Henri Conadă și misterele apei

(în curs de completare; ultima actualizare 24.01.2025)

 

Lipsindu-le preaplinul și asupra de măsură, România și românii nu-și permit luxul risipei și indiferenței. Cel puțin așa ar spune teoria. În practică este exact invers. Distrugem și lăsăm în uitare, pe cale de consecință batjocorim, cu o perseverență demnă de o cauză mai bună, și puținul pe care-l avem.

Pentru microuniversul tehnico-științific autohton, Henri Coandă (1886-1972) nu e mare, e uriaș. S-a realizat și a realizat multe în ciuda handicapului de a se fi născut român. S-ar putea ca tocmai de aici să i se tragă și avatarurile receptării sale postume; îi putem ierta că a fost cine a fost și că a făcut ce a făcut, când noi nu suntem și nu facem mai nimic? Greu răspuns!

Vă propunem să ne însoțiți într-o călătorie a absurdului. Împreună, ne vom minuna de lacunele din biografia savantului. Vom aminti de cercetări uitate sau lăsate în coadă de pește. Nici măcar cultural valorificate. Și vom vedea cum alții, străini, au știut să-și ”construiască”, pe memoria lui, bani și faimă.

 

Henri Coandă și Știința Ocultă. În ultima parte a vieții mai ales – ”pentru că am vorbit de apă, trebuie spus că ea m-a obsedat”, ”pentru moment, marea mea pasiune este apa, ”de 2-3 ani fac cercetări” -, Henri Coandă a dezvoltat o puternică fascinație față de apă, pe care o numea atipic ”monohid de hidrogen”. A studiat modele de cristalizare și proprietăți fizico-chimice care conturează o ”anomalie” a acestui fluid vital, ajungând inevitabil la raporturile dintre apă și viu (”putem spune că omul este un fenomen acvatic și că ceea ce impresionează apa impresionează personalitatea omului”).

În timpul liceului, află conjunctural de preocupările lui Pasteur din domeniul cristalografiei. Impresia trebuie să fi fost puternică, de vreme ce va reveni, după zeci de ani, asupra lor. În marja unui interviu, Coandă îi mărturisea lui Gh. Brătescu că studiul asupra cristalelor de zăpadă a plecat de la un considerent practic: înțelegerea procesului de formare a acestora putea fi aplicat în combaterea fenomenului de jivraj la aeronave.

Reală sau nu, Coandă își lauda propria colecție de 1.500 de poze cu fulgi de zăpadă, realizatete în diferite locuri pe glob, acoperind nu mai puţin de 25.000 tipuri diferite. 25.000 care s-ar putea totuși să fie doar 25: ”Savantul le-a clasificat în 25 de tipuri fundamentale – ne spunea tov. Ion Cojocaru, muzeograf principal la Muzeul științific ”Henri Coandă” al Academiei Republicii Socialiste România – care dau naștere la o  infinitate de combinații, fiecare caracteristică doar unei anumite zone a globului pământesc”. Public sunt cunoscute 16 cadre foto din această colecție!

În prezentările sale, Coandă insistă asupra unor proprietăți fizico-chimice ale H₂O, în general efecte cunoscute, nu neapărat și explicate. În ton cu moda vremii, creditează apa polimerizată, ”polywater”, care, după ce a declanșat un veritabil tsumani în lumea științifică, s-a dovedit a fi o simplă eroare de metodologie experimentală. Procentele mari de apă din corpul uman îi atrag atenția.

Aici se termină partea științifică și intrăm abrupt în într-o zonă înalt speculativă amintind în mod straniu de magia simpatetică și legile sale, așa cum au fost enunțate de James George Frazer în The Golden Bough: ”Ne-am dat seama că influențele exterioare acționează asupra elementului apă și prin el asupra elementului om”. Să vedem cum sună magia, enunțată inginerește.

Plecând de la observația vizuală a cristalelor de zăpadă, diferite de la o zonă geografică la alta – ”o cristalizare specifică pe care n-o găseşti în altă parte” -, Coandă  presupune (sau postulează!) că variația este ”marca unei ionizări atmosferice deosebite şi chiar a unor elemente cosmice necunoscute, ceea ce face să nu existe două ape asemănătoare”:

”am căutat să-mi dau seama dacă aceasta este, în momentul când revine condensată pe Pământ, tot așa cum a fost când s-a evaporat sau dacă s-a schimbat ceva. Din punct de vedere chimic, totdeauna este H₂O. Dar din punct de vedere fizic, proprietățile electronilor fac ca apa să fie diferențiată după cristalizare. Cristalele (zăpada) sunt diferite după regiunile în care au fost realizate”.

