(în curs de completare; ultima actualizare 19.01.2025)
În cele ce urmează, ne propunem să prezentăm aspectarea subiectului Valea Hunza, din Pakistan, în periodicele românești, până în anul 1972 inclusiv. De ce această limită temporală? Deoarece pe 25 noiembrie 1972 a trecut dincolo Henri Coandă, de a cărui persoană și personalitate acest ”mister” Hunza a fost încatenat postum.
În intervalul 1880-1963, Valea Hunza și locuitorii ei apar sporadic în știri mărunte de la rubrica Fapt divers: conflicte militare de mică intensitate, curiozități istorice și lingvistice, alpiniști și exploratori în trecere, unii asistați de șerpași din tribul Hunza. Nimic din care să se întrevadă aspectul mitic de mai târziu.
Prima mențiune găsită, datează din decembrie 1891, relatând ciocniri ale forțelor coloniale engleze cu localnicii:
”Londra, 12 Decembrie. – O depeșă oficială anunță că niște desordine aŭ isbucnit în Cachemire lângă Gilgil (sic! – Gilgit). Colonelul Durand, agent englez la Gilgil, a mers cu trupele indigene contra triburilor din Hunza și Hagar; el a luat cu asalt la 2 Decembrie piața fortificată din Nilt care aparține Hunzașilor.
Colonelul Durand și maĭ mulțĭ ofițerĭ sunt rănițĭ.”1
Ca fapt divers, ziarul este datat în 3 decembrie, iar știrea,12 decembrie. Diferența este dată de tperioada de tranziție de la calendarul vechi la cel nou, 3 pe vechi fiind 15 pe nou.
În 1900, o rememorare a expansionismului rusesc eșuat:
”Nu e nevoe să refacem istoria expansiunei treptate a Rusieĭ în Asia centrală. Este în amintirea tuturor sansația ce a produs acum douĭ-spre-zece anĭ intrărea în Hunza a lui Grombcevski, acelașĭ care comandă acum la Sungari. El a trebuit să bată în retragere, iar incursiunea luĭ n’a avut alt efect de cât ocuparea de către Anglia și și fortificarea unuĭ punct important pentru apărarea Hindustanului”2.
În 1902, o primă mențiune lingvistigă, deocamdată pe minus:
”Și statisticianul adaugă că limbele cari se vorbesc în regiunea Hunza-Nagar, regiune puțin cunoscută încă, nu figurează în acest spăimântâtor total”3.
În 1909, expediția soților Workman, țintind ghețarii Hispar și Biafo din nordul Cașmirului, tranzitează zona:
”Pentru a ajunge la ghețarul Hispar, d-nul și d-na Workman au plecat de la Srinagar, au ajuns mai mai întîiu la Gilgit, apoi la Hunza și în sfîrșit la Nagar, la poalele lanțului care formează granița celor trei mari împărății din Asia: India, China și Rusia”4.
În 1935, noi preocupări lingvistice. O limbă antediluviană:
”În cele două mici state Hanza şi Nagara, care se găsesc la graniţa de Nord Vest a Kaschmirului se vorbesc limbi unice pe tot globul.
Fiecare din aceste state are 15 mii de locuitori de religie mahomedană.
Limba pe care o vorbesc aceşti oameni nu are nici o legătură cu aceea indogermană, semită sau mongolă.
Se crede că această limbă este restul rămas dintr-o limbă vorbită în timpuri antideluviene, care ar mai fi trebuit să se vorbească și astăzi în India de Nord, dar care a fost desființată acum trei mii de ani de invazia arienilor în India”5.
În 1938, ghețarul Hunza este amintit ca etapă exploratorie și de pregătire pentru cucerirea marilor vârfuri ale Himalayei, de către Martin Conway, în 18926. În aceeași serie, sunt menționați americanul Montagnier și căpitanul englez Morris, cu explorări în valea Hunza, în19277.
În 1954, un șerpaș din tribul Humza, Amir Mehdi, asistă doi alpiniști italieni care atacă K28.
