John Clark, Legendarul Shangri-La este supus unei analize atente (1963)

Articolul de mai jos a apărut în numărul din octombrie 1963 al respectatei reviste Natural History. Autorul, John Clark, prezintă, la prima mână, informații despre Valea Hunza și locuitorii ei.

Recomandăm compararea textului lui Clark, cu un altul, aici, care, plecând de la sursa Clark, elaborează suplimentar.

Hunza în Himalaya. Legendarul Shangri-La este supus unei analize atente

John Clark

Următorul text este o însemnare din caietul meu ponosit de acum un deceniu, scrisă pe vremea când, american fiind și trăind în Himalaya, într-un castel dărăpănat, conduceam o infirmerie:

”«Salaam aleikum, Hazoor! Necazul meu este foarte mare», spuse bătrânul Bohar. Și-a ridicat bărbia acoperită de peri albi și a arătat spre sursa durerii.

M-am uitat și am tresărit ușor. Patru găuri deschise, supurânde, fiecare cu diametrul unui creion, îi străpungeau bărbia și osul maxilarului. L-am rugat să deschidă gura, iar el s-a conformat, dezvăluind un șir de dinți tociți complet, până la nivelul gingiei. Am trecut degetul peste dinții de jos; patru erau atât de slăbiți încât am putut să-i scot cu degetele. Bohar a gâfâit, apoi s-a relaxat, deoarece extracția a permis abceselor de la rădăcini să se dreneze mai liber”.

Aceasta se petrecea în Hunza, micul regat muntos din Asia Centrală, aflat la granița cu China, Cașmirul și Afganistanul, un loc despre care a existat o publicitate repetată, prezentând ținutul drept un Shangri-La locuit de bărbați și femei cu o sănătate și o longevitate extraordinare. Încă de la începuturile omului ca călător, povești despre paradisuri pământești îndepărtate au fost aduse la întoarcere pentru a-i încânta pe cei rămași acasă. Indiferent câte asemenea El Dorado-uri se prăbușesc sub lupa cercetării, următorul este primit inevitabil pe listă cu o credulitate intactă.

În Hunza, spun romanțatorii, există o rasă de musulmani – descendenți, potrivit tradițiilor lor, din legiunile pierdute ale lui Alexandru cel Mare – care trăiesc într-un paradis himalayan, se hrănesc cu alimente simple, duc o viață lipsită de corupțiile civilizației occidentale și ating vârste de 120 până la 140 de ani, bărbații devenind tați chiar și după vârsta de 90 de ani. După ce ești confruntat cu realitățile vieții din Hunza, nu poți să nu resimți mai mult decât o simplă ironie atunci când întâlnești asemenea reprezentări ale unui mod de viață care se numără printre cele mai aspre din Asia. ”Hunza, ținutul sănătății”, ”Curtea democratică” și ”Țara în care nu există săraci” – aproape toate aceste imagini sunt rodul unor observații pripite făcute de turiști occidentali.

Din punct de vedere politic, Hunza este un protectorat al Pakistanului, care îi controlează afacerile externe, apărarea și unica linie telefonică. Hunzii nu plătesc taxe guvernului pakistanez. în schimb, acestea sunt plătite către Mir, conducătorul absolut al micii provincii de frontieră. Mirul numește pentru fiecare sat un arbop, sau șef de sat, și un chowkidar, un fel de sergent de ordine publică. Litigiile locale sunt judecate de șefii satelor. Oricine are drept de apel la curtea Mirului, alcătuită din Mir, marele său vizir ereditar, precum și șefii tuturor satelor aflate la distanță de mers pe jos față de palat. Totuși, întrucât cel care pierde plătește de obicei o amendă către vistieria Mirului, iar câștigătorul oferă, prin tradiție, curții un dar egal cu amenda celui învins, puține cazuri ajung să fie contestate. Aga Khan (literal ”Regele-Bunic”) este liderul spiritual al sectei religioase ismailite, căreia îi aparțin toți locuitorii din Hunza. Mirul Hunzei este administrator, dar nu reprezentant religios, al ismailiților din districtul Asiei Centrale.