De la varietatea fulgilor de nea, se trece la explicarea abruptă a diversității indivizilor și societăților. Un pas mic pentru marele Henri Coandă… Influențele diferite asupra apei atmosferice produc efecte asupra florei, faunei, omului și particularităților lui fizice și psihice, chiar și asupra… arhitecturii:

”El (Coandă, n.n.) a stabilit curioase corespondenţe între forma delicatelor construcţii ale acestor cristale şi tipurile de oameni din fiecare regiune, sau chiar arhitectura locală tradiţională. Astfel, fulgul de nea japonez seamănă cu un templu shintoist, cel indian evocă cupola lui Tadj Mahal, iar cristalul zăpezii din Atlas amintește scrierea arabă. «Cât se poate de natural, afirmă Coandă, dat fiind rolul apei pe care o găsim la baza tuturor lucrurilor. Când un misionar alb se întoarce din Singapore după 40 de ani, cu un ten mai galben şi chiar cu ochii puţin oblici, vorbim de ”osmoză”. Dar dacă este pur şi simplu influenţa apei?»”.

Și: ”Structura acestor cristale din interiorul celulei este deosebită în diversele porţiuni ale globului. Şi poate că aici se află secretul mimetismului care face ca, locuind într-o parte a globului, să capeţi cu timpul tipul specific al localnicilor.”

Și: ”Eu cred că ceea ce numim mimetism este un fenomen datorat apei pe care individul o absoarbe sub diverse forme: băuturi, legume, fructe, carne – toate alcătuite din apă. Dar aceasta diferă de la o regiune la alta și conferă oamenilor caractere ce le sunt proprii. De aceea, călătorii care au locuit mult timp în China sau în Japonia, întorși în Europa prezintă un facies oriental. Tot astfel, s-ar putea explica și o oarecare unitate a caracterului la francezi: aproape toată apa care udă Franța, de la Marna la Pirinei, se condensează deasupra Masivului Central”.

Și: ”Stejarul din America este altul decât cel de aici, plantaţiile de vie de Riesling este alta (sic!) aici decât în altă parte. Intervine calitatea solului şi aceasta este determinată de apa care a căzut şi apa este diferită şi atunci ne găsim într-o situaţie nouă şi trebuie să ţinem seama de toate aceste considerente.”

Pe Coandă l-au lăudat mulți, unii l-au și criticat, câțiva l-au numit, probabil gratuit, impostor. Însă până la noi, absolut nimeni nu l-a identificat ca ocultist. Și credem că punem punctul pe i, atunci când apropiem teoriile lui Coandă despre apa atmosferică și  efectele ei asupra viului terestru cu Tabula Smaragdina (a nu se confunda cu Tăblițele de smarald ale lui Thoth, Atlantul – un jenant fals modern):

”0) Balinas menționează inscripția de pe tabla aflată în mâna lui Hermes, care spune:

1) Adevăr! Certitudine! Ceea ce nu lasă loc îndoielii!

2) Ceea ce este sus provine din ceea ce este jos, iar ceea ce este jos provine din ceea ce este sus, împlinind minunile Unului.

3) Așa cum toate lucrurile au provenit din Unul.

4) Tatăl său este Soarele, iar mama sa este Luna.

5) Pământul l-a purtat în pântecele său, iar Vântul l-a hrănit în pântecele său,

6) asemenea Pământului care se va preface în Foc.

7) Hrănește Pământul cu ceea ce este subtil, cu cea mai mare putere.

8) El se ridică de pe pământ la cer și devine stăpân peste ceea ce este sus și peste ceea ce este jos”. (aici; Sursele primare și traducerile variază în limite largi, deloc întâmplător de vreme ce autorii potrivesc textul Tabulei pentru a fi în acord cu propriile teorii. Cu toate acestea, schema Jos – Sus – Jos (Pâmânt – Cer – Pământ) și impregnarea de pe parcurs se regăsește în marea lor majoritate.)

În Tabula Smaragdina, veritabilă temelie a științelor oculte occidentale de extracție hermetică, alchimiștii au văzut rețetarul Marii Opere și calea spre Piatra Filosofală. Ocultiștii francezi de secol XIX au pus Tabula în relație cu Lumina Astrală. Coandă a realizat, ce-i al lui, e-al lui, o sinteză de o simplicitate elegantă: ar fi vorba doar despre ”banala” apă, care doar banală nu este. (În cadrul ciclului natural, apa se evaporă și, în atmosferă, sub influența Luminii Astrale – denumire convențională a acelor ”elemente cosmice necunoscute” – devine fluid vital, apoi condensează pentru a da naștere, a defini și structura Viul, ca o veritabilă Piatră Filosofală. Desigur, Coandă nu s-a exprimat în acești termeni, dar ideația o urmează întocmai.)

