Prof. dr. antropolog Cantemir Rișcuția este cunoscut publicului larg ca omul care l-a dovedit pe Ion Râmaru, reconstituindu-i dantura după mușcătura parțială rămasă pe trupul unei victime a criminalului. Rișcuția a fost un om complex, cu preocupări din cele mai diverse: ozenistică, parapsihologie, ocultism și… rabdomanție (divinația cu ajutorul baghetei sau pendulului, cunoscută modern sub numele de radiestezie).
Prieten cu ufologul Călin N. Turcu, Rișcuția era consultat de acesta în subiecte ce țineau de pregătirea sa profesională. Un exemplu îl constituie tema urmelor din piatră, urme de oameni amestecate cu forme de viață preistorice:
”D.lui Dr. Cantemir Rișcuția
[adresa]
Vălenii de Munte, la 11 Martie 1986.
Stimate Domnule Doctor,
Îmi cer smerit iertare pentru îndrăzneala de a va răpi din timpul care, desigur, vă este foarte prețios. Vă solicit părerea în legătură cu textul pe care-l anexez prezentei misive. Este vorba de două capitole extrase din cartea americanului A.E. Wilder-Smith, care se referă la o serie de descoperiri interesante făcute în SUA prin anii ’60. Cele șapte pagini dactilografiate sunt însoțite și de patru fotografii (17, 19, 25 și 28) pe care le-am socotit mai semnificative. Ce părere aveți, ca specialist antropolog, de toate acestea? Este vorba de un fapt real, sau de o mistificare? Vă rog să-mi spuneți deschis ce credeți.
Vă mai rog să-mi returnați acest material (Textul și fotografiile) și – deasemenea – să-mi comunicați dacă sunteți sau dacă nu sunteți de acord ca părerea exprimată de Dvs. să fie inclusă în lucrarea pe care o am în pregătire.
Vă mulțumesc anticipat și aștept cu nerăbdare răspunsul Dvs., cu aceeași nerăbdare cu care noi toți vă așteptăm să reveniți la Vălenii de Munte. Cele mai bune gânduri pentru întreaga familie.
Cu sinceră considerație și prețuire,
Călin N. Turcu
[adresa]”1.
Răspunsul dr. Cantemir Rișcuția vine cu celeritate, 10 zile mai târziu:
”… referitor la scrisoarea trimisă de la Vălenii de Munte în data de 11 Martie 1986.
Cu privire la cartea lui Wilder-Smith, A.E.: «Originea omului, destinul omului», Capitolul III: «Problemele legate de vârsta omului și verigile lipsă», pp. 126-133: «Urme de om și urme de dinozaur în albia unui râu», iată impresiile mele și opinia pe care, ca profesionist lipsit de prejudecăți sau de orgoliu profesional, o împărtășesc:
Într-adevăr, pe baza întregei evidențe a probelor fosile de care dispunem până în prezent asupra evoluției speciei umane, nu ne putem aștepta să găsim urme de «om modern» (totuși desculț!!) în Cretacic (deci acum circa 140.000.000 ani), când se știe că apariția primatelor s-a manifestat cu probe fosile în Paleocen 65-55.000.000 ani înainte) iar apariția maimuțelor (simiidae) și a maimuțelor superioare (Anthropoidae) este semnalata abia începând din Oligocen (35-25.000.000 ani). Aceste considerente nu se întemeiază pe ipoteze ci pe constatări de fapte, în majoritate date de teren. Nu este vorba deci aici de «teoriile» ce ar sta în calea («gândirii cinstite și obiective») «ca niște obstacole mentale» ci de un sistem de cunoaștere și de ordonare a unor date de observație din domeniul științei geologice și paleontologiei, construit în ultimile două secole cu eforturi intelectuale obiective și lipsite de patimă.
