”Cosmodromul” de la Nazca

(în curs de actualizare; ultima actualizare 02.06.2026)

 

Contrar cunoașterii comune, care confundă principalul popularizat cu inițiatorul (omul cu ideea), interpretarea geoglifelor de la Nazca în cheie paleoastronautică nu a pornit de la elvețianul Erich von Däniken. A fost lansată cu mulți ani înainte de James (Jim) W. Moseley (1931-2012), o figură legendară a ufologiei americane.

O primă iterație a apărut în aprilie 1955 în propria revistă, Nexus, un periodic despre farfurii zburătoare, editat rudimentar, ca atâtea altele în epocă. Moseley a fost inspirat de o broșură a Mariei Reiche, Mystery on the Desert¹, în care aceasta afirmă textual: ”Numai dintr-un avion este posibil să apreciezi…” De la această frază dezvoltarea a venit natural:

 

”Misterul din deșertul peruan. Dețineau anticii secretul călătoriilor spațiale?

James W. Moseley

 

Dintre toate ruinele stranii și incredibile ale antichității care pot fi întâlnite în fascinanta noastră lume, niciuna nu stârnește imaginația mai puternic decât marcajele din deșert descoperite recent în apropiere de Nazca², Peru. Deși se crede că aceste marcaje au o vechime de cel puțin o mie de ani, semnificația lor a ieșit la iveală abia în ultimii ani,  de când avioanele au început să zboare deasupra regiunii.

Fotografia de mai sus este o mărire a uneia dintre numeroasele fotografii aeriene realizate de Serviciul Național Peruvian de Fotografie Aeriană, în încercarea de a-i ajuta pe arheologi să afle mai multe despre aceste linii și modele neobișnuite. Scara din colțul stâng superior este gradată în metri. Un metru măsoară aproximativ 100 cm; prin urmare, în această fotografie, un inch corespunde unei distanțe de aproximativ 30 de metri.

În prezent, șoseaua Pan-Americană traversează chiar această zonă de ruine, iar ruta aeriană regulată dintre Lima și Arequipa trece de obicei pe deasupra ei. Cu toate acestea, marcajele sunt greu de observat de la nivelul solului, dacă nu știi exact unde să privești; chiar și din aer, imagini clare precum cea prezentată pe pagina anterioară sunt foarte rare. În călătoriile mele, am survolat de mai multe ori ruinele de la Nazca și am trecut foarte aproape de ele și pe uscat. Totuși, principala mea sursă de informații pe această temă este o broșură intitulată «Mystery on the Desert», publicată în Peru de o arheoloagă britanică pe nume Maria Reiche. Spune domnișoara Reiche: «Numai dintr-un avion este posibil să apreciezi liniile perfect drepte și marginile suprafețelor alungite, numărul lor impresionant și aranjamentul curios de stele, zigzaguri și grupuri de linii paralele, precum și strania rețea pe care o formează – ca și cum ar fi fost trasată pe niște planșete gigantice de desen… Este un fapt ciudat că vechii indieni care au conceput aceste modele probabil nu au avut niciodată ocazia să admire perfecțiunea propriei lor opere, care poate fi observată în toată splendoarea ei doar din aer».

Aceste linii, care acoperă o suprafață de peste 100 km², au fost realizate prin simpla răscolire a stratului superior de sol brun-roșiatic al regiunii, creând astfel un model care, privit de la distanță, seamănă cu niște linii albe trasate pe o tablă uriașă. Eroziunea este foarte redusă în această parte a Peruului, iar din acest motiv liniile și figurile au supraviețuit secolelor cu foarte puține deteriorări.

În ultimii ani, căutătorii de comori și-au lăsat și ei amprenta asupra sitului, în special în punctele unde se intersectează grupuri de linii. Teoria lor era că aceste locuri ar fi putut adăposti temple sau necropole. Până acum însă nu s-a descoperit nimic de valoare materială, deși domnișoara Reiche a aflat că, până acum doar douăzeci de ani, stâlpii de lemn care marcau anumite puncte ale acestei bizare rețele de figuri au fost folosiți drept lemn de foc de către localnicii moderni din regiune. Astfel, arheologii au fost privați pentru totdeauna de dovezi care ar fi putut oferi indicii prețioase cu privire la scopul și metoda de construire a acestor modele enigmatice.

