Efectul bulgărelui de zăpadă, de Katherine MacLean

[Apărut inițial în Galaxy Science Fiction, septembrie 1952.]

Puterea merge ca ața într-o suveică și poți să bagi lumea în cea mai încurcată țesătură!

 

 

— Bine, am zis eu, la ce folosește sociologia?

Wilton Caswell, Ph.D., era șeful departamentului meu de Sociologie, și în acel moment era atât de furios, că părea în stare să mestece cuie. Pe peretele biroului din spatele lui atârnau trei sau patru diplome înrămate, scrise în latină, menite să ateste o mare erudiție, dar în clipa aceea nu mi-ar fi păsat nici dacă și-ar fi tapetat pereții cu ele. Fusesem numit decan și președinte tocmai ca să mă asigur că universitatea produce bani. Aveam o treabă de făcut și aveam de gând să o fac.

A rostit fiecare cuvânt cu o stăpânire aproape dureroasă:

— Sociologia este studiul instituțiilor sociale, domnule Halloway.

Am încercat să-l fac să înțeleagă poziția mea.

— Ascultă, oamenii cu bani sunt cei care ar trebui să susțină financiar acest colegiu. Pentru ei, sociologia sună ca socialismul – și nimic nu sună mai rău ca asta – iar o ”instituție” este, în mintea lor, locul unde au internat-o pe mătușa Maggy când a început să colecționeze cutii de Wheaties într-un album de timbre. Nu putem să-i atragem așa. Hai, spune-mi…

I-am zâmbit condescendent, știind că îl va enerva:

— Ce faceți voi acolo care chiar să aibă vreo valoare?

M-a țintuit cu privirea, părul alb i s-a zburlit, iar nările i s-au dilatat ca ale unui armăsar gata să necheze. Pot să spun un lucru în favoarea lor: acești oameni de știință și profesori știu să se controleze impecabil. Ținea o carte în mână și m-am așteptat să mi-o arunce, dar în schimb a vorbit:

— Analiza procesului de acumulare instituțională realizată de acest departament, prin utilizarea matematicii sistemelor deschise, a fost recunoscută ca o contribuție remarcabilă și valoroasă la…

Cuvintele sunau impresionant, orice-ar fi însemnat ele, dar tot nu păreau genul de lucruri care să aducă bani. L-am întrerupt:

— Valoroasă în ce fel, mai exact?

S-a așezat pe marginea biroului, gânditor, părând să-și revină din șocul de a fi fost rugat să producă ceva concret pentru a-și justifica poziția. A lăsat privirea să alunece peste titlurile cărților care umpleau pereții biroului său.

— Ei bine, sociologia a fost valoroasă pentru mediul de afaceri în inițierea studiilor privind eficiența angajaților și motivația de grup, pe care companiile le folosesc acum în luarea deciziilor manageriale. Și, desigur, de la Marea Criză încoace, Washingtonul folosește studiile sociologice despre ocuparea forței de muncă, muncă și standarde de viață drept bază pentru politicile sale generale de…

L-am oprit ridicând ambele mâini:

— Vă rog, domnule profesor Caswell! Asta nu prea ajută. Washingtonul, New Deal-ul și actuala administrație sunt subiecte destul de delicate pentru oamenii cu care trebuie eu să vorbesc. Ei consideră valoarea acestor lucruri… discutabilă, dacă mă înțelegeți. Dacă ar afla că profesorii de sociologie dau sfaturi și îndrumări… Nu, trebuie să rămânem la lucruri concrete și să lăsăm Washingtonul deoparte.n Ce a făcut, concret, acest departament anume, care l-ar face demn să primească finanțare, să zicem, la fel ca un fond de cercetare a bolilor de inimă?

A început să lovească absent colțul cărții sale de pe birou, privindu-mă atent.

— Cercetarea fundamentală nu produce efecte imediate, domnule Halloway, dar valoarea ei este recunoscută.

I-am zâmbit și am scos pipa.

— Bine, povestiți-mi despre ea. Poate îi voi recunoaște și eu valoarea.

