(actualizat 25.08.2025. material în curs de revizuire.)
Abstract
Cel care poate trăi în infamie nu merită să trăiască.
Pierre Corneille
În materialul propus, vom vorbi despre un accident de elicopter din Bucegi, în anul de grație 2010, și de un milieu de speculații, bazaconii sau simple prostii țesut în jurul lui. Fabricațiile au fost mai mult sau mai puțin abile, însă impactul public a fost substanțial. Vom urmări, pas cu pas, elaborarea narațiunilor și vom încerca să deslușim, pe baza resorturilor psiho-sociale, de ce unele au avut succes și altele nu. În final vom aminti despre condiția militarilor români căzuți la datorie și despre cum legendele urbane românești tind, racordate ideologic, să alimenteze nebuneli la un nivel superior. Toate pe rând, nu neapărat în această ordine.
I
Pentru început, câteva considerații personale.
Stop-cadru 1. Urmând niște cursuri post-universitate, la un moment dat, un profesor – angajat civil în MapN sau militar, n-am reținut, pentru că omul, după cum vom vedea, nici nu merita vreo atenție deosebită – a recomandat învățăceilor să citească revista ”Cer Senin”, a Forțelor Aeriene Române. Retrospectiv, nu cred să se fi așteptat să-l ia cineva în serios, dar, plăcându-mi să citesc, poate și dintr-o oarecare curiozitate, m-am prezentat cu toată colecția parcursă. Ce mă nedumerea era lipsa oricărei referințe la seria neagră de accidente aviatice de după 1990. Nu tu o analiză a fenomenului, nu tu un ferpar, nu unu, două, zece articole in memoriam. Nimic. A explicat, printre dinți, că ”n-ar da bine la moralul trupei”. A urmat o discuție nu tocmai destinsă, ireproductibilă, dar al cărui parcurs e ușor de înțeles dacă adaug că individul mi-a purtat sâmbetele doi ani întregi, cât a ținut cursul. Am amintit acest episod doar pentru a semnala că lipsa de respect, inclusiv social, pentru veterani și eroi, lipsește chiar la bază, în propaganda militară. Poate lucrurile s-or mai fi schimbat între timp, dar nu cine știe ce.
Stop-cadru 2. De ziua drapelului – 26 iunie -, o distinsă cercetătoate care a descoperit nimic și-și popularizează acel nimic pe Facebook, a concluzionat, plecând de la un videoclip cu rezoluție scăzută, că steagul Israelului flutura, exact în acea zi, pe Vârful Omu. Omu, din Bucegi. I-am oferit în privat un cadru fotografic net superior, în care se vedea clar că drapelul era tricolorul României, iar la baza stâncii erau veteranii, răniți în luptă, de la Invictus. Cu mențiunea că alăturarea propusă/bănuită de ea ar fi extrem de improbabilă. A urmat un scurt delir despre ”mercenari” și așa și pe dincolo. Însă nu despre cucoană este vorba. S-a permis, și nu de ieri de azi, prin pasivitatea inexplicabilă a MApN, ca militarii români din teatrele de operațiuni externe, luptând sub steagul României, să fie asimilați în discursul public neoficial mercenarilor, unor oameni vânduți naiba știe căror interese străine. Nu există nicio explicație rațională ca această situație să fie permisă și nesancționată.
Stop-cadru-3. Cu Răzvan și finuța Livia în Bucegi. Să vadă și cea mică Babele și Sfinxul, cu ocol pe la Șapte Izvoare, să găsim pe unde trece și unde duce țeava de captare. Pe drum doi pensionari, soț și soție. Unde mergeți? La Șapte Izvoare! Îi urcăm în mașină. El, fost inginer hidro la barajul de lângă. Ajungem, copilul se urcă, se coboară, se joacă, se alea. Se amintește despre mitologia apelor ”dacice” de aici. Din vorbă-n vorbă, ajungem la accidentul de elicopter. Și-ncepe moșul: și a ieșit așa, ca un spectu din munte și cu o palmă gigantică a doborât elicopetrul. Era gardianul locului… Eu, blocat. Știam povestea, știam că e o poveste, dar nu mă așteptam ca cineva cu studii superioare, cu experiență de viață și care-mi păruse în toate mințile, să creadă astfel de basme de adormit copiii. Așteptam încordat să dibuiesc dacă tipul glumește, dacă-și bate joc de mine pe degeaba, dar nu… Era serios! Vorbea serios! M-a pus pe gânduri această experiență și ulterior am mai întâlnit persoane distinse, aparent sănătoase mintal, care creditau această întâmplare, mot-a-mot, de parcă s-ar fi pus de acord sau ar fi fost acolo!
Rândurile care urmează sunt răspunsul meu dat lor. Și altora ca ei. Sper să fie utile la cât mai mulți. Nu trebuie să ne creadă, dar măcar să vorbească în cunoștință de cauză. Și cunoscând dedesubturile a ceea ce afirmă, să facă un pas în spate, cu un sentiment de jenă, dacă nu de rușine.
Stop-cadru 4. Înainte de a face noi de deștepții, puteți citi o tentativă de rezumat al subiectului semnată de un deștept veritabil: Cătălin Pena, de la Evenimentul Istoric (1). Omul le știe cu istoria, că de-aia și scrie la o publicație de profil. Nu merită să-i comentăm prestația îngălată, dar o semnalăm totuși, măcar ca obiect de comparație.