Așa cum stau lucrurile, cele două mari mistere, cum și de ce au fost realizate aceste desene, rămân în esență nerezolvate. Domnișoara Maria Reiche observă: «Pe lângă volumul enorm de muncă necesar pentru realizarea marii varietăți de suprafețe delimitate și linii late, trebuie să admirăm și perfecțiunea lor tehnică. Liniile și marginile absolut drepte, care uneori traversează distanțe considerabile, tăind văi și trecând peste dealuri fără să se abată vreodată de la direcția inițială, reprezintă o performanță inginerească ce trebuie să fi fost posibilă datorită extraordinarei acuități vizuale a creatorilor lor… Și mai uimitoare decât îndemânarea necesară pentru trasarea liniilor și contururilor este realizarea tehnică implicată în rezolvarea problemei complexe a transferării figurilor elaborate de pe niște modele, care trebuie să fi existat, la o scară de cel puțin o sută de ori mai mare. Este greu de imaginat cum acești oameni din vechime, dispunând de cunoștințe limitate, au putut proiecta cu atâta precizie aceste modele complicate pe suprafața deșertului». Domnișoara Reiche continuă afirmând că, și astăzi, cu metodele și cunoștințele moderne, reproducerea acestor figuri ar reprezenta o sarcină extraordinar de dificilă.

În ceea ce privește problema motivului pentru care au fost realizate aceste modele, unul dintre colegii domnișoarei Maria Reiche a adus unele dovezi care sugerează că scopul acestor uriașe desene era de natură astronomică. O civilizație agricolă avansată – așa cum se presupune că au fost acești oameni din vechime – ar fi avut un interes major în urmărirea schimbării anotimpurilor, mai ales că apa este foarte puțină în acea regiune și apare în cantitate suficientă pentru semănat și cultivare doar într-o scurtă perioadă a anului. Dacă ne amintim că în acea parte a Peruului nu există schimbări sezoniere evidente, așa cum le cunoaștem noi, devine clar că această ipoteză are o anumită logică. Mai mult, multe dintre liniile mai lungi par să indice diferitele poziții sezoniere ale apusului Soarelui, precum și locurile de pe cer unde s-ar fi aflat stelele principale acum o mie de ani. De-a lungul timpului, este posibil ca acești oameni primitivi să fi început să venereze Soarele și stelele, iar astfel desenele să fi dobândit nu doar o funcție de calendar, ci și una religioasă.

Domnișoara Reiche și colegii săi, ca oameni de știință fideli metodologiei academice tradiționale, nu își permit să meargă prea departe în speculațiile lor și să folosească întreaga forță a imaginației atunci când formulează teorii despre aceste linii. Eu însă, ca cercetător al fenomenelor neexplicate, nu sunt obligat să mă limitez la tiparele convenționale de gândire; și mi-a trecut prin minte, după cum, fără îndoială, i-a trecut și cititorului, că ar putea exista o explicație mult mai captivantă pentru aceste ruine de la Nazca.

Pare puțin probabil ca un popor să fi construit modele pe care nici el însuși, nici altcineva, nu le-ar fi putut contempla în întregime. (Evident, vechii peruani nu aveau de unde să știe că, după sute de ani, o nouă civilizație avea să le admire opera din aer.) Prin urmare, este rezonabil să presupunem că această populație fie dispunea de un mijloc de călătorie prin spațiu, fie, cel puțin, de un anumit tip de aparat capabil să zboare.

Poate că acești oameni din vechime, dispăruți între timp fără urmă de pe fața Pământului, erau în realitate vizitatori veniți de pe o altă planetă. Sau (și aceasta mi se pare explicația mai probabilă) erau ei înșiși legați de Pământ, dar au construit aceste linii și modele uriașe ca semnale pentru vizitatori interplanetari sau pentru o rasă terestră avansată care îi vizita uneori pe calea aerului.

