Următorul interviu și scurtul capitol explicativ sunt extrase din cartea lui Cristache Gheorghiu, Amintiri de (ne)uitat, Ed. Betta, București, 2024, p. 108-119. Am citit-o în perioadele moarte care apar inevitabil la standul unui târg de carte. Redăm fragmentele care ne-au atras atenția.
Principiul remanenței informaționale încearcă să explice funcționarea sistemele sociale, folosind concepte din informatică, cibernetică și teoria comunicațiilor. Se afirmă că societatea evoluează prin acumularea și transmiterea imperfectă a informațiilor, iar comportamentul colectiv nu poate fi înțeles fără a ține cont de memoria socială, interesele individuale și adaptarea continuă la schimbare.
Ideea de bază: societatea nu funcționează ca o mașină, ci mai degrabă ca o rețea de entități (”celule”), care comunică între ele prin fluxuri: de oameni, informații, resurse, influență. Fiecare celulă emite ”semnale” legate de propriile interese, care au o ”energie” (putere) dependentă de importanța emițătorului și scad pe măsură ce circulă prin spațiul social. Nu toate semnalele sunt recepționate: fiecare entitate are filtre proprii, bazate pe interese, experiență și afinități. Un element esențial: fiecare entitate socială își construiește comportamentul pe baza informațiilor acumulate în trecut, care ”persistă” și influențează deciziile viitoare.
”Interviu
— Am citit în situl dedicat dumneavoastră din Wikipedia – varianta în limba engleza – că ați creat și folosit un principiu intitulat «al remanenței informaționale». M-ați făcut curios. Despre ce este vorba?
— Tot acolo, în lista cărților publicate, cea intitulată Remanențe informatice tratează printre altele și acest subiect.
— Și cartea unde o găsesc?
— Pe oricare dintre site-urile mele personale (inaccesibile în prezent – n. n.)
— Totuși, până să ajung acolo, nu ați putea să-mi spuneți în câteva cuvinte despre ce e vorba?
— Chiar în câteva cuvinte e mai greu, dar să încerc.
— Vă rog.
— Principiul pleacă de la idea că, în sistemele informaționale mari, chiar și după o analiză complexă, conducătorii rețin doar câteva constatări de detaliu și unele considerații generale.
— Asta face orice persoană.
— Corect! Și conducătorii sunt oameni. În plus, ei sunt victime ale informațiilor furnizate de alții.
— Pe care el și i-a ales. Cineva a și spus – nu-mi amintesc acum cine, om mare în orice caz – că bun conducător este cel care știe să-și aleagă subalternii.
— Adevărat, dar nu toți au această posibilitate.
— Și asta e adevărată, dar am deviat de la subiect.
— Ideea e că, din noianul de informații, calculatorul trebuie să le extragă pe cele mai relevante și să facă o sinteză a lor.
— Deci, mai întâi, el trebuie să culeagă aceste informații.
— Ele există, sub forma indicatorilor de tot felul, începând cu cele economico-sociale.
— Știu că v-ați ocupat de sistemele informatice teritoriale.
— Da, a fost tema de cercetare principală de care m-am ocupat, sub forma rețelelor de localități dintr-un județ, și nu numai.
— Ceea ce înseamnă că prima operație era filtrarea acestor indicatori, fiindcă ei erau profund viciați în vechiul regim.
— Mare adevăr. Aveam însă la dispoziție mecanismele statisticei matematice, pe care le foloseam din plin. Și tot datorită statisticii, de data aceasta a celei instituționalizate, aveam la dispoziție șiruri de valori înregistrate de-a lungul timpului, pe care la analizam, le filtram, calculam diversele corelații dintre ele și stabileam tendințele evoluției viitoare. Iar pentru asta, întocmeam alți indicatori, care sintetizau ceea ce era mai relevant.
— Adică ceea ce ar fi reținut un conducător al sistemului, dacă ar fi efectuat el această analiză.