II
Luni, 26 iulie 2010, un elicopter al armateri israeliene, aflat într-o misiune de antrenament, s-a lovit de stâncile din Bucegi, producând un accident fără supraviețuitori. Dinamica legendelor urbane apărute în siajul evenimentului spune multe despre unii dintre semenii noștri întru irațiune. A taxa aceste narațiuni ca exerciții de antisemitism e banal și nu ajută la nimic. Însă o analiză cu granulație fină ne indică aspecte surprinzătoare.
Construcția a avut două etaje de elaborare, cu mai multe paliere intermediare. Aceste etaje, reprezentând structura de rezistență, provin din mediul ortodoxist bastardizat. Ce acoperă această sintagmă? În nici un caz Biserica Ortodoxă Română și creștin-ortodoxia tradițională. Este vorba de mireni mai catolici decât papa, care altoiesc pe trunchiul creștin-ortodox, neoprotestantism, Teoria Conspirației, New Age, neofascism, antisemitism și tot ce le mai trece prin cap pe moment. Unii, ca să fie treaba-treabă, sunt foști interlopi, reciclați la escrocherii religioase. Alții, doar anonimi, și nu din modestie.
Primul etaj, sursa zero, este în general trecut cu vederea de cronicari, poate și pentru că a avut un impact de suprafață minor. A mizat pe un amestec de sugestii antisemite și fantezii paranormale, ușor de digerat, dar comune în mediul românesc. În rubricile de comentarii s-a forjat etajul superior, care va apare de-abia peste câțiva ani.
Al doilea etaj preia din zemuirea paranormală anterioară, dar adaugă două resorturi psihologice: ideea că românul este în permanență furat de alții, externi, evident evrei, și ideea că poporul, român, și țara, România, au o protecție supranaturală, enormă și eternă. E un dublu infantilism, dublat de un paradox: ori ai protecție și nu te fură nimeni, ori n-ai protecție și te fură toți. E un terț exclus aici, care scapă consumatorilor de fabricații ieftine.
În opinia noastră, nu componenta fantastică sau antisemită au dat atractivitatea acestei legende urbane, ci sindromul orfanului, care afectează o bună parte din poporul român. Este evidentă nevoia de un tătuc, care să preia din responsabilități și să dilueze asumarea. În această cheie, valența antisemită devine nesemnificativă, secundară: avem o problemă mare cât casa, nu ne putem pierde timpul cu mărunțișuri. Astfel de oameni nu apreciază libertatea: nu știu ce să facă cu ea și o percep ca o povară inutilă. La momentul potrivit vor înclina spre o ”mână forte”, o soluție iluzorie care ne va duce în hăurile istoriei. Iar când se vor desmetici, dacă se vor desmetici, va fi prea târziu pentru toată lumea.
III
Bun venit în ”Lumea după Eufrosin”, blog în care prevalează ciorba ortodoxistă amintită mai sus. În bun spirit creștin, autorul e anonimizat, iar date de contact nu există. Îi vom spune Eufrosin, dintr-o pură convenție. Fără a dori să jignim pe cineva, îi vom oferi lui Eufrosin numeroase circumstanțe atenuante; când părinții te blesteamă cu un astfel de nume, ți se pot trece multe cu vederea. E greu să fii bătaia de joc a tuturor, din cristelniță până-n groapă! Clar nu e pentru oricine.
Eufrosin semnalează accidentul în chiar ziua producerii lui, 26 iulie 2010, și amintește că unul dintre militari era român. Apoi, ca nuca-n perete: ”O fi ceva cu spiritul locului, care nu acomodează darea mâinii impusă de dragul politicii şi în ciuda chestiunilor ireconciliabile care ne despart”. (2)
În 27, același Eufrosin ”dezvăluie” un secret cunoscut de toată lumea: aplicațiile Blue Sky, din care făcea parte și misiunea elicopterului prăbușit, vizau Iranul. Așadar nimicieșit din comun. O nouă înțepătură: ”guvernul de la Bucureşti, (…) ne face părtaşi şi la războaie de agresiune criminale, punând ca de-obicei interesele mai marilor momentului, înaintea celor ale ţării”. Dar și un nou apel la genius loci: ”Pământul României însă iată, nu s-a lăsat batjocorit: există o lege a compensaţiei divine, care nu lasă nerăsplătita nici o răutate. Dacă vrem să nu ne fie încă şi mai rău, trebuie să nu ne facem acesorii la vicleniile altora”. (3)
De reținut! Conu Eufrosin știa, încă de la început, misiunea reală a elicopterului și că printre victime era un militar român. Așadar, întreaga broderie ulterioară nu poate fi atribuită ignoranței, ci ticăloșiei.
În aceeași zi, focusblog (4) publică o investigație detaliată, profesionistă. Este amintită o componentă a avionicii elicopterului, un sistem LIDAR avansat, ce va fi ulterior speculat în scenarii sărite de pe șine.