Profesorul Caswell mi-a întors un zâmbet crispat. Știa că soarta departamentului său atârna de un fir de păr. Celelalte departamente erau populare în rândul donatorilor, atrăgeau bani prin burse și granturi, și își susțineau profesorii și doctoranzii prin contracte de cercetare cu guvernul și industria. Caswell trebuia să arate o cale prin care și departamentul lui să devină atractiv, altfel… Nu puteam să-l concediez direct, desigur, dar există modalități indirecte de a o face.

A lăsat cartea jos și și-a trecut o mână prin părul ciufulit.

— Instituțiile, organizațiile adică, …

Vocea lui a căpătat un ton mai grav; ca mulți profesori, când trebuia să explice ceva, aluneca instinctiv în maniera didactică de la catedră și începea să țină o adevărată prelegere:

— … au anumite tendințe încorporate în însăși structura lor, în modul în care se întâmplă să fi fost organizate, tendințe care le determină să se extindă sau să se contracte fără nicio legătură cu nevoile reale pentru care au fost înființate.

Începuse să se înroșească de plăcerea cu care își expunea subiectul.

— De-a lungul veacurilor, oamenii s-au întrebat cu uimire, și adesea cu groază, cum o organizație simplă, precum o biserică în care să te rogi sau delegarea meseriei armelor către o clasă de războinici, doar pentru apărarea împotriva unui dușman extern, ajunge să crească fără măsură și să-și extindă controlul până devine o tiranie asupra întregii vieți a oamenilor. Sau, dimpotrivă, cum alte organizații create pentru a răspunde unei nevoi vitale tind să se stingă treptat, să dispară și să fie nevoite să fie reconstruite cu mare greutate, iar și iar.

Cauza poate fi urmărită până la mici ciudățenii din modul în care au fost organizate inițial, o chestiune de feedbackuri pozitive și negative ale puterii. Întrebări aparent simple, precum: ”Există o cale prin care cineva care deține autoritate în această organizație să folosească puterea pe care o are pentru a-și spori propria putere?”, oferă cheia. Dar problema nu putea fi cu adevărat tratată până când întrebările complexe despre motivațiile încrucișate și acumulările pe termen lung ale efectelor minore nu puteau fi cumva simplificate și formulate clar. Dezvoltând acest subiect, am descoperit că matematica sistemelor deschise, așa cum a fost introdusă în biologie de Ludwig von Bertalanffy și George Kreezer, putea servi ca bază pentru dezvoltarea unei matematici sociale specifice, capabilă să exprime factorii umani ai interacțiunii dintre autoritate și motivație prin formule simple.

Prin aceste formule, este posibil să determinăm automat ritmul de creștere și durata de viață a oricărei organizații. ONU, ca să dau un exemplu nefericit, este o organizație de tip regresiv. Sprijinul ei financiar nu se află în mâinile celor care beneficiază direct de activitățile sale guvernamentale, ci, dimpotrivă, în mâinile celor care ar pierde în mod direct prin orice extindere sau interferență a autorității sale asupra propriei lor puteri. Totuși, prin analiza cu ajutorul formulelor…

— Asta e teorie, i-am tăiat-o. Dar dovezi?

— Ecuațiile mele sunt deja folosite în studii asupra unor corporații federale de dimensiuni limitate. Washington…

Am ridicat din nou palma.

— Vă rog, nu pronunțați iar acel cuvânt urât. Vreau să spun, unde altundeva a mai fost pusă în aplicare? Vreau doar o demonstrație simplă, ceva care să arate că funcționează, atât.

Și-a întors privirea de la mine gânditor, apoi a ridicat cartea și a început iar să o bată ușor de birou. Avea un titlu de neînțeles și numele lui scris cu litere aurii. Am avut din nou senzația clară că își înfrâna dorința de a mi-o arunca în cap.

A vorbit încet:

— Bine. O să vă ofer o demonstrație. Sunteți dispus să așteptați șase luni?

— Desigur, dacă îmi puteți arăta ceva concret la finalul acelei perioade.

Amintindu-mi de timp, m-am uitat la ceas și m-am ridicat în picioare.

— Am putea discuta despre asta la prânz?, a întrebat el.

— N-aș avea nimic împotrivă să aud mai multe, dar iau prânzul cu niște executori ai testamentului unui milionar. Trebuie convinși că prin ”sprijinirea cercetării asupra suferințelor umane” el a vrut să spună că banii ar trebui să meargă la burse de cercetare pentru doctoranzii în biologie de la universitate, nu la o fundație medicală.

