B.V. Raușenbah, O viziune rațional-metaforică asupra lumii (1989)

Articolul propus spre lectură a apărut inițial în Kommunist, Moscova, nr. 8/mai 1989, p. 89-97. L-am tradus după varianta arhivată de CIA, aici.

Autor este un academician implicat în programul spațial sovietic. Nu dorim să dirijăm lectura  sugerând direcții de interpretare. Arătăm doar că rândurile de mai jos spun multe, iar printre rânduri se întrevăd și mai multe. În ultima parte a vieții, Boris Viktorovici Raușenbah s-a convertit la creștin-ortodoxie.

Boris Viktorovici Raușenbah, O viziune rațional-metaforică asupra lumii

În societate au loc în prezent dezbateri foarte animate, în cursul cărora ies tot mai clar la iveală trăsăturile socialismului reînnoit calitativ. Printre cele mai importante teme ale acestor discuții, în opinia mea, ar trebui să se numere problemele legate de concepția despre lume a omului modern și de determinarea locului său în Spațiu, în univers, precum și, metaforic vorbind, în spațiul relațiilor cu ceilalți oameni, cu societatea și cu natura de pe Pământ – în afara cărora nu vom putea exista într-un viitor previzibil. Măsura în care vom reuși să înțelegem asemenea probleme și să găsim căile potrivite de soluționare va determina, fără exagerare, viitorul civilizației în ansamblul ei. Și, deși omul s-a preocupat de astfel de întrebări încă din cele mai vechi timpuri, realitatea și lumea din jur, aflate într-o schimbare rapidă, le conferă mereu un conținut nou, împingându-ne iar și iar să revenim la ele și să căutăm răspunsuri în acord cu realitățile prezentului și, poate, ale viitorului.

Să încep cu un exemplu din propria mea viață.

În trecut am scris cărți despre arta grafică fără să recurg la matematică, ci folosind logica obișnuită a cunoașterii științifice raționale. În discuțiile cu cititorii a ieșit la iveală un lucru surprinzător: eram înțeles perfect de matematicieni, fizicieni și ingineri, dar complet neînțeles de mulți artiști care, de altfel, lăudau cărțile (probabil nevrând să-l jignească pe autor). La acel moment mi-am amintit că și eu, personal, ”nu înțelegeam” unele lucrări ale unor remarcabili specialiști în artă. S-a dovedit că ceva similar simțeau și alți reprezentanți ai științelor ”exacte”: pentru noi, în numeroase cazuri, lucrările despre artă sunt ”revărsări de cuvinte” fără un înțeles rațional riguros definit. Totuși, renumele incontestabil al autorilor lor garanta fără dubiu calitatea acestor cărți, iar vina pentru incapacitatea de a le înțelege cădea, desigur, asupra noastră.

Astfel, am ajuns la constatarea că, în mod convențional vorbind, am putea împărți limba rusă în două componente: prima folosește logica gândirii științifice raționale, iar cealaltă logica gândirii metaforice. Acestea nu sunt doar două componente ale limbii, ci și două moduri de a privi lumea, ai căror adepți se înțeleg cu dificultate unii pe alții.

Pentru a explica pe deplin acest fenomen, cred că ar trebui să ne referim la faptul, intens studiat în prezent, al asimetriei funcționale a creierului. Se pare că emisfera stângă este responsabilă în esență de procesele gândirii raționale, în timp ce cea dreaptă se ocupă de percepția metaforică a lumii. Probabil că faptul că o persoană poate fi clasificată drept ”fizician” sau ”liric” depinde și de care dintre emisfere domină în creierul său. Firește, această separare nu este absolută. Genii precum Leonardo da Vinci și Goethe, de pildă, au reușit să obțină succese remarcabile atât în științele exacte, care cer o gândire strict rațională, cât și în arte, care solicită o sensibilitate aparte și un mod de gândire metaforic dezvoltat. Ca regulă generală însă, unul dintre tipuri predomină, fie că e vorba de personalități marcante ale științei și culturii, fie de oameni obișnuiți, fără talente deosebite.