— Da, dar apare o problemă. Omul, și prin el, orice tip de grupare socială, nu se comportă asemenea unor automate cu legi de funcționare precise. De aceea, cunoscuta metodă «black box», perfect valabilă în cazul obiectelor concepute și construite de om, devine ineficace în studiul sistemelor sociale. Diferența esențială constă în comportarea lor diferită la stimulii externi: în timp ce primele au o reacție bine cunoscută în baza unor legi de transformare date, în cazul sistemelor sociale, reacțiile sunt aleatorii, cunoscute cel mult cu o oarecare probabilitate. Printre cauze, identificăm tendința de autonomie a elementelor componente, existența unei logici particulare (nu neapărat perfecte) a fiecărui element, variabilitatea informațiilor despre mediul extern reținute de către fiecare element (și, de aici, variabilitatea modelelor logice interne) și nu în ultimul rând, dorința de optimizare a propriilor performanțe în condiții de concurență.
— Da, aveți dreptate. Transmiterea informațiilor între indivizi în interiorul grupurilor sociale, ca și între grupuri, se face după reguli specifice, reguli care au un grad foarte mare de imprecizie și unde, pe lângă norme oficiale sau etice, intervin interese, afinități, etc., care fac utilizabile sau, dimpotrivă, pot bloca diferite canale de comunicație.
— În aceste condiții, este evident că simpla aplicare la domeniul social a unor tehnici clasice pentru alte domenii nu mai este satisfăcătoare. Eforturi convergente de elaborare a unui instrument matematic și informatic propriu domeniului social se depun astăzi de către mulți cercetători, în majoritatea țărilor dezvoltate. Pe această direcție se înscrie și încercarea mea de a surprinde cu mijloacele informaticianului câteva dintre trăsăturile caracteristice ale sistemelor de acest tip.
— Este un demers absolut necesar pentru construirea unui model matematic cât mai pertinent.
— După cum se știe, o calitate esențială a organismelor din lumea vie este capacitatea lor de adaptare la variațiile mediului extern. Pentru societate, această capacitate are două laturi, deoarece la variabilitatea mediului extern trebuie adăugată variabilitatea internă, datorată libertății de mișcare a elementelor componente ale societății luată în studiu. Funcționarea corelată a acesteia vis-a-vis de imperativele adaptării permanente, este posibilă numai datorită capacității lor de a-și transmite reciproc și de a păstra informații. Modul în care se realizează această comunicare este însă puțin studiat, astfel încât nu dispunem de un instrument matematic adecvat pentru a-l reproduce într-un model care să facă posibilă simularea lui pe un calculator electronic. Este una dintre problemele pe care încercăm să le atacăm în această lucrare. Am comparat în acest scop sistemul social cu o constelație de elemente, care emit semnale ce cuprind mesaje cu privire la interesele proprii. Semnalul are drept caracteristică principală energia, care este proporțională cu puterea emițătorului. Energia scade însă odată cu distanța și cu rezistența drumului parcurs de semnal în spațiul social. (Similitudinile cu principiile valabile în Teoria Comunicațiilor sunt evidente, dar nu suficiente.) Probabilitatea recepționării unui mesaj depinde în primul rând de energia rămasă a semnalului la locul de recepție, în același timp, fiecare componentă recepționează și alte semnale. Al doilea prag este străbaterea filtrului pe care fiecare element și-l construiește în vederea anihilării semnalelor nedorite. Odată captat un semnal, dacă între emițător și receptor există interese comune – amicale sau adverse – atunci între ele se va realiza o legătură sau se va stimula una existentă, deci sistemul se va adapta la situația nou ivită.
— Această metaforă, pentru a fi programată pe calculator, trebuie mai întâi să fie algoritmizată, iar noțiunile de putere, distanță, etc. trebuie să fie cuantificabile.
