Bergier: HP Lovecraft, Acest mare geniu venit de aiurea (1955)

Profund impresionați (și inspirați!) de opera lui Howard Phillips Lovecraft, Louis Pawels și Jacques Bergier for face eforturi considerabile pentru a o populariza în Hexagon. În paralel, plecând de la Lovecraft și Charles Hoy Fort, vor deriva teoria ”realismului fantastic”, pe mâna căreia care ne-am pricopsit cu extratereștrii antici și câte și mai câte.

Două remarci.

Prima: există o întrepătrundere intimă între literatura științifico-fantastică și producțiile din zona fringe. Nu doar în ceea ce privește autorii, adesea comuni ambelor genuri. E mai mult: s-a petrecut o schimbare de categorii (sau migrare de gen), prin care un discurs tipic SF a fost împănat cu elemente din realitate și catalogat ca non-fiction. De la bunul început și, am zice, programatic!

A doua: În textul de mai jos, în fapt o prefață (Lovecraft, Demons et merveilles, 10.18, Paris, 1955), Bergier pare a face autorului un portet fidel. În realitate, îl folosește pe HP Lovecraft pentru a-și proiecta propriile aprecieri, modelându-l pe american încât să corespundă de minune propriei scheme. Nu e un fals pios, ci o instrumentalizare. Un tip de mistificare pe care-o întâlnim adesea în opera lui. În asta constă bogăția rândurilor de mai jos: înțelegem în mic ceea ce ulterior va aplica en grande:

HP Lovecraft, Acest mare geniu venit de aiurea

Jacques Bergier

Au fost necesari douăzeci și cinci de ani de eforturi pentru a-l face cunoscut pe Howard Phillips Lovecraft publicului francez.

Răsplata acestor strădanii a venit în cele din urmă: critica, asemenea publicului, a înțeles ce anume aducea Lovecraft cu totul excepțional. Jean Cocteau a scris chiar că Lovecraft avea de câștigat prin traducerea în limba franceză.

Poate că este nevoie să fi suferit mult pentru a-l putea înțelege pe Lovecraft. Să-și fi câștigat cititorii datorită dezastrului pe care tocmai l-am traversat? Este posibil. Nu cred însă că aceasta este singura explicație a primirii călduroase de care Lovecraft se bucură, în sfârșit, astăzi.

Cred că una dintre rațiunile pentru care Lovecraft a avut, în sfârșit, primirea pe care atât de mult și-o dorise, este faptul că imaginația s-a trezit în mulți bărbați și femei. Evenimentele neverosimile pe care le-am trăit cu toții în ultima vreme, amenințarea și speranțele atomului, contactul cu Luna prin radar, marile rachete și cucerirea, se pare, atât de apropiată a Spațiului, descoperirile psihanalizei, poate că a fost nevoie de toate acestea pentru a-l face pe Lovecraft înțeles.

Marea idee a lui Lovecraft este că, asemenea simțurilor și instrumentelor noastre, imaginația noastră își are propriile limite. În acest punct el se întâlnește cu cei mai riguroși oameni de știință. J.-B.S. Haldane, biolog și genetician de mare valoare, materialist precis și marxist convins, scria recent: ”Universul nu este doar mai straniu decât tot ceea ce ne putem imagina”.

”Dincolo de raza de acțiune a imaginației noastre”, așa cum scrie Lovecraft în romanul pe care Louis Pauwels vi-l propune astăzi, se află un imens necunoscut. Acest necunoscut se retrage, desigur, așa cum s-a retras ignoranța noastră față de existența galaxiilor, pe măsură ce marile telescoape se dezvoltă.

Dar (Pascal observase deja acest lucru), dacă raza unei sfere crește, și suprafața ei crește, și mult mai repede, deoarece sporește proporțional cu pătratul razei. Iar pe măsură ce cunoștințele noastre se măresc, raza imaginației noastre trebuie să crească odată cu ele și să înmulțească suprafața de contact cu necunoscutul.