Probabil că nu vom cunoaște niciodată soluția completă a acestui mister, oricare ar fi ea. Nu pretind că dețin răspunsul, la fel cum nici domnișoara Maria Reiche nu pretinde acest lucru. Nu afirm că ruinele de la Nazca au legătură cu călătoriile spațiale și nici nu afirm contrariul. Spun doar că, având în vedere dovezile surprinzătoare pe care le prezintă aceste modele, este posibil ca omul modern să fi descoperit, în sfârșit, semne că nu suntem, până la urmă, cea mai avansată civilizație care a existat vreodată pe această planetă.

Notă: Broșura domnișoarei Reiche este, după cunoștințele noastre, singura carte tipărită vreodată pe acest subiect. Ea nu este disponibilă în Statele Unite și nici nu se mai găsește în Peru. Din acest motiv, nu suntem deloc dornici să ne despărțim de exemplarul pe care îl deținem, dar suntem dispuși să îl împrumutăm pentru perioade scurte persoanelor interesate”³.

***

Ulterior, în octombrie 1955, va apărea un articol completat și cizelat, beneficiind de notorietatea, acoperirea și distribuția superioară a revistei Fate Magazine. Această versiune va cunoaște notorietatea și va fi creditată de mulți ca punctul zero al interpretării geoglifelor de la nazca în cheie paleoastronautică. Ea va declanșa o serie de înlănțuiri cu reverberări neprevăzute. Dar toate la timpul lor.

Deocamdată, trei fraze care rezumă ideile lui Moseley:

• ”După cum s-a arătat deja, dimensiunile uriașe ale acestor linii și figuri le fac clar vizibile și inteligibile doar din aer”;
• ”Cercetătorul lipsit de prejudecăți care studiază ruinele de la Nazca este aproape obligat să ia în considerare posibilitatea că acești oameni din vechime, oricât de primitivi ar fi fost în anumite privințe, dispuneau de un mijloc de deplasare aeriană”;
• ”Sau, mai degrabă, fiind ei înșiși legați de sol, au construit aceste uriașe marcaje ca semnale destinate unor vizitatori interplanetari ori unei rase terestre avansate care îi vizita ocazional”.

 

”Hartă în deșertul peruan pentru farfurii zburătoare?

James W. Moseley

 

Modele complexe de pe suprafața deșertului acoperă o zonă de 40 de mile pătrate. Ele sunt clar vizibile și au sens doar din aer.

 

Dintre toate ruinele stranii și străvechi care pot fi găsite fascinanta noastră lume, niciuna nu este mai intrigantă decât cele descoperite recent în deșertul din apropierea localității Nazca², Peru, America de Sud. Deși se crede că aceste linii și figuri au o vechime de cel puțin 1.000 de ani, ele au ieșit la lumină abia după ce avioanele comerciale de linie, care zboară spre sud din Lima, au început să survoleze zona în mod regulat.

Trasee misterioase, care formează siluete de animale și motive ornamentale diverse, sunt acum cunoscute ca acoperind o suprafață de cel puțin 100 km² în această regiune, care a fost odinioară centrul unei civilizații agricole foarte dezvoltate. Aceste modele neobișnuite se află în apropierea unor întinderi lungi de teren cu margini drepte. Numeroase urme rectilinii, asemănătoare unor drumuri și având lățimi diferite, se întind în toate direcțiile. Împreună, aceste linii alcătuiesc un model dens și complicat, conturat într-o nuanță deschisă pe fundalul mai întunecat al deșertului.

Aceste importante vestigii preistorice – necunoscute omului alb și uitate de indieni – au rămas ascunse atât de mult timp, în parte din cauza dimensiunilor lor uluitoare. La un moment dat putea fi observată doar o foarte mică porțiune din ele. Însă dintr-un avion se pot distinge liniile perfect drepte și marginile suprafețelor alungite care alcătuiesc o rețea extraordinară, de parcă ar fi fost trasată pe o planșetă de desen gigantică.