— Tendința de autonomie a componentelor sistemelor sociale creează încă o particularitate de care trebuie să ținem seama. Având mai multă sau mai puțină libertate de mișcare, apartenența la un sistem a unei componente este relativă, deoarece ea este legată prin diferite interese și cu alte sisteme. Deplasarea ponderii de la un sistem la altul este oricând posibilă și de aici și până la desprinderea completă din sistem nu este decât un pas. Aceeași problemă se pune și în interiorul sistemului și este dictată de comunitatea de interese a membrilor. Informațiile se transmit sau nu în funcție de interese și afinități. În final, sistemul va funcționa mai mult sau mai puțin corelat. Vorbirea însăși a apărut din necesități de comunicare în interiorul grupurilor. Dacă membrii grupului nu comunică între ei, grupul nu este eficient, atât în comuna primitivă cât și în societățile modeme.
— Cheia succesului rămâne deci interesul comun.
— Ca la orice sistem cibernetic, esența conducerii unui sistem teritorial constă în modificarea voită a valorilor unor elemente de intrare astfel încât sistemul să evolueze pe o anumită traiectorie, către un obiectiv dinainte stabilit. Dar, spre deosebire de sistemele deterministe, sistemul teritorial este ontologic imprecis, reacția lui fiind doar aproximativ prognozabilă. Printre cauze, în afară de complexitatea cu totul deosebită a sistemului, care îl face greu controlabil, se evidențiază rolul omului, al cărui comportament, fiind nesigur, poate fi cel mult intuit. Cu alte cuvinte, orice explicație a unor transformări observate la nivelul sistemului trebuie căutate în câmpul motivațiilor oamenilor și, invers, pentru orice transformare dorită în viitor trebuie stimulate motivații umane ce-i sunt favorabile.
— Deci produsul informatic pe care l-ați elaborat are ca obiectiv tocmai oferirea posibilității cercetării asistate de calculator a evoluției trecute a sistemului, conceperea pe baza cunoștințelor acumulate a unui model al dezvoltării și simularea cu ajutorul modelului a evoluției viitoare, în diferite ipoteze de dezvoltare.
— Nivelul la care comportamentul oamenilor este observabil, iar indicatorii statistici sunt măsurabili este cel al localității. De aceea teritoriul este tratat ca o rețea de localități în relații de influențare reciprocă. Pentru a depăși faza considerațiilor teoretice, modelul a fost construit în paralel cu experimentarea lui pe un caz concret județul Brașov. În acest fel, ipotezele teoretice au fost validate statistic, constatările au contribuit la rafinarea ipotezelor sau au sugerat ipoteze noi și așa mai departe, apropiind astfel modelul față de fenomenul real, până la o distanță apreciată ca satisfăcător de mică pentru utilizarea lui practică.
— Din punct de vedere statistic, primul indicator de dezvoltare a unei localități cu referire la factorul uman este numărul populației.
— Da, și se demonstrează că dinamica numărului populației localităților este determinată în cea mai mare măsura de volumul emigrărilor și al imigrărilor. O altă constatare este creșterea vertiginoasă a gradului de concentrare a populației în localitățile mari, măsurată cu indicele lui Gini.
— Parcă îmi amintesc ceva despre indicele lui Gini, dar vag. E clar totuși că o dinamică atât de accentuată a populației ca cea din zilele noastre impune ideea că stăpânirea procesului migrației se cere rezolvată în mod științific.
— Se postulează ca motiv principal al migrației dorința oamenilor de a obține o calitate a vieții mai bună.
— Măsurarea calității vieții printr-un indicator este, cel puțin deocamdată, imposibilă. În schimb, migrarea populației dintr-o localitate în alta indică o diferență relativă a calității vieții dintre localitățile în cauză, în favoarea celei de-a doua. Creșterea sau scăderea numărului populației este deci o măsură relativă a calității vieții dintr-o localitate, raportată la celelalte localități din zonă.
— Pentru identificarea criteriilor concrete (măsurabile) care animă sau inhibă dorința oamenilor de a migra, am întreprins o anchetă printre specialiști, urmată de discuția criteriilor propuse. Pe baza discuțiilor și a unor prelucrări statistice adecvate, am selectat cele mai relevante criterii, tratate mai departe ca «factori de influență». În continuare, cu ajutorul factorilor de influență, am construit un model matematic, prin care să se poată evalua și controla evoluția viitoare a localităților.