Marele merit al lui Lovecraft este acela de a fi cucerit pentru imaginația umană domenii imense în care aceasta nu se aventurase niciodată până atunci. Gândirea sa a pătruns atât de departe cât poate pătrunde astăzi gândirea omenească. El a creat un mit despre care spune el însuși, în povestirea pe care urmează să o citiți, că ”ar mai păstra o semnificație chiar și pentru creierele plăsmuite din gaze ale nebuloaselor spirale”. Un mit care exprimă măreția și groaza Cosmosului nu doar la scară umană, ci pentru orice inteligență, chiar dacă forma ei exterioară nu seamănă cu a noastră. Căci orice inteligență, chiar mai puternică decât a noastră, trebuie să cunoască existența marilor domenii necunoscute, trebuie să resimtă ”groaza spațiilor infinite” care îl îngheța pe Pascal.

Acestor întinderi uriașe ale spațiului și timpului, știința le-a confirmat pe deplin existența după moartea lui Lovecraft. Radioactivitatea a făcut posibilă stabilirea faptului că Viața există pe Pământ de aproape trei miliarde de ani.

Dimensiunile universului tocmai s-au dublat, ca urmare a unor măsurători mai precise. H.-P. Robertson, în America, și Voronțov-Veliaminov, în U.R.S.S., ajung chiar la concluzia că acesta este infinit în spațiu și în timp, și nu finit și curbat, așa cum crezuse Einstein.

Din acest univers poate infinit, radiotelescoapele inventate de curând captează semnale care nu par să provină de la stele, semnale ce pot fi manifestarea unor fenomene naturale necunoscute, dar poate și a unor inteligențe care dispun de mijloace de acțiune infinit superioare celor ale noastre. În acest infinit al spațiului și timpului, nu există oare activități superioare micii noastre activități de microbi, activități la scara universului așa cum ni-l arată știința?

Reacția în fața acestei idei a unui univers viu, bogat atât în fapte naturale necunoscute, cât și în activități vii situate dincolo de raza de acțiune a imaginației noastre, variază, desigur, în funcție de mentalitate.

Lovecraft a răspuns acestei idei printr-o spaimă pe care a reușit în chip prodigios să o transmită cititorului. Alte reacții sunt, desigur, posibile. Atitudinea lui Lovecraft se explică, cel puțin în parte, prin psihologia sa personală.

Despre Lovecraft însuși, operele publicate până în prezent nu dezvăluiau mare lucru. Pentru prima dată, prezentăm astăzi publicului francez o operă parțial autobiografică. Printr-o stranie ambivalență, Lovecraft apare de două ori în narațiune: ca Randolph Carter, firește, dar și ca Ward Phillips, în partea povestirii intitulată Porțile Cheii de Argint. Dacă aventurile lui Randolph Carter și ale lui Ward Phillips țin de domeniul imaginației, al terorii și al visului, evoluția gândirii lor este însă chiar evoluția lui Lovecraft.

Cheia de Argint este singura autobiografie spirituală a lui Lovecraft care ne-a parvenit. Ea ne face să urmăm drumul ce duce dincolo de universul nostru, în continuitățile necunoscutului.

Acest drum urmează, până la un anumit punct, calea științei. El se desparte însă net de ocultism. Asupra acestuia, Lovecraft rostește o judecată aspră: ”Prostia crasă, judecata strâmbă și rigiditatea spiritului nu sunt substitute pentru vis”.

Acest drum, care pătrunde în necunoscut atât de departe cât poate ajunge spiritul omenesc, nu poate fi urmat decât de imaginație, sprijinită de cele mai vaste cunoștințe științifice și istorice. Această cale este deschisă tuturor, inclusiv bolnavului închis în boala și sărăcia sa, care a fost Lovecraft. (Și eu, ca deportat, am descoperit că această cale de evadare există și că ea duce foarte departe, mult dincolo de sârma ghimpată.)

Această cale va exista întotdeauna. Chiar dacă, într-o zi, omul va dezvolta astronave sau mașini și mai minunate, capabile să călătorească prin timp și dimensiuni, dincolo de un anumit punct extrem atins fizic se vor întinde mereu domenii accesibile numai spiritului omenesc.