În 1956, zona se modernizează… militar, în siajul eternului conflict India-Pakistan pentru Kașmir:
”…. regiunea Ghilghit, important centru strategic, din porțiunea din Kașmir, ocupată de trupe pakistaneze, a fost transformată într-o puternică bază militară. Aeroporturile din Cural și Ghilghit sunt amenajate pentru a fi gata de luptă. Șoseaua Ghilghit-Hunza-Cisral-Pelawar, construită în anul 1951, a fost simțitor lărgită și adaptată pentru circulația mașinilor de mare tonaj”9.
În 1961, preocupări privind originea hunzașilor:
”Regiunea muntoasă Karakorum, in vecinătatea masivului Himalaia, este înconjurată de un zid de gheață și stânci. În mijlocul acestei regiuni se află pe un platou roditor ținutul Hunza. Locuitorii lui se consideră urmași ai soldaților lui Alexandru cel Mare, regele macedonean care a ajuns în războaiele sale de cucerire până la fluviul Indus”10.
În 1962, șerpașii Hunza sunt amintiți din nou
”Alpiniști de toate naționalitățile, însoțiți de bravii munteni din triburile Șerpa și Hunza de la poalele Himalaiei, au realizat aceste mari isprăvi alpine”11.
În același Almanah, se revine12 la italianul Walter Bonatti și serpașul hunza (vezi expediția K2 din ’54), căruia i se greșește numele: Mahdi, în loc de Mehdi, cum ar fi fost corect. 1964. Almanah turistic revine asupra șerpașilor hunza. Sunt amintiți Mahdi și Isakhan13. Mehdi, Mehdi…
1***, Prin fir telegrafic, Constituționalul, nr. 715/03(15).12.1891, p. 2. Oglinzi parțiale în Timpul, Romanulu, Viața națională; 2***, Rusia și Tibetul, Timpul, nr. 231/18.10.1900, p. 1; 3***, Paradisul poligloților, Voința națională, nr. 5253/22.09.1902, p. 2. Oglindă Universul; 4***, Prin ghețarii Himalayei, Voința națională, nr. 7186/12.06.1909, p. 1; 5***, O limbă de pe vremurile anedeluviene, Lupta, nr. 4216/09.11.1935, p. 2; 6C.A. Belcot, Spre cucerirea Himalaiei, Ziarul Științelor și Călătoriilor, nr. 23/31.05.1938, p. 364; 7C.A. Belcot, Spre cucerirea Himalaiei, Ziarul Științelor și Călătoriilor, nr. 24/07.06.1938, p. 375; 8***, Amir Mehdi n-a primit medalia, Sportul popular, nr. 2514/21.10.1954, p. 7; 9***, Intense pregătiri militare ale Pakistanului la frontiera cu Kașmirul, Crișana, nr. 90/15.04.1956, p. 4. Oglindă în Dobrogea Nouă; 10***, De pretutindeni, Foaia noastră, nr. 6/15.03.1962, p. 8. Oglindă în Magazin; 11Ion F. Baciu, Dhualagiri, al treisprezecelea ”optmair”, Almanah turistic 1962, p. 167; 12K. Walter, Walter Bonatti, Almanah turistic 1962, p. 172; 13***, Lacedelli și Compagnoni, Almanah turistic 1964, p. 105 și 107.
Perioada 1964-6 marchează debutul idilismului hunzaș. Întâi îl neagă prudent, apoi se apasă la maxim pedala de accelerație. Se pune acent pe un stil de viață naturist, iar în privința alimentației, se insistă pe caise. ”Apa bogată în săruri minerale” este menționată într-o singură instanță, și atunci marginal.
În iunie 1964, vede lumina tiparului un articol ciudat. Conturează sumbru și demitizator viața tribului Hunza, contestând longevitatea lor. ”Despre locuitorii acestei văi se spunea (s.n.) că trăiesc 100-140 de ani și chiar mai mult.” S-o fi spus, dar nu în publicistica autohtonă. Pare a fi o simplă traducere decontextualizată. În orice caz, e prima menționare, chiar dacă negativă, a matusalemismului hunza:
”Există în Munții Himalaia un mic regat – aflat sub protectorat pakistanez – Hunza, denumit și «Valea Lunii albastre». Despre locuitorii acestei văi se spunea că trăiesc 100-140 de ani și chiar mai mult. Un romancier, James Hilton, a scris și o carte vestită («Orizont pierdut»), în care descrie în culori idilice viața dintr-o lamaserie din acea regiune. Un medic american însă, care a stat câteva săptămâni în acest regat situat într-o regiune foarte greu accesibilă, a spulberat legenda, arătând că acolo oamenii trăiesc mult mai puțin – nu trec de 60-70 de ani – că duc o viață grea, că arată foarte bătrâni, mai ales din cauza avitaminozei.