Însemnările despre Bohar și dinții săi au fost făcute după ce lucrasem cu populația din Hunza aproape trei ani, în timpul a două șederi prelungite în acest mic regat. Am fost introdus în această parte a Asiei ca inginer de recunoaștere în statul-major al generalului Stilwell și m-am întors de două ori între anii 1948 și 1951. Scopul meu principal, în calitate de director al Fundației de Cercetări din Asia Centrală, a fost să descopăr ce resurse aveau la dispoziție hunzii și să-i învăț cum să le folosească în propriul lor interes. Încă de la începutul celei de-a doua vizite am pus în funcțiune un dispensar general, dotat cu echipament occidental. (Instruirea în anatomie, câteva studii informale concentrate pe bolile asiatice, precum și experiența anterioară au făcut acest lucru posibil. În plus, cu aprobarea Mirului, am administrat trei grădini experimentale și am fondat o școală de meserii.)

Bohar dezvoltase scorbut, după care stafilococul infectase gingiile și provocase abcese la rădăcinile dinților; acestea erodaseră apoi osul maxilarului în jos și străpunseseră carnea și pielea. După ce am curățat rănile, i-am administrat comprimate de vitamina C pentru a opri scorbutul și vitamina D cu lactat de calciu pentru a trata rahitismul care îi rigidiza genunchii. Bătrânul nu era nicidecum un caz atipic. Dispensarul meu era întotdeauna asediat de șiruri de pacienți care așteptau, toți suferind de afecțiuni ce contraziceau credințele populare despre ”sănătoșii hunzi”.

În total, am reușit să tratez 5.680 de cazuri medicale – țara nu avea niciun alt dispensar – pe durata șederii mele în Hunza. Grupul zilnic de pacienți nu suferea însă de multe dintre bolile comune civilizației noastre. Nu existau adevărați nevrotici; nu am întâlnit cazuri de ulcer gastric, apendicită sau gută; un singur caz de hemoragie cerebrală și doar patru afecțiuni cardiace. Puținele inimi bolnave fuseseră afectate fie de anemia malarică, fie de efortul excesiv la altitudini mari, așa cum s-a întâmplat cu un bărbat care cărase în spate pianul Mirului pe douăzeci de mile de potecă montană. Pe de altă parte, pacienții mei din Hunza sufereau într-adevăr de malarie. De asemenea, aceștia aveau cel puțin două tipuri de viermi intestinali, iar a vedea pentru prima oară un om cu viermi Ascaris blocați în duoden este îngrozitor. Afecțiunea este mai dureroasă decât ulcerele de care hunzii nu suferă. Hunza suferă, printre altele, de trahom, pneumonie, tuberculoză, un tip fatal de dizenterie și infecții stafilococice violente ale ochilor, dinților și pielii. Nu am observat niciun caz de cancer. Orbirea totală îi afectează frecvent pe hunzi și este cauzată de infecții stafilococice, cataractă și pterigion. (Peste cinci la sută din populație suferea de trahom.) Nu pot uita tatăl care mi-a adus fiica de nouă ani, cu ambii ochi îngrozitor de umflați din cauza stafilococului. Au venit în ziua următoare celei în care rămăsesem fără antibiotice. Următorul transport a sosit cu caravanele două luni mai târziu, când fetița era deja oarbă definitiv.

Într-o seară am făcut un recensământ al celor nouă băieți adolescenți din școala mea de cioplit în lemn. Dintre ei, toți proveniți din familii înstărite, câți văzuseră moartea în familiile lor apropiate? Iată lista: Gohor Hayat: mamă, trei frați, două surori; Sherin Beg: un frate, o soră; Nur-ud-Din: mamă, doi frați, două surori; Md. Hamid: mamă, o soră; Burhan Shah: un frate, o soră; Nasar Md.: mamă, doi frați, o soră; Mullah Madul: doi frați; Suleiman: un frate; Ghulam Rasul: tatăl. Într-o țară vestită pentru longevitatea locuitorilor săi, acestea sunt statistici asiatice triste, dar tipice. Mai mult, există puține motive să credem că bătrânii sunt cu adevărat atât de vârstnici pe cât se pretinde.

– Câți ani ai?, l-am întrebat odată pe un pacient venerabil.

– Nouăzeci, Hazoor!, mi-a răspuns el.