— Văd că aveți problemele dumneavoastră, spuse Caswell, fără să-mi acorde vreo concesie.

Întinse mâna cu un zâmbet rece:

—  Ei bine, bună ziua, domnule Halloway. Mă bucur că am avut această discuție.

I-am strâns mâna și l-am lăsat acolo, în picioare, sigur pe locul său în mersul științei și pe respectul colegilor săi, dar fierbând pe dinăuntru fiindcă eu, președintele și decanul, îndrăznisem să-i cer, cu neobrăzare, ceva concret.

Sincer, nu-mi păsa deloc dacă îi sărea țandăra. Meseria mea nu e ușoară. Pentru o fărâmă de publicitate favorabilă și un strop de respect în ziare, și pentru o ceremonie anuală într-un costum ridicol, îmi petrec restul anului mergând din ușă-n ușă, cu pălăria în mână, cerând bani politicos ca un cerșetor bine îmbrăcat, și încercând să gestionez universitatea cu firimiturile pe care le obțin.

Pentru mine, un departament trebuia ori să se autosusțină, ori să fie redus la strictul plătit din taxele de școlarizare ale studenților, adică o mână de cursuri aglomerate, predate de un asistent universitar. Caswell trebuia să facă lucrurile să funcționeze, sau să plece.

Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mai mult voiam să aflu ce anume plănuia să facă drept demonstrație.

La prânz, trei zile mai târziu, în timp ce așteptam să ne aducă comanda, a deschis un carnet mic.

— Ați auzit vreodată de efectele de feedback?

— Nu îndeajuns ca să-mi fie clar.

— Dar știți efectul bulgărelui de zăpadă, nu?

— Sigur. Dai drumul unui bulgăre la vale și crește tot mai mult.

— Ei bine, acum…

A schițat o linie scurtă de simboluri pe o pagină albă și mi-a întors carnetul să mă uit:

— Iată formula procesului de tip bulgăre de zăpadă. Este formula generală de bază a creșterii; acoperă totul.

Era un șir de simboluri așezate ca într-o ecuație algebrică. Unul dintre ele era o spirală concentrică ascendentă, ca o secțiune transversală a unui bulgăre rostogolindu-se prin zăpadă. Asta semnifica ”creștere”.

Nu mă așteptam să înțeleg ecuația, dar era aproape la fel de clară ca o propoziție. Eram impresionat și, într-o oarecare măsură, intimidat. Deja explicase destul încât să-mi dau seama că, dacă avea dreptate, acolo era exprimată creșterea Bisericii Catolice și a Imperiului Roman, cuceririle lui Alexandru cel Mare, răspândirea obiceiului de a fuma și transformarea ori rigiditatea legii nescrise a modelor.

              — Chiar e atât de simplu?, am întrebat.

              — Ați observat, a zis el, că atunci când devine prea greu pentru forța de coeziune a zăpezii, bulgărele se destramă. Ei bine, în termeni umani…

Friptura, piureul și mazărea au sosit.

— Continuați, l-am îndemnat.

Era adâncit în simbolistica motivațiilor umane și în ecuațiile comportamentului uman de grup. După ce a trecut în revistă câteva tipuri de organizații de tip expansiv și regresiv, ne-am întors la bulgărele de zăpadă și am hotărât să testăm teoria încercând să facem ceva să crească.

— Adăugați motivațiile, a spus el, iar ecuația le va traduce într-o organizație.

— Ce-ar fi un motiv egoist bun, care să-i determine pe cei din interior să-i atragă pe alții în grup?, am sugerat ezitant, simțindu-mă puțin ridicol. Un fel de recompensă pentru fiecare nou membru adus, o parte din taxa de înscriere? Și, poate, un motiv pentru care membrii ar pierde ceva dacă unul dintre ei s-ar retrage. Și vreo cale indirectă prin care să se poată forța reciproc să rămână.

— Primul e principiul scrisorii în lanț, a dat din cap aprobator. Asta am înțeles. Celălalt…

A început să manipuleze simbolurile până când un grupaj special a apărut în mijlocul ecuației.