Timp de sute de ani, călătorii au traversat porțiuni ale acestor vaste modele. Dar, deoarece ele nu se evidențiază la nivelul solului, nu li s-a acordat nicio importanță. Pretutindeni în această regiune se întâlnesc ridicături joase și rectilinii. Puțini oameni le-ar recunoaște drept marginile suprafețelor clar delimitate și vizibile din aer. Unele dintre liniile ornamentale mai înguste nici măcar nu pot fi observate din avion. Acestea au fost descoperite abia în 1941, când arheologii au început cartografierea sistematică a zonei. Până atunci, traseele fuseseră considerate simple brazde folosite în agricultură de locuitorii preistorici ai regiunii.

Cel mai interesant aspect pentru căutătorii de comori este faptul că majoritatea liniilor pornesc din centre de distribuție răspândite pe arii foarte întinse. Uneori, dintr-un singur astfel de centru pornesc 20 sau 30 de linii drepte, orientate în direcții ușor diferite. Câteva dintre acestea sunt linii de legătură care conduc către alte centre de distribuție aflate la distanțe de până la cinci mile. Privite din aer, aceste centre apar ca niște puncte bine definite. În realitate, ele sunt movile artificiale cu diametre de mai multe zeci de metri. Este posibil să fi fost morminte care odinioară conțineau ceramică și alte relicve. Până acum însă, săpăturile superficiale efectuate în aceste movile au scos la iveală puține obiecte de valoare.

Localnicii susțin că, în memoria lor, pe unele dintre movile și în diverse alte puncte de-a lungul trasajelor existau stâlpi de lemn. Acești stâlpi au fost folosiți drept lemn de foc până acum doar douăzeci de ani. Dacă această afirmație este adevărată, atunci indicii esențiale care ar fi putut dezvălui adevărata natură și menire a marcajelor de la Nazca au fost distruse, în mod tragic și pentru totdeauna.

Numeroase întrebări se ridică în legătură cu aceste linii și figuri stranii. Printre problemele mai ușor de explicat se află aceea a modului în care marcajele au reușit să rămână intacte timp de sute, poate chiar mii de ani.

Câmpiile și munții din regiune au o culoare brun-roșiatică, dobândită în urma secolelor de rouă matinală zilnică urmată de căldură excesivă. Această colorație nu pătrunde mai adânc de 2.5-5 cm sub suprafața deșertului. Pietrele și pietrișul aflate sub acest strat superior brun sunt de un alb-gălbui. Acest contrast puternic le-a permis vechilor constructori să folosească suprafața netedă a deșertului ca pe o imensă tablă de desen. Aici, desene albe puteau fi create pe un fundal întunecat pur și simplu prin îndepărtarea stratului superior de pietre închise la culoare. Pietrele adunate au fost depozitate de-a lungul marginilor suprafețelor curățate, iar în multe locuri au fost aranjate cu grijă pentru a forma ridicături lungi și drepte, care apar în fotografiile aeriene urmând contururile unor figuri, ca și cum acestea ar fi fost trasate cu un creion negru.

Faptul că eroziunea nu a avut un efect semnificativ asupra acestor modele în anii care au trecut se datorează unei condiții climatice speciale, unice pentru această parte a Peruului. Deșertul Nazca este protejat de influența oceanului printr-un lanț de înălțimi de aproximativ 900 m, care se întinde de-a lungul coastei apropiate. În același timp, acest platou nu aparține nici zonei Anzilor din est, unde mai cad din când în când ploi. Astfel, el formează o unitate geografică distinctă: absolut uscată, lipsită de vânturi puternice și binecuvântată cu un soare veșnic, cu excepția unor rare cețuri matinale.

Mult mai greu de înțeles este modul în care acești oameni primitivi au rezolvat problema complexă a transferării unor figuri elaborate de pe desene la scară sau modele pe suprafața deșertului. Arheologii moderni nu pot explica pe deplin cum a fost realizat acest lucru. Este greu de imaginat prin ce mijloace această rasă străveche, cu presupusele sale cunoștințe limitate de inginerie, a reușit să proiecteze cu atâta precizie aceste modele complicate pe platoul Nazca – unde, de la nivelul solului, nu pot fi observate simultan decât una sau două dintre liniile lor.