– Și de unde știi că ai nouăzeci de ani?

– Ei bine, Hazoor, părul meu este alb, știu că sunt foarte bătrân și nouăzeci e foarte bătrân, deci trebuie să am nouăzeci.

Asistentul meu adolescent, Gohor Hayat, a intervenit nerăbdător:

– De ce pierzi vremea punând astfel de întrebări? Știi bine că nu există înregistrări, pentru că atât de puțini dintre oamenii mei știau să scrie!

Mă gândisem că poate bătrânul avea vreo metodă de a ține socoteala anilor.

– Tu câți ani ai, Gohor Hayat?, l-am întrebat.

Gohor Hayat a răspuns cu un aer superior:

– Am șaptesprezece ani.

Cu doi ani înainte îmi spusese că are treisprezece.

Pentru că hunzii înșiși nu au registre scrise, am încercat să estimez longevitatea pe baza semnelor fizice ale vârstei.

Bătrânii hunzi, am constatat direct, prezintă dovezi dentare convingătoare că nu depășesc vârsta de șaizeci până la șaptezeci și cinci de ani, o vârstă deloc neobișnuită în țările occidentale. Din cauza lipsei vitaminei D și a laptelui din alimentație, marea majoritate a hunzilor au dinții moi. Un tânăr de aproximativ douăzeci și unu de ani, aflat abia la erupția molarilor de minte, are de obicei molarii de șase ani uzați complet, până la nivelul gingiei. Acest lucru permite un calcul al gradului de uzură relativ sigur pentru estimarea vârstei. De pildă, un bărbat de peste o sută de ani ar trebui, la acest ritm, să aibă toți molarii uzați până la osul maxilar, ceea ce nu se observă nici măcar la cei mai vârstnici hunzi.

”Puritatea” a fost atribuită dietei hunzilor, însă regimul alimentar propriu-zis a fost rareori observat mai mult decât superficial sau raportat la caracterul său strict sezonier. Vara, bucătăria hunză este limitată, dar nu excesiv de săracă. Chapatti – turte plate, asemănătoare clătitelor, făcute din făină integrală grosieră de orz și apă – constituie alimentul de bază, iar ceaiul sărat este băutura obișnuită. Dudele, caisele proaspete, castraveții și, ocazional, untul din lapte de oaie, completează mesele. În septembrie, grâul înlocuiește orzul, iar strugurii proaspeți, morcovii și unii pepeni devin disponibili. Strugurii sunt consumați fie proaspeți, fie transformați în vin; rezervele din ambele forme se epuizează întotdeauna până la primăvară.

Tumushuling, marea sărbătoare de iarnă de la mijlocul lui decembrie, este un fel de ospăț al recunoștinței întârziate. Ziua de 19 decembrie, ajunul sărbătorii Tumushuling, este ziua în care, în Hunza, se celebrează toate căsătoriile. Fiecare mire, însoțit de câțiva prieteni, merge la casa logodnicei și se așază în fața ușii acesteia, lăsată întredeschisă. Periodic, el oferă ca daruri stofe, alimente sau poate chiar un vas ori o tigaie aduse din Pakistan. Între timp, prietenii săi împart trecătorilor chapatti cu unt, un adevărat lux – obicei care îi determină pe unii călători să ocolească din drum doar pentru a întâlni nunțile familiilor înstărite. Spre seară, darurile se epuizează, iar mirele se întoarce acasă conducându-și mireasa acopeită de un voal, care fie merge pe jos, fie este urcată pe un măgar. Tumushuling este astfel o celebrare colectivă a nunților, dar și o sărbătoare a recoltei. Mirul oferă fiecărui proaspăt cap de familie care vine să-și revendice darul un mic cadou, de obicei o bucată de stofă. Ca în majoritatea culturilor asiatice, căsătoria în Hunza este un act civil, nu unul sacramental. Ceremonia reprezintă, în realitate, o cumpărare a miresei, cu simbolism minim.  Căsătoriile nu sunt aranjate împotriva voinței niciuneia dintre părți și, deși divorțul este din punct de vedere legal foarte ușor atât pentru bărbați, cât și pentru femei, el nu este frecvent. Femeile nu sunt nici abuzate, nici suprasolicitate, iar mama este conducătoarea respectată a casei, așa cum tatăl este al gospodăriei agricole. Căsătoria nu presupune tovărășia așa cum o înțelegem noi: bărbații își petrec timpul liber în compania altor bărbați, iar femeile se vizitează exclusiv între ele. Dansurile lor au loc pe platforme de treierat separate, aflate la aproximativ o jumătate de milă distanță una de cealaltă, în aceeași seară și vai de adolescentul prea nerăbdător care se îmbracă în hainele surorii sale și se strecoară la un dans al fetelor.