Regatul acesta mic este locuit, potrivit legendei, de urmașii soldaților lui Alexandru cel Mare. Viața acestor oameni este primitivă; ei se ocupă cu agricultura, dar pământul este sărac și puțin, astfel că în fiecare an o parte din ei pleacă pe alte meleaguri, pentru a-și câștiga cele necesare traiului. Din copilărie, fetele trăiesc ferite de ochii bărbaților, totuși nu pot fi măritate fără a-și da consimțământul. Căsătoriile se fac într-o singură zi a anului, la 19 decembrie, fără prea mult ceremonial. Logodnicul – dacă a fost acceptat de fată – se așează în acea zi în fața ușii iubitei și-i trimite din când în când, prin ușa întredeschisă, câte un dar. Între timp, prietenii lui oferă oaspeților o prăjitură pregătită special pentru această ocazie. Seara, când s-au terminat și darurile și prăjiturile, bărbatul își ia acasă nevasta, fie călare pe un măgăruș, dacă posedă așa ceva, fie pe jos. Casele, de formă cubică, au o terasă mare care ocupă tot acoperișul și unde familia face gospodăria și își duce în general traiul când timpul este frumos.
Din acestea și din alte constatări ale medicului american reiese că acești oameni duc o viață aspră, cu puțini bucurii. Se spulberă astfel legenda despre o lume idilică, despre oameni care trăiesc mai mult decât oricare alți locuitori ai globului, restabilindu-se adevărul.”1
Se joacă Alba-Neagra. La trei luni după ce longevitatea hunziților a fost categoric negată, situația se întoarce la 180 de grade. Iată, ea există și are cauze diverse, dintre care nu lipsesc ingredientele exotice. Este indicată, în trecere, ”apa bogată în săruri minerale”, fără a i se da o importanță decisivă:
”Se spune că la Hunza oamenii nu mor. Cel mult, dacă au ghinion, pier căzând în râurile tumultuoase ce se rostogolesc din munţi…
Situat la extremitatea Pakistanului de vest, Hunza, este renumit prin frumuseţea peisajului şi prin clima sa excelentă. Din cei 25 de mii de locuitori ai săi, mulţi ating vârsta de nouăzeci de ani, iar unii ajung la o sută treizeci de ani şi chiar mai mult.
Recent, un grup de oameni de ştiinţă francezi au întreprins cercetări la faţa locului, pentru a lămuri secretul longevitiţii locuitorilor din Hunza.
Cercetătorii francezi consideră că longevitatea locuitorilor din Hunza s-ar datora în primul rând traiului în aer liber, hranei simple și apei bogate în săruri minerale. Principalele lor alimente sunt pâinea de grâu sau din mălai, fructele proaspete și nucile, iar în timpul iernii vânatul sau carnea uscată de berbec și o cocă preparată cu mere şi caise uscate. O brutură preţuiţă şi care se consumă în tot timpul anului este sucul semifermentat din citrice. Un loc deosebit îl ocupi shalajit – o pastă de culoarea ciocolatei, cu miros de tutun şi cu gust amar. Ea se extrage dintr-o ciupercă ce creşte numai în locuri stâncoase, la mare altitudine. Pasta este dizolvată în lapte. Unii cercetători sunt înclinaţi să creadă că aceasta este «băutura minune» care, probabil, constituie secretul longevitiţii hanziţilor.
Problema dacă shalajit ar putea prelungi viaţa oamenilor şi în alte regiuni rămâne, după părerea lor, deschisă.”2
”Valea tinereții veșnice”, sau cronica expediției Belvefère. Dai un ban, dar știi că te întorci c-o poveste:
”La nord de Caşmir, printre ramurile munţilor Karakorum se află o vale locuită de populaţia hunza, despre a cărei existenţă nu se ştie înca prea multe. În total sunt vreo 20.000 de oameni risipiţi în vreo 200 de sate.