Dificultățile întâmpinate de cei care au trasat inițial figurile au fost resimțite din plin de arheologii care le-au cartografiat. Chiar și folosind cele mai bune metode cunoscute astăzi, cu ajutorul unui teodolit și al unei tije de măsurare, au fost necesare multe ore pentru cartografierea unei singure figuri. Pentru a obține o reproducere fidelă pe hârtie erau necesare între una și trei zile de muncă. Abia treptat, pe măsură ce înainta procesul de cartografiere, forma reală a figurii începea să se contureze.

Transferarea acestor desene pe teren, păstrând proporțiile cu atâta exactitate, a necesitat inteligență și perseverență. Se crede că vasele de ceramică sau modelele pe care aceste motive au fost desenate inițial erau de aproximativ o sută de ori mai mici decât realizarea finală. Prin metode moderne, transformarea de la o scară la alta ar începe, prin urmare, cu o muncă laborioasă pe hârtie. Ar trebui stabilite puncte de referință pe teren, precum și distanțele și unghiurile corecte dintre acestea. Fiecare element al desenului la scară ar trebui apoi raportat la aceste puncte de referință. Chiar și câteva zile de muncă intensă cu busola și ruleta abia ar fi suficiente pentru a finaliza planificarea unei singure figuri. Iar astfel de figuri sunt numeroase.

Constructorii antici au folosit, fără îndoială, un sistem mult mai rudimentar. Cum au reușit, atunci, să ducă la bun sfârșit o asemenea lucrare?

Singurul indiciu se află în caracterul curbiliniu al figurilor. Una dintre particularitățile lor este că majoritatea sunt alcătuite dintr-o singură linie continuă, care formează figura prin nenumărate răsuciri și schimbări de direcție, pentru ca în cele din urmă să se termine în apropierea punctului de plecare. Nu există colțuri ascuțite. Acest fapt îi face pe arheologi să presupună că la trasarea lor a fost folosită o frânghie lungă. Dacă această teorie este corectă, este posibil ca o sfoară de mici dimensiuni să fi fost utilizată pentru a transfera fiecare linie de pe model pe o frânghie realizată la o scară de cel puțin o sută de ori mai mare. Unghiurile ar fi putut fi reproduse prin stabilirea unor linii de vizare de-a lungul liniilor modelului așezat pe sol. Împotriva acestei ipoteze stă însă argumentul că dimensiunile multor figuri ar fi necesitat o frânghie lungă de câteva mile, cu excepția cazului în care lucrarea a fost executată pe secțiuni. Poate că cercetări viitoare ne vor oferi răspunsul definitiv.

Cea mai tulburătoare dintre toate rămâne însă întrebarea privind scopul acestor marcaje din deșert. Cantitatea enormă de grijă și efort investită în realizarea desenelor de generații întregi de peruani antici indică faptul că ele aveau o importanță centrală în viața comunității. Majoritatea arheologilor consideră că marcajele de la Nazca aveau o funcție astronomică sau de măsurare a timpului. Este posibil, de asemenea, să fi fost legate de o religie primitivă bazată pe venerarea astrelor.

Dr. Paul Kosok, profesor de istorie la Long Island University, a formulat o teorie care pare să concorde cu un număr considerabil dintre faptele cunoscute. El a observat că, pe 22 iunie, data solstițiului, Soarele apunea exact de-a lungul unei anumite linii. Prin urmare, a presupus că acea linie fusese trasată special pentru a marca această dată. Dacă lucrurile stau astfel, este rezonabil să se presupună că și celelalte linii drepte indică anumite momente ale anului. Dr. Kosok a numit această multitudine de jaloane un calendar gigantic. El subliniază că un calendar fiabil era o necesitate vitală pentru o populație agricolă a cărei economie depindea de irigațiile provenite din râuri care transportă apă doar câteva luni pe an.