Pentru a nu fi acuzați de crima de lezmajestate, să parafrazăm legea a III-a a lui Arthur C. Clarke: ”Orice viziune științifică suficient de avansată este indistinctă de magie”.

Nu putem încheia (și oricum, încheierea este parțială, de etapă!) fără a livra puțin naționalism de paradă. Zice Henri Coandă: ”Fulgii de zăpadă nu seamănă între ei… La noi în România, de pildă, ei sunt mai frumoși decât în Japonia sau în America de Sud”. Altfel spus: ”Da, da! Da, da! Da, hai mai taie din ele, dă-le dreacu’!”

 

Coandă și apa, în periodice. Se prezintă articole și extrase referitoare la Henri Coandă și preocupările lui legate de apă, reținându-se doar fragmentele care pot fi clar referențiate ca afirmații ale savantului. Ideația este în bună măsură redundantă; o consemnăm ca atare pentru că indică un discurs consolidat, opus unor eventuale excentricități, toane de moment, mijloace de a atrage atenția:

 

”«Ciudat cum acest corp simplu e unul dintre cele mai dificil de înţeles atât în ce priveşte compoziţia cât şi producţia sa, observă Coandă. Apa rămâne o anomalie a naturii: nu s-a putut explica niciodată de ce rămâne în stare lichidă, nici de ce tensiunea ei superficială e de două ori şi jumătate mai puternică decât cea pe care ar trebui s-o aibă conform legilor fizicii. De asemenea, altă ciudăţenie a apei constă în faptul că ea creşte în volum prin solidificare». Cât priveşte cristalizarea, taina devine şi mai de nepătruns. Henri Coandă, care studiază această chestiune de multă vreme a prezentat fotografii ale cristalelor conţinute de fulgii de zăpadă căzuţi în diferite regiuni ale globului: Franţa, Italia, Maroc (în Munţii Atlas) India, Japonia. El a stabilit curioase corespondenţe între forma delicatelor construcţii ale acestor cristale şi tipurile de oameni din fiecare regiune, sau chiar arhitectura locală tradiţională. Astfel, fulgul de nea japonez seamănă cu un templu shintoist, cel indian evocă cupola lui Tadj Mahal, iar cristalul zăpezii din Atlas amintește scrierea arabă. «Cât se poate de natural, afirmă Coandă, dat fiind rolul apei pe care o găsim la baza tuturor lucrurilor. Când un misionar alb se întoarce din Singapore după 40 de ani, cu un ten mai galben şi chiar cu ochii puţin oblici, vorbim de ”osmoză”. Dar dacă este pur şi simplu influenţa apei? Am observat cu surprindere că longevitatea unui cristal de zăpadă din Balcani e mai mare decât cea a unuia din America – 15 ore în loc de 11! Acest raport este exact cu cel al longevităţii omeneşti medii din aceste două părţi ale globului». Microfotografiile cristalurilor de zăpadă demonstrează că fiecare apă poartă marca unei ionizări atmosferice deosebite şi chiar a unor elemente cosmice necunoscute, ceea ce face să nu existe două ape asemănătoare, fapt care, după opinia lui Coandă, s-ar repercuta şi asupra naturii umane – sub aspectul particularităţilor fizice, ba poate şi psihice – atât de deosebite.” (***, Enigmele apei, Scânteia tineretului, nr. 5552/26.03.1967, p. 4)

 

”«… Pentru moment,  marea mea pasiune este apa, căci am descoperit că în celula vie, apa este solidă până la +42,8°.

Structura acestor cristale din interiorul celulei este deosebită în diversele porţiuni ale globului. Şi poate că aici se află secretul mimetismului care face ca, locuind într-o parte a globului, să capeţi cu timpul tipul specific al localnicilor…

În definitiv, miracolul vieţii este un fenomen acvatic. Căci suntem aproximativ 80% apă».

Trebuie precizat, că preocupările inginerului Henri Coandă în domeniul apei nu sunt chiar de dată recentă, deşi ele n-au primit o afirmare publică decât acum. În interviul pe care savantul român mi l-a acordat în luna iunie a anului trecut, şi care a fost publicat de revista «Argeş» nr. 2/1966, marele savant spunea: «Prin tatăl mare al meu, din partea mamei, doctorul Danet, prieten al lui Pasteur, am aflat că acesta din urmă, cu toate că este mai cunoscut ca biolog, era într-adevăr un foarte mare cristalolog. De mult, de când nu-l chemaseră încă să caute fermenţi în bere, el îşi dăduse seama că cristalele obţinute, plecând de la materii inerte, polarizează lumina în mod opus la ale aceleiaşi materii (aceeaşi din punct de vedere chimic) cristalizată, dar de provenienţă organică.

