă ți-aș da o listă cu sute de ”adevăruri” științifice de acum 50 de ani, am vedea cât de puține mai sunt considerate valide astăzi. Oameni ca Darwin – nu vreau să mă compar cu un domn atât de respectabil, dar întotdeauna a existat cineva de felul lui Darwin, împotriva unei lumi întregi de așa-numite adevăruri științifice. El a trebuit să le pună la îndoială. Dacă nu le pui la îndoială, stagnezi. Și cred că oamenii încep să facă asta. La Toronto, în decembrie trecut, am avut o mare dezbatere la TV. Asta era și numele emisiunii: Marea Dezbatere. Oponenta mea a fost Dr. Ruth Tringham, profesoară de antropologie la Harvard.
În emisiune, la început, i s-a dat voie să mă atace timp de șase minute. Eu n-am avut voie să spun nimic. M-a făcut praf. Apoi am avut eu cinci minute să răspund, ca în tribunal. Asta am făcut, și după aceea a urmat o pauză de publicitate. În pauză, ne-au apropiat scaunele, cu o masă între noi, iar în următoarele 20 de minute ni s-a permis să dezbatem și să ne întrerupem reciproc cu argumentele noastre. Altă pauză, apoi, în ultimele 20 de minute, publicul a pus întrebări. Iar la finalul orei, publicul a votat cine a câștigat. Dr. Tringham a câștigat cu 120 de puncte, față de cele 112 ale mele.
A fost un public divers în sală, cu oameni de știință printre ei, și mi se pare într-adevăr foarte interesant că, în confruntarea cu o profesoară de la Harvard, diferența a fost de doar 120 la 112. Am reușit să dărâm siguranța publicului că ea deținea adevărul despre evoluția omului. Am făcut asta vorbind despre teoriile mele într-un mod calm și sobru, fără să spun lucruri pe care nu le puteam dovedi. Dar știi, unii oameni de știință îmi critică prima carte din cauza stilului în care este scrisă. N-am avut de ales. Nu sunt om de știință, iar dacă aș fi scris o carte științifică, ar fi fost calmă și sobră și nimeni n-ar fi vorbit despre ea.
P: Poate un alt motiv pentru care oamenii de știință nu îți plac cărțile este că încurci o mulțime de lucruri care sunt, de fapt, foarte simple. Spui că în Geneză crearea Pământului este relatată ”cu o acuratețe geologică absolută”. Conform Genezei, oceanele au fost formate înaintea stelelor, iar întregul proces al formării Pământului și al universului a durat patru zile. Ți se pare asta o acuratețe absolută?
D: Nu, nu, desigur că nu. Ce vreau să spun este că, în Geneza, mai întâi apare apa, apoi uscatul, apoi plantele și, în cele din urmă, omul. Dacă cineva ar fi inventat pur și simplu întreaga poveste, ar fi putut foarte bine să spună mai întâi omul, apoi apa. Ar fi putut să încurce totul.
P: Scrii și despre tachioni, particulele teoretice, încă nedescoperite, care ar călători mai repede decât lumina. Spui: ”Oamenii de știință știu că tachionii trebuie să existe”. Îți vine în minte vreun om de știință care să fi spus asta?
D: Da. Câțiva.
P: Cine?
D: Ei bine, dacă merg chiar atât de departe încât să spună ”trebuie”… nu aș putea spune cu siguranță.
P: Chiar cred astronomii I. S. Shklovski și Carl Sagan, așa cum susții în Carele, că lunile lui Marte sunt artificiale?
D: În cartea lor, Intelligent Life in the Universe, au publicat astfel de studii.
P: Nu există o diferență între a prezenta un studiu și a-l susține personal?
D: Da. Ar fi trebuit să spun ”sugerează”. În versiunea germană scrie că ei ”spun da” teoriei.
P: Deci e o problemă de traducere?
D: Da. Uneori traducătorii nu știu ce traduc.
P: Din păcate, milioane de cititori de limbă engleză sunt informați că acești doi astronomi cred că Marte are luni artificiale.
D: Asta e complet greșit.
P: Pe un alt subiect, scrii: ”Radio-astronomii noștri trimit semnale în univers pentru a lua legătura cu o inteligență necunoscută”. Dar, de fapt, nu s-a făcut niciodată un astfel de experiment.
D: Ba da, s-a făcut. Sagan ar trebui să știe asta foarte bine.
P: Ei bine, l-am întrebat pe Sagan despre asta. El a numit-o frecventă idee greșită. Și a adăugat, ca părere despre munca ta: ”Cel mai amabil lucru pe care îl pot spune despre von Däniken este că ignoră știința arheologiei. De fiecare dată când vede ceva ce nu poate înțelege, îl atribuie unei inteligențe extraterestre, și cum nu înțelege aproape nimic, vede dovezi ale inteligenței extraterestre peste tot pe planetă”.
D: Da. Ei bine, odată, în State, am urmărit la televizor o emisiune cu Sagan, J. Allen Hynek, specialistul în OZN-uri de la Universitatea Northwestern, și încă doi sau trei domni. Unul era pilot de elicopter și a spus că a întâlnit un OZN care a umplut aerul cu o strălucire albastră. El și alți trei oameni aflați în elicopter au încercat să aterizeze de urgență, dar o forță necunoscută i-a ridicat cu mii de picioare în aer, apoi a dispărut brusc. Sagan a spus că trebuie să fi suferit o halucinație. Hynek a spus: ”Dar altimetrul? Și el a avut o halucinație?”