Astronomii ar putea obiecta la aplicarea unei observații moderne unor epoci străvechi, deoarece punctele de apus ale Soarelui și ale stelelor sunt, desigur, oarecum diferite astăzi față de cum erau acum o mie de ani. Totuși, Dr. Kosok a ținut seama de acest aspect și și-a efectuat observațiile luând în calcul modificările intervenite de-a lungul timpului. Până în prezent nu a fost posibilă atribuirea fiecărei linii drepte corpului ceresc a cărui traiectorie o marchează, în parte din cauza numărului foarte mare de linii și a aproape infinitelor interpretări care pot fi date fiecăreia. Chiar și așa, faptul că multe grupuri de linii urmează trasee aproape paralele, deși ușor divergente, confirmă caracterul lor general astronomic. Acest lucru sugerează că fiecare generație succesivă de peruani a încercat să corecteze liniile în funcție de modificările poziției Soarelui și ale stelelor.

Importanța unui calendar în această regiune era cu atât mai mare cu cât aici nu există schimbări sezoniere așa cum le cunoaștem noi. Semănatul și plantarea trebuiau să înceapă brusc și fără vreun semn prevestitor, în noiembrie sau decembrie – ori de câte ori venea apa. De la o zi la alta, apa umplea pe neașteptate albiile largi ale râurilor din câmpiile peruviene, care în lunile precedente fuseseră complet uscate sau, cel mult, străbătute de firicele de apă.

Chiar și astăzi, locuitorii regiunii acordă o mare importanță acestui eveniment. În lunile noiembrie și decembrie, atunci când trec peste un pod cu mașina sau autobuzul, oamenii privesc cu nerăbdare în jos pentru a vedea dacă el agüita («drăguța de apă», cum îi spun ei cu afecțiune) a sosit. În vremurile străvechi, această așteptare trebuie să fi fost însoțită de teamă. Nesiguranța privind cât de avansat era anul și cât de curând urma să înceapă sezonul semănatului și al recoltării trebuie să fi apăsat greu asupra populației, pe măsură ce proviziile rămase din recolta precedentă se împuținau. Pentru ei, niciun efort nu părea prea mare dacă le putea aduce această cunoaștere. De asemenea, cei care erau capabili să calculeze timpul dobândeau, fără îndoială, putere și respect în rândul semenilor lor.

Apariția și dispariția constelațiilor, care în anumite luni se ridică sus pe cerul nopții, iar în altele traversează cerul în timpul zilei, nevăzute, au fost urmărite încă din zorii omenirii. Este foarte probabil ca vechii locuitori ai regiunii Nazca, asemenea altor popoare primitive, să fi dezvoltat un sistem de cult astral bazat pe ideea că corpurile cerești erau zei ale căror acțiuni puteau fi influențate prin sacrificii și acte de venerare. Astfel, marcajele din deșert ar fi putut servi simultan drept locuri de cult și repere pentru observații astronomice.

De un interes și mai mare în zilele noastre, mai ales în contextul numeroaselor relatări despre farfurii zburătoare, este o posibilitate care pare să fi fost trecută cu totul cu vederea de arheologi. După cum s-a arătat deja, dimensiunile uriașe ale acestor linii și figuri le fac clar vizibile și inteligibile doar din aer. Este greu de imaginat de ce o civilizație ar fi construit un model atât de vast și de elaborat, știind că nici ea însăși și nici altcineva nu ar fi putut admira vreodată frumusețea completă a operei sale. Iar dacă scopul acestor marcaje era exclusiv astronomic și religios, nu ar fi fost oare suficientă o scară de construcție mult mai redusă?

Cercetătorul lipsit de prejudecăți care studiază ruinele de la Nazca este aproape obligat să ia în considerare posibilitatea că acești oameni din vechime, oricât de primitivi ar fi fost în anumite privințe, dispuneau de un mijloc de deplasare aeriană.

Sau, mai degrabă, fiind ei înșiși legați de sol, au construit aceste uriașe marcaje ca semnale destinate unor vizitatori interplanetari ori unei rase terestre avansate care îi vizita ocazional. Oricât de fantastice ar putea părea asemenea sugestii, astfel de teorii nu pot fi respinse complet până când nu va fi oferită o altă explicație pentru dimensiunile extraordinare ale desenelor din deșert.