— Gata, asta e.

Văzând că mă încadram în direcția corectă, am mai venit cu câteva idei, el a adăugat altele, și le-a rearanjat în diferite combinații. Am eliminat câteva variante care ar fi făcut organizația prea complicată și, în cele din urmă, am ajuns la o structură organizatorică simplă și letală, aproape idilică: aderarea avea tentația unui bilet de loterie, implicarea mai profundă era la fel de facilă ca pierdutul vremii pe un hipodrom, iar ieșirea era ca încercarea de a-ți scoate degetul dintr-o capcană malaeziană.

Ne-am apropiat capetele și am început să vorbim mai încet, alegând cel mai potrivit loc pentru demonstrație.

— Abington?

— Ce ziceți de Watashaw? Am deja niște sondaje sociologice studențești despre el. Putem selecta un grup potrivit din ele.

— Demonstrația trebuie să fie convingătoare. Ar fi mai bine să alegem un grup mic, de la care nimeni cu mintea întreagă nu s-ar aștepta să crească.

— Ar trebui să existe un club potrivit…

Imaginează-ți-l pe profesorul Caswell, șeful Departamentului de Sociologie, și pe președintele universității, adică pe mine, aplecându-se amândoi peste masă, sorbind din cafea și discutând în șoaptă conspirativă despre ceva ce notau într-un carnețel.

Aceștia eram noi.

— Doamnelor, spuse președinta slabă și uscățivă a Cercului de Croitorie din Watashaw, astăzi avem oaspeți.

Ne-a făcut semn să ne ridicăm, și ne-am sculat, înclinându-ne în fața aplauzelor și zâmbetelor politicoase.

— Profesorul Caswell și profesorul Smith. (Pseudonimul meu.) Ei fac o cercetare despre metodele și responsabilitățile cluburilor din Watashaw.

Ne-am așezat din nou în aplauze domoale și zâmbete ceva mai largi, după care a început ședința Cercului de Croitorie din Watashaw. După cinci minute, începusem să casc.

Erau doar vreo treizeci de persoane, iar sala era mică, – nu era, să zicem, Congresul Statelor Unite – dar discutau despre strângerea și repararea hainelor uzate pentru acte caritabile cu o formalitate parlamentară atât de lentă și plictisitoare, că era un miracol că nu adormeau chiar și ele.

I-am arătat lui Caswell membrul care mi se părea liderul natural; o femeie înaltă, bine făcută, îmbrăcată într-un costum verde, cu gesturi controlate și o voce penetrantă, cu rezonanță. Apoi m-am cufundat într-o stare de somnolență, în timp ce Caswell rămânea treaz lângă mine și scria în carnetul său.

După un timp, vocea aceea pătrunzătoare m-a trezit din amorțeală. Era femeia înaltă, vorbind apăsat despre o neglijență colectivă a clubului. Tonul ei era tăios, aproape disprețuitor.

L-am atins pe Caswell cu cotul și am murmurat:

— Ai aranjat lucrurile în ecuație astfel încât cineva ”impulsiv” să aibă șanse mai mari să ajungă în funcție decât cineva reținut?

— Cred că există o modalitate prin care să descopere singure acel mecanism, a șoptit Caswell înapoi și a început din nou să lucreze la ecuația lui. Da, sunt mai multe moduri prin care alegerile pot fi influențate subtil.

— Bine. Indică-le cu tact celui pe care îl alegi. Nu ca și cum ea ar folosi astfel de metode, ci doar ca un exemplu al motivului pentru care numai în ea se poate avea încredere pentru a iniția schimbarea. Menționează toate avantajele personale pe care le-ar putea avea o persoană lipsită de scrupule.

A încuviințat din cap, păstrând o expresie serioasă și sobră, ca și cum schimbam impresii despre tehnicile de reparare a hainelor, în loc să complotăm.

După ședință, Caswell a tras-o deoparte pe femeia înaltă în costumul verde și i-a vorbit confidențial, arătându-i diagrama organizațională pe care o schițasem împreună. Am văzut sclipirea de interes din ochii ei și mi-am dat seama că o prinsesem.

