J.-B. Pérès: Napoleon n-a existat niciodată (1827)

Prin 2007 rula un film, Zeitgeist, primit ca o revelație de mințile ignorante și inculte, convinse că marile taine ale lumii pot fi descoperite vizionând documentare de duzină. Printre altele, pelicula insista asupra unei interpretări astrologice a creștinismului, teză veche și răsuflată, reșapată și prezentată drept noutate pentru publicul lipsit de referințe.

Încă din 1827, Jean-Baptiste Pérès ironiza această manieră de interpretare într-un pamflet de mare circulație, care avea să cunoască numeroase ediții: Comme quoi Napoléon n’a jamais existé ou, Grand erratum source d’un nombre infini d’errata à noter dans l’histoire du XIXe siècle. Prezăcându-se a lua în serios metoda mitologică, Pérès ”demonstrează”, nici mai mult, nici mai puțin, că Napoleon Bonaparte nu a existat niciodată în carne și oase, fiind doar o alegorie a Soarelui. Este o formă de reducere la absurd: o demonstrație concretă a încheierilor la care pot conduce exagerările sterile ale unor hermeneutici fabricate.

Ca figură universală, este firesc ca în imaginea lui Iisus Hristos să poată fi identificate anumite corespondențe simbolice, inclusiv astrologice; acestea nu pun însă sub semnul întrebării natura sa divină, ci pot fi privite, dimpotrivă, ca o confirmare indirectă a acesteia.

În privința lui Napoleon Bonaparte, lucrurile stau diferit. La nivel ocult, se poate pune întrebarea dacă anumite coincidențe inițiale, sesizate și apoi amplificate atât de propria sa personalitate, cât și de forma de cult laic construită în jurul său în timpul ascensiunii și domniei, nu au ajuns să-i modeleze mimetic destinul. Napoleon nu a fost, propriu-zis, Soarele; însă, constituindu-se ca figură solară, a intrat sub regimul simbolic al astrului diurn și, într-o anumită măsură, sub predicatele destinului său mitic.

Mai jos vă oferim, pentru prima dată în limba română, pamfletul lui Jean-Baptiste Pérès, în traducerea prof. dr. Mihai Popescu. Lectură plăcută și folositoare!

Cum că Napoleon n-a existat niciodată sau Marea erată, izvor al unui număr infinit de erori ce trebuie semnalate în istoria secolului al XIX-lea

Jean-Baptiste Pérès

Napoleon Bonaparte, despre care s-au spus și s-au scris atâtea lucruri, nici măcar nu a existat. Nu este decât un personaj alegoric. Este Soarele personificat; și aserțiunea noastră va fi dovedită dacă vom arăta că tot ce s-a publicat despre Napoleon cel Mare este împrumutat de la marele astru.

Să vedem deci, pe scurt, ce ni se spune despre acest om minunat.

Ni se spune:

• Că se numea Napoleon Bonaparte;
• Că se născuse într-o inhsulă din Mediterana;
• Că mama lui se numea Letilia (corect Letizia – n. tr.);
• Că avea trei surori și patru frați, din care trei au fost regi;
• Că a avut două soții, din care una i-a dăruit un fiu;
• Că a pus capăt unei mari revoluții;
• Că avea în subordine șaisprezece mareșali ai Imperiului, din care doisprezece erau în activitate;
• Că a triumfat în Sud și a sucombat în Nord;
• Că, în sfârșit, după o domnie de doisprezece ani, pe care a început-o venind din Orient, el avea să dispară în mările occidentale.

Rămâne să știm dacă aceste particularități diferite au fost împrumutate de la Soare și sperăm că oricine va citi această scriere va fi convins de asta.

Mai întâi, toată lumea știe că Soarele este numit Apollon de către poeți; or diferența dintre Apollon și Napoleon nu este mare și va părea chiar mai mică dacă mergem la semnificația acestor nume sau la originea lor.

Este sigur că Apollon înseamnă exterminator; și este sigur că acest nume a fost dat Soarelui de către greci, din cauza răului făcut în fața Troiei, unde o parte din armata lor a pierit din cauza căldurilor excesive și în urma molimei care a urmat, după ofensa adusă de Agamemnon lui Chryses, preotul Soarelui, așa cum vedem la începutul Iliadei lui Homer; și strălucita imaginație a poeților greci a transformat razele astrului în săgeți înflăcărate, pe care zeul supărat la lansa în toate direcțiile, și care ar fi nimicit totul dacă, pentru a-i potoli mânia, Chryseis, fiica preotului sacrificator Chryses, nu ar fi fost eliberată.