Prin 1880 a pus piciorul pentru prima dată în valea Hunzei (afluent al Indului) maiorul englez Biddwolf, împreună cu câţiva soldaţi. Pe vremea aceea, după calcule aproximative, populaţia văii număra 6.000 de locuitori. De atunci, tribul hunza s-a aflat sub tutela permanentă a englezilor. Informaţiile despre această regiune erau însă întâmplătoare şi sporadice. Căile dificile de acces în această regiune constituia una din cauzele izolării sale îndelungate de restul lumii. Până şi limba populaţiei hunza este cu totul deosebită şi nu prezintă nici o analogie cu vreuna din limbile cunoscute în lume.
Abia anul trecut, o expediţie ştiinţifică mai mare, condusă de biologul francez Belvefère, a început să studieze datinile, obiceiurile şi limba poporului hunza despre care afirmă că este «veşnic tânăr» şi «nu ştie ce înseamnă boala».
Satele din valea Hunzei nu sunt mari, ele nu au mai mult de 5-6 case, construite din piatră. În spatele fiecărei case se află o mică grădină, iar în faţa ei – o curte. Casele sunt folosite numai în lunile ploioase de iarnă, iar restul timpului fiecare familie, alcătuită din 20-25 de membri, inclusiv bătrânii şi copiii, doarme sub cerul liber. De la începutul primăverii şi până când dau gerurile mari, locuitorii hunza (cărora li se mai spune și burişi) lucrează pe câmp şi în grădini. Ei sunt deosebit de cinstiţi şi de curaţi, au o fire veselă şi echilibrată. Ceea ce impresionează cel mai mult la aceşti oameni, este constituţia lor fizică robustă şi sănătatea lor extraordinară.
Hunza au pielea albă, sunt de statură mijlocie şi nu ştiu ce înseamnă oboseala. Ei fac marşuri lungi, cu poveri grele în spinare şi nu cunosc bolile cronice sau infecţioase.
Secretul unei sănătăţi atât de neobişnuite se datoreşte, după toate probabilităţile, modului de viaţă şi unui regim alimentar special. Cei din tribul hunza mănâncă foarte puţină pâine şi carne, preferând legume şi fructe; ei beau apă din izvoarele minerale de munte şi adaugă în mâncare aşa-zisa «miere de munte» care se pregăteşte după o reţetă tainică, transmisă din tată în fiu. Printre ei nu se întâlnesc oameni graşi. Toţi membrii tribului sunt zvelţi, slabi – «oameni fără burtă» – cum le spun cu invidie vecinii – şi îşi păstrează înfăţişarea tânără până la adânci bătrâneţi.
Se spune că în tribul hunza se întâlnesc adeseori centenari. Membrii expediţiei amintite au stat de vorbă cu oameni care aveau peste 130 de ani.
Expediţia Belvefère a stat peste o lună în valea Hunzei în condiţii grele, străbătând poteci extrem de înguste. Dar, osteneala a fost răsplătită. În prezent, etnografii din lumea întreagă aşteaptă cu nerăbdare publicarea concluziilor definitive ale acestei expediţii interesante.”3
Caraci, 12. O știre optimist naturistă, via Agerpres, rulează tot anul, ba chiar și anul următor. Larga răspândire în presa românească lasă impresia că recolta de caise autohtonă duce lipsă de clienți:
”Doi oameni de știință pakistanezi, Ashar Mahmud și Sardar Mahdihassan, membri ai Consiliului pentru cercetări științifice și industriale din Caraci, au afirmat că consumul de caise favorizează longevitatea. Ei au studiat viața și alimentația tribului Hunza din Cașmir. După cum au constatat mai multe comisii științifice, membrii tribului Hunza trăiesc foarte mult. Cei 60.000 de membri ai tribului se hrănesc în special cu porumb și caise atât proaspete cât și uscate. Potrivit unui studiu 100 caise uscate regenerează sângele mai mult decât 40 mg de fier sau un sfert de kg de ficat proaspăt.”4
Variații minore apar în aprilie. Redăm doar elementele suplimentare:
”Deoarece porumbul face parte și din hrana altor populații din alte părți ale lumii, este puțin probabil ca el să conțină elemente care favorizează longevitatea. Aceste elemente sunt aproape sigur conținute de caise, care formează partea substanțială a hranei tribului Hunza. Cei doi savanți au examinat caisele cu un spectograf care izolează și identifică elementele chimice și metalice prezente în fruct. Singurele elemente interesante descoperite sunt fierul și argintul. Savanții au ajuns la concluzia, confirmată și de colegii lor din S.U.A., că 100 gr de caise uscate au același efect de regenerare a sîngelui ca și 40 de miligrame de fier sau un sfert de kilogram de ficat proaspăt”5;
”Indiferent de forma sub care sunt consumate, caisele conțin substanțe care regenerează sângele, acționând din acest punct de vedere la fel ca ficatul proaspăt sau alte alimente bogate în fier cum sunt ouăle, lintea, spanacul, măslinele, fasolea etc. Deși e de presupus că nu numai caisele favorizează longevitatea populației tribului Hunza, ci intervin și diferiți alți factori, se poate totuși considera că introducerea cit mai des a acestor fructe in alimentație este de mare utilitate pentru organism”6.