28 iulie. Intră în scenă Iulian Urban, avocat, om politic, la data faptelor senator PDL. Un personaj straniu: atracția spre conspirații ilogice contrastează puternic cu însăși profesia sa de bază, care solicită o coerență riguroasă. Pe bază de păreri, Urban contestă că ar fi vorba despre antrenamente cu ținta Iranul (semn că și el cunoștea speța). Invocă o întârziere nepermisă a operațiunilor de căutare-salvare. (Acest aspect nu știm să-l abordăm. Pe de o parte cunoaștem aventurile cu epave de drone, în stil Cascadorii râsului, pe de altă parte, este posibil ca datorită aparaturii avansate tehnologic de la bord, să fi existat o cerere în acest sens din partea Israelului.) Apoi plusează para: ”Exact în acest areal se află însă celebra «Gură de Rai». E vorba despre o pantă cu o suprafață de aproximativ un kilometru pătrat, unde se manifestă o anomalie magnetică atipică, după cum o definesc specialiștii, zonă care are efecte benefice uluitoare asupra organismului uman. Însă în egală măsură, această zonă de anomalie magnetică, face praf orice aparat electronic de genul celor de la bordul unui…elicopter…” (5)
O mențiune: până la apariția cărții noastre (6), bazată pe studiul original al lui Vasile Rudan, pus la dispoziție de prof. ing. Ioan Olaru, singurele date publice privind locația ”Gurii de Rai” din Bucegi erau doar aproximații grosolane. În eventualitatea improbabilă în care în perimetrul așa-numitei ”Guri de Rai” au loc manifestări neobișnuite, fenomenele nu au legătură cu anomaliile magnetice (fapt de altfel susținut și de Rudan). Cât despre influențe magnetice care să afecteze la așa distanță aparatură ecranată…
Tot în 28 revine Eufrosin, care-l preia integral pe Urban. Adăugând prezența unei tabere israeliene în Bucegi, ”la aproximativ 15 kilometri de locul catastrofei”. ”Înainte să uit: cine credeţi că se mai află taman acolo, în acea zonă extraordinară a României, în tabără organizată strict pe criterii religioase şi naţionale?”, (7) zice Eufrosin care habar n-are de evoluția contemporană a turismului în Bucegi. Nu ai unde caza o tabără decât în zona de platou Padina, obligat. Desigur, mititelul își pregătește terenul.
29 iulie. Previzibil, Eufrosin. Un rehash al mitologiei despre ”Gura de Rai” din Bucegi. Reamintim că la acea dată, singurele date publice privind locația acestui perimetru erau aproximații grosolane. Preia și un comentariu, complet delirant:
”10. Tribunalul din Bucegi…
Eu cred că în norul acela, s-a intamplat altceva. S-a instituit rapid un Tribunal al Domnului, unde, exact ca în Tribunalele Masonice ale evreilor, acuzatul este condamnat la moarte în lipsă, chiar dacă este nevinovat. (Dumnezeu nu-i pedepsește pe cei nevinovați, oricât de greu ne vine nouă uneori să înțelegem asta – nb)
Deci, în concluzie, a fost o lecție dată masonilor evrei. A diferit doar modul de ducere la îndeplinire a sentinței. În timp ce Tribunalele Masonice preferă execuțiile mascate în accidente, erori medicale, sinucideri, etc, Dumnezeu i-a trimis direct în acel nor binecuvântat. Simplu și eficient” (8).
Ultimul paragraf nu este clar cui aparține: continuă autorul anonim al comentariului sau comentează autorul anonim al blogului? N-are a face; sunt amândoi gând la gând, cu bucurie.
Înainte de a ne plictisi complet, un ultim material marca Eufrosin. Nu este vina noastră, omul a publicat pe temă la foc continuu, în regim mitralieră.
30 iulie, în loc de concluzii:
”Începe să se întrevadă că ceva deosebit aflat în Bucegii noştri, elicită interesul israelienilor, aflaţi acolo nu numai în aer, cât şi la sol, deghizaţi ca şi «tabără de copii» (…) În Munţii Bucegi chiar este ceva, care îi interesează pe băieţii ăştia. Se pare că nu le-a mers de data asta, dar evident nu se vor da bătuţi. (…) orice s-ar afla în munţii Bucegi, nu le prieşte celor care se folosesc de puterile malefice. Logica elementară dictează deci că acel ceva, orice ar fi, are potenţialul de a fi extrem de benefic nouă, ca neam creştin ce suntem (…) ar trebui să cunoaştem noi românii ce lucru minunat şi potenţial schimbător al destinului României ascund munţii noştri”. (9)
Și pentru că ridicolul n-are limite, membrii taberei au devenit, din taste, via un comentator preluat în articol, operatori paranormali israelieni. Cu probe? Fără:
”Ref tabăra evreiască – absolut neoficial si neverificabil în acte, dar mi s-a parut interesant ceea ce am auzit, suficient de interesant încât să-ți scriu: un pic peste 40% dintre cei din tabara sunt parapsihopupu și destul de bine antrenați. Cei din elicopter erau toți «antrenați».
Accidentul are de a face cu structurile energetice «gardian» din zonă. Cu alte cuvinte, băieții «și-au luat-o» pentru că au vrut să-și bage nasul în ceva ce nu-i pentru ei”.
Întăririle aparțin lui Eufrosin, semn că și el pricepe că se află la granița ridicolului absolut.
Deși a produs un forțaj zilnic, adăugând în salată aluzii ieftine, conspirații și paranormal, Eufrosin n-a rămas în scripte. A palpat subiectul entităților de tip ”gardian”, dar l-a scăpat printre degete. În schimb, comentariile sunt savuroase și reflectă exact mediocritatea pestriță care animă neo-ortodoxismul autohton. Printre ele găsim deja conturat scenariul următor, dar să nu dăm spoilere. Comentatoarea Floarea pune punctul pe i: ”Domnule Eufrosin, am încercat și eu să urmăresc blogul dvs, dar îmi este imposibil să citesc comentariile de mai sus și să nu mă smintesc. Am nimerit cumva într-un cuib new-age?” Încheie cu ”Rușine”. Zău așa!