Percepția metaforică a lumii este mai veche decât gândirea logică, care s-a dezvoltat mai târziu (poate că de aceea visele, care își au originea în emisfera dreaptă, nu îl uimesc pe om prin prezentarea celor mai incredibile miracole, întrucât emisfera stângă, ”rațională”, este atunci ”decuplată”). Există două moduri diferite de a percepe și cunoaște lumea, lucru semnalat cu mult timp în urmă. În ”Iliada” lui Homer, Hector vorbește despre soarta tragică ce îl așteaptă:

”…Îmi spun cu tărie, vorbind cu mintea și cu inima mea, că va veni ziua când Troia cea sfântă va pieri…”

Ceea ce contează pentru noi este faptul că Hector vorbește atât despre minte (bazată pe gândirea rațională), cât și despre ”inimă” (bazată pe presimțirea metaforică). Este caracteristic tradiției antice târzii să separe ”părerea”, adică ceea ce este obținut prin simțuri, de ”cunoaștere”, care își are izvorul în minte. Doar aceste două căi duc la o percepție integrală a lumii. Amândouă sunt esențiale, iar neglijarea uneia este fatală atât pentru individ, cât și pentru societate.

Trăim în epoca revoluției științifico-tehnice, bogată în descoperiri științifice impresionante, care cuprind treptat toate domeniile cunoașterii. În acest caz, de ce am mai avea nevoie de un anumit tip de percepție irațională a lumii, bazată pe sentimente (cum ar fi, de pildă, sentimentul datoriei) și nu pe minte și, prin urmare, de ceva cu un caracter vag și nedefinit? Ideea este că aceasta nu schimbă ceea ce este rațional și științific, ci îl completează cu noi elemente esențiale.

Să luăm, de exemplu, problema comportamentului moral al omului. Rezultatele studiilor științifice, obținute prin mijloace raționale de gândire, pot fi adevărate sau false, indiferent de considerente morale. Tabla înmulțirii și, acum, arta de a crea programe pentru computer pot fi folosite cu succes de o persoană foarte bună, în scopuri bune și utile, dar și de cel mai josnic ticălos, pentru intențiile sale criminale. Situația este bine cunoscută: știința servește progresului, dar poate fi folosită și de cele mai reacționare forțe. Așadar, concluziile științei raționale nu includ un principiu moral. Totuși, pentru oameni, morala are o importanță vitală. Conceptele morale, și cu atât mai mult ”sentimentul moral”, au apărut cu mult înaintea științei, din cunoașterea metaforică și ”irațională” (folosesc intenționat acest cuvânt) a lumii și în procesul acumulării experienței colective empirice a omenirii. Abia ulterior, odată cu formarea marilor religii ale lumii, au apărut, în paralel, fundamentările raționale și etice ale doctrinelor morale (Socrate, Platon, Aristotel, Spinoza și Kant).

Ce înțeleg prin conceptul de irațional? Nu este, în niciun caz, ceva tainic, mistic sau, în general, inaccesibil minții. Este vorba, mai degrabă, de ceea ce este irațional în sensul strict al logicii: o realizare intuitivă pare irațională din perspectiva unei abordări discursive; din punctul de vedere al experienței individuale unice, o concluzie și o evaluare logică pot fi considerate iraționale în raport cu proba experimentală, și așa mai departe. Prin urmare, tot ceea ce voi numi ulterior irațional și ilogic, și altele asemenea, se poate dovedi perfect rațional dintr-o perspectivă mai largă a intelectului cultivat, care își explică și își evaluează propria experiență și propriul mod de gândire metaforică.

Comportamentul individului în lumea din jurul său se bazează pe cunoașterea acestei lumi. Această cunoaștere se dezvoltă în două domenii interdependente: unul în care logica are ultimul cuvânt și altul dominat de sentimente: compasiune, dragoste față de aproape și de patrie, sentiment religios, sentiment poetic (distinct nu doar de literatură, ci și de muzică și de artele grafice) etc. Oare aceste sentimente duc la cunoaștere, chiar dacă nu una logic-discursivă, ci intuitivă, uneori subconștientă, dar totuși cunoaștere?

Totul pare să arate că da. Într-adevăr, atunci când cineva, chiar și un copil, întâlnește o persoană pentru prima dată, dezvoltă imediat o simpatie sau antipatie față de ea, fără niciun motiv rațional evident. Acest sentiment devine prima (deși uneori eronată) cunoaștere intuitivă (sau, dacă preferați, o ”precogniție”) despre acea persoană, care ne determină în mare măsură comportamentul. Uneori comportamentul este dictat de un sentiment moral și, justificând natura acțiunilor sale, omul spune: ”Nu pot explica de ce, dar nu puteam să acționez altfel”. Nici aceasta nu are legătură cu o analiză logică directă (altminteri ar fi putut fi explicată) a cunoașterii modului în care cineva ar trebui să se poarte într-o anumită situație.