I-am lăsat diagrama organizației și o copie dactilografiată a noilor statute, apoi ne-am retras cu sobrietate, așa cum se cuvenea unor cercetători în științe sociale. N-am început să râdem decât după ce am ieșit din oraș cu mașina și am început urcarea spre University Heights.

Dacă ecuațiile lui Caswell însemnau ceva, tocmai injectaserăm în acel cerc de croitorie mai multă forță de expansiune decât în Imperiul Roman.

Patru luni mai târziu, am găsit un moment liber în programul haotic și m-am întrebat cum merge experimentul. Trecând prin fața biroului lui Caswell, mi-am vârât capul pe ușă. Se uita peste o lucrare de cercetare a unui student.

— Caswell, despre povestea cu clubul de croitorie… încep să simt suspansul. Pot să aflu un raport preliminar?

— Nu-l urmăresc. Trebuie să-l lăsăm să ruleze șase luni complete.

— Dar sunt curios. Pot să iau legătura cu femeia aceea… cum o cheamă?

— Searles. Doamna George Searles.

— Asta ar afecta rezultatele?

— Nici pe departe. Dacă vrei să faci un grafic al creșterii în număr de membri, ar trebui să urmeze o curbă logaritmică, probabil dublându-se periodic.

Am zâmbit.

— Dacă nu crește, ești concediat.

Mi-a zâmbit și el.

— Dacă nu crește, nici n-o să fie nevoie să mă concediezi. Îmi ard cărțile și mă împușc.

M-am întors la biroul meu și am format numărul către Watashaw.

Cât timp așteptam să mi se răspundă la telefon, am luat o bucată de hârtie milimetrică și am trasat-o în șase secțiuni, câte una pentru fiecare lună. După ce telefonul a sunat de câteva ori în depărtare, o servitoare mi-a răspuns cu o voce plictisită, târâind cuvintele:

— Reședința doamnei Searles…

Am ridicat o steluță roșie autocolantă și am umezit-o cu limba.

— Aș dori să vorbesc cu doamna Searles, vă rog.

— Nu e acasă acum. Pot să-i las un mesaj?

Am lipit steluța pe linia treizeci, la începutul primei secțiuni. Treizeci de membri, așa începuseră.

— Nu, mulțumesc. Știți când se întoarce?

— Nu înainte de cină. E la ședință.

— La clubul de croitorie? am întrebat.

— Nu, domnule, nu acolo. Nu mai există niciun club de croitorie, nu mai există de ceva vreme. Acum e la ședința Comitetului pentru Bunăstare Civică.

Cumva, nu mă așteptasem deloc la așa ceva.

— Mulțumesc, am spus și am închis.

După un moment, mi-am dat seama că țineam în mână cutia cu steluțe roșii autocolante. Am închis-o și am pus-o jos, deasupra graficului cu numărul de membri din cercul de croitorie. Niciun membru nou…

Săracul Caswell. Pariul dintre noi fusese clar ca lumina zilei. N-ar fi acceptat să dau înapoi nici dacă aș fi vrut. Probabil că și-ar fi dat demisia înainte să încep chiar și primul pas lent spre concedierea lui. Orgoliul lui profesional ar fi fost distrus, scufundat fără urmă. Mi-am amintit ce spusese despre cum și-ar trage un glonț în cap. Ne păruse amuzant amândurora la vremea respectivă, dar… Ce haos ar provoca asta pentru universitate.

Trebuia să vorbesc cu doamna Searles. Poate exista o explicație externă pentru care clubul se desființase. Poate nu pur și simplu murise.

Am sunat din nou.

— Sunt profesorul Smith, am spus, folosind pseudonimul de dinainte. Am sunat acum câteva minute. Când spuneți că se întoarce doamna Searles?

— Pe la șase jumate, șapte.

Cinci ore de așteptat.

Și dacă între timp Caswell mă întreba ce am aflat? Nu voiam să-i spun nimic înainte să discut cu femeia aceea, doamna Searles.

— Unde are loc ședința Comitetului pentru Bunăstare Civică?

Mi-a spus adresa.

Cinci minute mai târziu eram deja în mașină, îndreptându-mă spre Watashaw, conducând cu o viteză considerabil mai mare decât cea obișnuită și aruncând priviri atente după echipaje de patrulare, pe măsură ce acul vitezometrului urca.