IV
La un an și câteva zile distanță – 12 august 2011 – se activează Etajul II, respectiv Cătălin Valeriu Dănoiu, coleg de suferință ortodoxistă cu Eufrosin. Dănoiu a făcut de curând subiectul unui dosar penal pentru incitare la ură sau discriminare, soluționat cu o condamnare cu suspendare. Pentru că a recunoscut faptele și pentru că a zis că-i pare rău! (10, 11)
Primul articol (12) al lui Dănoiu, pentru că au fost două, reia extensiv mitologia Departamentului Zero, via Radu Cinamar, Viitor cu cap de mort. Adică MISA și Guru Bivolaru. Le stă bine talibanilor ortodocși (așa l-a botezat presa!), să se șogoresască cu yoga, tantra și pipi. Legătura cu elicopterul și israelienii? Zburau în Bucegi, deci căutau (probabil?) intrarea în Tunelurile din Bucegi! Logic, nu? Vom reveni la Dănoiu, pentru că, în final, a dat lovitura pe subiect.
Palier secundar. Cam în aceeași perioadă (28 august 2011), subiectul este preluat de col (r.) Marin Neacșu. Este o simplă însăilare din materialele prezentate anterior. Singurul element original pare să fie finalul:
”Din câte se vede, România nu mai aparține urmașilor lui Gerula ci urmașilor lui Bastos. Sărmana Românie, Grădină a Maicii Domnului, când vei scăpa de blestemul trădării? Când își vor îndrepta fii tăi fața către cinste și respectul înaintașilor? Gerula, vino și ia-i pe toți urmașii nenorocitului care a mușcat mâna care l-a hrănit!
Poate că totuși Zamolxes va avea grijă de secretele Bucegilor și nu le va lăs(a) pe mâna veneticilor”. (13)
Distinsul colonel Marin Nacșu a ținut, cum se spune, aprinsă flacăra ignobilelor bazaconii. Sub pretextul educației patriotice din școlile și unitățile militare, numeroși militari, printre care pară-se și Neacșu, au fost îndoctrinați cu spoiala ideologică național-comunistă. Dacă știa o boabă de istoria, scria de trădătorul Bicilis, nu de Bastos, ca la cinema (Columna, ’68)!
Un alt palier secundar. În 2012, o știre bizară anunță o megainvestiție israeliană în Stațiunea montană Nucet (14). Din Parcul Natural Bucegi. Din situl Natura 2000 Bucegi. Nu suntem experți în țepe și tunuri imobiliare, însă după cum a scris la timpul respectiv un băiat mai bine informat, ”mie mi se pare ceva cusut cu ață albă” (15). După 13 ani, nu s-a făcut nimic și probabil nici nu se va face. Ilegalitățile ”publice” operează într-o zonă a echivocului, nu sunt flagrante, la modul ăsta.
La câteva luni distanță – 28.01.2013 – se sesizează contributorii site-ului Coja Ion (16). Oamenii sunt porniți, deși confundă Nucetul din Bucegi, munte, cu Nucet, orașul, din Bihor. Un comentator, Valeriu Carp Jr. încearcă inutil să aducă problema-n parametri. Se ajunge inclusiv la discuții despre… lesbianism! Pentru că… naiba știe!
13 mai 2013. Revine specialistul în sinteze deocheate, colonelul (r) Neacșu. Pretextul? Ați ghicit, leagă accidentul de elicopter din 2010 de proiectul stațiunii Nucet: ”Întâmplător, investiția israeliană are loc în acel areal”. Eventual, va avea loc. Faptic, n-a avut. Iar muntele Nucet e la distanță bună de locul accidentului, chiar și de Gura de Rai. Omul forțează legături care nu există. Mai aflăm că se căuta ceva cu acel LIDAR de care am pomenit anterior: ”Se mai ridică întrebări legate de aparatura de «căutare cercetare» cu care era echipat aparatul, «pentru acţiuni de căutare-salvare» dar nu oameni răniţi căutau, dacă citim ce aparatură era pe elicopter” (17). Îl citează, corect, regulamentar, și pe Dănoiu (De veghe patriei), ca să nu lase îndoială din ce aluat e făcut tovarășul ofițer superior Neacșu. La rândul său, va fi preluat pe site-ul lui Coja, pentru că nu-ți lași singur tovarășul la durere.
O paranteză necesară. N-am priceput ce hram poartă prof. Ion Coja. Dânsul se prezintă ca naționalist, facțiunea pură și dură. Fie! Ca naționalist, se presupune că urmărești, printre altele, să înmulțești acest crez, cantitativ și calitativ și să-i aduni sub același steag pe cât mai mulți. Însă domnia-sa are un site, transformat în forum de improvizație, pe care publică fără filtru și fără măsură, materiale primite de la oricine. Materiale însoțite de comentarii, nemoderate. Rapid, s-a ajus la o babilonie fetidă, care dezgustă chiar și pe cei mai fideli susținători ai săi. Acum, omul de rând aude de farul naționalismului Coja, ajunge pe site-ul său, citește 5-10’ și după nu mai vrea să audă de naționalism toată viața. Pentru că are impresia, deloc deplasată, că a nimerit printre pacienții unui salon de psihiatrie! Să nu fim înțeleși greșit. Nu toate materialele de acolo sunt proaste sau nedocumenate sau pline de măscări penibile. Unele sunt chiar bune și multe bunicele. Însă ele vin în amestec, se diluează și se pierd în marea de nimicnicii. Așadar, ce urmărește în realitate Ion Coja, cu pagina pe care-o păstorește? Întrebare fără răspuns! Nu am fi dat atenție, dacă același modus operandi al oalei de șatră nu l-am fi întâlnit în revista Dacia, păstorită de Geo Stroe. Iar Nea Geo, editor dacoromân, are celebritatea nedorită de a fi tipărit un monument literar unic în istoria umanității: o serie de volume în care Decebal este prezentat ca ”jidănit”, închinător la Moloh și jertfitor de copii la colțul uliței (pentru autorul Bârdan-Raine, taurul comunal era din bronz și avea foc în pântece). Decebalus? Da, chiar Decebalus! Închidem paranteza!
