Fiecare națiune are mituri fondatoare și mituri de stabilizare. Ele nu sunt minciuni sau falsuri în accepțiunea lor consacrată, ci narațiuni simbolice, cu rol social și cultural. Prezența Sfântului Apostol Andrei în Dobrogea, în general, și la Cuzgun/ Ion Corvin în special, intră în categoria mitului. Din punct de vedere istoric este posibilă, dar destul de puțin probabilă. Oricum, este cvasiimposibil de demonstrat, ceea ce implică o echivalență în infirmare. Filiația pare a fi de extracție bizantină, după cum remarca Petre Ş. Năsturel:
”După cum susțin unii, Apostolul Andrei ar fi anunțat deja Vestea cea Bună, evanghelizând Dobrogea (Scythia Minor). Se spune că vechi colinde îl pomenesc, la fel și unele toponime³. Să mi se ierte însă! Am serioase îndoieli cu privire la veridicitatea unei asemenea tradiții, care se apropie de legendă, cu atât mai mult cu cât însăși prezența la Bizanț, viitoarul Constantinopol, a Protoclitetului, a celui dintâi chemat dintre cei Doisprezece, s-a dovedit a fi o construcție târzie de pioase neadevăruri, menite să dea mai multă strălucire tronului ecumenic în disputele sale cu Roma, al cărei Patriarhat își are obârșia în Apostolii Petru și Pavel.” (Petre N.Năsturel, Le Christianisme roumain à l’époque des invasions barbares. Considérations et faits nouveaux, în Petre N. Năsturel, Études d’histoire byzantine et post-byzantine / Petre Ş. Năsturel; Ed. Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, Brăila, 2019, p. 313; inițial în Buletinul Bibliotecii Române, S.N., vol. I 1 (15), Freiburg, 1984, p. 218)
Din câte am putut să remarcăm, contestatarii vehemenți (dintre care P.Ș. Năsturel nu face parte), se împart în trei categorii. Unii, ca Sorin Ioniță, văd în mit vehicul pentru o persoană care ocupă o dregătorie efemeră. Ei combat mitul, pentru a ataca persoana, în cazul de față pe Teodosie Petrescu, Arhiepiscopul Tomisului. Alții urmează școala desconstructivistă a Humanitas-Boia, care a contaminat ca o râie intelectualitatea românească. Aici ar putea fi citat Andrei Pogăciaş, dar nu insistăm, deoarece bărbosul a fost deja lăchit de Dan Alexe, domn cu care nu dorim a ne înșogori. O ultimă categorie este cea a cerșetorilor de atenție, unde domină absolut nenea de la techirghiol.com.
Apostolatul și prezența propriu-zisă a Apostolului Andrei în Dobrogea nu are în sine nimic șovin sau xenofob și nu neîndreptățește pe nimeni. Astfel, este de neînțeles dorința de a dărâma doar de dragul distrugerii. Ar mai fi ideea de ”adevăr istoric”, însumând istoria așa cum s-a petrecut ea de fapt. Ne-a livrat un prieten o paralelă între adevărul istoric și filmele porno văzute ca artă cinematografică, dar parcă nu e locul pentru a dezvolta…
”«Peștera Sfântului Andrei» nu era cunoscută ca loc de cult sau de tradiție religioasă înainte de anii 1940”. O afirmație prezentă în exces în mass-media și pe centurile de socializare. Ca multe alte poncife mainstream, un produs fals al incuriei intelectuale.
”Legende Dobrogene despre Sfântul Apostol Andreiu. În părțille de sud ale ținutului dobrogean, legenda predicării sfântului apostol Andreiu este vie. Cu deosebire, ea trăește în mintea locuitorilor din satul Cuzgun (Ioan Corvin), transmisă din moși-strămoși. În margine de sat stă pădurea care adăpostește în sânu-i două peșteri: una mai mică, alta mai mare, considerate de localnici drept lăcașuri de închinăciune ale primilor creștini, ca rod al călcării sfântului Andreiu pe pământul Dobrogei.
«Peștera cea mare cuprinde ca la o mie de oi și cea mică mai puține, ca la trei-patru sute…» Spune preotul Ștefan Vasilescu parohul locului. «Peștera mare s’a făcut mai târziu după ce s’au înmulțit creștinii și nu mai era loc în cea mică. Astea două erau bisericile lor. El n’a stat mult, dar cât a stat, a’nvățat lumea să se ’nchine». Așa-mi povestește preotul Ștefan Vasilescu, așa precum la rându-i auzit-a dela cei bătrâni – «acum vreo treizeci și opt de ani de la Stoian Neagu, Constantin Panait și femeia Dragnea Encică Sava, ce se odihnesc în Domnul».