Sala de ședințe și teatru a orașului era un loc mare, probabil cu o mulțime de camere mici pentru diverse cluburi. Am intrat pe ușa centrală și m-am trezit într-o sală imensă unde se desfășura un fel de adunare. O adunare de tip politic, știi genul, cu urale și scandări, cu ghirlande decorative deja căzute pe jos, oameni cu bannere în mâini și un aer general de entuziasm și febrilitate. Cineva ținea un discurs pe scenă. Majoritatea celor prezenți erau femei.

M-am întrebat cum de Liga pentru Bunăstare Civică îndrăznea să-și țină ședința în același timp cu o adunare politică ce putea să le atragă membrii. Grupul doamnei Searles probabil se adunase, redus și fără vlagă, într-o cameră de sus.

Probabil exista o ușă laterală care ducea la etaj.

În timp ce mă uitam în jur, o fată drăguță, una dintre însoțitoarele din sală, mi-a întins un buletin tipărit și mi-a șoptit:

— Iată unul dintre noile exemplare.

Am încercat să i-l returnez, dar ea a făcut un pas înapoi.

— Oh, îl puteți păstra. E ediția nouă. Toată lumea trebuie să aibă una. Tocmai am tipărit șase mii de bucăți, ca să ne asigurăm că sunt destule pentru toți.

Femeia înaltă de pe scenă ținea un discurs hotărât, plin de forță, despre niște planuri de reconstrucție a cartierului sărac din Watashaw. Cuvintele ei au început să pătrundă vag în mintea mea, în timp ce aruncam o privire spre buletinul din mâini.

”Liga pentru Bunăstare Civică din Watashaw. Alianța Unificată a Carităților Creștine și Civice.”

Așa scria pe copertă. Dedesubt începeau regulile de aderare.

Am ridicat privirea. Oratoarea, cu voce clară și determinată, cu gesturi conștiente și energice, intrase în ultima linie dreaptă a discursului ei, un apel la mândria civică a tuturor cetățenilor din Watashaw.

— Cu un viitor luminos și glorios, potențial fără săraci și fără bolnavi neîngrijiți, fără urâțenie, fără priveliști care să nu fie frumoase, cei mai buni oameni, în cel mai bine planificat oraș din țară, bijuteria Statelor Unite!

A făcut o pauză, apoi s-a aplecat în față cu intensitate, lovind pupitrul cu pumnul strâns la fiecare cuvânt pentru a sublinia:

— Tot ce ne trebuie sunt mai mulți membri. Acum ieșiți și recrutați!

În sfârșit am recunoscut-o pe doamna Searles, chiar în momentul în care o explozie de sunet din partea mulțimii aproape m-a asurzit. Întregul public scanda din toți rărunchii:

— Recrutează! Recrutează!

Doamna Searles rămăsese nemișcată la pupitru, iar în spatele ei, așezat într-un rând de scaune, se afla un grup, probabil consiliul de conducere. Era format mai ales din femei, iar fețele acestora începeau să-mi pară vag familiare, ca și cum ar fi putut fi foste membre ale cercului de croitorie.

M-am apropiat de urechea însoțitoarei drăguțe în timp ce, ghidat de o bănuială, întorceam pe dos buletinul tipărit.

— De cât timp e organizată Liga?, am șoptit.

Pe spatele buletinului era tipărit un statut. Ea a răspuns printre aclamații, cu ochii scânteietori:

— Nu știu. Eu m-am înscris acum două zile. Nu-i grozav?

Am ieșit în aerul liniștit de afară și m-am urcat în mașină cu pielea făcându-mi-se de găină. Chiar și când am pornit, încă îi puteam auzi. Cântau un fel de imn al organizației, pe melodia lui Marching through Georgia.

Chiar și la o simplă privire, statutul de pe buletin părea exact acela pe care îl dădusem Cercului de Croitorie din Watashaw.

Tot ce i-am spus lui Caswell când m-am întors a fost că cercul își schimbase numele și că numărul membrilor părea să crească.

