Nu ai niciun produs în coș.

0

Ernest Bernea, Crucile (1938)

Articolul ”Crucile”, publicat de sociologul și etnograful Ernest Bernea în Cuvântul (18.02.1938, p. 2), este o bună introducere în tematica crucilor de drum. În ceea ce ne privește, reținem confirmarea unei teme care ne interesează (cruci lângă care au fost observate efecte optice sau sonore neobișnuite, vedenii, apariții de toate felurile) și o sugestie legată de aparițiile religioase (”troiţa poate ţine loc de biserică”).

 

Crucile

Ernest Bernea

 

Tot cuprinsul românesc este stăpânit de ctitorii cari dovedesc adânca religiozitate a neamului. Între acestea, crucile sunt cele mai obişnuite dar şi mai caracteristice pentru viaţa sătească. Dacă mânăstirile şi multe din bisericile româneşti (mai ales cele vechi) sunt legate de numele unor voevozi sau boieri, crucile sunt expresia vieţii anonime a satelor. Drumurile de ţară sunt încărcate cu această podoabă de credinţă şi artă românească.
Crucile populează atât căile mari, cu orizont deschis ale ţinuturilor de şes, cât şi drumeagurile strâmtorate din ţinuturile muntoase. Acolo unde nu mai este aşezare omenească, unde biserica nu-şi mai arată împărăteasca-i înfăţişare şi totuşi pasul omului calcă obişnuit, acolo apare crucea. Între sate, fie că stă un câmp deschis, un deal, sau un munte, ţăranul a aşezat un semn care să-i fie pe deoparte un îndreptar şi o măsură a drumului, iar pe de alta să-i fie un sprijin al urâtului şi singurătăţii sale lăuntrice. Crucea stabileşte legătura între sate şi dă drumurilor o atmosferă de linişte şi umanitate.
Crucile sunt aşezate de obiceiu în trei locuri: la întretăere de drumuri la hotare sau la fântâni. Rareori apar în lungul căilor mari şi atunci când apar aci, sunt legate de un anume fapt. În aşezarea lor sunt motive materiale şi spirituale totodată.
Înţelesul ridicării lor la răscruci, la hotare şi la fântâni, pare să fie legat şi de popas. Drumeţia are şi ea rânduelile şi legile ei. Nu poţi merge necontenit şi nici sta oriunde.
Ţăranul nostru şi când face cărăuşie şi când merge cu piciorul, ospătează, se odihneşte şi se închină în anume locuri, pe cari i le cere însăşi nevoile drumului. Se ridică de obiceiu o cruce sau mai multe, acolo unde cer distanţele, unde sufletul şi trupul drumeţului simt nevoia unui popas. Spunem şi sufletul, pentrucă popas pentru ţăran nu înseamnă numai mâncare, ca pentru burghez, ci mai înseamnă şi răgaz sufletesc, reculegere, rugăciune.
Când apare crucea, la întâmplare, pe margine de drum? Atunci când această cruce vrea să păstreze vie o amintire. Un fapt real: a fost omorît pe locul acela un fecior. Un fapt istoric: a poposit un mare voevod într’un moment de grea cumpănă. Sau unul mitologic: cresc în miez de noapte fiinţe supranaturale cari tulbură sufletul drumeţului (s.n.).

***

Crucile drumurilor noastre de ţară sunt de mai multe feluri. În primul rând ele se deosebesc prin materialul din care sunt făcute: sunt cruci de lemn şi cruci de piatră.
Cele de lemn, răspândite mai mult în regiunile muntoase, au o înfăţişare şi o artă foarte variată. Cele mai simple sunt din trunchiuri de copaci netezite pe două laturi, semnul crucii fiind săpat în trunchiu. O altă categorie sunt construite din două lemne încrucişate, uneori piciorul fiind mult mai înalt (aşa cum se găsesc în Balş-Romanaţi). Braţele scurte sunt acoperite cu două scânduri ca două aripi pentru a fi apărate de ploae. Odată cu această cruce apare obişnuit şi icoana lui Isus, pictată. Crestăturile în lemn sunt încă foarte reduse. A treia categorie de cruci în lemn, sunt acelea în cari meşteşugul şi arta constructorului stârnesc admiraţie. E vorba de întreitele cruci sprijinite pe un singur picior, mai rareori pe două, având un acoperiş asemănător cu acela al caselor. E vorba de troiţa propriu zisă, atât de răspândită în Oltenia, cu deosebire în regiunea mănăstirilor vâlcene. Nenumărate cruci mici îşi prind braţele între ele. Două arcuri de lemn le leagă pe toate în mănunchiu, de picior. Crestăturile sunt foarte bogate de astădată: stele, picioruşe, scări, inele, piramide. Pictura apare deseori, mai mult în icoane, decât ca o amplificare a efectelor artistice, cari rămân tot mai mult un rezultat al construcţiei şi crestăturilor.
Crucile de piatră, reduse din existenţa lor concretă, pot fi prezentate în două categorii: simple şi sculptate. Cele dintâi, mai răspândite la şes şi prin Ardeal, păstrează esenţialul crucii: linia întretăiată. Ele se înfăţişează simple, sobre şi masive. Cele vechi sunt mai aspre, cioplite din piatră rezistentă. Cele noui sunt mai şlefuite, dar mai puţin rezistente. Crucile de piatră sculptate, în relief, apar mai rar pe drumurile ţării. Acestea sunt legate mai mult de mănăstiri şi ctitorii domneşti. Totuşi nu lipsesc. Sunt unele (ca cele dela Gura Săratei-Buzău) cari pe lângă valoarea lor spirituală sau istorică au o deosebită valoare artistică. Atât scrierea cât şi modelele – mai întotdeauna perfect geometrice – sunt realizate cu multă măestrie. Uneori întreaga cruce pare îmbrăcată într’o dantelă fină, amintind de Trei Ierarhi şi Argeş.
Crucile din marginea satelor sau din drumurile ţării sunt ctitorii. Ţăranul român are această sete. Şi dacă nu poate ridica singur o biserică, ridică o cruce. O aşează acolo unde omul, rămas fără biserică nu e bine să rămână singur, adică în drumeţie. Şi nu numai atât: troiţa poate ţine loc de biserică (s.n.). Sunt cazuri când preotul slujeşte aci. Istoria ne spune că însăşi domnii principatelor noastre, în vremurile de bejanie se închinau cu preoţi la astfel de cruci, pe cari uneori le ridicau chiar ei.
Crucile sunt astăzi o expresie vie a vieţii noastre săteşti. Prin ele ţăranul leagă aşezările, apropie sufletele şi sfinţeşte locurile prin cari i-a fost dat să trudească şi să se bucure. Crucile sunt un loc de binefacere spirituală şi de lumină.