Soții Constantin și Petra Marin în vârstă de 90 și 70 de ani spun același lucru cu privire la sfânt: «Sfântu când a vinit, ci-c’a vinit pă jos cu ’n băț în mână. El n’a sta(t) mult fo dou zile dac’a sta(t); și cân’a pleca(t), a pleca(t) fără băț. Spune că i-a fos seti ș’a fos’da(t) cu bățu ’n stâncă ș’a ișit apă. A tot chicurat pân’a stat. Bătrânii așa spune».
Venirea și predicarea sfântului apostol Andreiu prin Dobrogea noastră, pentru locuitorii satului Cuzgun, este un adevăr de care sunt convinși. Părintele paroh este bătrân. Slujește de aproape 40 de ani. Este un preot cucernic, cu darul de-a vindeca pe bolnavi prin rugăciuni și slujbe de noapte. A cules legenda, odată cu venirea în sat ca preot, de la cei mai bătrâni din acea vreme. Legenda se verifică prin existența celor două peșteri de mărimi diferite. În fața lor se află o cișmea de piatră care și azi adapă satul. Era și «în timpul Turcilor».
Oricât se va cerne și se va cântări științific și pedagogic, legenda rămâne legendă, cuprinzând de sigur un cât de mic adevăr. Graiul poporului nu va putea fi înăbușit vreodată, și mereu va răsuna din veac peste veac. Se cade să ne plecăm și spre al lui graiu în cercetările noastre. Maria Dinu licențiată în teologie” (Credința, nr. 616/15.12.1935, p. 5)
Articolul de mai sus a fost publicat inițial în revista Sf. Sinod – Biserica Ortodoxă Română – VIII, nr. 9-10 (sept. oct) 1935, p. 494-495. A fost reluată identic în Credința, după care am citat.
Cine a fost Maria Dinu, licențiată în teologie?
Personajul central al affaire de la Cuzgun, Ion (Jean) Dinu a fost căsătorit cu o Maria. După numele de domnișoară Ghețu, originară din Cămpulung Muscel. Medic generalist. În1931 era medic stagiar la circumscripția Mahmudia din județul Tulcea. În 1934, medic de circumscripție la Adamclisi. Căsătorită cu Ion Dinu la 6 septembrie 1931: ”Aflăm cu plăcere că Duminica trecută, 6 Sept. a avut loc la Năsăud căsătoria d-lui avocat Ion Dinu din Adamclisi cu d-ra dr. Maria Oltețu medica circumscripției Adamclisi. Facem tinerilor căsătoriți, călduroase urări de bine.” (Dacia, nr. 139/16.09.1931, p. 1) Dar nu despre această Maria Dinu este vorba.
În Gimnaziul ”Traian”. Anuar 1921-1922 (Paulina Dinu, I.G. ”Albina”, Constanța, 1922) apare eleva Maria Dinu, în clasa a II gimnazială, laureată cu premiul I la concursurile organizate la București (mai-iunie) de ”Tinerimea Română” (p. 34). Un calcul simplu ne arată că proiecția de vârstă/formare profesională ar corespunde foarte bine și cu o foarte mare probabilitate ea este auroarea articolului citat mai sus. Pentru a înlătura o posibilă confuzie, arătăm că ea nu este fata învățătoarei Paulina Dinu (căsătorită cu Virgil Rotaru,învățător, de-abia la 10.08.1924).