În vremea sărbătorii Tumushuling, și numai atunci, familiile din Hunza sacrifică una sau două oi; vremea rece păstrează carnea până când este mâncată, în câteva zile, în întregime – și este, într-adevăr, mâncată aproape toată. Chiar și oasele lungi sunt sparte pentru a scoate ultima urmă de măduvă. După această scurtă desfătare culinară, începe iarna anului alimentar. Treptat se termină rezervele de morcovi și cartofi, apoi grâul, orzul, caisele uscate și ceaiul. Până la venirea primăverii, cei mai săraci ajung să mănânce doar o dată la două zile. Nimeni nu moare de foame, dar nimeni nu are destul cât să nu simtă foamea.

Regimul alimentar obișnuit al hunzilor nu conține grăsimi, proteine animale, vitamina A sau vitamina D, prezintă un deficit de vitamina B și o lipsă gravă de calciu. Caisele conțin ceva zahăr și vitamina C, însă familiile mai sărace nu pot obține recolte mari. (Dimensiunea livezilor de caiși determină bogăția și statutul unui bărbat.) Hunzii folosesc fiecare parte a caiselor, așa cum folosesc fiecare parte a oilor. Sâmburii sunt scoși din fructe, sparți, iar miezul asemănător migdalelor este extras. Femeile îl zdrobesc manual în mori de piatră, apoi strivesc pasta între o piatră de mână și o stâncă plată pentru a stoarce uleiul. Uleiul de caise servește drept combustibil pentru lămpile în formă de farfurie care le luminează locuințele; lămpi de acest tip fiind folosite încă din Epoca Bronzului. Uleiul este foarte amar, lucru firesc de altfel, din cauza conținutului său ridicat de acid prusic, din care cincizeci de picături se spune că ar fi letale în aproximativ patru ore. Bărbații adaugă câteva picături amărui în vin, iar din când în când, câte o femeie deznădăjduită ia o doză pentru a-și pune capăt vieții.

Forme ușoare de rahitism și scorbut sunt răspândite în fiecare primăvară – nu suficient de grave ca să ucidă, ci doar îndeajuns pentru a slăbi dinții, a provoca dureri de genunchi și a deforma coastele în acele ”frumoase piepturi de butoi” relatate de călători. (Am constatat că, atunci când își scoteau cămășile, aceste frumoase piepturi bombate dezvăluiau o asimetrie pronunțată, cu coaste vizibil deformate de rahitism.) În prima mea iarnă am dezvoltat un caz tipic de beri-beri, deși alimentația mea era mai variată decât a lor și suficientă ca volum.

Problema de fond nu ține de hunzi, care sunt oameni ordonați, inteligenți și harnici, ci de țara lor. În întregul Hunza nu există niciun petic de pământ plat. Satele și ogoarele sunt construite pe conuri aluvionare – mase de pietriș în formă de evantai, depuse de torenți ce se prăvălesc din ghețarii montani în văi – iar micile suprafețe cultivate pur și simplu nu sunt suficient de întinse pentru a susține o populație aflată într-o continuă creștere. (Mirul estima populația țării sale la 25.000 de locuitori în 1951. Potrivit unuia dintre ultimii agenți britanici staționați în apropiere, la Gilgit, populația Hunzei creștea într-un ritm de 30 la sută pe deceniu. Emigrarea tot mai accentuată și lipsa documentelor scrise estompează realitatea, așa cum se poate lesne închipui.)