La cumpăna dintre secole, asemenea exemple, și sunt numeroase, i-au determinat pe unii poeți să afirme că există adevăruri care nu pot fi exprimate în proză, adică adevăruri care nu se bazează pe înțelegerea formală a logicii, ci pe logica specifică a imaginii poetice prin care este percepută lumea. În consecință, percepția metaforică, non-rațională a lumii, este o altă sursă a cunoașterii noastre. Mai mult decât atât, uneori, o astfel de cunoaștere se dovedește mai exactă decât cea rațional-logică chiar în domeniul științei raționale. Dacă ne întrebăm care va fi aspectul tehnologiei în viitor, se întâmplă adesea ca proiecțiile specialiștilor să fie mai puțin precise decât cele ale scriitorilor. Astfel, încă în anii 1930, mulți oameni de știință, inclusiv unii dintre cei mai renumiți, afirmau că energia nucleară nu va putea fi niciodată folosită de om, în timp ce scriitori ”iresponsabili” o acceptau fără dificultate în operele lor. În ”Hiperboloidul inginerului Garin”, A. Tolstoi a descris o ”rază a morții” care, la vremea respectivă, era absolut imposibilă după părerea oamenilor de știință. Astăzi, însă, vorbim despre arme laser ca despre ceva firesc. În romanul său ”Doroga na Okean” (Drumul spre Ocean), Leonid Leonov a descris un sistem radar care încă nu exista la acea vreme. Cum să explicăm acest lucru? Cel mai probabil, oamenii de știință sunt excesiv atașați de știință și tehnică și de postulatele și axiomele lor prezente și, pornind de la concluzii strict logice, nu pot anticipa descoperiri revoluționare, în timp ce scriitorul, artistul, eliberat de asemenea ”prejudecăți”, poate ”simți” (sau anticipa) mai bine evoluția dezvoltării umanității. Firește, aceasta nu este o chemare de a trece de la cunoaștere la sentimente în domeniile științei și tehnologiei. După cum am arătat, componenta irațională, emoțională a cunoașterii umane este legată, înainte de toate, de factorii morali și poetici ai conștiinței umane.

La oamenii dezvoltați armonios, ambele surse de cunoaștere – rațională și ilogică – le determină comportamentul și se află într-o anumită stare de echilibru. Firește, aceasta este situația ideală. În realitate, foarte multe depind de particularitățile individuale ale dezvoltării mintale și de condițiile de viață ale persoanei.

În societatea contemporană, volumul și importanța cunoașterii raționale și logice cresc constant. Acest lucru se manifestă clar nu doar prin pătrunderea computerele în tot mai multe domenii ale vieții (de la jocurile copiilor până la calcularea traiectoriei aparatelor spațiale), ci și în motivațiile și acțiunile oamenilor. Astăzi, tot mai des, oamenii caută soluții optime la problemele cu care se confruntă, iar, de regulă, conceptul de optimizare are un sens strict rațional: cum să construim un anumit sistem cu costuri cât mai mici, cum poate o întreprindere obține profituri maxime, care este probabilitatea ca un anumit eveniment să se producă etc. Acest mod de gândire este fundamental și în viața noastră de zi cu zi: cum să ne gestionăm fondurile în cel mai eficient mod; cum să ajungem la locul de muncă în timpul optim, și așa mai departe. Schimbările rapide ale vieții noastre exclud formularea unor ”soluții tradiționale” care să fie valabile atât azi, cât și peste 10 sau 20 de ani. Toate aceste probleme trebuie rezolvate, de fiecare dată, în circumstanțe noi. Astăzi chiar și cunoștințele și competențele profesionale nu mai pot rămâne neschimbate pe parcursul unei vieți. Experiența arată că multe persoane trebuie recalificate la fiecare 10-20 de ani, căci ”durata de viață” a tehnicii contemporane este mult mai scurtă decât durata vieții unui om.

Tocmai aceste circumstanțe fac ca elementul rațional al cunoașterii noastre despre lume să fie folosit permanent și să crească necontenit. Atenția omului se concentrează în principal asupra acestuia, în timp ce cunoașterea irațională trece pe plan secund. Totuși, aceasta din urmă are o influență majoră asupra unor aspecte esențiale ale percepției lumii: evaluarea morală a evenimentelor sau motivația morală a acțiunilor. Cu toate acestea, morala devine cumva secundară, lucru care provoacă o îngrijorare tot mai mare comunității umane. Nu este, oare, tulburător faptul că o etichetă precum ”om de afaceri de succes” sau ”bun organizator de producție” se dovedește, uneori, mai importantă decât noțiunea de ”om decent”?

