Evaluarea aparițiilor și relevațiilor. La catolici

Prezentăm un document oficial al Sacrei Congregații pentru Doctrina Credinței, ”Norme privind procedura de urmat în evaluarea aparițiilor sau revelațiilor prezumate” (varianta originală, în engleză, aici). În teorie, B.O.R. ar trebui să lucreze cu ceva similar. Diferența este că, la catolici, astfel de documente sunt publice.

Am subliniat câteva fragmente. Recipientul trebuie să manifeste ”docilitatea obișnuită față de Autoritatea ecleziastică”, iar revelația/minunea trebuie să fie ”lipsită de erori doctrinare” și să ”nu pună în pericol explicit binele Bisericii”.

Pe scurt, dacă este utilă și ”în linie”, e ce trebuie și mergem înainte; dacă nu, există metode de răspuns explicate în document.

 

”Notă preliminară

Originea și caracterul acestor norme

 

În cursul Sesiunii Plenare anuale din noiembrie 1974, Părinții acestei Sacre Congregații au examinat problemele legate de aparițiile presupuse și de revelațiile adesea asociate cu acestea și au ajuns la următoarele concluzii:

1. Astăzi, mai mult decât în trecut, știrile despre aceste apariții se răspândesc rapid în rândul credincioșilor datorită mijloacelor de informare (mass-media). Mai mult, ușurința deplasării dintr-un loc în altul favorizează pelerinaje frecvente, astfel încât Autoritatea ecleziastică trebuie să discearnă cu promptitudine asupra valorii unor asemenea fapte.

2. Pe de altă parte, mentalitatea modernă și exigențele cercetării științifice critice fac mai dificil, dacă nu aproape imposibil, să se ajungă cu rapiditatea necesară la judecățile care, în trecut, încheiau ancheta asupra unor asemenea chestiuni (constat de supernaturalitate, non constat de supernaturalitate) și care ofereau Ordinariilor posibilitatea de a autoriza sau de a interzice cultul public ori alte forme de devoțiune în rândul credincioșilor.

Pentru aceste motive, astfel încât devoțiunea trezită în rândul credincioșilor ca urmare a unor fapte de acest fel să se manifeste în deplină comuniune cu Biserica și să aducă roade prin care Biserica însăși să poată discerne ulterior adevărata natură a faptelor, Părinții au socotit că, în această materie, trebuie promovată următoarea procedură.

Atunci când Autoritatea ecleziastică este informată despre o presupusă apariție sau revelație, îi va reveni responsabilitatea:

a) mai întâi, de a judeca faptul pe baza criteriilor pozitive și negative (cf. infra, nr. I);

b) apoi, dacă această examinare conduce la o concluzie favorabilă, să permită anumite manifestări publice de cult sau de devoțiune, exercitând asupra acestora o supraveghere cu mare prudență (echivalentul formulei: «pentru moment, nimic nu se opune») (pro nunc nihil obstare).

c) în cele din urmă, în lumina timpului scurs și a experienței acumulate, cu o atenție deosebită acordată rodniciei roadelor spirituale generate de această nouă devoțiune, să exprime o judecată cu privire la autenticitatea și caracterul supranatural, dacă cazul o justifică.

 

I. Criterii pentru a judeca, cel puțin cu probabilitate, caracterul presupuselor apariții sau revelații

 

A) Criterii pozitive:

a) Certitudine morală, sau cel puțin o mare probabilitate a existenței faptului, dobândită printr-o investigație serioasă;

b) Circumstanțe particulare referitoare la existența și la natura faptului, și anume:

 

1. Calitățile personale ale subiectului sau ale subiecților (în special echilibrul psihologic, onestitatea și verticalitatea vieții morale, sinceritatea și docilitatea obișnuită față de Autoritatea ecleziastică (s.n.), capacitatea de a reveni la un regim normal al vieții de credință etc.);

2. În ceea ce privește revelația: o doctrină teologică și spirituală autentică, lipsită de eroare (s.n.);

3. Devoțiune sănătoasă și roade spirituale abundente și constante (de pildă: spirit de rugăciune, convertiri, mărturii de caritate etc.).

 

B) Criterii negative:

a) Eroare manifestă cu privire la fapt;

b) Erori doctrinare (s.n.) atribuite lui Dumnezeu însuși, sau Preasfintei Fecioare Maria, ori vreunui sfânt în manifestările lor, ținând seama totuși de posibilitatea ca subiectul să fi adăugat, chiar și în mod inconștient, elemente pur umane sau vreo eroare de ordin natural unei revelații supranaturale autentice (cf. Sfântul Ignațiu de Loyola, Exerciții, nr. 336);

c) Dovezi ale căutării unui profit sau câștig, strict legate de fapt;

d) Manifestări imorale grave săvârșite de subiect sau de adepții săi în momentul producerii faptului sau în legătură cu acesta;

e) Tulburare psihologică sau tendințe psihopatice ale subiectului, care au influențat cu certitudine faptul presupus supranatural, ori psihoză, isterie colectivă sau alte fenomene de acest fel.