V
Timpul a trecut. Subiectul a băltit până în 2015, fix de 5 Gerar, când ”talibănosul” Dănoiu, Cătălin Valeriu, dă lovitura. Mai jos reproducem fonfleul omului, cu precizarea că diacriticele au fost adăugate ulterior, iar greșelile gramaticale nu ne aparțin:
”«Accidentul» din Bucegi și mărturia care mi-a fost pusă la dispoziție de un general din cadrul DGIA-ului. Sâmbată am primit acceptul să public aceste lucruri pe blog.
Doi ani de zile m-am rugat de o gramadă de oameni, mă refer la ofițeri superiori din cadrul serviciilor noastre secrete, să îmi spună ce s-a întâmplat în realitate în anul 2011: elicopterele israeliene au luat foc în munții Bucegi. Nimeni nu vroia să scoată niciun sunet și era un subiect tabu, într-un final, în vara anului 2013, aflat tot în zona Bucegi, am stabilit o întâlnire cu unul dintre generalii din cadrul DGIA-ului. Întâlnirea a durat cam trei ore și amândoi am urcat foarte sus pe munte, fără telefoane mobile la noi de teamă să nu ne intercepteze cineva, și efectiv «ne-am ascuns» într-o colibă de lemne folosită în anumite scopuri.
Sâmbătă, ora 11:47, am primit un mesaj: «Poți să le spui tot ce s-a întâmplat…». În fața bunului Dumnezeu mă leg cu jurământ că nu am adăugat nimic de la mine, nu am modificat niciun cuvânt, și vă spun ce mi s-a povestit timp de aproape trei ore.
«Noi am fost anunțați de misiunea lor în țara noastră în urmă cu trei săptămâni de zile și-n primă instanță au spus că exercițile militare se vor desfășura în zona Eforie pentru că litoralul nostru seamănă foarte multe cu al lor și zona de unde atacă Fâșia Gaza și Libanul. Cu trei zile înainte de misiune am fost anunțați că s-a anulat misiunea ”Albastra” și vor merge către o zonă muntoasă din România, pentru a simula un atac de pe înălțimile Golanului.
În dimineața zilei respective am fost la birou la ora 04:00 pentru a pune la punct tot planul de bătaie și să stabilim ce urmează de făcut în ziua respectivă. Câteva ore mai târziu am fost anunțați că se pregatesc să aterizeze în România și in corpore ne-am prezentat la aeroport. A sosit primul avion militar și de la bun început ne-am dat seama că ceva nu este în regulă: se deschide trapa și imediat ofiterii lor au început să gesticuleze la modul ”descărcăm noi și nu se apropie nimeni”. Soldații români au asigurat perimetrul, grupul nostru de ofițeri a rămas în sala de așteptare, în timp ce ei descarcau niște cutii imense de lemn învelite cu două rânduri de prelată militară de culoare verde.
Sosește unul dintre generalii lor și ne transmite că în cutii se află un anumit gen de aparatură ultraperformantă pe care doar ei știu să o folosească. Ne-a rugat ca imediat să formăm un culoar rutier pe zona București-Ploiești-Azuga-Predeal-Sinaia și să avem grijă să nu existe complicații pe drum. Imediat am dat dispoziții în acest sens și am stabilit, fără să știe ei, două puncte de control în zonele…
Au încărcat totul foarte rapid și convoiul a plecat cu mașina a Poliției Militare pe post de deschidere. Am stabilit ca, camioanele care transportă tehnologie și armamentul adus din Israel să meargă în mijlocul coloanei pentru o protecție mai bună. Având în vedere că era misiune de risc zero am ordonat soldaților să aibă încărcătorul plin și atenție maximă pe drum. Noi am plecat înaintea lor și cum am ajuns acolo m-am deplasat la punctul de control… pentru a stabili cum urmează să împărțim echipele. La aproximativ 30 de minute după ce am ajuns în locația respectivă am primit un telefon pe canal închis din partea SRI-ului și următorul mesaj: ”Atenție la ce vor să facă pentru că este sinucidere curată”. Misiunea era exclusiv a Armatei Române și îți spun sincer că și eu aveam emoții din cauza accidentului precedent petrecut în Bucegi.
Ajunge coloana în zona unde trebuiau să descarce armamentul, eu deja trimisesem echipele pe zona de monitorizare, și-n timp ce discutam cu ofițerii lor mi s-a transmis că execută misiunea pe zona Padina-Bolbosi-Valea Gaura. Din momentul respectiv am știu că în ziua respectivă urmează să se petrească ceva extraordinar de urât. Cam la doua ore după ce am început pregătirile efective pentru exerciții am primit un mesaj de la echipa operativă… și mi s-a transmis că pe platoul de lângă Sfinx sunt șase indivizi cu stații de emisie recepție în mână și vorbesc în limba ebraică. Am dat ordin ca să fie ținuți sub monitorizare atentă și din păcate ofițerii noștri nu aveau la ei aparatura pentru captarea sunetului în mediul ambiental și din cauza aceasta nu am putut intercepta ce vorbesc.