Vorbind despre declinul moralității, ajungem să observăm că în trecut componenta rațională a cunoașterii nu juca un rol atât de excesiv. Să ne gândim la viața unui țăran din secolele trecute. Nepotul folosea aceeași ”tehnologie” ca și bunicul său, iar această tehnologie a muncii țărănești era definită mai puțin de considerente strict raționale și mai mult de experiența multimilenară transmisă din generație în generație sub forma obiceiurilor, deprinderilor și tradițiilor. Mintea nu era împovărată de problema căutării unor soluții optime la probleme formulate rațional, iar omul se putea concentra într-o măsură mai mare asupra problemelor morale (desigur, în timp, însăși aprecierea a ceea ce era moral și imoral s-a schimbat; aici este vorba doar despre direcția generală a activității intelectuale).

Astăzi, în vremea triumfului științelor naturii și al descoperirilor impresionante din fizică, astronomie, biologie și din alte științe care oferă o explicație rațională a vieții în univers, a apărut sarcina formidabilă de a crea o imagine științifică a lumii și, pe baza ei, de a dezvolta o concepție științifică globală. Mulți oameni cred că soluționarea acestei sarcini uriașe va aduce beneficii omenirii. Totuși, această afirmație este destul de discutabilă.

Omenirea are nevoie de o concepție integrală despre lume, bazată atât pe imaginea științifică a lumii, cât și pe percepția neștiințifică (inclusiv metaforică) a lumii. Lumea poate fi cunoscută, așa cum spunea Homer, și cu mintea, și cu inima. Doar suma dintre imaginea științifică și cea ”a inimii” poate oferi o viziune asupra lumii demnă de om în propria lui conștiință și care să constituie o bază de încredere pentru comportament.

Vorbind despre necesitatea și posibilitatea creării unei imagini integrale a lumii, nu putem ocoli problema religiei. Se crede adesea că religia este o sumă de mituri, reguli de comportament și ceremonii. Evident, în acest caz poezia ar fi doar capacitatea de a vorbi în ritm și în rime. Este limpede pentru oricine că o asemenea definiție a poeziei îi ignoră trăsătura esențială: imaginea poetică, sentimentul poetic. În același mod, omiterea sentimentului religios din conceptul de ”religie” o lipsește de trăsătura ei fundamentală.

Un sentiment religios poate fi inerent unei persoane (firește, însă, nicidecum fiecăruia) în același fel în care oamenii au adesea un simț estetic. Iar dacă o astfel de persoană este crescută într-o familie ateistă și se află într-un mediu ateist, ea poate resimți un anumit disconfort spiritual, adesea fără să știe de ce. În unele cazuri, încercând stângaci să-și satisfacă aspirația interioară către mister și miracol, o asemenea persoană caută febril un fel de surogat: se lasă atrasă de misticism, începe să creadă în ”farfurii zburătoare” (iar dacă astfel de ”farfurii” ar deveni universal recunoscute drept reale, ar pierde imediat orice interes pentru ele) și așa mai departe. Cunoaștem multe cazuri în care astfel de atei ”ereditari” au intrat în biserică și au simțit deodată o plenitudine a vieții, devenind oameni fericiți în adevăratul sens al cuvântului. Este greu de spus astăzi în ce etapă a istoriei comunității umane a apărut această nevoie. În orice caz, nevoia unui tip de ”credință”, în acord cu structura mentalității umane, inclusiv credința religioasă, a devenit mai complexă și mai puternică în cursul evoluției biosociale.

Prin urmare, astăzi, sentimentul religios al oamenilor din țările dezvoltate nu are absolut nicio legătură cu ”ignoranța” sau cu o iluminare insuficientă (în sensul științelor bazate pe cunoaștere rațională). Satisfacerea acestui sentiment este o nevoie firească pentru multe persoane cu o emoționalitate puternic dezvoltată. Nu este acesta motivul pentru care întâlnim mai des credincioși în rândul intelectualității artistice decât printre ingineri?