A.E. Wilder Smith pune în gura unor oameni de știință afirmații cel puțin exagerate, dacă nu tendențioase și compromițătoare pentru profesionalitatea lor. Astfel îi atribuie D.rului Roland Birth constatarea că urmele (36) «sunt absolut umane» (!). Plecând de la o analogie pentru a ajunge pe baza acesteia la o identificare Dr. Roland Birth nu ar fi făcut ca geolog decât să-și «dea foc geamantanului», dacă ar fi să-l credem pe A.E. Wilder Smith, pentru că această «identificare» nu impietează asupra «teoriilor» geo-paleontologice ci asupra evidenței faptelor, (a constatărilor de teren și a evidenței fosilelor).
De aceea interpretarea data de A.E. Wilder Smith observațiilor și unor afirmații ale paleontologului Dr. Roland Birth mi se pare în cel mai bun caz eronată, dacă nu tendențioasă, pentru că nu este A.E. Wilder Smith singurul autor de pe marginea științei pe care-l supără evoluționismul. Daca întreaga lume de fosile descoperite în straturile scoarței și care ordonate cronologic dovedesc neîndoios o evoluție de la nivele simple la nivele complexe de organizare a indivizilor vegetali și animali și a structurilor lor sociale nu l-a convins pe A.E. Wilder Smith că lumea vie care trăiește și se transformă de atâtea milioane de ani este în permanentă evoluție, în cadrul evoluției cosmice atunci un dialog cu acest fanatic adversar al Evoluționismului este de prisos. Nu este însă de prisos o informare a cititorului mai puțin avizat, care riscă să cadă în capcana ideologică a lui A.E. Wilder Smith.
Chiar dacă ar fi să admitem (prin absurd și în contradicție cu evidența fosilelor) că ar fi putut apare un filum hominoid acum 140.000.000 ani, contemporan cu dinozaurii și înainte cu l00.000.000 ani de ivirea primatelor «medii» (simiidae), în afara acestor misterioase urme în calcar (?) nu dispunem de nici o informație în plus care să confirme diagnoza de «uman» (care este valabilă numai pentru specia Homo sapiens). Nu au fost semnalate, în conexiune cu aceste urme de picior gol, nici probe scheletice, nici urme de activitate umană sau măcar homdinidă, singura evidență rămânând aversiunea lui A.E. Wilder Smith pentru «odiosul» Darwinism! În sprijinul acestei aversiuni, recurge A.E. Wilder Smith la mărturia îndoielnică a acestor urme, a căror autenticitate – daca va fi probată – mai ramâne să fie susținută (cel puțin științific) și cu alte informații complementare, cum sunt cele enumerate mai sus. În această situație, valabilitatea explicației acestor urme ca fiind de proveniență umană prezintă același grad de credibilitate ca alte explicații posibile, cum ar fi: 1) speciație aparte «hominoidă» din grupa atît de polimorf radiată a dinozaurilor sau 2) apariția unor «călători în timp sau spațiu»… desculți! // Sau, 3), strănepot al biblicului Adam, transfug în America, rămas desculț din lipsă de valută. (frază ce se poate omite din text. – Nota autorului articolului de fața -) //.
Speculațiile cu care A.E. Wilder Smith încearcă să pună problema acestor îndoielnice urme în contradicție flagrantă și radicală cu Darwinismul, șuntează logica cea mai elementară. Nu Darwinismul, ci întreaga evidență a probelor fosile, ce face temelia filogeniei animalelor face dificilă acceptarea unei vechimi de 140.000.000 de ani pentru specia umană. Deasemeni Darwinismul nu respinge teoretic și aprioric o eventuală persistență a unor linii filetice vechi (cum ar fi unii pești sau chiar dinozauri) până în zilele noastre, în adâncul oceanelor sau în mlaștini și păduri ecuatoriale greu accesibile sau în zone muntoase izolate (cum este cazul problematicului «om al zăpezii»). Dealtfel unele informații în acest sens nu lipsesc și se acumulează progresiv, din păcate insuficient confirmate până acum, cu documente sigure.