Versanții din Hunza sunt atât de abrupți încât trebuie terasați prin munca anevoioasă de construire manuală a unor ziduri de sprijin din bolovani. Am măsurat un versant cultivat cu o înclinație de 60 de grade – atât de abrupt, încât zidurile de sprijin erau de două ori mai înalte decât micile parcele pe care le susțineau. Iar uneori agricultorii din Hunza creează pământ arabil chiar deasupra stâncii goale. După ce la baza unui versant stâncos relativ domol se ridică un zid semicircular suficient de înalt încât partea lui superioară să ajungă la nivelul crestei pantei, zidul este atent înțesat cu pietre mărunte și etanșat cu noroi; apoi este lasată să pătrundă apă nisipoasă din cel mai apropiat canal de irigație, formând un mic bazin. După ce nisipul se depune, apa limpede este drenată, iar o nouă cantitate de apă încărcată cu nisip este introdusă. Procesul se repetă timp de aproximativ doi ani, până când se acumulează suficient material pentru a permite cultivarea.

O mare parte din ”solul” câmpurilor din Hunza nu este, de fapt, pământ propriu-zis. Mai degrabă, este un amestec de bolovaniîntregi, pietriș și nisip. Deoarece Hunza este un deșert rece, dar extrem de arid, aproape că nu se formează substanțe nutritive pentru plante. Puținele ploi care cad se infiltrează rapid prin nisipul spongios, spală orice urmă de hrană vegetală care ar putea exista și o poartă în jos, spre râu. Nici măcar pelinul nu crește pe terenurile neirigate, astfel încât majoritatea versanților sunt sterili. Zonele irigate recent sunt atât de lipsite de fertilitate încât hunzii mi-au spus: ”Dacă irigi pământ nou, trebuie să mănânci timp de cinci ani în altă parte”.

Hunzii sunt pricepuți în a construi, cu suficient timp la dispoziție, o fertilitate limitată în acest material steril. Tot gunoiul de oaie este păstrat cu grijă, iar câmpurile sunt fertilizate cu el de patru ori în fiecare sezon de vegetație. Irigarea frecventă, împreună cu căldura verii și ozonul montan, determină descompunerea rapidă a reziduurilor organice. Astfel, plantele aflate în creștere dispun de câteva săptămâni de substanțe nutritive după fiecare fertilizare, înainte ca drenajul să elimine din nou hrana vegetală. Agricultura din Hunza este, de fapt, o formă de grădinărit hidroponic, solul având doar rolul de a fixa plantele.

Este limpede că plantele primesc în cantitate suficientă doar acele substanțe nutritive care se găsesc din abundență în gunoiul de oaie. Nitrații, fosfații și, probabil, calciul sunt deficitari. Recoltele de grâu și lucernă sunt vizibil mai mici pe acru decât cele obținute pe terenurile americane mai bine fertilizate. Caișii au, de regulă, frunze roșiatice la vârfurile de creștere, un semn sigur al carențelor solului.

Nici măcar cel mai migălos grădinărit hidroponic nu poate compensa carențele din chimia alimentelor. Mai mult, acest sistem face din Hunza una dintre puținele țări în care o economie agrară depinde în mod absolut de economia pastorală. Chiar și pe pășunile alpine de vară, oile sunt adunate cu grijă în țarcuri mici, pentru a se putea strânge dejecțiile din fiecare noapte. La fiecare câteva zile, un bărbat coboară poteca abruptă cu o încărcătură de gunoi în spate. Efectiv, fertilitatea pășunilor montane înalte este transferată în jos, către ogoarele din Hunza.

Din păcate, numărul de localnici a crescut deja atât de mult, încât ogoarele nu mai pot asigura hrană suficientă. Hunzii își părăsesc țara în număr destul de mare. Deși totalul exact al emigranților anuali nu este cunoscut, este limpede că majoritatea se îndreaptă spre satele de la altitudini mai joase din apropierea orașului Gilgit, unde ajung curând să-i înlocuiască pe predecesorii lor sheena, mai puțin harnici. Sute de tineri din Hunza se înrolează în armata Pakistanului. Alții își găsesc de lucru ca servitori, unde onestitatea, hărnicia și bunul-simț îi fac foarte apreciați. Hunzii înțeleg, spre deosebire de anumiți turiști occidentali, că țara lor este un pământ cu puțină hrană și cu și mai puține oportunități pentru viitor, oricât de pitorească ar fi.