A doua zi, după ce am sunat-o pe doamna Searles, am lipit niște steluțe roșii pe graficul meu pentru primele trei luni. Rezultatul era o curbă frumoasă, care urca tot mai abrupt până în luna a patra. Obținuseră prima creștere în număr de membri pur și simplu prin absorbția tuturor celorlalte organizații caritabile din Watashaw, schimbând numele clubului la fiecare fuziune, dar păstrând aceeași constituție, acea constituție cu promisiuni strălucitoare de beneficii, atâta timp cât continuau să aducă noi membri.

În a cincea lună, Liga adăugase un serviciu mutual de babysitting și convinsese consiliul școlar local să adauge o grădiniță în rețeaua publică, pentru a elibera mai multe femei ca să poată participa la activitățile Ligii. Dar până atunci, caritatea fusese probabil organizată complet și expansiunea trebuia să continue în alte direcții.

Se pare că niște agenți imobiliari fuseseră atrași de timpuriu în vârtejul Ligii, împreună cu ideile lor. Planurile de reabilitare a cartierului sărac începuseră să înflorească și căpătau deja accente clare de strategie imobiliară, spre sfârșitul lunii.

În prima zi a celei de-a șasea luni, în ziarul local a apărut o amplă prezentare pe două pagini despre o adunare generală care aprobase un plan complet de ”curățare” a a cartierelor de mahala din Watashaw, alături de propuneri pentru relocarea locuitorilor, construcții civice și o redesenare a zonelor urbane. Și, peste toate, existau perspective promițătoare de a atrage noi industrii în oraș, industrii care deja fuseseră contactate și păreau interesate de privilegiile oferite.

Iar în tot acest plan era inclus și un aranjament special prin care majoritatea profiturilor ce urmau să vină din creșterea valorii terenurilor de construcție și din explozia industriei de construcții să fie direcționate exclusiv către membrii clubului. Același mecanism fusese prevăzut inițial pentru distribuirea câștigurilor minore din taxele de înscriere și din promovările onorifice în cadrul organizației.

Acum devenise o afacere profitabilă pe față. Iar numărul membrilor creștea tot mai rapid.

În a doua săptămână a celei de-a șasea luni, ziarul local anunța că organizația depusese o cerere de înregistrare oficială sub numele de ”Corporația pentru Comerț Mutual și Dezvoltare Civică Watashaw”, iar toți promotorii imobiliari locali terminaseră de aderat în masă. Componenta ”Comerț Mutual” suna, în urechile mele, ca și cum Camera de Comerț însăși era pe cale să fie absorbită, cu tot cu ideile, ambițiile și structura ei.

Am pufnit în râs citind pagina următoare a ziarului, unde se relata că un politician local ținuse un discurs lung și împopoțonat în fața clubului, lăudându-le spiritul întreprinzător, generozitatea și simțul civic. Fusese declarat membru onorific. Dacă avea să accepte să devină membru deplin, cu toate obligațiile contractuale și ispitele incluse… dacă politicienii intrau și ei în joc…

Am râs în timp ce arhivam ziarul împreună cu celelalte documente legate de testul Watashaw. Aceste dovezi ar fi fermecat orice om de afaceri suficient de lucid încât să înțeleagă de unde-i vine câștigul. Un om de afaceri lucrează zilnic cu organizații, inclusiv cu a sa, și se izbește constant de inerție, conflicte și dezorganizare. Formula lui Caswell putea fi cheia de control. Doar recunoștința pentru o asemenea unealtă ar fi adus universității vagoane de bani.

A venit și sfârșitul celei de-a șasea luni. Testul era încheiat. Iar rezultatele finale erau spectaculoase.

Formulele lui Caswell fuseseră demonstrate… fără nicio urmă de îndoială.

După ce am citit ultimele articole din ziar, l-am sunat.

— Perfect, Wilt, perfect! Pot folosi toată povestea asta cu Watashaw ca să-ți obțin atâtea burse, finanțări și granturi pentru departament, că o să ți se pară că ninge cu bani!

A răspuns cu un ton oarecum lipsit de interes:

— Am fost ocupat cu lucrările studenților și corectatul testelor, nu am mai urmărit deloc ce s-a întâmplat la Watashaw, din păcate. Zici că demonstrația a mers bine și ești mulțumit?