Or, doctorul V. Ionescu (în realitate Toma Ionescu, n.n.), fratele lui Take Ionescu, vorbind cu tatăl meu, despre Pasteur, întrevedea deja intrarea în era nouă a cristalelor zicând: ”Oricare ar fi în viitor intenţiile mari pe care le vom realiza, nimic nu va înlătura faptul că de acum înainte vom fi obligaţi să trecem prin cristalografie”». Aşadar, pasiunea mărturisită de Henri Coandă a fi «pentru moment, apa» este rodul unor preocupări foarte vechi ale savantului român”. (V. Firoiu, Miracolul vieţii este un fenomen acvatic, Argeș, nr. 6/01.06.1967, p. 13)

 

”Pentru că am vorbit de apă, trebuie spus că ea m-a obsedat. Voiam să-mi dau seama de acest lucru extraordinar, pe care îl numim apă. (…) În biologie asist la multe transfromări. S-a vorbit de experienţele făcute cu fotografierea celulelor de zăpadă din diferite regiuni. Este extraordinar faptul că fiecare picătură de apă este diferită de fulgul de zăpadă, pretutindeni. Sunt complet diferite: am 1 500 de fotografii de fulgi de zăpadă; în fiecare regiune ai de-a face cu o calitate specială. 25 000 tipuri de fulgi! Acesta este un lucru care nu se ştie încă: de 2-3 ani fac cercetări. Stejarul din America este altul decât cel de aici, plantaţiile de vie de Riesling este alta (sic!) aici decât în altă parte. Intervine calitatea solului şi aceasta este determinată de apa care a căzut şi apa este diferită şi atunci ne găsim într-o situaţie nouă şi trebuie să ţinem seama de toate aceste considerente.” (Henri Coandă în Argeș, Argeș, nr. 7/01.07.1971, p. 20)

 

”Ai, să zicem, această apă despre care ştii că e compusă din cinci tipuri de izotopi de hidrogen şi trei tipuri de izotopi de oxigen şi, la un moment dat, aceştia nu sunt exact puşi în balanţă, în echilibru. Şi atunci, te uiţi la un fulg de zăpadă, de exemplu, care la analiză e întotdeauna H₂O.

Dar care H şi care O? Există o mulţime, miliarde de posibilităţi ca să ajungi tot la H₂O, dar din punct de vedere fizic s-au aşezat altfel elementele şi vezi atuncea zăpada din America completamente diferită de cea din Europa, din Africa. În muzeul meu am vreo 1500 de fotografii de fulgi de zăpadă şi fiecare zonă geografică, fiecare ţară aproape, se caracterizează printr-o cristalizare specifică pe care n-o găseşti în altă parte. E formidabil Şi, în lucrarea pe care o fac acum, revin la chestiunea apei, care pentru mine e ceva extraordinar. Când, te gândeşti că orice combinaţie chimică de doi atomi de hidrogen trebuie să fie gazoasă şi vezi că apa e lichidă nu ţi se pare formidabil? (…)

– Care este principiul studiului dumneavoastră?

– Consider apa ca pe un lucru anormal. Sau apa este normală şi toate corpurile celelalte sunt anormale sau apa este anormală faţă de celelalte corpuri. Când vezi că toate corpurile îşi micşorează volumul când se răcesc şi numai apa şi-l măreşte, cum să nu remarci anomalia? Sau vâscozitatea, care scade în cazul apei prin comprimare. La celelalte corpuri se întâmplă invers.

Trebuie să-ţi spun că am găsit multe lucruri noi care, în cartea pe care o voi publica, vor fi de-ajuns de interesante. Oamenii o să-şi dea seama că atunci când am spus că suntem un accident acvatic am ştiut ce spun.” (Ion Drăgănoiu, Henry Coandă despre inteligenţa tehnică şi inteligenţa artistică, Luceafărul, nr. 33/14.08.1971, p. 8)

 

”Sub acțiunea presiunii evolutive (Academicianul Henri Coandă atribuie un loc și un rol însemnat în procesul evoluției fenomenului «presiunii de selecționare», prin care natura organică dezvăluie legături cu nivelele mai adânci ale «ansamblului în care trăim», nota red.), neutrinii au acționat violent când au dat de o anomalie în fenomenul de răcire în timpul destinderii. Este vorba de monoxidul de hidrogen, pe care l-am numit «apă», o anomalie. Atunci când, în condițiile terestre, toate combinațiile cu doi de hidrogen trebuie să fie gazoase, acest monoxid este lichid; când se solidifică își mărește volumul, atunci când în general celelalte corpuri își micșorează volumul; sub presiune își reduce vâscozitatea și câte și mai câte anomalii. Cea mai interesantă, poate, din punctul de vedere pe care îl urmărim aici este că, atunci când cristalizează, monoxidul de hidrogen este foarte influențat de ionizarea mediului unde este adus la această fază.