Pentru a putea urma acest drum, Lovecraft începuse mai întâi prin a absorbi o mare parte din cunoașterea umană. Nu mi s-a întâmplat niciodată să corespondez cu o ființă atât de omniscientă. Cunoștea un număr incalculabil de limbi, inclusiv patru limbi africane: damora, swahili, chulu și zani, precum și numeroase dialecte. Scria cu aceeași erudiție despre matematici, cosmogonii relativiste, civilizația aztecă, Creta antică sau chimia organică.

Asimila acest vast tezaur de cunoștințe printr-un soi de osmoză extraordinară. Când i-am scris pentru a-l felicita pentru descrierea unui cartier puțin cunoscut al Parisului în Muzica lui Erich Zann (o povestire care, din păcate, nu este încă tradusă în franceză), întrebându-l dacă vizitase vreodată Parisul, mi-a răspuns: ”Cu Poe, în vis”.

Din casa sa de pe strada Barnes nr. 10, din Providence (Rhode Island), călătorise prin toate țările descrise sau imaginate de oameni. Dintre toate aceste ținuturi, America secolului al XVIII-lea era cea pe care o prefera și pe care a descris-o admirabil la începutul romanul Cazul Charles Dexter Ward (o altă operă remarcabilă, încă netradusă în limba franceză).

Acolo se simțea ca acasă și trebuie să fi visat la o mașină care să-l poarte într-acolo prin Timp. ”Lupta împotriva timpului”, scria el într-o zi, ”este singurul subiect adevărat de roman”. Marcel Proust nu l-ar fi contrazis.

Această casă, de pe Barnes Street 10 din Providence, Lovecraft nu avea s-o părăsească fizic prea des. Sărăcia îl împiedica. Sărăcia și, de asemenea, o anumită ostilitate pe care lucrurile i-o arătau. Nu putea suporta frigul, nici măcar în jurul a zero grade, iar cel mai mic contact cu marea sau cu obiecte provenite din mare îl îmbolnăvea. De aceea a călătorit foarte puțin. O călătorie în sudul Statelor Unite, un sejur la New York, câteva excursii în regiunea Bostonului, acestea au fost singurele sale rătăciri vizibile.

S-a răzbunat însă călătorind departe prin imaginație și vis. Din acest punct de vedere, ultima parte a prezentului volum constituie o adevărată autobiografie. Visele lui Lovecraft aveau o precizie extraordinară. Unele dintre nuvelele sale nu sunt decât transcrierea lor. Îmi trimitea adesea relatări detaliate. Aceste relatări erau uimitoare prin amploarea imaginației și coerența detaliilor. Cunoștea, firește, în profunzime opera lui Sigmund Freud. Dar nu credea prea mult în ea. Într-adevăr, psihanaliza ar avea dificultăți în a explica construcții atât de coerente precum În abisul timpului sau ultima parte a prezentului volum. Cazul lui Lovecraft nu este, de altfel, unic. Într-o lucrare germană, Misterul viselor, se găsesc numeroase exemple de descoperiri științifice dintre cele mai variate realizate în vis. Se întâlnesc acolo, în special, chimia aromatică, o ramură importantă a chimiei organice, invenția radarului și descoperiri arheologice în Caldeea. Lovecraft a revenit asupra importanței viselor într-o povestire intitulată Dincolo de zidul somnului. Aceste călătorii imaginare, care la început au fost o evadare, au devenit curând partea esențială a vieții lui Lovecraft. Însă, chiar și în vis, el își păstra trăsăturile fundamentale de caracter: rigoarea științifică și logica. Rareori am cunoscut un materialist mai convins sau un autodidact care să înțeleagă mai bine matematica. În alte împrejurări, ar fi devenit cu siguranță un fizician de o strălucire excepțională. Încă o dată, sărăcia și boala au ridicat bariere în calea geniului său. Pare de necrezut ca, într-o țară în care banii se câștigă atât de ușor precum în Statele Unite, un om de cultura lui Lovecraft să nu fi reușit niciodată să câștige mai mult de cincisprezece dolari pe săptămână. Un spălător de vase într-un restaurant câștiga, pe atunci, între șaizeci și șaptezeci de dolari, și aceasta pentru o muncă mult mai puțin istovitoare decât cea a lui Lovecraft, care petrecea peste zece ore pe zi aducând într-o engleză corectă nuvele și romane destinate revistelor americane. De mai multe ori, prietenii au încercat să-l ajute să câștige mai bine, cerându-i să scrie direct aceste povestiri, ale căror intrigi erau adesea foarte simple. Revistele americane ale epocii (era înainte de televiziune și de marea modă a benzilor desenate) erau strict specializate. Existau reviste consacrate poveștilor cu cowboy, poveștilor de dragoste, celor polițiste, celor cu pompieri, celor din Marele Nord, poveștilor din junglă etc. Lovecraft a fost pus să încerce toate aceste genuri. De fiecare dată, editorii au fost nevoiți să-i trimită manuscrisele înapoi. Erau texte care păreau scrise de un marțian. Într-o engleză perfectă, autorul dovedea o ignoranță totală a celor mai obișnuite detalii ale vieții cotidiene. Nu știa ce este un bărbat, o femeie, banii, metroul, un cal; ignora chiar și realitățile cele mai fundamentale ale vieții americane: serviciul (job), poziția socială (standing), necesitatea confortului și a progresului material. La scrisorile mirate ale editorilor, el a răspuns: ”Îmi cer scuze, dar sărăcia, durerea și exilul mi-au șters toate acestea din minte”.