Până în prezent, nu a fost propusă nicio explicație mai bună.”⁴

***

În Extraterrestri: il contatto è già avvenuto. Saggio biograico su George Hunt Williamson (2013), scrisă în coautorat cu Maurizio Martinelli⁵, Michel Zirger face o afirmație riscantă: ” a fost printre primii care au prezentat ceea ce avea să devină teoria astronauților antici (deși fără a o numi astfel)…  El a fost, de asemenea, primul care a susținut probabila utilizare extraterestră a „misterioaselor linii de la Nazca” din Peru, după cum a confirmat E. E. Buttner într-un articol publicat în revista Search în februarie 1962. Buttner a continuat afirmând că, la câțiva ani după ce MDO își prezentase teoria, profesorul V. Momarov, de la Planetariul din Moscova, a anunțat că este de părere că liniile de la Nazca au fost folosite de ființe aflate pe Pământ pentru a comunica cu vizitatori veniți din spațiu”⁶.

Semn că nu a fost abandonată între timp, afirmația este reluată de Zirger în Man of Mysteries. The Three Lives of George Hunt Williamson Revealed (2022): ”… Williamson s-a transformat într-un profet New Age și un pionier al teoriei Astronauților Antici. (…) a fost primul care a popularizat Liniile Nazca”⁷.

După cum am văzut, onoarea îi aparține lui James W. Moseley (aprilie și octombrie 1955). Să aruncăm totuși o privire la ceea ce spune E.E. Buttner:

”În cartea sa Road in the Sky, George Hunt Williamson discută posibilitatea, ba chiar probabilitatea, ca aceste misterioase marcaje din deșertul de lângă Nazca, în Peru, să reprezinte semne și repere preistorice destinate vizitatorilor din spațiu aflați în căutarea unor locuri potrivite pentru aterizare. Un lucru este cert: aceste uriașe desene pot fi observate și înțelese pe deplin doar din aer, nicidecum de la nivelul solului. Iar acum, profesorul V. Momarov, de la Planetariul din Moscova, consideră că asemenea marcaje au fost folosite de ființe aflate pe Pământ pentru a comunica cu vizitatori veniți din spațiu”⁸.

În ceea ce ne privește, nu găsim nicio ”confirmare” în textul lui Buttner, pe care cei doi autori citați par să nu-l fi parcurs direct. Însă, goana după priorități i-a făcut să rateze o legătură cu adevărat semnificativă.

***

Daniel Ruzo este un nume bine cunoscut în România, fiind apelat, de la Todericiu și Kernbach pornire, în susținerea tezelor lui Nicolae Densușianu. Nu același lucru se poate spune despre opera sa, multă vreme cunoscută la a zecea mână, convenabil deformată pe lanțul de transmisie. Dorind să îndreptăm această situație nefirească, am tradus și publicat patru dintre volumele sale, cele mai reprezentative. Succesul la public a fost neglijabil; încă o dovadă, dacă mai era nevoie, că discuțiile din această zonă se poartă mai degrabă pe bază de stereotipuri, lozinci și alte prefabricate culturale.

La o lectură atentă se poate observa cum afirmațiile lui Ruzo migrează în timp, inițial dintr-o zonă voit riguroasă și academică spre speculații din ce în ce mai sălbatice, aflate în zona imposibilului. Putem doar să presupunem ce a generat această transformare, urmărind-o în dinamica ei temporală.

În Cultura Masma (Editura C.I.D., București, 2019) am grupat studiile prezentate în trei conferințe, din perioada 1954-1956:

• Cultura Masma, conferință susținută la 30.06.1954 la invitația Comandantului General, General Carlos Miñano M. în cadrul Programului Cultural al Academiei Militare din Peru;
• Investigații preliminare asupra unei rase americane necunoscute, comunicare susținută la Academia Națională de Științe a Mexicului, în data de 19 ianuarie 1955;
• Cultura Masma, conferință susținută la Universitatea Sorbona (Paris, 5 ianuarie 1957) și publicată în revista L’Ethnographie, nr. 51/1956 și nr. 53/1958-1959 (segmentarea a fost generată de rațiuni exclusiv editoriale).