1***, Valea Lunii Albastre, Înainte, nr. 5993/04.06.1964, p. 4; 2***, Shalajit și longevitatea, Flacăra, nr. 36/05.09.1964, p. 22; 3***, Valea tinereții veșnice, Flacăra Iașiului, nr. 5612/23.09.1964, p. 4. Oglindă în Înainte (30.09.1964); 4***, Consumul de caise favorizează longevitatea, Pentru socialism, nr. 3442/13.02.1965, p. 4. Oglinzi în 13.02 (Munca, Secera și ciocanul, Steaua Roșie), 14.03 (Dobrogea Nouă), 16.03 (Zori Noi), 17.03 (Înainte), (18.09) Scânteia tineretului, (15.03.1966) Telegraful român (15.03.1966); 5***, Caisele prelungesc viața, Drum nou, nr. 6301/03.04.1965, p. 2. Oglinzi în Dobrogea Nouă 08.04; 6***, Caisele și longevitatea, magazin, nr. 394/24.04.1965, p. 6.
În 1967, la o dată pe care (încă) n-am reușit s-o aflăm, agenția română de presă Agerpres a livrat un material numit ”Taina tribului Hunza”. Datorită elementelor senzaționale va fi preluată, pe tot parcursul anului1, ba chiar și în anului următor2, în presa autohtonă. La bază a fost unul și același text; variația este dată de faptul că, din rațiuni de economie a paginii (spațiu și machetare), fragmente au fost eliminate în unele apariții.
Vă prezentăm textul, așa cum apare în Informația Harghitei (forma cea mai completă):
”Taina tribului Hunza
O dată pe an, la Hilhita, un orășel din partea cea mai de nord a Kașmirului, sosesc munteni tăcuți. Sunt oameni minunați3: după ce au străbătut mulți kilometri de drum obositor, cu o povară grea în spinare, trecând peste munți, defileuri înguste și locuri accidentate, ei arată, totuși, proaspeți și vioi. Sunt oameni din tribul Hunza.
În preajma celui de-al Doilea Război Mondial a apărut în Anglia cartea medicului scoțian Macharrison despre Hunza. El a trăit în munții Karakorum aproximativ 15 ani. Un singur defileu, pe fundul căruia curgea un torent repede de munte, îl despărțea de Hunza. În comuna în care trăia Macharrison, i se întâmpla foarte des să acorde asistență medicală. Cei din tribul Hunza nu veneau niciodată la medic, nu pentru că ar fi recurs la ajutorul vracilor sau vrăjitorilor: acolo, pur și simplu, nimeni nu se îmbolnăvea. Longevitatea membrilor acestui trib era uimitoare – 120 de ani. Modul lor de viață este ridicat aproape la rang de religie, și regimul alimentar păstrat cu sfințenie. Tocmai aceasta este, după părerea lui Macharrison, baza sănătății și longevității locuitorilor din valea râului Hunza.