Totuși, dacă sentimentul religios este un fenomen normal pentru astfel de oameni, nicio propagandă ateistă primitivă nu poate fi eficientă. Anumiți propagandiști ai ateismului pornesc de la ideea că credința în Dumnezeu va dispărea în clipa în care oamenilor li se oferă o ”explicație inteligibilă” a imaginii științifice a lumii și li se demonstrează că religia este o consecință a lipsei de cunoaștere științifică și că ar trebui să cedeze în fața presiunii științei. Cu toate acestea, în cazul unei persoane la care predomină gândirea metaforică, argumentele cunoașterii raționale vor părea secundare și neconvingătoare (am menționat deja exemplul neînțelegerii reciproce dintre ”fizicieni” și ”lirici”). Aceste argumente îi vor părea neînsemnate în comparație cu trăirea vie a prezenței lui Dumnezeu, atât de puternică încât nu doar că omul crede în existența lui Dumnezeu, ci, pe baza propriilor sale simțiri, ”știe” că Dumnezeu există. De aceea, orice probă rațională adusă de ateu nu poate decât să irite persoana convinsă de adevărul propriilor ei concepții.

Desigur, religia nu poate fi redusă exclusiv la fenomenul componentei iraționale a minții sau, cu atât mai puțin, la credința că nu se poate scăpa de ea atât timp cât emisfera dreaptă a creierului își păstrează funcțiile. Fără îndoială, sentimentul religios este legat de trăsături ale mentalității umane, precum imaginația, și altele asemenea. Totuși, teologia reprezintă și fundamentarea rațională a religiei. Iar dacă ateismul științific poate combate, mai mult sau mai puțin eficient, tocmai aceste fundamentări raționale privind existența lui Dumnezeu (ontologice, gnoseologice, teleologice etc.), el nu poate face nimic în fața nevoii omului de a crede.

Să spunem câteva cuvinte despre sensul care este atribuit, de obicei, conceptului de ”Dumnezeu”. Pentru creștinul contemporan, de pildă, credința în Dumnezeu înseamnă credință în supranatural, într-o realitate transcendentă cu trăsături personale, însoțită de credința în existența unui sens al vieții umane individuale, care depășește limitele unei vieți omenești finite. Crezul în finalitatea lumii și în sensul istoriei nu a fost demonstrat științific în întreaga sa amploare.

 În practica umană milenară, cunoașterea rațională și valorile morale s-au completat reciproc, motiv pentru care credinciosul contemporan consideră sentimentul său religios drept un supliment la cunoașterea sa rațională. Mai mult, acest sentiment nu îi împiedică pe marii oameni de știință să atingă cele mai înalte culmi în științele naturii.

Prin urmare, știința, în sine, nu este capabilă să înăbușe sentimentul religios al unui credincios sincer. O credință religioasă poate fi înfrântă doar de o altă ”credință” (sau de ceva de aceeași natură). În acest caz cuvântul ”credință” trebuie înțeles în sens larg. Poate fi vorba de o anumită concepție etică, precum confucianismul timpuriu; în general, poate fi orice componentă emoțional-irațională a naturii umane, care face posibilă satisfacerea a ceea ce am numit deja sentiment religios. Aceasta îl poate suplini, dar nu îl poate distruge. În acest caz, însă, ateii ar trebui să adauge la ”ateismul lor științific” un fel de ”ateism al inimii”, adresat părții metaforice a conștiinței umane (este adevărat că formele concrete ale acesteia, din câte știu eu, nu sunt cunoscute de nimeni astăzi). Firește, un sentiment în sine nu este moralitate, iar moralitatea nu este în sine religie; totuși, între ele există, fără îndoială, o legătură profundă.

Să revenim la întrebarea despre corelația dintre cunoașterea rațională și cea irațională și să vedem cum putem întări principiul moral în viața contemporană. Aceasta a devenit o necesitate urgentă atât în țara noastră, cât și în Occident. Totuși, modul prin care se poate reda moralității locul cuvenit în viața socială nu este deloc clar.

În ultima vreme se vorbește tot mai des, în acest context, despre necesitatea de a umaniza viața contemporană. În înțelegerea mea, aceasta înseamnă să temperăm întrucâtva motivația ”rațională” și tehnocratică și să acordăm un anumit spațiu spiritualității în modelarea comportamentului individului și al societății în ansamblul ei. Deși termenul ”spiritualitate” este folosit astăzi chiar mai des decât ar fi necesar, îi lipsește o definiție universal acceptată. De fapt, o terminologie strictă s-ar putea să nu fie necesară aici, pentru că nu este vorba despre un concept al logicii raționale. S-a spus în trecut că spiritul este ”pana” sufletului. Într-un asemenea caz, spiritualitatea desemnează aspectele cele mai înalte și rafinate ale sufletului. În opinia mea, asemenea formulări pot fi acceptate ca un fel de indicație, deși nu foarte exactă, a sensului general al noțiunii de spiritualitate.