Este de reținut că aceste criterii, fie ele pozitive sau negative, nu au caracter peremptoriu, ci mai degrabă indicativ, și trebuie aplicate în mod cumulativ sau printr-o anumită convergență reciprocă.

 

II. Intervenția Autorității eclesiastice competente

 

1. Dacă, cu ocazia unui fapt presupus supranatural, ia naștere între credincioși, în mod spontan, un anumit cult sau o anumită devoțiune, Autoritatea ecleziastică competentă are datoria majoră de a-l examina fără întârziere și de a-l supraveghea cu atenție.

2. Dacă credincioșii solicită acest lucru în mod legitim (adică în comuniune cu Pastorii și nu animați de un spirit sectar), Autoritatea ecleziastică competentă poate interveni pentru a permite sau a promova o anumită formă de cult sau de devoțiune, dacă, după aplicarea criteriilor de mai sus, nimic nu se opune. Ea trebuie să se îngrijească însă ca credincioșii să nu interpreteze această practică drept o aprobare a caracterului supranatural al faptului din partea Bisericii (cf. Nota preliminară, lit. c).

3. În virtutea misiunii sale doctrinare și pastorale, Autoritatea competentă poate interveni motu proprio și într-adevăr, trebuie să o facă în împrejurări grave, de pildă pentru a corecta sau a preveni abuzuri în exercitarea cultului și a devoțiunii, pentru a condamna doctrina eronată, pentru a evita pericolele unei misticism fals sau necuviincios etc.

4. În cazurile îndoielnice care nu pun în pericol explicit binele Bisericii (s.n.), Autoritatea ecleziastică competentă trebuie să se abțină de la orice judecată și de la orice acțiune directă (întrucât se poate întâmpla ca, după o anumită perioadă de timp, faptul presupus supranatural să cadă în uitare); totuși, ea nu trebuie să înceteze a fi vigilentă, intervenind, dacă este necesar, cu promptitudine și prudență.

 

III. Autoritățile competente să intervină

 

1. În primul rând, datoria de vigilență și de intervenție îi revine Ordinariului locului.

2. Conferința Episcopală regională sau națională poate interveni:

a) dacă Ordinariul locului, după ce și-a îndeplinit rolul, i se adresează pentru a judeca chestiunea cu o mai mare certitudine;

b) dacă problema privește nivelul național sau regional; întotdeauna însă cu consimțământul prealabil al Ordinariului locului.

3. Scaunul Apostolic poate interveni dacă este solicitat fie de către Ordinariul însuși, fie de către un grup calificat de credincioși, sau chiar din proprie inițiativă, în virtutea jurisdicției universale a Suveranului Pontif (cf. infra, nr. IV).

 

IV. Despre intervenția Sacrei Congregații pentru Doctrina Credinței

 

1. a) Intervenția Sacrei Congregații poate fi solicitată fie de către Ordinariu, după ce acesta și-a îndeplinit rolul, fie de către un grup calificat de credincioși. În acest din urmă caz, trebuie avut grijă ca recurgerea la Sacra Congregație să nu fie motivată de rațiuni suspecte (de pildă, pentru a constrânge Ordinariul să-și modifice propriile decizii legitime, pentru a sprijini un grup sectar etc.).

b) Revine Sacrei Congregații sarcina de a interveni motu proprio în cazurile mai grave, mai ales atunci când chestiunea privește o parte mai largă a Bisericii, întotdeauna după ce a consultat Ordinariul și chiar, dacă situația o cere, Conferința Episcopilor.

2. Revine Sacrei Congregații competența de a judeca și de a aproba modul de procedare al Ordinariului sau, în măsura în care este posibil și oportun, de a iniția o nouă examinare a chestiunii, distinctă de cea întreprinsă de Ordinariu și realizată fie de Sacra Congregație însăși, fie de o Comisie specială.

 

Normele de față, deliberate în cadrul Sesiunii Plenare a acestei Sacre Congregații, au fost aprobate de Suveranul Pontif Paul al VI-lea la 24 februarie 1978.

Dat la Roma, din palatul Sacrei Congregații pentru Doctrina Credinței, la 25 februarie 1978.

Francisc Cardinal Šeper

Prefect

Jérôme Hamer, O.P.

Secretar”