Omul, fiind constituit din apă în proporție de 70% și creierul lui de peste 80%, putem spune că este un fenomen acvatic și că ceea ce impresionează apa impresionează personalitatea omului.

În ultimii ani, atât sovieticii, cât și americanii au reușit să creeze un polimer plecând de la un monomer H₂O direct (se solidifică la –42°C și clocotește la +500°C). Între timp, americanii au analizat gheața de-a lungul pereților sistemului vascular al omului și au constatat că această apă se topește la 42,8°C în același timp cu dispariția vieții ca atare.

La 4°C, când apa este cea mai grea, se pare că este o oprire în descompunerea apei în H și OH și în același timp se oprește și orice fermentație (și oamenii au creat frigiderul). (…)

Această mișcare a oamenilor m-a intrigat enorm de mult; nu-mi dădeam seama de forța care îi atrăgea pentru a realiza aceste migrațiuni. Este oare în presiunea selectivă locală ceva care schimbă comportamentul nostru? Dat fiind că creierul nostru este compus din peste 80% apă, am căutat să-mi dau seama dacă aceasta este, în momentul când revine condensată pe Pământ, tot așa cum a fost când s-a evaporat sau dacă s-a schimbat ceva. Din punct de vedere chimic, totdeauna este H₂O. Dar din punct de vedere fizic proprietățile electronilor fac ca apa să fie diferențiată după cristalizare. Cristalele (zăpada) sunt diferite după regiunile în care au fost realizate, în timpul solidificării, în anotimpuri diferite. Masa mare este de aceeași structură, dar după regiuni are alte aspecte. Am ales din cele circa 1500 câteva figuri (Au fost prezentate fotografii ale cristalelor de zăpadă recoltate din Italia, România, Franța, Statul New York, Connecticut, Japonia, India, Maroc, Africa Centrală. Vom reține aici ideea vorbitorului exprimată la sfârșitul proiecției: «Ne-am dat seama că influențele exterioare acționează asupra elementului apă și prin el asupra elementului om. M-am gândit că este așa, dar probabil că multe forme de mimetism ale oamenilor și ale plantelor sunt datorite faptului că apa și-a schimbat caracterul ei de cristalizare». Reproducem, de asemenea, explicația ce se dă fotografiilor cristalelor expuse la muzeul ce poartă numele savantului. «Folosind studiile lui Louis Pasteur și Danet cu privire la cristale, Henri Coandă a făcut numeroase observații și studii reușind să creeze o teorie proprie în domeniul biologiei cu privire la influența apei din diferite regiuni ale globului pământesc asupra structurii biologice a unor grupuri umane. Savantul a constatat că deși au aceeași formulă chimică, apa din natură nu este identică cu cea existentă în structura plantelor și animalelor. De asemenea, apa din natură diferă de la o regiune la alta, lucru evidențiat în aspectul foarte variat al cristalelor de zăpadă. Constanta hidrică din corpul omenesc de 70% și îndeosebi cea din creierului uman de peste 80% a condus pe savant la explicarea modificărilor biologice și fiziologice ca o consecință a cristalizării diferite a apei». Fiind vorba în cadrul simpozionului de «abordarea multidisciplinară» a creativității, ar fi de notat că ipoteza savantului Coandă privind legătura fenomenelor biologice cu problemele cristalelor și apei este ea însăși rezultatul unor cercetări multidisciplinare ale autorului. Nota red; a se vedea cele 9 reproduceri în facsimil).

În fine, avem câteva noțiuni precise asupra terenului care este creatorul. El este compus din:

 1) peste 80% apă (!!)….” (Henri Coandă, Fenomenul de creație, Revista de Filozofie, tomul 19, nr. 1, București, 1972, p. 75-79; referat susținut în cadrul unui simpozion cu tema ”Creativitatea umană – abordare multidisciplinară”, organizat în seara zilei de 10 noiembrie 1971 în aula Facultății de drept din București)

 