— Bazat pe principiul remanenței informaționale. Acum am înțeles.”
”Câteva considerații generale
Principiul Remanenței Informaționale a apărut în timpul studiului realizat de autor în perioada 1978-1988, în cadrul temei de cercetare Sistemul Informatic Teritorial, componentă a Planului Național de Cercetare, temă atribuită Institutului Central de Informatică.
Orice teritoriu, pe lângă elementele sale statice (resurse naturale etc.), cuprinde și rețeaua de localități, cu componentele sale dinamice, vii. Obiectivul cercetării a depășit cerințele unui studiu și a urmărit crearea unui instrument informatic necesar analizei sistemului real, a dinamicii sale, având ca obiectiv final un program de simulare pe calculator a evoluției viitoare. Având în vedere faptul că evoluția depinde nu numai de cauze naturale, ci și de deciziile umane, utilitatea programului este evidentă.
Omul, și prin el tot ceea ce îl conține ca element component, deci orice tip de grupare socială, nu se comportă asemenea unor automate cu legi de funcționare precise. De aceea, cunoscuta metodă black box, devine ineficace în studiul sistemelor sociale. Diferența esențială constă în comportarea lor diferită la stimuli externi: reacțiile sunt aleatorii, cunoscute cel mult cu o oarecare probabilitate. Printre cauze, identificăm:
tendința de autonomie a elementelor componente;
existența unor logici particulare (nu neapărat perfecte) a fiecărui element;
variabilitatea informațiilor despre mediul extern reținute de către fiecare element și, de aici, variabilitatea modelelor logice interne;
dorința de optimizare a propriilor performanțe în condiții de concurentă etc.
În plus, transmiterea informațiilor între indivizi în interiorul grupurilor sociale, ca și între grupuri, se face după reguli specifice, reguli care au un grad foarte mare de imprecizie și unde, pe lângă norme oficiale sau etice, intervin interese, afinități etc., care fac utilizabile sau, dimpotrivă, pot bloca diferite canale de comunicație. Putem compara sistemul social cu o constelație de elemente care emit semnale ce cuprind mesaje cu privire la interesele proprii. Semnalul are drept caracteristică principală energia, care este proporțională cu puterea emițătorului. Energia scade odată cu distanța și cu rezistența drumului parcurs de semnal în spațiul social. (Similitudinile cu principiile valabile în teoria comunicațiilor sunt evidente, dar nu suficiente.) Probabilitatea recepționării unui mesaj depinde în primul rând de energia rămasă a semnalului la locul de recepție. În același timp, fiecare componentă recepționează și alte semnale. Al doilea prag este străbaterea filtrului pe care fiecare element și-l construiește în vederea anihilării semnalelor nedorite. Odată captat un semnal, dacă între emițător și receptor există interese comune – amicale sau adverse – atunci între ele se va realiza o legătură sau se va stimula una existentă, deci sistemul se va adapta la situația nou ivită.
Această metaforă, pentru a fi programată pe calculator, trebuie mai întâi să fie algoritmizată, iar noțiunile de putere, distanță etc. trebuie să fie cuantificabile.
Tendința de autonomie a componentelor sistemelor sociale creează încă o particularitate de care trebuie să ținem seama. Având mai multă sau mai puțină libertate de mișcare, apartenența la un sistem a unei componente este relativă, deoarece ea este legată prin diferite interese și cu alte sisteme. Deplasarea ponderii de la un sistem la altul este oricând posibilă și de aici și până la desprinderea completă din sistem nu este decât un pas. Migrația are deci cauze precise. Aceeași problemă se pune și în interiorul sistemului și este dictată de comunitatea de interese a membrilor. Informațiile se transmit sau nu în funcție de interese și afinități. În final, sistemul va funcționa mai mult sau mai puțin corelat. Vorbirea însăși a apărut din necesitați de comunicare în interiorul grupurilor. Dacă membrii grupului nu comunică între ei, grupul nu este eficient, atât în comuna primitivă cât și în societățile modeme. Cheia succesului rămâne deci interesul comun.