Exilul: iată cuvântul-cheie rostit. Lovecraft s-a purtat întotdeauna ca un străin, ca o ființă venită de foarte departe. Din când în când apar asemenea ființe. Kafka, care nu cred să-l fi cunoscut pe Lovecraft, pare să fi fost un alt exemplu de acest fel.

Trăind printre noi în exil, era inutil să i se ceară să aprecieze valorile noastre. Căsătoria lui a fost, în chip firesc, un eșec, iar încercările de a-l ”lansa” s-au sfârșit, la fel de firesc, printr-un dezastru.

Nicio istorie a literaturii americane, niciun dicționar literar, niciun Who’s Who nu l-au menționat vreodată.

Credea totuși în importanța realismului fantastic. ”Această ramură a literaturii”, scria el, ”a fost cultivată de foarte mari scriitori, precum Lord Dunsany, și de ratați ca mine. Ea constituie singurul realism adevărat, singura poziționare posibilă a omului în fața universului”.

Am avut întotdeauna impresia că ar fi spus mai mult, dacă pudoarea și teama de ridicol nu l-ar fi oprit. De altfel, era foarte rezervat față de bărbați și femei. Singura formă de viață de pe această planetă care se bucura de încrederea sa era pisica. Avea întotdeauna mai multe în casă și dobândea cu ele acea comunicare secretă pe care iubitorii de pisici o cunosc atât de bine. Nu este întâmplător că, în această carte, pisicile îl vor proteja pe Randolph Carter în timpul ultimei sale călătorii.

Era el însuși înspăimântat de viziunile pe care le evoca? Nu cred. A ales teroarea ca temă a predicii sale, ca mijloc de a face să se înțeleagă imensitatea universului și forțele care se mișcă în el. O explică limpede: ”Este stupid să-i prezentăm pe Marii Străvechi ca fiind răuvoitori; este o prezumție neverosimilă din partea noastră să credem că ar putea să se abată de la opera lor eternă pentru a se răzbuna pe noi într-un mod meschin”.

 Dacă astăzi a cunoscut un asemenea succes, este pentru că avea un respect profund față de subiectul său, unit cu o artă remarcabilă. Din acest punct de vedere, volumul de față este poate cel mai desăvârșit.

Această autobiografie a aventurilor interioare, care descrie peripețiile lui Randolph Carter, ar fi fost, fără îndoială, rescrisă sub forma unui singur roman dacă Lovecraft ar fi trăit. O prezentăm aici așa cum a apărut în revistele Weird Tales și Arkham Sampler, în ordinea cronologică, care este totodată și ordinea desfășurării narațiunii.

Această carte completează și explică întreaga operă a lui Lovecraft. În același timp, ea constituie o călătorie într-o dimensiune care nu intră în calculele matematicienilor: aceea a angoasei umane. Numai un om profund nefericit ar fi putut scrie această carte; dar această explicație, deși necesară, nu este suficientă. Misterul geniului și al inspirației rămâne întreg.