Mulți sunt aceia care speră să întărească principiile spirituale din viața noastră prin umanizarea ei, prin redescoperirea monumentelor neprețuite ale culturii naționale și universale care, pentru majoritatea oamenilor, în vâltoarea preocupărilor zilnice, au fost împinse cumva în periferia conștiinței și nu mai participă la formarea comportamentului uman. Familiarizarea cu istoria patriei și cu paginile ei eroice, cu activitatea compatrioților de seamă (oameni publici, artiști, conducători militari) pentru care idealurile înalte (și nicidecum avantajoase) au dat sens vieții lor, ar contribui, fără îndoială, la orientarea minții în direcția dorită.

Ar fi greu de supraestimat rolul monumentelor istoriei și culturii care materializează trecutul patriei și fac posibilă trăirea legăturii dintre vremuri, senzația că ești o verigă într-un lanț ce coboară în adâncul secolelor, insuflând mândrie pentru trecut și conștiința necesității de a continua marea lucrare lăsată moștenire de generațiile anterioare. Ar merita menționat aici că monumentele ”vii” oferă mult mai mult decât cele ”moarte”. Vizitarea noii clădiri a Universității din Leningrad este cu totul altceva decât plimbarea pe coridorul lung al vechii clădiri, ai cărui pereți îl mai ”țin minte” pe Mendeleev. Firește, construirea unor clădiri universitare noi este necesară. Important este însă ca vechea clădire să rămână ”vie”, adică să rămână parte a universității și să nu se transforme într-un nou ansamblu de birouri.

Literatura rusă, în care problemele morale au jucat întotdeauna un rol central, ar putea să ne ofere tot pe-atât și, poate, chiar mai mult. E suficient să ne amintim de faruri precum F.M. Dostoievski și L.N. Tolstoi și căutarea lor de idealuri morale.

Toate acestea au fost, pe bună dreptate, adesea spuse și scrise de mulți dintre contemporanii noștri preocupați de declinul treptat al spiritualității și de întărirea unei mentalități înguste și mioape, orientate exclusiv spre aspecte practice, în toate sferele vieții. Umanizarea ar putea fi asemănată cu o ploaie binefăcătoare care face să înflorească florile spiritualității. Am ales această comparație pompoasă pentru a sublinia problema. O udare temeinică a rândurilor nu garantează, în sine, o recoltă bună. Dacă nu s-a semănat nimic, nimic nu va crește. Apa este doar una dintre componentele de care agricultura are nevoie. Așa stau lucrurile și cu educația umanistă și citirea clasicilor literari. Dacă acestea ar fi suficiente, scriitorii noștri ar fi oameni de o moralitate ideală. Din păcate, istoria literaturii sovietice respinge categoric o asemenea presupunere și, în consecință, tot ceea ce am menționat mai sus reprezintă, firește, o condiție necesară pentru afirmarea principiilor morale în viața omului și a societății, dar nicidecum una suficientă.

Pentru ca umanizarea să își îndeplinească speranțele puse în ea, trebuie să existe un anumit sistem inițial de elemente ale moralității, pe care umanizarea să le poată întări, rafina și orienta. În trecut, acest sistem inițial se forma cumva spontan, prin însăși viața de zi cu zi. Astăzi, acest proces a fost slăbit și distorsionat. Prin urmare, ar fi util să ne întoarcem la experiența trecutului.

 Copilul își forma elementele de moralitate în familie, care în trecut juca un rol mult mai important în viața tuturor membrilor ei decât o face astăzi. Acum, familia nu mai este centrul preocupărilor și intereselor comune ale membrilor săi. Adesea tatăl și mama lucrează în domenii diferite, copiii frecventează școala ”cu program prelungit”, iar fiecare are propriile interese, care sunt adesea greu de integrat într-o unitate comună. Mai mult, discuția familială, intimă, este în multe cazuri înlocuită de vizionarea la comun a programelor de televiziune. Nu este de mirare că, în prezent, copilul își însușește primele noțiuni de morală, în cel mai bun caz, din îndemnurile părinților și nu din observarea directă a vieții lor și din dorința firească de a-i imita.