Aceasta este perioada academică, în care Ruzo se menține, destul de strict, cel puțin la nivelul comunicării oficiale, în zona istoriei, arheologiei și etnografiei.

Mobilul pare a fi dorința ca tezele sale să fie recunoscute la nivelul științei ”oficiale”. Ceea ce nu s-a întâmplat. Reacțiile de susținere au fost palide, iar cele de respingere, vehemente. În termeni nu tocmai măgulitori. ”Mai mulți «experți» au numit descoperirea de la Marcahuasi «Nebunia lui Ruzo»”⁹, surprinde G.H. Williamson atmosfera.

Treptat, Ruzo va abandona raționalismul, dovedit ineficient și va reveni la construcția esoterică de care nu era străin. Vor urma:

• Les derniers jours de l’Apocalypse: Gurdjieff, Bo-Yin-Ra, Pak Subuh et les trois chemins (Payot, Paris, 1973; traducere Nobiscum Deus, București, 2024), în care propune o istorie ciclică și cataclismică, grupuri mici refugiindu-se în sanctuarele subterane ale ”arcelor de piatră”, salvând uma nitatea prin ”sângele eroului”, totodată o promisiune a supraomului;
• La Historia Fantástica de un descubrimiento (Editorial Diana México, Editorial 1974; traducere Nobiscum Deus, București, 2024), în care apar stânca ”disc zburător”, personajul în costum de aeronaut presurizat, munții piramidali care concentrează energia în subteran, apa vie din adâncuri, dar și aranjamentul ”în mare” al figurilor de la sol, într-o logică care are are sens, dacă nu cumva a fost chiar proiectată, la mare distanță de sol;
• El Valle Sacrado de Tepoztlan (Editorial Posada, Mexic, 1976; traducere Nobiscum Deus, 2025), unde deja porțiuni întregi din munți sunt sculptate pentru a fi observate din spațiul atmosferic. Această ultimă etapă atinge o fază aproape patologică, dată de imposibilitatea practică de a realiza astfel de lucrări, indiferent de utilajele avute la dispoziție.

Conferința de la Sorbona pare a fi ultima tentativă a lui Daniel Ruzo de a convinge lumea academică. Reîntors la Lima, în Peru, va primi, la începutul anului 1957, o vizită providențială și un musafir din Statele Unite. Pe George Hunt Williamson.

 

¹Mariei Reiche, Mystery on the Desert: a new revelation of ancient Peru ; a study of the ancient figures and strange delineated surfaces seen from the air near Nazca, Peru; with 25 aerial photographs from the archives of the Peruvian Airministry and 34 ground views by the author, Ed. Médica Peruana, Lima, 1949; ²Autorul folosește Nasca. Am înlocuit cu Nazca, grafie folosită și de Maria Reiche; ³James W. Moseley, Mystery on the Peruvian Desert. Did the ancients have the secret of the space travel?, în Nexus, vol. 2, nr. 4, aprilie 1955, p. 9-11; ⁴James W. Moseley, ”Peruvian desert map for saucers?” în Fate Magazine,  octombrie 1955, p. 28-33; ⁵O lucrare a lui Maurizio Martinelli, Apu-An: Întoarcerea Soarelui înaripat. De la Apuani la Tiahuanaco, a fost tradusă în română la Editura nobiscum deus, în 2025 (aici); ⁶Michel Zirger, Maurizio Martinelli, Extraterrestri: il contatto è già avvenuto. Saggio biograico su George Hunt Williamson, Verdechiaro Edizioni, Baiso, 2013, p. 192; ⁷Michel Zirger, Man of Mysteries. The Three Lives of George Hunt Williamson Revealed, f.l, f. ed., 2022, p. 105; ⁸E.E. Buttner, ”The Nasca aerial markings”, în Search, nr. 45/februarie 1962, p. 64-67; ⁹George Hunt Williamson, Road in the sky, Ed. Neville Spearman, Londra, 1959, p. 38.