După emisiune, cei care urmăream programul am ajuns la concluzia că un om ca Sagan crede că este singurul pe care toată lumea ar trebui să-l asculte, iar oamenii care văd OZN-uri ar trebui să-i convingă pe savanți ca el de adevărul spuselor lor. Noi am decis că nu, nu ar trebui să-i convingă pe astfel de oameni de știință, pentru că oamenii de știință nu vor să fie convinși.
P: Nu ai polemici și cu entuziaștii OZN, fiindcă tu nu crezi în farfurii zburătoare?
D: Ba da, dar e un subiect dificil. Eu nu am văzut niciodată un OZN. Ce știu despre ele este la a doua sau a treia mână, dintr-un articol de ziar sau din ce îmi povestește cineva. Nu văd niciun motiv pentru care nu ar putea exista, dar multe dintre relatări nu par serioase. Am primit prin poștă câteva sute de fotografii de la cititorii mei, dar niciuna nu m-a convins că ar fi o fotografie de OZN, autentică. Niciuna.
P: Ce alte tipuri de scrisori mai primești?
D: De la tot felul de oameni. Recent am scris un articol pentru un ziar de duminică din Germania. Au analizat scrisorile primite și au descoperit că veneau de la copii de 12 ani, de la bunici, de la taximetriști și de la oameni de știință de top. Am primit și vreo 20 de scrisori – toate din Statele Unite; acolo sunt mai aiuriți decât ai crede – de la oameni care jură că sunt extratereștri. Spun: ”Sunt din spațiul cosmic, sunt aici doar pentru scurt timp, puteți să mă întâlniți la ora cutare, în locul cutare”. De obicei e un loc ca Nevada. Nu m-am dus niciodată la vreo astfel de întâlnire.
P: Te ocupi de legende precum Abominabilul Om al Zăpezilor? Crezi că ar putea fi un astronaut?
D: Nu intră în domeniul meu de cercetare.
P: Dar poveștile cu pești care cad din cer, oameni transformați în broaște, papuci magici?
D: Trebuie să fiu atent aici, pentru că și eu fac uneori lucruri de genul ăsta – adică, asta spun arheologii despre unele dintre poveștile mele – dar cred că majoritatea acestor lucruri au explicații naturale.
P: Spune-ne despre cartea la care lucrezi acum.â
D: Într-un capitol scurt vorbesc despre Iisus. Țin multe conferințe și mereu sunt chestionat de persoane care susțin că Iisus a fost un astronaut. Asta mă face să râd. Sunt absolut sigur că Iisus nu a avut nicio legătură cu astronauții și vreau să o spun o dată pentru totdeauna.
P: Totuși, Iisus a zburat în spațiu, într-un anumit sens.
D: Da. Și el a spus: ”În casa Tatălui meu sunt multe lăcașuri”. Iar pe munte era înconjurat de foc. Există lucruri în Biblie despre Iisus pe care, dacă ai vrea, le-ai putea forța într-o asemenea teorie.
P: Da?
D: Dar e o prostie. Nu există niciun motiv să spui că Iisus a venit din spațiu. Atunci de ce a murit pe cruce? Ce a lăsat în urmă? Nu creștinismul; acela a apărut abia după mai multe generații, într-un mod complet diferit, pus cap la cap de Sfântul Pavel.
P: Poate că Sfântul Pavel era un astronaut.
D: Oh, Doamne… las-o baltă.
P: Faptul că ești un falsificator și delapidator condamnat ar trebui să afecteze felul în care oamenii te iau în serios?
D: Știi, mulți oameni care au fost la închisoare spun că sunt nevinovați. Și eu spun același lucru. N-am comis niciodată fraudă sau delapidare, deși este adevărat că am fost condamnat pentru astfel de lucruri. Am fost condamnat pe nedrept de trei ori, dar de fiecare dată pentru același lucru. Totul făcea parte din același lanț de acuzații.
P: Ce vrei să spui?
D: A fost ridicol. În 1968 am plecat într-o călătorie în jurul lumii. Existau taxe neachitate, da, dar înainte să plec am făcut înțelegeri cu biroul de taxe, așa că faptul că m-au arestat la întoarcere, la Viena, a fost o absurditate. Toate ziarele importante erau de partea mea și scriau împotriva procurorului, așa că el a trebuit să se apere. A găsit o nenorocită serie de lucruri pe care chipurile ar fi trebuit să le fac cu ani înainte, legate de niște bani pe care îi împrumutasem și îi restituisem între timp. Totul a fost o construcție a procurorului.
Sincer, nu vreau deloc să intru în detalii, pentru că nu cred că are vreo legătură cu munca mea. E foarte ușor să spui că, dacă un om a fost la închisoare, nu e demn de luat în serios și că nu poți crede ce spune. Personal, mi se pare o manieră de gândire extrem de arogantă și nedreaptă. Nu întreabă nimeni dacă Hristos a fost condamnat pentru vreo crimă. Ce legătură are asta cu mesajul pe care l-a adus? Ce treabă are faptul că eu am fost la închisoare – vinovat sau nevinovat – cu ceea ce fac acum?
P: Îmi vine în minte o ultimă întrebare, pentru că e teoria ta care ne-a plăcut cel mai mult – cea din Aurul zeilor, în care sugerezi că banana ar fi fost adusă pe Pământ din spațiu. Ai fost serios?
D: Nu, și nu mulți și-au dau seama de asta.
P: Asta ne face să întrebăm dacă nu tot ce scrii este o farsă. Ești, așa cum a sugerat un scriitor, ”cel mai strălucit satirist din literatura germană a ultimului secol”?
D: Răspunsul este și da, și nu. Avem un termen minunat în germană: jein. E o combinație între ja și nein, da și nu. Într-o privință, absolut deloc: ceea ce spun, spun serios. În alte privințe, vreau să-i fac pe oameni să râdă.