”Pornind de la lucrările lui Descartes (1635) asupra cristalizării fulgilor de zăpadă, academicianul Henri Coandă, în urma a numeroase observații și studii, a creat o teorie cu privire la influențarea structurilor biologice aparținând unor grupuri umane de către apa din respectivele regiuni ale globului. Referindu-se la aceste cercetări, savantul român spunea: «Eu cred că ceea ce numim mimetism este un fenomen datorat apei pe care individul o absoarbe sub diverse forme: băuturi, legume, fructe, carne – toate alcătuite din apă. (Procentul de apă conținut de pâine este 40%, de ou – 65%, de pește – 80%, iar de lapte 87%). Dar aceasta diferă de la o regiune la alta și conferă oamenilor caractere ce le sunt proprii. De aceea, călătorii care au locuit mult timp în China sau în Japonia, întorși în Europa prezintă un facies oriental. Tot astfel, s-ar putea explica și o oarecare unitate a caracterului la francezi: aproape toată apa care udă Franța, de la Marna la Pirinei, se condensează deasupra Masivului Central». Asemenea lui Descartes, Coandă a căutat diferențele dintre cristalele de zăpadă; o impresionantă colecție alcătuită de savant din fotografiile a  1500 de fulgi reflectă construcții simetrice, frumuseți înghețate care adesea evocă arhitectura țărilor de unde provin: echilibru în Franța, austeritate în Italia, exuberanță în India. «Savantul le-a clasificat în 25 de tipuri fundamentale – ne spunea tov. Ion Cojocaru, muzeograf principal la Muzeul științific ”Henri Coandă” al Academiei Republicii Socialiste România – care dau naștere la o  infinitate de combinații, fiecare caracteristică doar unei anumite zone a globului pământesc.»” (Daniel Cocoru, Omul, fenomen acvatic?, Magazin, nr. 869/01.06.1974, p. 2)

 

”Monoxidul de hidrogen», cum numea Coandă molecula de apă, constituie… o veritabilă anomalie. Atunci când, în condițiile terestre, toate combinațiile cu doi hidrogen sunt gazoase, acest monoxid este lichid. Când se solidifică, paradoxal, își mărește volumul; și – decisiv, avea să afirme Coandă – cristalizează în fiecare zonă geografică cu totul și cu totul deosebit (Henri Coandă avea să depisteze circa 1500 de tipuri de cristalizare).” (Dumitru Dragomir, Surprize pe fișa radiațiilor cosmice, Magazin, nr. 878/03.08.1974, p. 7)

”Rep.: «Care e anotimpul în care lucraţi cel mai bine? Văd aici, sub sticla biroului dv., nişte fotografii cu flori albe de primăvară». H.C.: «Sunt fulgi de zăpadă. Am 1.500 de poze cu fulgi de zăpadă, îmi trebuie pentru un studiu al meu, consacrat folosirii virtuţilor apei. Ştiaţi că nici un fulg de zăpadă nu seamănă cu altul? Că fulgii colectaţi dintr-o anume regiune, din oricare regiune a lumii, alcătuiesc un spectru cu nu mai puţin de 25.000 tipuri diferite? O ştiaţi? (…) zăpada e apă, iar creierul omenesc are 83 la sută apă». Rep.: «Pământul se vede albastru din pricina apei…» H.C.: «Adică din pricina a ceea ce, pe superficia lui, înseamnă accidentul şi anormalul. Apa, pe pământ, este un lucru anormal. Sau, cine ştie, poate că apa este normală, poate că celelalte corpuri sunt anormale».” (Ilie Purcaru, Ultimul interviu cu Henry Coandă, Ramuri, nr. 12/15.12.1974, p. 7)

 

”Sala nr. 3  a Muzeului științific «Henri Coandă» al Academiei R.S. România conține, etalate într-o vitrină ad-hoc cu 16 clișee foto, descoperirile sale în urma cercetării multidisciplinare în problemele cristalelor și apei. Pornind de la studiile lui Louis Pasteur și Manet privitor la cristale, H. Coandă, pe baza unor numeroase observații și studii, elaborează o teorie proprie în biologie, referitor la influența apei din diferitele regiuni terestre, asupra unor grupuri umane. Savantul constată că deși au aceiași formulă chimică, apa în starea liberă din natură și cea din structura plantelor sau animalelor nu sunt identice, însăși apa din natură diferă de la o regiune la alta, după cum ne-o arată aspectul foarte variat al cristalelor de apă. Constanta hidrică din corpul omenesc de 70% și îndeosebi cea din creierul uman depășind 80% au condus pe cercetător la explicarea modificărilor biologice și fiziologice, ca o consecință a acțiunii apei. Într-un articol, pe care l-a  publicat acum câțiva ani în Revista română de filozofie, H. Coandă vede în monoxidul de hidrogen «o anomalie». Astfel, «atunci când, în condițiile terestre, toate combinatele cu doi de hidrogen trebuie să fie gazoase, acest monoxid este lichid; când se solidifică, își mărește volumul atunci când în general celelalte corpuri își micșorează volumul; sub presiune își reduce vâscozitatea și câte și mai câte anomalii. Cea mai interesantă, poate, din punctul de vedere pe care îl urmărim  aici, este că  atunci când cristalizează, monoxidul de hidrogen este foarte influențat de ionizarea mediului unde este  adus la această fază.