Niciodată Darwin sau Darwinismul nu au făcut afirmația că «nici în ruptul capului» o ființă umană nu poate fi contemporană cu un dinozaur sau că dinozaurii nu ar fi putut supraviețui până astăzi. Asemenea afirmații radicale și mărginite ca orizont nu consună cu logica lui Darwin ci mai degrabă cu fanatismul unui sectant pătimaș. Caracterizând Darwinismul ca pe o dogmă, autorul răstoarnă în mod tendențios adevărul, proiectând asupra acestui prestigios sistem de cunoaștere a lumii vii, imaginea în oglindă a propriei sale atitudini intelectuale.
Este uluitor cât de ușor conchide autorul că prezența unor urme «umane» cretacice (?) ar «pune în încurcătură întreaga teorie a evoluției» și aceasta numai pe baza semnalării unor impresiuni de picioare simili-umane pe niște lespezi de piatră în America (x «Țara tuturor posibilităților»). Calitatea intelectuală a lui A.E. Wilder-Smith se dezvăluie plenar în eleganța cu care-i trimite pe geologi «să se reprofileze în șoferi» în cazul în care ar îndrăzni să se îndoiască de autenticitatea acestei zdrobitoare descoperiri de «urme umane cretacice»! Fascinat de străvechiul mit al unui Adam… desculț, A.E. Wilder Smith sfidează Geologia, trimițând-o… pe calea fără întoarcere a bibliotecii din Alexandria!
Să revenim totuși la fapte, așa sărace în informație cum sunt: Suntem în fața unor urme simili-umane, imprimate în roci calcaroase («piatră de var»), deci Carbonifer și Cretacic. Întâi, este necesară explicația genezei acestor roci și identificarea lor exactă, deasemeni evoluția lor în raport cu agenții climatici. Apoi în ce privește identificarea urmelor: a avut vietatea respectivă un mers net biped și există suficiente urme care să permită reconstituirea mersului? Cum s-a putut proba că morfologia piciorului este net umană și nu că nu se manifestă aici un fenomen de convergență morfologică, provenit dintr-un plan sau model general de conformație a membrelor tuturor vertebratelor terestre. De la analogia prin convergență și homologia prin înrudire și până la identitate, deci conspecificitate există o cale lungă, în care fiecare pas trebuie justificat și asigurat, acestea sunt neajunsurile Științei pe care A.E. Eilder-Smith ar dori să o prăpădească asemenea Sodomei!
Până atunci, ce constatăm «uman» (A.E. Wilder Smith) la aceste urme?: 1) Analogia formei și 2) mărimea. Orice element în plus, care le-ar confirma apartenența umană ne-ar aduce o sinceră bucurie: Bucuria noului și a ineditului! Ne-am bucura fără nici o grijă în plus, pentru că edificiul Paleontologiei și Darwinismului stă sigur pe fundația Evoluționismului, sfidând teribilismele unor fanatici și ridicându-și etajele prin trudă statornică și eforturi mentale creative.
(Suntem siguri că și «Natura» prefera să ocrotească o lume vie ce evoluează prin continua selecție spre mai bun și spre mai adaptat, decât o închisoare biologică cu specii fixe, condamnate la inegalitate, prin încremenire în tipare iremediabile).
(Ultima fraza e facultativă).
București , 21 Martie 1986.
Dr. Cantemir Rișcuția”2.
Ce este de reținut? Interesat de o problemă în privința căreia nu avea nicio competență specifică, Călin N. Turcu apelează la bunul său prieten Cantemir Rișcuția, specialist în domeniu. Un om în care avea încredere, altfel de ce i-ar mai fi cerut părerea.
Primește un răspuns pertinent, argumentat, sobru în detalii științifice și plin de umor în rest.