De ce este probabilă identificarea noastră? Elevii și profesorii Gimnaziului Traian din Adamclisi au participat permanent la sărbătorile poporane de la Cuzgun, care aveau ca obiectiv și Peștera Sf. Andrei. Astfel:
În legătură cu serbările din 3 septembrie 1922, ocazie cu care s-a dezvelit și monumentul lui Eminescu, ”La 4 p. m., procesiune la pitoreasca peșteră a Sf. Andrei, din mijlocul pădurii” (Dobrogea Jună, nr. 197/2.09.1922, p. 1)
O descriere detaliată găsim în Dobrogea Jună, nr. 199/7.09.1922, p. 1: ”Grandioasa festivitate dela Cuzgun. …una din cele mai grandioase serbări a avut loc eri, la Cuzgun, cu ocazia desvelirei monumentului ridicat deasupra cișmelei din pădure, în memoria marelui poet Mihail Eminescu, prin inspirația directorului acestui ziar și pe urma muncei neobosite a harnicului director al gimnaziului din Adamclisi d. Jean Dinu, cu concursul d-lui C. lonișor, primarul comunei Cuzgun, (…) Următori programului anunțat, dis-de-dimineața, oaspeți din toate satele din jur, în căruțe și pe jos, grăbeau spre fermecatul Cuzgun, în poiana cișmelei unde 70 de cununii urmau sa aibă loc într’o singura zi. (…) La ora 10 precis, părintele protoereu Protopopescu, înconjurat de preoții plăși oficiază un serviciu divin în fața monumentului după care piatra comemorativa este stropita cu aghiazmă, lăsând sa zâmbească în soare generațiilor ce vin inscripția:
IN MEMORIA
LUI
MIHAIL EMINESCU
Să-mi fie somnul lin
Si codrul aproape…
1922
După această solemnitate au urmat cununiile. (…) Serbarea a urmat până spre seară, (…) și s’a sfârșit prin vizitarea peșterei Sf. Andrei, din inima padurei (s.n.), după care, orășeni și săteni ca și nuni și fini, s’au despărțit ducând cu dânșii sentimente…” (Articolul este reluat și în Gimnaziul ”Traian”. Anuar 1921-1922, p. 30-34)
În Gimnaziul ”Traian”. Anuar 1922-1923 (I.A.G. Constanța, 1922), sub capitolul ”Excursiuni”, se (supra)detaliază situația de la Cuzgun:
”Fântâna M. Eminescu și Peștera «Sf. Andrei» În pădurea zisă «Migelet» – printre Guzgan și Bazarghian – se află o cișmea pitorească și-o peșteră de tot interesul atât artistic, cât și istoric – religios. Tradiția locală povestește că «în vremea de demult» Sfântul Andrei în drumul său de propagandă creștină – ar fi «mas» într’o noapte în minunata pădure, care pe vremuri era de-o virginitate ce n’o atinsese decât adierile tainice ale zefirului și de-o solitaritate pe care n’o tulbură decât ciripitul păsărelelor, în dimineața de vară si fâșiitul misterios ai paltinilor ei seculari.
În traista atârnată pe-un «ciomag noduros» nu mai era decât o singură bucată de pâine și ca să ospăteze, apostolul i-a fost destul să lovească ’ntr’o stâncă de două ori ca să ’nceapă să curgă… lapte și vin.
Locul a rămas deapururi binecuvântat de-a fi alinător de dureri și vindecător de boale. O nouă lovitură la câțiva pași și-a apărut un paraclis fermecător prin pitorescul său în care după rugăciuni și-a făcut călătorul somnul până-a doua zi.
Plecat, «Zânele zorilor» ce-l urmărise, alegându-și de locuință minunata pădure, au pus stăpânire și pe izvoare și pe paraclis. Cântecele tulburau acum monotonia seculară și murmurul izvoarelor sfinte șoptiau par’că cuvinte de laudă divinului apostol…
Bolnavi, surzi, șchiopi, ologi și tot felul de suferinzi veniau din depărtări la noul Siloam, ca după rugăciuni fierbinți – post și milostenii să se întoarcă sănătoși, ducând cu ei în largul lumii provinciale și până dincolo de Dunăre – mântuitoarea veste… Valuri de lume au năvălit spre a găsi misterul unui traiu în liniște și prosperare si nimeni nu s’a întors vreodată nemulțumit…
Vremuri grele s’au abătut în urmă peste Dobrogea și puhoiu păgân a dat peste izvoarele fermecătoare.
Ele s’au prefăcut în apă – paraclisul într’o simplă peșteră – «zânele zorilor» au părăsit dumnezeiescul loc și creștinii înspăimântați n’au cutezat să-și mai caute alinările aici multă vreme.
Izvoarele minunate există și sunt cuptate ’ntr’o cișmea din vremi imemorabile: iar paraclisul minunat a fost descoperit de harnicul primar al Cuzgunului C. lonișor după săpături îndelungate (s.n.; ”săpături” cu înțelesul probabil de căutări).
Ca o astfel de tradiție să nu se piardă, de acord cu autoritățile cuzgunene s’a luat inițiativa sărbătoririi anuale a evenimentului la chiar fața locului în fiecare an la 15 August st v. (stil vechi; 28 august pe stil nou. n.n.)
Inaugurarea s’a făcut la 15 August 1919 cu mai toată populația satelor vecine. Peștera a rămas «Sf. Andrei», iar cișmeaua a fost botezată – prin fixarea unei plăci de marmoră – «Mihail Eminescu» și prin ridicarea unui monument poetului cu inscripția «Să-mi fie somnul lin și codrul aproape».