Probabil că atunci și din acest motiv Soarele a fost numit Apollon. Însă oricare ar fi circumstanțele ori cauza pentru care i-a fost dat acest nume, este sigur că are sensul exterminator sau de nimicitor.

Dar Apollon este același cuvânt cu Apoléon. El derivă din Apollyô (Απολλυω) sau Apoléô (Απολεω), două verbe grecești care înseamnă a pierde, a ucide,  nimici. Astfel încât, dacă pretinsul erou al secolului nostru se numea Apoléon, el avea același nume cu Soarele și corespundea pe deplin semnificației acestui nume; fiindcă ne este descris drept cel mai mare exterminator de oameni care a existat vreodată. Dar acest personaj este numit Napoleon și, prin urmare, există în numele său o literă inițială care nu se găsește în numele Soarelui. Da, este o literă în plus, și chiar o silabă; căci, urmărind inscripțiile pe care le-a gravat în toate părțile capitalei, adevăratul nume al acestui pretins erou era Néapoléon sau Néapolion. Este ceea ce vedem mai ales pe Columna din Piața Vendôme.

Or această silabă în plus nu aduce nici o diferență. Această silabă este grecească, fără îndoială, ca și restul numelui, și, în grecește, nè (νη)  sau nai (ναι) este una din cele mai puternice afirmații, pe care o putem exprima prin sintagma cu adevărat. De unde reiese că Napoleon înseamnă cu adevărat nimicitor, un adevărat Apollon. Este deci adevăratul Soare.

Dar ce putem spune despre celălalt nume al său? Ce raport poate avea numele Bonaparte cu astrul zilei? Nu vedem nici un raport la prima vedere; dar înțelegem cel puțin că bona parte înseamnă parte bună; este vorba, fără îndoială, de ceva care are două părți, una bună și cealaltă rea; de ceva care, în plus, se raportează la Soarele Napoleon. Or nimic nu se raportează mai direct Soarelui decât efectele mișcării sale diurne pe cer (revoluție) și aceste efecte sunt ziua și noaptea, lumina și întunericul; lumina pe care o produce prezența sa și întunericul care domină în absența sa; este o alegorie împrumutată de la persani. Este imperiul lui Oromaz și cel al lui Ariman, imperiul luminii și al întunericului, imperiul duhurilor bune și rele. Și din urmă, geniilor răului și întunericului, le era rezervat acest blestem: Abi in malam partem (Du-te în partea greșită). Și dacă prin mala parte se înțelegea întunericul, fără îndoială că prin bona parte se înțelege lumina, ziua opusă nopții. Astfel nu ne îndoim că acest nume ar avea legătură cu Soarele, mai ales când îl vedem asociat cu Napoleon, care este Soarele însuși, cum vom dovedi.

2° Apollon, conform mitologiei grecești, se născuse într-o insulă din Mediterana (Delos); și Napoleon s-a născut într-o insulă din Mediterana, Corsica, fiindcă poziția insulei Corsica față de Franța este asemănătoare cu poziția insulei Delos față de Grecia, unde Apollon avea principalele temple și oracole.

Este adevărat că Pausanias îi dă lui Apollon titlul de divinitate egipteană; dar pentru a fi divinitate egipteană, nu era necesar să se fi născut în Egipt; era suficient să fi fost văzut ca zeu și asta a vrut să ne spună Pausanias. El a vrut să ne spună că egiptenii îl adorau și acest lucru stabilește o legătură în plus între Napoleon și Soare; căci se spune că în Egipt Napoleon a fost văzut ca fiind înzestrat cu un caracter supranatural, ca  prieten al lui Mahomed, de la care a primit omagii, care îmbrăcau forma adorației.

3° Se pretinde că mama lui se numea Letiția. Dar sub numele Letiția, care înseamnă bucuria, s-a urmărit desemnarea aurorei, a cărei lumină născândă răspândește bucuria în întreaga natură; aurora care aduce pe lume Soarele, cum spun poeții, deschizându-i, cu degetele sale de trandafir (de roză), porțile Orientului.