Înainte de orice, pentru crearea unui asemenea program, trebuiau concepute câteva elemente cuantificabile. Aceasta era cheia lucrării.
Teritoriul este privit ca un sistem complex, care, ca orice sistem, este format din elemente componente, elemente, pe care le numim celule sau entități sociale. Atât sistemul, cât și celula, sunt noțiuni gnoseologice și nu ontice, deoarece ele se definesc în procesul cunoașterii, al conceperii: sistemul prin delimitarea subiectului de cercetat, iar celulele odată cu stabilirea structurii sistemului, potrivit înțelegerii noastre a mecanismelor de funcționare din interiorul sistemului.
Pentru stabilirea legăturilor dintre celule trebuie identificate și cuantificate fluxurile materiale și ne-materiale (cunoștințe științifice sau culturale, relații de rudenie, tradiții etc.), care circulă între celule. Caracteristica principală a oricărui flux este debitul. Vom trata doar fluxurile directe dintre celule, adică cele care pot fi reprezentate ca arce într-un graf. Obiectivul unei celule este transformarea unor fluxuri de intrare în fluxuri de ieșire, în limitele unor parametri de performanță proprii. Rezultă de aici că accentul cade mai mult pe circulația și transformarea fluxurilor decât pe celule. Este vorba despre o analiză funcțională și nu despre una «atomistă».
Dorința oricărei entități sociale este ca, în ierarhia tuturor entităților din societatea din care face parte, să ocupe un loc cât mai bun. Aprecierea poziției pe o scară ierarhică revine la stabilirea unei relații de ordine, după un anumit criteriu. Criteriul pe care îl căutăm va trebui să fie deci o mărime cuantificabilă. Îl vom numi «importanța celulei» și vom propune o metodă de calcul pentru el. Ceea ce știm deocamdată este că rolul oricărei celule este acela de a prelucra fluxuri. Rezultă că importanța ei nu poate fi calculată decât în legătură cu aceste fluxuri, și anume prin măsurarea nivelelor atinse de debitele fluxurilor prelucrate. Modificarea importanței va fi deci posibilă numai prin modificarea debitelor la alte cote. Pentru îmbunătățirea poziției sale în «clasament», fiecare celulă are algoritmul său de evaluare, un «model intern» ce are la bază experiența trecută, concretizată sub forma unor proceduri intrate în rutină și un set de informații cu privire la mediul înconjurător. Și unele și altele pot fi corecte sau false și întotdeauna incomplete, motiv pentru care și comportarea celulelor este foarte diferită. De aici și ideea ce a condus la Principiul remanenței informaționale.
Pentru o entitate socială, există două nivele ale debitelor: unul atins și altul dorit. Diferența dintre ele este factorul activ de dezvoltare. În cibernetică, el este generatorul reacției inverse. În domeniul social, efortul de acoperire a diferențelor explică dinamismul societății. Realizarea dezideratelor tuturor celulelor este însă incertă, iar urmărirea evoluției lor este cu atât mai dificilă cu cât sistemul este mai complex. În fața acestei complexități, singura soluție posibilă este simularea evoluției sistemului, pas cu pas, pornind de la un moment considerat inițial și până la epuizarea orizontului de timp propus. În fiecare pas, pe care îl denumim tact, printr-un joc al cererii și ofertei, se vor modifica debitele fluxurilor pentru fiecare entitate. Noile nivele vor determina noi așteptări, așteptări ce vor fi reluate la următorul tact. Se efectuează o analiză pentru o perioadă trecută, cu scopul verificării metodei și al calculului unor coeficienți de corelație, după care programele de calculator efectuează simulări ale evoluției viitoare, în diferite ipoteze de lucru.”