Eu am rămas la punctul de control… pentru a coordona echipele operative trimise pe teren, în timp ce ei au plecat să încarce elicopterele cu aparatura adusă din Israel.
Sunt peste 30 de marturii scrise identic… Soldații și ofițerii, unii dintre ei fiind cu mintea aproape pierdută, mi-au relatat identic următoarele lucruri: ”Am ajuns acolo și singuri au încărcat elicopterele în timp ce noi monitorizam zona cu atenție. Când s-au ridicat în aer pământul a început să se cutremure ușor și nu am dat importanță foarte mare acestui lucru, am spus că totul ține de vibrațiile de la elice. Cinci secunde, zece secunde, oricum un interval de timp foarte scurt și dintr-o dată pământul a început să se cutremure la modul cel mai serios cu putină și ne-am speriat… am spus că este un cutremur foarte puternic. Vântul a început să bată cu putere și habar nu am avut când s-a transformat într-un adevărat taifun și majoritatea dintre ei noi am fost aruncați la pământ. Locotenentul… are capul spart în patru locuri din cauză că s-a lovit de niște rădăcini în cădere. Deasupra copacilor au apărut câteva sfere de culoare albă ce păreau încărcate electric și imediat au început să se mărească cu repeziciune și să capete forme unor bătrâni îmbrăcați în haine albe. S-a auzit ca un tunet, muget, vuiet, ceva foarte puternic a urlat ca un șuierat de vânt într-o română perfectă: «Ce căutați în pământul străbun?». Unii dintre noi spun că au văzut destul de clar o mână imensă, ceva fantomatic ca un abur, cum a apucat elicopterul și efectiv a dat cu el de pământ. Habar nu avem cât a durat totul, minute sau secunde nu putem să ne dăm seama, dar am văzut elicopterul la pământ și din el se scurgea ceva ca un metal în stare lichefiată și trupurile erau carbonizate, unele dintre ele făcute cenușă. În haosul creat ofițerii superiori au început să urle și să amenințe că cine se ridică de jos este împușcat fără somație. Unii dintre noi au leșinat, alții au început să vomeze foarte puternic, o atmosferă generală de haos și panică. Ne-am apropiat cu atenție de elicopter și tot ce fusese înăuntru se transformase într-o masă lichidă de metal…”.
Când am primit știrea despre prăbușirea primului elicopter am pus mâna pe telefonul cu linie închisă și imediat am contactat echipa operativă din zona Sfinxului: o jumătate de oră am încercat fără să primesc niciun raspuns. Am format o echipă de trei oameni, eu, colonelul… și maiorul… și în cea mai mare grabă am plecat după ei. Am căutat ore în șir, am dat ordin ca să vină soldații acolo, și nici până în ziua de astăzi eu nu pot să îmi dau seama cum au dispărut zece oameni de pe suprafața pământului. Ultimul mesaj primit de la ei, scos pe bandă și pus între probe, a fost: ”Sunt foarte agitați și monitorizează zona prin binocluri. Ceva se întâmplă aici…”.
Noaptea, cam pe la ora 00:50, au sosit la fața locului două mașini de negre de tip Jeep cu opt oameni care s-au recomandat ca Divizie Specială din cadrul SRI. Am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe generalul… din cadrului SRI-ului și el mi-a confirmat că sunt oamenii lor. Unul dintre ei, un colonel cam pe la…, foarte surescitat și speriat mi-a spus: ”De ce mama dracului i-ați lăsat acolo? Știați bine ce întâmplă și că nimeni nu se poate apropia…”.
Până la 06:00 am pus la punct rapoartele despre misiune, separat de israelieni, și o comsie specială a colectat tot ce înseamnă raport scris, probe audio și înregistrări din noaptea respectivă, după care ni s-a spus că totul se încadrează la ultrasecret de stat! Am semnat declarațiile respective și cam asta a fost…
Ulterior am aflat că soldații au fost puși să mute rămășitele elicopterului la o distanță de zece kilometri pentru a nu coincide cu zona unde se păabușiseră alte elicoptere cu mai mulți ani în urmă!
Sunt om în vârstă, am zeci de ani în Armata Română, am participat la sute de misiuni internaționale, dar ai cuvântul meu de om că din ziua respectivă eu mi-am schimbat efectiv percepția asupra lumii și nici în ziua de astăzi creierul meu nu poate procesa că așa ceva s-a întâmplat în realitate. Am mers la zeci de mânăstiri, preoți și duhovmici, sihaștri și pustnici, dar nici unul dintre ei nu a știut să îmi explice ce se întâmpla acolo».
În luna octombrie a anului 1987, cabinetul NR. 1, Nicolae Pleșiță îi spune lui Nicolae Ceaușescu: «Să-i ferească dracu’ pe rusnaci și americani să scoatem din pământ ce trebuie». Pleșita a fost primul comandant al Diviziei Speciale «Umbre peste Carpați», pusă la punct în anul 1978 după trădarea lui Mihai Pacepa. În luna decembrie a anului 1989, ziua 19, ora 13:00, am fost la un pas să declanșăm apocalipsa pe întreg globul și să trimitem omenirea la nivel de epoca de piatra. Fiul lui Pleșiță, colonel în cadrul SRI, a fost «sinucis» din cauza a cinci dosare și mulți care lucrează în ziua de astăzi prin SRI nu înțeleg sub nicio formă că aumite lucruri trebuie să rămână așa cum sunt” (18).