Omul, fiind constituit din apă în proporție de 70% și creierul lui de peste 80%, putem spune că este un fenomen acvatic (H. Coandă, ”Fenomenul de creație”, Revista de filozofie, nr. 1/1972, p. 76). În continuare autorul sublimează, în raport cu acest monomer, particularitățile distinctive ale apei polimerice. Unii cercetători străini analizând gheața de-a lungul pereților sistemului vascular al omului, au constatat că această apă se topește la 42,8 °C, în același timp cu dispariția vieții ca atare.” (Ion Cojocaru, Despre semnificația unor exponate ale Muzeului științific ”Henri Coandă”, Muzeul Thenic Prof. Ing. D. Leonida, Anuar 1975, p. 242-3)

”Cu mulți ani în urmă, savantul Henri Coandă începuse un studiu al cristalelor de zăpadă, dorind să înțeleagă perfect fenomenul formării acestora. Era un efort legat de practică, anume de elucidarea cauzelor care duc la așa-numitul jivraj al aeronavelor, domeniu pe care îl abordase din tinerețe. Henri Coandă îmi spusese atunci, în cadrul unui interviu, o mulțime de lucruri referitoare la efectul fizic ce-i poartă numele. Dar, la un moment dat, mi-a declarat foarte serios: «Fulgii de zăpadă nu seamănă între ei… La noi în România, de pildă, ei sunt mai frumoși decât în Japonia sau în America de Sud». Crezând că glumește, am încercat să-l provoc în continuare, însă explicația care a urmat m-a convins că fenomenul cristalizării apei, deși este același în principiu, pe întreaga planetă, are forme diverse, în funcție de anumite condiții de temperatură, curenți atmosferici, puritatea aerului etc.” (Gh. Brătescu, Fulgii de zăpadă și limitele biosferei, Magazin, nr. 13/ 29.03.1986, p. 8)

 

***

 

Coandă, călătorul. În mod normal, voiajul tânărului Henri Coandă în Asia ar trebui să fie un simplu detaliu biografic. Maxim, s-ar fi putut exploata, la timpul respectiv, ca senzațional de presă cotidiană. Ce-i drept, la începutul secolului XX, întreprinderea n-a fost deloc ușoară. Chiar și în cartea-interviu a lui V. Firoiu episodul este expediat rapid:

”- La îndemnul prietenilor mei de la Berlin, folosind o împrejurare în care intra obiectivul unei călătorii cu un grup de misionari în Palestina, la vârsta când vrei să cunoşti lumea şi se cuvine s-o cunoşti, s-o cauţi, am plecat, prin Genova, unde ne-am îmbarcat pentru Haifa.

Simultan cu imaginea pe care drumul şi noul ţi-o oferă, oriunde, mă interesa felul de viaţă al oamenilor, gradul de tehnicitate în acea lume a relicvelor biblice, într-o rută în care, pe drept cuvânt puteam afirma că era traseul profeţilor…

(…) Astfel am ajuns, după cum vedeţi, într-un grup de care am pomenit, în portul Haifa.

(…) Ierusalimul m-a interesat cu ochi de peregrin, nicidecum de pelerin.

Dar acolo, la Haifa, a apărut père Olivier, un francez din lumea monahală, misionar catolic, care pornea spre Asia, către adâncul continentului galben, cu grupul său, alt grup decât cel cu care plecasem eu din Berlin.

Pornea spre Pekin, într-o caravană în care principalul vehicul, mijlocul de baza al deplasării rămâneau picioarele oamenilor ce-ar fi subscris la acest drum, la faimoasa aventură au gândit, poate, unii.

Şi pentru a nu lungi povestirea, (…) trebuie să aflaţi, iar de nu o ştiaţi până acum – iată, iată încă un capitol inedit! – că am ajuns cu acel père Olivier, tocmai la Pekin.

Un drum pe care, chiar şi atunci, la vârsta marilor încercări, când nimic nu ţi se pare imposibil şi când consideri că lumea întreagă îţi aparţine, era greu să te avânţi.

Dar ruta n-a fost stabilită dintru început, ci fragmentar, după pornirea caravanei, pe măsură ce acopeream câte o etapă vârtoasă, alcătuită de alte numeroase subetape; aşa am ajuns la Pekin, pe jos, mai mult pe jos decât pe cămile şi pe asini, în orice caz, ca demn urmaş al primilor turişti consemnaţi în scrierea biblică.