Anual se comemorează poetul Iu fântână si sfântul la paraclis – se fac botezurile copiilor născuți în lunile de vară și se vindecă bolnavi din depărtări transdunărene : o dovadă mai mult de rolul sugestiei in terapeutică (s.n.).
Elevii gimnaziului din Adamclisi își au rolul de-a face anual pregătirile serbărilor și de-a organiza producțiuni artistice gratuite ziua și seara in pădure și orășel.
Pădurea M. Eminescu e plimbarea de predilecție a gimnaziștilor dela Adamclisi si mândria voastră – acelor de lângă țărâna (s.n.)”. (p. 35-37)
Cert e că Ion Dinu avea opinii ferme și contrare în 1939: ”Misionarismul scitic al Sfântului Andreiu este şi trebuie să rămână definitiv perimat, o misiune andreiană, la Tomis, mai rămânând un apanagiu al diletanţilor ori măsluitorilor – incursionişti, cu titlu de agrement, în domeniile, pentru ei insondabile, ale Istoriei Universale a Bisericii. Sfântul Andreiu, fratele verhovnicului Petru şi pescar timid de pe malurile Ghenizaretului, martirizat ori nu, în Patra Achaei, nici nu va fi auzit despre meleagurile, mai mult ori mai puţin scitice, cântate de relegarea lui Ovidiu. Mai mult: unii, dinafara hotarelor noastre, pretind că bătrânul şi firavul ucenic lipsit de iniţiative, îngrozit de drama depe Golgota şi prudent, ca orice iudeu depe vremea lui, nici n’ar fi depăşit hotarele, ospitaliere, pentru el, palestiniene, murind, ca orice burghez, de moarte naturală, pe patul căminului lui, în Ierusalim…
Toate dovezile literare, care se invoacă, obişnuit, în susţinerea unei teze andreiene nu pot fi privite de cât ca simple debitări retorice, ele nefiind susţinute, nici de haghiografia contimporană (ceeace încă, nu le-ar fi creiat vreun prestigiu ştiinţific), nici de… «Acta Apostolorum» (care ştiu numai de activităţile apostolilor Petru, Ion şi Pavel), nici de niscai tradiţii locale (cu totul streine de vreo apostolicitate a creştinismului nostru maritim…). Eusebiu al Cezareei, Origen, Tertullian şi Justin Martirul au fost, nu poate fi contestabil, autori bisericeşti de mare prestigiu; opera lor, însă, nu se dovedeşte chiar întodeauna, cu totul obiectivă, verificată, ori streină de … legendă…” (Ion Dinu, ”În spre identificarea primelor zori tomitane, creștinești”, în Pontica, an I, nr. 4/aprilie 1939, p. 114)
Până în prezent nimeni nu a explicat corespunzător ”sucirea” lui Dinu, din contestatar vehement în campion și ctitor al locului. Sau, dacă ar fi să ne luăm după cărturarul constănțean Ionuț Druche, n-ar fi existat nicio ”sucire”: ”Din anul 1919 şi până la venirea comuniştilor, Ion Dinu, a promovat documentat, pe toate planurile, ideea că Sfântul Andrei a poposit pe meleagurile noastre şi că Peştera de la Ion Corvin este cea în care Apostolul şi-a făcut locaş de închinare şi propovăduire a lui Iisus Hristos”. (Ionuț Druche, Destinul tragic al celor doi ctitorii ai Mănăstirii Peștera Sf. Andrei, în Dobrogea live, 29.11.2020, aici). Situația este paradoxală, dar explicabilă, după cum vom arăta.
Denumirea veche a localității a fost Cuzgun (în turcă, kuzgun = corb). Printr-o potriveală (!) fericită, la schimbarea denumirii, s-a ales Ion Corvin: ”Cuzgun devine Ion-Corvin, com. Ion-Corvin” (M.O. nr. 274/8.12.1929, ”Anexa nr. III la înaltul decret regal nr. 4.036 din 7 Decemvrie 1929 pentru nouile denumiri” p. 9371). Decizia a fost pusă în aplicare de la 1.01.1930.
Din același spirit de puținătate sau lene intelectuală, presarii noștri indică adesea denumirea – falsă – a localității ca Ioan Corvin. E Ion Corvin, bre!