Cercetările lui Macharrison au fost reluate abia în septembrie 1963 de expediția franceză a biologului Belvefer. Expediția se compunea din 12 persoane, dintre care trei medici, un biolog, un botanist și un etnograf. Membrii expediției au trăit mult timp în mijlocul tribului Hunza, observând modul lor de viață, obiceiurile și învățând limba lor. Ei au constatat că «valea fericită» este absolut neschimbată, ea este exact cum a descris-o Macharrison. În această vale au apărut o școală și un spital cu opt paturi, dar medicul spitalului era încântat și, totodată, dezolat, pentru că nu avea nici un pacient.
Udat de ape reci, bogat în săruri minerale, pământul văii dă aproape tot ce le este necesar membrilor prea puțin pretențioși ai tribului Hunza. El le oferă recolte bogate de fructe și cereale, de legume și ierburi pentru animale. Condițiile climaterice favorabile (vara, temperatura nu depășește în această vale 40 °C, iar iarna mercurul termometrului coboară rareori sub -10 °C) contribuie la obținerea unor recolte bogate.
Legendele din anticele cronici indiene arată că civilizația tribului Hunza datează de peste 2000 de ani. Unii cercetători consideră că tribul a apărut pe vremea când falangele lui Alexandru Macedon au ocupat văile cursurilor de apă din nordul Indiei. Întemeietorii primelor comune au fost, desigur, negustori și soldați din armata lui Alexandru Macedon.
Etnografii acceptă această ipoteză, care explică preponderența tipului european la membrii acestui trib. Potrivit informațiilor cercetătorilor care au studiat tribul, hunza se deosebesc de vecinii lor prin pielea de culoare deschisă, mulți dintre ei sunt blonzi, cu ochi albaștri. În ce privește limba lor, ea nu poate fi clasificată.
Hunza nu stau în casă decât în zilele reci, pe vremea cea mai proastă din lunile de iarnă, în tot restul anului, întreaga familie, împreună cu bătrânii și copiii, dorm în curte sau pe terasă. Chiar și iarna, când temperatura aerului scade sub zero grade, ei se scaldă în copci făcute în gheață. În general, sunt foarte rezistenți la frig. Focul se aprinde în sobă numai pentru gătit mâncarea.
«Ca tuturor copiilor, și micuților hunza le place să se joace, dar în jocurile lor nu am văzut certuri și bătăi. Fără îndoială – scrie ziaristul Barber – care a vizitat această regiune o dată cu Belvefer – cu priceperea de a te stăpâni, sângele rece se educă încă din vârstă copilăriei, și aceasta este una din principalele cauze ale longevității membrilor tribului. Aerul de munte, hrana sănătoasă, regimul și călirea sunt, firește, importante, dar cel mai important, este calmul lor uimitor.»
«Mă miram de multe ori – povestește Barber – de numeroșii centenari – femei și bărbați. Am stat o dată de vorbă cu Hader Beg, în vârstă de 118 ani, care tocmai coborâse de pe munte, străbătând 10 km. Nu-i dai mai mult de 70 de ani. Rahmat Ali, în vârstă de 93 de ani, mi-a prezentat pe fiul său nou-născut. Rahmat Ali cară zilnic poveri de 40-50 kg pe o distanță de 30 km. Am constatat că copiii din acest trib au o sănătate tot atât de bună ca și adulții. Ei nu se îmbolnăvesc nici de bolile pe care le capătă de obicei toți copiii. Nici măcar guturaiul nu este cunoscut în acest trib.»
Și Macharrison, și Belvefer afirmă că secretul sănătății și longevității membrilor tribului Hunza constă în disciplina alimentației pe care o respectă cu strictețe. Ei țin un regim, au stabilit o anumită dietă pe bază de hrană vegetariană, în special legume și fructe crude, apă de munte și nici un fel de excitante – nici alcool, nici cafea, nici tutun.
Valea este bogată în grădini. După strângerea recoltei, o mare parte din roade se usucă și se pregătesc pentru iarnă. Hunza trimit în celelalte regiuni ale țării mari cantități de caise proaspete și în special uscate.
Cercetătorii presupun că longevitatea tribului se poate explica și printr-un produs secret, cunoscut numai de ei. Se spune, de pildă, că ei cunosc taina așa-numitei «miere de munte». Această pastă, cu gust amar, pe care o adaugă la brânză și lapte, se prepară dintr-o ciupercă și licheni care cresc pe munte, la mari altitudini. Taina «mierei de munte» este păstrată în vale cu strictețe. Oamenii de știință presupun că această pastă posedă unele proprietăți antiseptice deosebite, care îi ferește, pe cei ce o consumă, de boli.