Se simțea clar un aer rece. Eram prieteni acum, dar era evident că încă îl deranja faptul că, la început, pusesem la îndoială teoria lui. Iar acum folosea succesul experimentului pentru a-mi bate obrazul cu faptul că mă înșelasem. Un om cu o grămadă de titluri după nume e la fel de om ca oricare altul. Îmi aminteam și eu că-l luasem destul de tare la început.

— Sunt mulțumit, am recunoscut. M-am înșelat. Formulele funcționează impecabil. Dacă vrei să-ți stimulezi orgoliul, vino și uită-te la dosarul meu cu documente. Acum… hai să vedem formula pentru a-l opri.

Vocea lui redevenise vioaie:

— N-am complicat organizația cu factori negativi. Am vrut să crească. Se destramă natural dacă nu mai crește timp de două luni. E exact ca marea bulă speculativă de pe bursă, înaintea unui crah economic. Toți prosperă cât timp prețurile urcă și intră cumpărători noi pe piață, dar știu foarte bine ce se întâmplă dacă totul se oprește. Îți amintești, am inclus în sistem, ca parte din motivație, ideea că membrii știu că vor pierde dacă nu mai vin membri noi. Dacă aș încerca s-o opresc acum, mi-ar tăia gâtul.

Mi-am amintit de energia frenetică și exaltarea mulțimii la acea primă întâlnire la care participasem. Da, probabil chiar ar face-o.

— Nu, a continuat el. O vom lăsa să-și urmeze cursul până la capăt… și să moară de bătrânețe.

— Și când va fi asta?

— Nu poate crește dincolo de populația feminină a orașului. Nu-s chiar așa multe femei în Watashaw și unele dintre ele nici măcar nu suportă să coasă.

Am privit graficul de pe birou și mi s-a părut brusc sinistru. Sigur Caswell luase în calcul o limită clară…

— Subestimezi ingeniozitatea lor, am spus în telefon. Pentru că voiau să se extindă, n-au rămas la cusut. Au trecut de la caritate generală la scheme de asistență socială, apoi la ceva care seamănă deja suspect de mult cu un guvern încorporat. Numele e acum Corporația pentru Comerț Mutual și Dezvoltare Civică Watashaw, și tocmai au depus o cerere să-l schimbe în Fondul Civic de Proprietate și Dividend Social, membru contractual, deschis tuturor. Acel dividend social sună ca și cum un tehnocrat s-a urcat în vagon, nu?

În timp ce vorbeam, am adăugat cu grijă o altă steluță roșie pe curbă, deasupra pragului de o mie de membri, verificând cu ziarul încă deschis pe birou. Curba era acum clar logaritmică, creștea tot mai rapid cu fiecare nouă creștere.

— Lăsând deoparte limitările practice pentru un moment, am întrebat, unde spune formula că se oprește?

— Când nu mai rămâne nimeni de atras. Dar până la urmă… în Watashaw nu-s chiar așa de mulți oameni. E un oraș destul de mic.

— Au deschis un birou în New York, i-am spus cu grijă la telefon, câteva săptămâni mai târziu.

Cu un creion, am prelungit foarte atent curba graficului de membri din acel moment.

După următoarea dublare, curba urca aproape vertical, ieșind de pe pagină.

Luând în calcul un decalaj de contagiune de la o națiune la alta, în funcție de cât de mult se amestecă cetățenii lor, aș zice că restul lumii are vreo doisprezece ani la dispoziție.

A urmat o pauză lungă, timp în care Caswell probabil desena aceeași curbă în mintea lui. Apoi a râs slab:

— Ei bine, tu mi-ai cerut o demonstrație.

Era un răspuns la fel de bun ca oricare altul.

Ne-am întâlnit și am luat prânzul într-un bar, dacă se poate numi prânz. Mișcarea pe care am pornit-o va continua să se extindă, prin orice mijloc, prin șmecherie sau mită, prin seducție, propagandă sau chiar cucerire, dar se va extinde.

Și poate că un guvern mondial total nu e un lucru rău.

Până când va ajunge la capătul funiei. În vreo doisprezece ani.

Ce se întâmplă atunci… nu știu.

Dar nu vreau ca nimeni să dea vina pe mine. De-acum, dacă mă întreabă cineva, n-am auzit niciodată de Watashaw.