Realizarea paraclisului, în ’44, se suprapune, în mod ciudat, cu perioada de început a păstoririi episopului Chesarie Păunescu, care va oficia de altfel și slujba de sfințire. Chesarie Păunescu (1888-1975). Ales la 10 ianuarie 1944 episcop al Tomisului (Constanței). Preia conducerea episcopiei la 25 februarie, inainte de a fi instalat oficial la 21 mai 1944.
Un amănunt, poate semnificativ. Chesarie a fost profesor și director la Seminarul monahal din Mănăstirea Cernica (1929-1941) și tot acolo a fost hirotonisit arhimadrit mitrofor la 29 iunie 1935. În acest mediu a intrat obligat în contact cu mai vechea noastră cunoștință, Macarie Brabete, zis Hagiul, influentul monah pasionat de minunism (același care a împins narațiunea Derventului). De aici putem întrezări o anumită deschidere a episcopului Chesarie Păunescu față de lucrări promițătoare, chiar dacă aflate ”pe gheață subțire”.
Un exercițiu util a fost parcurgerea periodicului local Dobrogea Jună, pe anul 1944. În ciuda mimării unei normalități străvezii, din articolele de fond răzbate teama, dacă nu de-a dreptul frica. Într-o astfel de atmosferă, evenimentele simbolice își aveau rolul lor. Aproape sigur starea generală de spirit a facilitat sfințirea paraclisului și oficializarea unor (ipo)teze nu tocmai solide. De altfel, lucrurile au rămas mai mult la nivel local. Presa centrală a fost zgârcită în a oferi acoperire mediatică și ar fi de bun simț să ne întrebăm de ce.
Puteau să lipsească rușii? Noi avem o teorie referitoare la antirusismul românesc al ultimelor decenii. La sfârșitul anilor ’80, Gorbaciov era văzut ca vizionarul care va aduce relaxarea condițiilor din lagărul comunist și implicit, ne va scăpa de Ceaușescu. Așa se face că în ’87-’89 mulți așteptau, ca pe o binecuvântare, ”eliberarea rusească”. Cu desant, cu șenile, cu alea-alea. După ’90, realizând enormitatea, și-au transformat obiectul dorinței în ură. Mecanismul psihologic e bine cunoscut prin intermediul poponarilor reprimați, cei mai aprigi contestatari ai bolii psihice pe care se feresc să recunoască că-i afectează.
Să-i dăm cuvântul părintelui Nicodim, păstor de obște la Ion Corvin, la începutul anilor ’90: ”Această peșteră, după tradiție, se spune că a fost prima biserică de pe teritoriul țării noastre. (…) Aici, la peșteră, după cum ne-au spus bătrînii, au existat inscripții foarte vechi, ce nu se mai păstrează. Se bănuiește că rușii le-ar fi stricat. Tot bătrînii spun că aici, cîndva, ar fi existat un schit, înainte de război locul a fost amenajat ca biserică. Cînd au venit, rușii au băgat animalele acolo. Au stricat totul, au dărîmat, au zidit turnul, chiar a fost închisă peștera, Sfîntul Altar, iar, cu timpul, biserica a fost deteriorată complet. Au fost luate ușile, icoanele, au dispărut inscripțiile acelea foarte vechi. Acum, noi intenționăm să facem aici o mînăstire, să amenajăm sfînta peșteră să o restaurăm într-o oarecare măsură, pentru că planuri nu sînt,și să facem o biserică nouă, să redăm circuitului creștin un loc deosebit de important.” (Dumitru Manolache, ”Drum spre obîrșia devenirii noastre întru Hristos”, în Tineretul liber, nr. 899/26.03.1993, p. 6)
Pariul nostru este că pe sovietici îi durea în părțile moi de o capelă obscură. (De altfel, presiunea ar fi fost inutilă. Oamenii locului erau deosebit de cooperanți: ”La 15 august 1949 în comuna Ion Corvin s-a înființat prima gospodărie agricolă colectivă”. Sursa: Localități ale județului Constanța la 140 de ani de la Unirea Dobrogei cu România, Ed. AOȘR, București, 2018, p. 16) Acum, nu trebuie neapărat să ne luați în seamă, de vreme ce reputatul istoric Florian Bichir (zis Padre) confirmă povestea lui Nicodim: ”Sosirea sovieticilor a adus și distrugerea acestui loc sfînt românilor, bolșevici aruncînd în aer stînca de deasupra gropii pentru a o astupa cu bolovani provocați de explozie”. (F. Bichir, ”Peștera Sfîntului Andrei, poarta de pătrundere a creștinismului în România”, în Evenimentul zilei, nr. 3929/28.11.2004, p. 8)