(…) E lesne de înţeles ce peripeţii ne-au învolburat; de la Haifa la Ispahan, apoi la Teheran şi prin Tibetul rusesc, prin deşertul Goby, către Pekin.

Vedeţi, în confortul de acum, aici, în fotoliile în care ne odihnim, parcă nu e atât de grea ruta şi nici chiar obositoare…

Întreaga întreprindere, cu variaţii de climă istovitoare, cu condiţii meteorologice capricioase, cu drumuri de o sinuozitate ameţitoare, cu regim alimentar dintre cele mai ciudate, totul părea un drum pe căile iadului.

(…) Dar am răzbit!

Toţi oamenii din grupul nostru expediţionar am ajuns la zidurile Pekinului. Frânţi, jupuiţi, pârjoliţi de soare, dar vii!

(…) Câţi vor mai fi trăind azi din cei 12?

Îmi pun eu această întrebare, căci atunci, la cei douăzeci de ani ai mei, eram mezinul grupului, prâslea, dar şi cel mai înalt, cel mai aproape de soare, cum mă consola compătimitor valorosul père Olivier, în momentele mele de sete, de luptă cu arşiţa, cu drumul, cu istovirea. (…)

– Totuşi, v-au folosit aceste drumeţii, peregrinări într-o lume care oferă ochiului, minţii, simţurilor, elemente întotdeauna noi, care îmbogăţind cunoştinţele peregrinului îi pot fi utile cândva, fie chiar numai şi prin ineditul ce-l aduc amintirilor după decenii şi decenii…

– Evident! În toată această perioadă dintre anii 1906 şi 1907 am călătorit mult şi variat; eram la încheierea unor cicluri de studii, şi nu dintre cele mai uşoare, căci tehnica face parte din acel domeniu al ştiinţelor pozitive, concrete, riguroase, şi simţeam nevoia unor evadări, a unor primeniri de climat, de decor, chiar de contacte, însăşi de alţi oameni, din altă lume”¹.

O formulare atrage atenția. Zice Coandă: ”Ce să ne mai pierdem timpul în detalii despre cum s-au acoperit… detaliile. Ruta şi izbutirea finală spun mai mult, spun totul. Am plecat, de unde am plecat şi am ajuns acolo unde am ajuns, unde ne-am propus”². Sună ciudat, dar nu este necesar să insistăm. Aici!

Din câte cunoaștem, fragmentul citat este singura descriere de amănunt al acestor călătorii de tinerețe. Este posibil și chiar probabil să existe mențiuni printre efectele personale ale lui Coandă, dar ne propunem să lucrăm doar cu surse publice.

În rezumat: în fereastra de timp 1906-1907, Coandă se alătură unei caravane, care ajunge la Pekin, ocolind Tibetul pe la nord (pentru că n-a existat și nici nu există un Tibetul rusesc), urmând cel mai probabil secțiuni din Drumul Mătăsii. ”La 20 de ani (deci în 1906-7, n.n.), timp de 9 luni, am străbătut pe jos, într-un grup de misionari, distanţa de la Haifa la Pekin prin pustiul Gobi. A fost o călătorie de neimaginat.”³

Nu este deloc clar cum s-a ajuns la descrierea populariaztă de Wikipedia: ”În 1908 se întoarce în țară și e încadrat ofițer activ în Regimentul 2 de artilerie. Datorită firii sale și spiritului inventiv care nu se împăcau cu disciplina militară, el a cerut și obținut aprobarea de a părăsi armata, după care, profitând de libertatea recâștigată, a întreprins o lungă călătorie cu automobilul pe ruta Isfahan – Teheran – Tibet”. Cu automobilul… Bună gluma!

”Preocuparea mea de atunci (din perioada călătoriei, n.n.) – astfel după cum a rămas şi rămâne continuu pentru mine – era să caut să aflu şi să înţeleg cum vibraţiumile de toarte felurile, electromagnetice, ca lumina, sonor, ca sunetele, electrochimice, ca gustul şi mirosul, se transformă toate prin organele simţurilor într-un flux nervos de frecvenţe diferite, care ajung la creier”⁴.

Ulterior se va afirma – invariabil de către alții! – că în această expediție a studiat valea Hunza și s-a ”adăpat” din mitologia apei vii de acolo! Ajungem și acolo.

 

^1,2,4V. Firoiu, Din nou acasă… Convorbiri cu Henri Coandă, Ed. Tineretului, București, 1969, p. 94-8, 97, 98; ³Henri Coandă, România pitorească, nr. 2/1972, p. 3.