În trecut, obligațiile morale impuse omului prin apartenența sa la un anumit statut social jucau un rol pozitiv. Să ne amintim, poate, de sentimentul onoarei nobilimii, care făcea imposibile unele acțiuni considerate imorale (din punctul de vedere al nobilimii). Codul de onoare nescris al acesteia era însușit de individ încă din copilărie, observând comportamentul adulților, ascultând conversațiile și evaluările lor asupra evenimentelor și fiind supus observațiilor stricte dacă greșea: ”un membru al nobilimii nu procedează așa!”

Trebuie să recunoaștem că și biserica a jucat un rol major în formarea moralității. Ar fi o eroare de neiertat să considerăm comportamentul moral un rezultat exclusiv al unui tip oarecare de educație școlară sau extrașcolară. Regăsim aici aceeași lege manifestă și în alte domenii ale activității umane: dacă vrei să faci ceva bine, ai nevoie de exercițiu sistematic și zilnic. Familiaritatea cu regulile comportamentului moral nu este suficientă. Trebuie să trăiești potrivit acestor reguli pentru ca treptat cunoașterea să se transforme în obișnuință, într-un standard natural. Vorbind metaforic, ar trebui să săvârșești măcar o faptă morală pe zi. Viața reală de zi cu zi este întotdeauna mai complexă decât planurile frumoase, și nicidecum nu am putea clasifica toate acțiunile noastre drept complet morale. Într-o asemenea situație, persoana care își dorește să trăiască moral trebuie să trăiască, cum se spune astăzi, emoții conflictuale. Poate ajunge să regrete sincer că nu a reușit să facă față situației ivite.

Ar fi nechibzuit să lăsăm o chestiune atât de serioasă precum ”antrenamentul” moral să se dezvolte necontrolat. Să recunoaștem meritul bisericii: ea a elaborat, cu mult timp în urmă, un mecanism eficient nu doar pentru proclamarea moralității, ci și pentru formarea practică și susținerea ei. Mă refer la sacramentul spovedaniei. Credinciosul trebuie să își mărturisească în mod regulat păcatele (adică încălcările legilor morale), nu doar dacă a săvârșit fapte imorale, ci chiar dacă s-a gândit la ele. Uneori penitentul primea o pedeapsă din partea bisericii. Este important de subliniat că nu există martori la spovedanie, iar preotul nu îndrăznește să facă public acest secret. În felul acesta se creează condițiile ca penitentul să dea dovadă de maximă sinceritate, lucru fără de care nu este posibilă o adevărată educație morală. În esență, este nevoie de o discuție confidențială cu o persoană cu autoritate. Acest lucru a fost bine înțeles nu doar de creștinism, ci și de alte doctrine religioase și etice, în care elevul și dascălul formează o pereche constantă, vorbind, cum spuneam odinioară, de la inimă la inimă.

În viața noastră actuală practic nu există un asemenea mecanism de formare și susținere a moralității. Sacramentul spovedaniei nu poate fi înlocuit prin autocritici sau prin discutarea faptelor imorale în ședințe de mase. Conceptul de onoare de clasă a dispărut aproape complet. Scriu unii despre ”onoarea muncitorului”, dar, din păcate, de obicei aceasta nu înseamnă nimic (deși altădată onoarea muncitorească era pretutindeni prezentă și nu îi permitea unui adevărat meșter să lucreze de mântuială. Apropo, mi-am început eu însumi activitatea, în anii ’30, ca ucenic tâmplar într-o fabrică de aviație din Leningrad, și îmi amintesc bine cum  bătrânilor muncitori din tată-n fiu erau presați să ”realizeze planul” cu orice preț. Aceasta se obținea, înainte de toate, în detrimentul calității și prin pierderea criteriilor onoarei profesionale). Astăzi foarte mulți oameni, atunci când comit un act imoral, trăiesc un sentiment de satisfacție, nu de remușcare (de pildă, cei care fură cu impunitate ceva de la locul de muncă).

Cred că umanizarea va da rezultatele dorite doar atunci când se va sprijini pe principii morale comune deja acceptate și trăite. Cum putem obține acest lucru astăzi? Deocamdată nu există un răspuns concret, însă un răspuns trebuie neapărat găsit, căci tocmai acest lucru, așa cum am menționat la începutul articolului, va determina viitorul nu doar al societății noastre socialiste, ci și al civilizației în ansamblul ei.