Nöel Barber nu vorbește despre «mierea de munte», dar el amintește de un alt produs – nu mai puțin interesant. O dată, francezul a fost invitat într-o casă, unde gazda pregătea «un elixir» – cum a denumit Barber băutura. Ea a pisat doi pumni de caise uscate, obținând o pastă pe care a dizolvat-o în apă. Băutura a fost lăsată să stea peste noapte, iar a doua zi dimineață a fost oferită oaspetelui. După ce a băut două pahare din acest «lapte de caise», Barber s-a simțit sătul și înviorat. Pulpa fructului sau miezul sâmburelui de caisă intră în compoziția tuturor sosurilor și mâncărurilor. Perioada de trei-patru luni, când caișii nu rodesc, este denumită în vale «primăvara flămândă». În acest timp, oamenii se hrănesc cu «lapte de caise» sau alte băuturi de acest fel, obținute din fructe uscate și apă de munte. (Agerpres)”
1O retrospectivă neeshaustivă: Secera și Cocanul (Pitești) 12.03.1967, Dobrogea Nouă (Constanța) 24.03.1967, Taina tribului Hunza, Zori noi (Suceava) 07.09.1967, Pentru socialism (Baia Mare) 28.11.1967; 2Informația Harghitei (Miercurea-Ciuc) 01 și 02.03.1968; 3Propoziția scrisă cu italice e singura diferență față de oginda din Dobrogea Nouă. Ea apare în schimb la toate celelalte variante consultate.
Un nou articol, semnat criptic Al. A. Vede lumina tiparului în aprilie 1970. 07 (Drum Nou1, Brașov, Viața Buzăului, Buzău), 09 (Cronica sătmăreană, Satu Mare, Milcovul, Focșani, Cronica sătmăreană, Satu Mare), 19 (Flacăra Iașului, Iași), 26 (Informația Hargitei, Miercurea-Ciuc). Numeroase oglinzi, majoritatea fără variație2.
”Hunza – capătul pământului
Al. A.
Acolo unde sfârşesc Munţii Karakorum şi încep Munţii Himalaya, într-o regiune a Caşmirului, mărginită la nord de Afganistan şi la sud de un afluent al fluviului Indus, Hunza, se află un stătuleț cu acelaşi nume – Hunza – o pată albă pe hărţile, lumii. Totul este numai munţi înalţi, sălbatici, brăzdaţi de râuri ce au săpat văi adânci. Populaţia hunza, numără în total circa 12.000 de locuitori, a terasat pantele inferioare ale versanţilor pentru cultura de orez și de arbori fructiferi – aceasta este economia tării. Pierdută printre masivii stâncoși înfricoșători, se află capitala Baltit, iar pe vârful uneia din stânci se află palatul-fortăreață al șefului statului. Hunza, mir (alteța sa regală) M. M. Jamal Khan.
Baltit este poate capitala cea mai greu accesibilă de pe glob. Un drum lung și anevoios nu îngăduie oricărei persoane să se aventureze pe el.
Dacă buletinul meteorologic asupra condițiilor atmosferice din Himalaya se încheie cu «o.k.» (ceea ce echivalează cu lumina verde a semaforului de pe străzi) – şi acest «o.k.» intervine deseori după aşteptări de mai multe zile – avionul îşi ia zborul de-a lungul fluviului Indus spre Ghilghit, ultimul punct de aterizare. Aparatul survolează Himalaya – o feerie de gheţuri şi zăpezi, care inundă cabina cu reflexe albăstrui orbitoare. Panorama ce se oferă ochilor scrutează timpul. La un moment dat călătorii sunt anunţaţi: «Acum puteţi vedea, la dreapta, Nanga Parbat». Avionul zboară foarte aproape de acest colos de gheaţă şi piatră, înalt de 8.125 m. Versantul Diamir, cu gheţarii săi prăpăstioşi, oferă un peisaj ca din basme, aproape mitic, care îţi inspiră admiraţie şi totodată respect şi teamă faţă de măreţia şi totodată sălbăticia naturii. Ai sentimentul că omului nu-i va fi dat niciodată să calce pe aceste tărâmuri. Nu degeaba au dar băştinaşii muntelui Nanga Parbat numele «Deo Mar» – «lăcașul zeilor».