***
Dacă vă așteptați să intrăm în detaliile însăilării de mai sus, ei bine, n-o vom face. Anul accidentului e greșit: 2011 în loc de 2010. Geografia elementară a Văii Prahova este dată peste cap: Sinaia este înainte de Azuga și Predeal. Bolboci (nu Bolboși) e în aval de Padina și de Valea Gaura (care e mult spre nord-vest). Protocoalele militare descrise sunt mai degrabă o glumă nesărată. Până și datele publice oficiale sunt contrazise (”Misiunea era exclusiv a Armatei Române”). Însă ar fi o eroare să punctăm detalii, de vreme ce întreg ansamblul este eronat.
(Contestarea unor detalii poate lăsa, și de obicei lasă, impresia superficială că povestea mare este validă. Exemplu. Întrebare: ”Este adevărat că în data de 20 curent v-ați întâlnit cu amanta dumneavoastră Aida Plăpumaru la hotelul X din București?” Răspuns: ”În data de 20 eram la biroul de circumscripție, în Craiova”. Respondentul a combătut un detaliu – în cazul de față data calendaristică -, nu fondul (adulterul cu o anume duduie). Publicul rămâne cu impresia că în ciuda unor mărunte inexactități, fondul este cât se poate de real. O tehnică de manipulare banală, foarte răspândită de altfel.)
De ce tocmai povestea lui Dănoiu a prins și nu cele de dinaintea-i? Pentru că a atins o coardă sensibilă: suntem apărați de cele văzute și de cele nevăzute, sau mai exact și de nevăzutul fizic și de nevăzutul metafizic. Armata, Securitatea/SRI și spiritele (ale pământului, ale dacilor, ale…) lucrează convergent pentru… (Aici nu e tocmai clar pentru ce și pentru cine, de vreme ce rezultatele nu se văd și țara e în halul în care este!) Legendariumul lui Pavel Coruț reloaded, pe steroizi. Dar croit în stilul lui Radu Cinamar, adică la un nivel stilistic și mai scăzut decât cel din opera lui Coruț. Da, se poate, și este în deplin acord cu teoriile despre propagandă ale domnului Adolf Hitler (răposat):
”Toată propaganda trebuie să fie populară, iar nivelul ei intelectual trebuie ajustat la inteligența cea mai limitată dintre cei cărora li se adresează. Prin urmare, cu cât este mai mare masa căreia i se adresează, cu atât nivelul său pur intelectual va trebui să fie mai scăzut. (…) Cu cât încărcătura sa intelectuală este mai modestă și cu cât ia în considerare mai exclusiv emoțiile maselor, cu atât va fi mai eficientă” (Mein Kampf)
Că Dănoiu zidește pe brazda plugărită lui Coruț este neîndoielnic; a se vedea finalul apoteotic și apologia generalului Pleșiță, personaj grotesc al regimului totalitar de dinainte de 1989.
”Să-i ferească dracu’ pe rusnaci şi americani să scoatem din pământ ce trebuie. (…) am fost la un pas să declanşăm apocalipsa pe întreg globul şi să trimitem omenirea la nivel de epocă de piatră”. Uite cu de-astea-i faci să ejaculeze precoce pe naționaliștii închipuiți.
Ateismul militant și blasfemiator al lui Pavel Coruț este binecunoscut. (Din păcate, se insistă prea puțin asupra felului cum a murit Coruț și cum a viețuit înainte să moară. Dovadă limpede că Dumnezeu mai moțăie, dar de dormit, nu doarme buștean și că blasfemiile groaznice – multe dintre ele televizate și la dispoziția tuturor – mai devreme sau mai târziu, sunt date-n plată.)
Cât despre Cătălin Valeriu Dănoiu, el este mai degrabă un rătăcit. Nu poți fi și coruțian și creștin. E ori, ori, nu și, și. După cum nu poți lua numele Domnului în deșert (Ieșirea 20:7), minți (Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, unde Adevărul este elementul central; Ioan 14:6) și sminti lumea (”vai omului aceluia prin care vine sminteala”; Matei 18:7). Un element anex: nu poate exista, prin dogmă, canon și ritual, un fundamentalism creștin-ortodox. Așadar, NU există un ”talibanism” ortodox decât în presa de duzină, aflată în pană de metafore sau racordată ideologic la teze contrare religiei pământului. Dănoiu o fi el ”taliban”, dar în propria religie, care numai creștin-ortodoxă nu este. O fi (fost) blogul lui garnisit cu icoane și acareturi creștine, dar la fel este și taraba vrăjitoarelor țigănci. Cu un scop precis: pentru a capta bunăvoința și a-i anestezia pe naivi.