Viața contemporană, cu aspirația ei exagerată de a se sprijini înainte de toate pe cunoașterea rațională și, în consecință, cu atitudinea disprețuitoare față de ceea ce am numit cunoaștere irațională, intuitivă și emoțională, provoacă deformări periculoase în comportamentul comunității umane. Pe măsură ce analizăm problema combinației optime dintre cunoașterea rațională și celelalte forme de cunoaștere ca impuls călăuzitor al activității noastre, ajungem fără să vrem la următoarea concluzie:

Componenta irațională trebuie luată în considerare în mod obligatoriu atunci când definim scopul spre care trebuie să ne îndreptăm. Componenta rațională are datoria de a sugera cele mai sensibile căi de soluționare a problemelor. Cu alte cuvinte, scopul trebuie să fie moral, iar mijloacele de a-l atinge, sigure. Evident, nu doar obiectivul final, ci și fiecare pas către el trebuie să fie în acord cu criteriile morale.

Această problemă a căpătat trăsături noi în ultimii ani. Până de curând, știința rațională privea orice lucru ”irațional” cu un anumit aer de superioritate, ca și cum ar fi fost o piedică în calea progresului. Totuși, era vorba despre progres înțeles strict din perspectiva cunoașterii raționale. Să luăm în considerare aspirația nestăvilită a diverselor departamente de a construi mari baraje, canale și alte asemenea ”construcții ale secolului”. Când publicul umanist se indigna, atrăgând atenția că astfel erau distruse monumente istorice, peisaje unice și habitate ale unor mici națiuni, cu alte cuvinte, imoralitatea unor asemenea proiecte, argumentele sale erau considerate secundare, exagerate și nedemne de luat în seamă. Afirmația că ”țara are nevoie de metal, energie electrică, irigații” și așa mai departe era întotdeauna considerată mai solidă. ”Gânditorii” orientați strict rațional își arogau, cu o siguranță de invidiat, dreptul de a defini de ce anume ”are nevoie” țara. Într-o formă oarecum diferită, acest proces este prezent și în Occident, fiind o consecință firească a progresului științific și tehnic necontrolat. Vedem acum rezultatele. Întreaga lume începe să privească cu îngrijorare la starea actuală, iar previziunile nu sunt liniștitoare.

Pretutindeni observăm un tablou cu totul curios: cunoașterea strict rațională, bazată pe nenumărate computere, a descoperit brusc, cu un sentiment de groază, unde a condus omenirea. A devenit limpede că este nevoie de o restructurare radicală, dacă se poate spune așa, a comportamentului uman. Continuarea practicilor ultimelor decenii ar duce inevitabil la o catastrofă ecologică. Totuși, cu mult înainte ca această situație să fie înțeleasă pe deplin, umaniștii, intelectualitatea creatoare și un procent semnificativ al populației începuseră deja, cu un simț accentuat al responsabilității morale, să lupte împotriva catastrofei în devenire: de mulți ani se țin ”cărți roșii” pentru protejarea lumii naturale de distrugere, apar mereu noi mișcări pentru salvarea formațiunilor naturale unice, precum Lacul Baikal etc.

Merită subliniat din nou că sentimentul, o neliniște dureroasă pentru soarta Pământului și a țării, a precedat calculele, care nu au făcut decât să confirme ceea ce fusese spus de la început. Mai mult, pierderea criteriilor morale în comportamentul cotidian al oamenilor a început să îi neliniștească nu doar pe ”lirici”, ci și pe ”fizicieni”. Rezultatul a fost un interes sporit pentru cunoașterea extralogică, nediscursivă, dorința de a ajunge la o percepție integrală a lumii în locul progresului spre triumful unei interpretări unilaterale a ”imaginii științifice a lumii”. Tocmai astfel se formează o concepție integrală despre lume, în locul unei viziuni ”științifice”, îngust înțelese în mod rațional.

O altă trăsătură importantă a noii concepții despre lume ar trebui să fie afirmarea priorității valorilor umane universale. Dar una dintre principalele valori universale este însăși planeta Pământ; din acest motiv noua gândire trebuie să cuprindă nu doar domeniile politice și militare, ci toate sferele activității umane, în special pe cele legate de ecologie. Primatul valorilor umane universale devine tot mai important în relațiile dintre oameni și în aspirația de a uni omenirea într-o familie armonioasă. Este nevoie de o nouă gândire pretutindeni, iar una dintre trăsăturile ei caracteristice trebuie să fie îmbinarea armonioasă a minții cu ”inima”, a raționalului cu emoționalul și a cunoașterii logice cu cea intuitivă