Avionul aterizează pe mica pistă de la Ghilghit. De aici începe «capătul pământului», de aici intri în statul Hunza, care se întinde, de-a lungul râului cu același nume, până la «capitala» aflată la altitudinea de 2.400 m. Călătoria continuă cu jeep-uri, singurul mijloc de transport posibil, care înaintează, cu greutate, pe drumuri înguste, săpate în stânci, pe lângă prăpăstii înfiorătoare.
Ultimii zece kilometri trebuie parcurși cu piciorul, pe poteci înguste, pe «brâne», deseori întrerupte. Un pas greşit şi călătorul se prăvăleşte în adâncuri de nepătruns. O clipă de neatenţie şi călătorul poate fi strivit de o lavină de pietre. După nouă ore, cel neobişnuit cu alpinismul ajunge epuizat şi, dacă nu rănit, cel puţin cu o serie de zgârieturi şi jupuituri – la Baltit. Aici, eforturile sunt răsplătite de ospitalitatea locuitorilor. Urmează refacerea forţelor, cu apă de izvor, friptură de berbec, vin de Hunza. De obicei, călătorii petrec în casa de oaspeţi a lui mir Jamal Khan, o primă noapte albă – din pricina frigului. Ei îşi pun tot ce au de îmbrăcat, se ghemuiesc pe lângă lămpile cu petrol, beau vin, până ce, la cinci dimineaţa, primele raze de soare cad pe piscul de 7.790 m al muntelui Rakapashi.
Vechea cultură a populaţiei hunza s-a menţinut până astăzi, datorită inaccesibilităţii regiunii în care trăieşte. Această populaţie îşi are obârşia în hoardele de războinici ale hunilor albi, care, după raidurile lor de jaf, s-au stabilit în valea Indusului. Izolarea Hunzei a permis menţinerea unei structuri sociale feudale, de asemenea, a unei limbi proprii, independente de alte limbi, cu originile nedeterminate: limba «burușaschi».
Justiţia este reprezentată de un «tribunal regal», care se întruneşte zilnic, sub cerul liber, în apropiere de «palatul regal». Dreptatea este împărţită de la judecători – bătrâne căpetenii de triburi. De cele mai multe ori este vorba de litigii în jurul unor vite sau pământuri. Accidentele de circulaţie nu au făcut niciodată obiectul unui «proces» căci totalul vehiculelor din Hunza se ridică la 26 jeep-uri…
Mir Jamal, care poartă straie europene, povesteşte cu mândrie că cei 12.000 supuşi ai săi, răspândiţi în circa 150 de sate şi aşezări, l-au scutit de construcţia unei închisori. El este la fel de mândru de «instalaţiile» sale electroenergetice: un generator, singurul din ţară, care funcţionează exclusiv pentru «palatul regal» – de altfel, înzestrat cu tot confortul şi luxul civilizaţiei contemporane. El prezintă, cu aceeaşi mândrie, galeria de tablouri cu chipurile predecesorilor săi.
Oaspeţii lui Jamal Khan pleacă de obicei cu diferite liste în buzunar. Acestea cuprind o înşiruire de piese de schimb pentru aparatele electrice de uz casnic, medicamente, produse cosmetice pentru soţia lui Jamal Khan. Toate articolele îi sunt livrate fără taxe de vamă, pe calea elicopterelor aparţinând forţelor armate pakistaneze.
Civilizaţia nu a pătruns, din păcate, decât în palatul regal. Populaţia Hunza, al cărei mod de viaţă este rudimentar, continuă cultura şi tradiţiile sale milenare, îndrăgostită de peisajul paradisiac care o înconjoară. Este un peisaj în care trebuie să fi trăit, ca să-l înţelegi. Acesta este şi tâlcul unuia din proverbele băştinaşilor: «Nici sute de veacuri nu ajung pentru a descrie toate minunile Himalayei».”
1Dintre variantele consultate, este singura fără autor menționat; 2Din ”Viața Buzăului” lipsesc două paragrafe minore.