Urmarea? Articolul de mai jos, apărut în ”Almanahul Luceafărul” 1988:
”Urme de pași pe stânci
Se știe că marile reptile au dispărut de pe suprafața Terrei, în urmă cu aproximativ 60 de milioane de ani, după ce dominaseră planeta alte câteva sute de milioane. Cauzele acestei dispariții dau și astăzi destulă bătaie de cap celor ce se ocupă de acest subiect, oamenii de știință negăsind încă, în noianul ipotezelor emise până în prezent, pe aceea care să satisfacă logica faptelor. În mai multe locuri au fost găsite urmele trecerii acestor gigantice viețuitoare de demult. Amprentele pașilor lor s-a imprimat în solul moale sau în nisipul din albiile unor râuri, astăzi dispărute, iar acest nisip s-a prefăcut, odată cu erele geologice, în rocă dură. Spre a ilustra această afirmație, redăm aici imaginile urmelor unui dinozaur cu trei degete și a unui brontozaur, ambele fiind descoperite în albia fluviului Paluxy, Glen Rose, Texas, S.U.A.
Mai paradoxale par însă descoperirile de același gen, care evidențiază amprente umane imprimate pe stâncă. Iar când acestea sunt de mari dimensiuni, gândul ni se reîntoarce la fascinanta lume a copilăriei în basmele căreia nu arareori îi întâlnim pe uriași și pe balauri. Iată, de pildă, urma de mari dimensiuni a unui picior uman, pe care unii cercetători o atribuie perioadei Cretacicului, la sfârșitul erei Mezozoice, adică acum 140 milioane ani, după datele geologice acceptate în prezent. Ea are lungimea de 40 cm și a fost descoperită tot în albia fluviului Paluxy din S.U.A. Tot de 40 cm lungime și cca. 14 cm lățime este și urma unui picior uman desculț, bine reliefată, ce a fost descoperită într-o altă albie stâncoasă din S.U.A., în Dinosaur State Park. Amprente umane de felul celor prezentate, au fost descoperite în mai multe state americane: Virginia, Illinois, Kentucky, Pennsylvania, Missouri etc. Cele de aici sunt tot din albia fluviului Paluxy, Glen Rose, Texas.
Următoarele două fotografii, selecționate dintr-un număr mare de altele asemănătoare, pot fi socotite efectiv șocante. Ambele au fost făcute pe aceeași albie a fluviului Paluxy în anul 1965, anul descoperirii lor. Reamintim că în anul respectiv, cercetările din acea zona au făcut multa vâlva și au reaprins vechi controverse în care s-au angajat în egală măsură nenumărați cercetători și oameni de știință din întreaga lume. În centrul imaginii se evidențiază urma clară a unui brontozaur, iar în partea de sus, aceea a unui picior uman. Iar în imediata apropiere a urmei de brontozaur alte urme de pași ai unor oameni dintr-un trecut, se pare, foarte îndepărtat.
Așadar, amprentele, umane sunt găsite alături de cele ale uriașelor reptile dispărute, după cum menționam la început, acum circa 60 milioane ani. Acestea au fost bine conservate, protejate fiind de straturi groase (între 3 și 5 m) de sedimente. Și nu este vorba de un singur loc și de o singură descoperire de acest fel. În ultimile decenii ele au fost anunțate în mai multe țări ale lumii, în Canada, Suedia, Uniunea Sovietică sau R.F. Germania.
Ce ar putea să însemne toate acestea? Recunoașterea autenticității unei singure descoperiri de acest fel, ar putea revoluționa oare tot ceea ce cunoaștem în prezent în domeniul evoluției, al biologiei, al antropologiei și nu numai? Evident, singur viitorul este în măsură să dea un verdict valabil acestei pasionante controverse.
Iată însă că și în țara noastră au fost descoperite urme de pași pe stâncă. Le prezentăm aici pe cele din comuna Cetățeni, jud. Argeș. E drept că ele sunt de dimensiuni normale (la fel ca multe altele descoperite aiurea) și nici nu se află în vecinătatea unor amprente de dinozauri sau brontosauri. Dar nici nu au fost căutate aceste urme… Dacă s-ar săpa la o adâncime de câțiva metri, s-ar găsi oare și urmele marilor reptile? Altfel, de ce ar mai popula ele, cu atâta insistență, nenumăratele povești și basme ale poporului român? Dar cine să facă aceste săpături? Specialiștii și oamenii de știință n-au absolut nici un interes, fiindcă le-ar răsturna toate teoriile, construite cu atâta meticulozitate în ani îndelungați. Iar pasionații și nespecialiști, dacă le-ar face, ar strica, fără îndoială, totul.