VI
Dacă în vremea dictaturii, Securitatea era văzută ca o instituție odioasă de mai toți românii, democrația a transformat-o cumva în bunicuța înțeleaptă, grijulie și săritoare. Și foarte bogată, dar despre asta se vorbește mai puțin. Iar securismul a devenit o grilă de înțelegere a lumii și de raportare la realitate:
”Securismul nu este apanajul exclusiv al categoriei profesionale care l-a creat (…) Paranoia, teoriile conspirației, judecata prin asociere, crearea unor temeri false, suspiciunea generalizată care pornește de la premiza vinovăției, manipularea – sunt componentele lui de bază. Securismul este astăzi bine reprezentat în prea multe medii ale societății noastre” (Eduard Hellvig, director SRI la acea dată; 19)
Acest securism a născut o mitologie de susținere. Octogonul, Departamentul Zero, Cercul, Ochiul lui Horus, Umbre peste Carpați sunt tot atâtea structuri inexistente cărora imaginația colectivă le atribuie rolul de bază, busolă, scut și sabie. Adevărul este altul: în ultimă instanță, România stă în Armată (forța de reacție organizată) și Biserică (susținătoare a moralei și moralului public). Nu întâmplător aceste două organisme sociale sunt faultate din toate părțile, inclusiv din interior.
În elicopetrul zdrobit în Bucegi se afla și un militar român. Căpitanul Ştefan Claudiu Dragnea, 31 de ani. Toți care au scris pe subiect știau de el. La momentul accidentului, soția sa, Hermina, era însărcinată în cinci luni. Băiatul pe atunci nenăscut, care acum trebuie să aibă 15 ani, vede Internetul plin de netrebnicii despre tatăl său – ”trădătorul” – pe care nici n-a avut norocul să-l cunoască. Ce-o fi în sufletul său, doar Dumnezeu știe! Evreii s-au purtat mai omenește cu familia răposatului decât propriii compatrioți.
Am amintit deja de soarta eroilor morți în misiune și despre cum veteranii și invalizii sunt numiți frecvent mercenari. Cu un război la graniță, bătând poate și la ușă, se discută cu o insistență suspectă despre reajustarea pensiile militare. Bani nu, respect nu. Instituția pentru care mori nu e dispusă nici măcar să-ți protejeze, legal, memoria și onoarea, după moarte. Dar dă-i și luptă!
Situația BOR este complicată și merită o abordare separată. Principala problemă pare a fi lipsa catehezei; pur și simplu mireanul nu (mai) știe ce este și mai ales ce nu este un creștin-ortodox. Am întâlnit nu puține situații în care persoane aparent bine intenționate se prezentau simplu, ortodocși (gr. „orthos” (drept) + „doxa” (slăvire); dreapta credință). Ceea ce poate să însemne orice, dar mai ales New Age camuflat în perenialism. Adică o ”religie” personală, alcătuită din premize sincretic-moderniste și justificată printr-un tradiționalism fabricat.
A devenit evident pentru mulți că BOR nu are capacitatea de a gestiona discursul public și de a-l văduvi de mirenii nechemați care lasă impresia că se manifestă în numele ei și a credinței pe care-o păstorește. Ne(o)-ortodocșii de care aminteam anterior. Combinate, aceste două premize duc la smintire. Și smintirea nu poate aduce nimic bun. Sunt multe de discutat, altădată.
VII
În încheiere, amintim o mostră de gândire laterală, ispititoare, dar improbabilă.
După al Doilea Război Mondial, arhitectura de securitate a României a emulat modelul sovietic, caracterizat de o secretomanie vecină cu paranoia. Cu toate schimbările de după 1990, această mentalitate nu numai că a rămas activă, dar a fost perpetuată prin transferul generațional (vezi situația școlilor militare și nu numai).
Ce-ar fi dacă toată această țesătură de narațiuni năstrușnice legate de evenimentul din 2010 n-ar fi decât o acțiune de dezinformare, de acoperire, plecată chiar din rândul militarilor? Se cunoștea și chiar s-a recunoscut de israelieni că antrenamentele din România vizau condiții de relief asemănătoare celui din Iran (anterior se antrenaseră pentru misiuni similare în Turcia). Doar că reflexul secretomaniei nu ține seama de evidențe.
Doi influenceri cu negare plauzibilă garantată pun paie pe foc, apoi un senator și un colonel scormonesc jarul… Să fim serioși! Nu credem așa ceva. Dar nici nu putem băga mâna-n foc că e imposibil!
Dan Alexe a fost aplaudat de mulți istorici pentru combaterea a ceea ce el a numit, inițial singular, ”dacopatie”. Ulterior, focile de ocazie au realizat că ideile lui Alexe sunt chiar mai periculoase decât cele dacomane (el neagă abrupt ius sanguini și ius soli al românilor pe teritoriul de azi). O greșeală similară e pe cale să se producă cu doi ciudați care (cică!) combat conspirații: un bricegar cu aere de esoterist wannabe și un obez cu alură de pornist din anii ’80 (cu fața și burta, dar fără aia ăluia). Acești podcasteri sau cum Dumnezeu le-o zice au lansat ideea că unele gogomănii ”paranormale”, neîndoielnic foarte recente, au fost lansate de Securitatea lui Ceaușescu, pentru a combate… catolicismul din Transilvania. În ultima parte a vieții, I.P. Culianu a înjosit consecvent DSS, pe motivul lipsei de dotare intelectuală. Însă cei doi răzgâiați susțin, fără doar și poate, că ofițerii lui Ceaușescu erau cretini de-a dreptul.
De ce-am amintit de trio-ul vesel, format dintr-un solo și-un duet? Pentru a arăta cum milieul conspiraționist se deapănă, se țese și se înnădește, cum se justifică, se susțin și se consolidează încrucișat, cele mai diverse nebuneli cu putință.
V-am pupat, dragilor. (O să-l rog pe Radu Demetriade, securistul nostru drag și liric, să scrie o poezie tematică.)