Ne aflăm în fața uneia dintre cele mai pasionante enigme ale contemporaneității: aceea a propriei noastre evoluții, a lui Homo Sapiens și a sorgintei lui ca unică ființă rațională pe acest grăunte de nisip călătorind în Univers.
Prof. Călin N. Turcu
Vălenii de Munte –”3
Morala: Călin N. Turcu nu avea nevoie de opinia profesionistului, ci de eventuala confirmare a propriilor prezumții, de o consolidare pe bază de autoritate. Dacă Rișcuția i-ar fi susținut așteptările, ar fi fost citat la loc de cinste, eventual cu titlultura măgulitoare de ”savant”. Așa, nici măcar nu s-a deranjat să-i menționeze judecata contrară. Reamintim, pentru întărire: Rișcuția avea preocupări extraprofesionale suficient de fistichii pentru a nu fi considerat un încuiat, un dogmatic, un tezist.
Avem aici modelul acțional al demagogilor care deplâng lipsa de interes a ”științei oficiale” pentru anumite domenii:
”De ce tace ştiinţa zilelor noastre? Nu doreşte să se afle adevărul legat de asemenea descoperiri? De ce acest dezinteres cvasitotal pe care-l manifestă istoricii şi arheologii – şi nu mai ei! – contemporani? Li s-ar periclita numele şi autoritatea dobândite dacă ar încerca să păşească dincolo de graniţa propriei lor cunoaşteri? Le-ar fi lezate principiile şi cunoştinţele ştiinţifice academice, temeinic dobândite şi închegate de-a lungul deceniilor? Cui folosesc astăzi dogmatismul şi ignoranţa? Şi mai ales, cine le promovează?”4.
Astfel de diatribe reprezintă, cum am spus, standardul în domeniu. Cu voia Dvs., racordăm această retorică belicoasă cu Tăblițele ”de la Sinaia”, prin chiar cuvintele tăticului lor, Eduard Ioan Dan Gr. Romalo:
”Argumentele invocate de istoric m-au uimit prin formalismul lor, prin lipsa unor judecăți de valoare în contextul istoriografiei antice, prin fixarea propriului gând în spațiul prejudecăților conjecturale care trebuiau să acopere comoditatea raționamentului sau frica de a ieși din rând. (…) Nici alți istorici sau filologi cu care am stat apoi de vorbă, și care adoptau aceeași atitudine în privința plăcilor, nu m-au putut convinge de nimicnicia textelor turnate în plumb. M-au convins însă doar de faptul că, în fața unei probleme cu grad mare de necunoscut, de surprinzător, argumentele pur logice nu sunt suficiente pentru unii oameni de știință – chiar dacă savanți consacrați -, pentru a-i determina să analizeze temeinic și obiectiv o ipoteză de lucru privind un material de origine sau de proveniență arheologică necunoscute înainte de a o respinge în moda priori și definitiv”5;
”Prima ediție a acestei cărți a fost publicată în 70 de exemplare, pe cheltuiala autorului, după ce mulți au fost istoricii și lingviștii care au refuzat să-i dea girul”6.
Nihil novi sub sole.
Note: 1,2Arhiva documentară ASFAN-România, Fond Călin N. Turcu, Dosar ”Uriași. Antropologie. Urme de pași pe stânci”; 3Călin N. Turcu – ”Urme de pași pe stânci”, în ”Almanah Luceafărul” 1988, pg. 223-225; 4Călin N. Turcu – ”Enigmatica sculptură în piatră de pe malul Oltului”, în ”RUFOR”, seria nouă, nr. 10/1994, pg. 27; 5Dan Romalo – ”Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb?”, Ed. Alcor, București, 2005, pg. 22; 6Ibidem, pg. 313.