Ba mai mult, trebuie remarcat că, în mitologia greacă, mama lui Apollon se numea Leto, sau Lètô (Λητω). Dar dacă romanii au numit-o pe Leto, Latone, mama lui Apollon, oamenilor secolului nostru le-a plăcut să o numească Letiția, pentru că lætitia este substantivul verbului lætor sau al formei nefolosite læto, care înseamnă ”a inspira bucurie”.

Este deci sigur că această Letiția este luată, ca și fiul său, din mitologia greacă.

4° După cum ni se povestește, acest fiu al Letiției avea trei surori și este neîndoielnic faptul că aceste trei surori sunt cele trei Grații, care, împreună cu Muzele, însoțitoarele lor, constituie podoaba și farmecul curții lui Apollon, fratele lor.

5° Se spune că acest Apollon modern avea patru frați. Or, acești patru frați sunt cele patru anotimpuri ale anului, așa cum vom dovedi. Dar mai întâi să nu ne tulburăm văzând cele patru anotimpuri reprezentate de bărbați mai degrabă decât de femei. Acest lucru nu trebuie nici să ni se pară nou, fiindcă în limba franceză, din cele patru anotimpuri ale anului, unul singur este feminin, și anume toamna, iar gramaticienii noștri nu cad de acord în această privință. Dar în latină, autumnus nu este feminin, ca celelalte trei anotimpuri; astfel nu este greu de acceptat. Cei patru frați ai lui Napoleon pot să reprezinte cele patru anotimpuri ale anului; și ceea ce urmează va dovedi că ei le reprezintă în realitate.

Din cei patru frați ai lui Napoleon, trei au fost regi, se zice, și acești trei regi sunt Primăvara, care domnește peste flori, Vara, care domnește peste recoltele de grâne; și Toamna, care domnește peste fructe. Și cum aceste trei anotimpuri depind de influența puternică a Soarelui, ni se spune că cei trei frați ai lui Napoleon primiseră titlul de rege de la el și nu domneau decât prin el. Și dacă adăugăm că, din cei patru frați ai lui Napoleon, unul nu a fost rege, acest lucru se datorează faptului că, din cele patru anotimpuri ale anului, unul nu domnește peste nimic: Iarna.

Dar dacă, pentru a infirma paralela făcută de noi, s-ar pretinde că iarna ar avea și ea propriul imperiu, și am vrea să-i atribuim tristul principat al zăpezilor și al chiciurei, care, în acest anotimp neplăcut, albesc câmpiile, răspunsul nostru ar fi pregătit; aceasta este, am spune, ceea ce s-a vrut să ni se arate prin zadarnicul și ridicolul principat cu care se pretinde că acest frate al lui Napoleon a fost învestit după decăderea întregii sale familii, principat care a fost legat de satul Canino, cu preferință față de oricare altul, deoarece canino vine de la cani, care înseamnă părul alb al bătrâneții reci, ceea ce amintește de iarnă. Pentru că, în ochii poeților, pădurile care încununează dealurile noastre reprezintă părul și atunci când iarna le acoperă cu chiciură, reprezintă perii albi ai naturii care decade, în etapa de bătrânețe a anului:

Cum gelidus crescit canis in montibus humor

(Când recea umezeală sporește pe munții cărunți).

Astfel, pretinsul prinț de Canino, nu este altceva decât iarna personificată; iarna care începe când nu mai rămâne nimic din cele trei anotimpuri frumoase și Soarele se află la cea mai mare distanță de ținuturile noastre invadate de năvalnicii copii ai Nordului, nume pe care poeții îl dau vânturilor care, venind din acele meleaguri, decolorează câmpiile și le acoperă cu o odioasă mantie albă; ceea ce a oferit subiectul fabuloasei invazii a popoarelor Nordului în Franța, unde ar fi făcut să dispară un steag cu culori diverse, înlocuindu-l cu un steag alb, care ar fi acoperit-o în întregime după îndepărtarea fabulosului Napoleon. Dar ar fi inutil să repetăm că nu este decât o emblemă a chiciurii, pe care vânturile Nordului ne-o aduce în timpul iernii, în locul culorilor plăcute pe care Soarele le întreține în ținuturile noastre înainte de a se depărta de noi; toate lucrurile cărora este ușor să le vedem analogia cu fabulele ingenioase pe care ni le-am imaginat în secolul nostru.

6° Conform acelorași fabule, Napoleon a avut două soții; și Soarelui i s-au atribuit tot două: Luna și Terra. Luna, după greci (Plutarh atestă acest lucru) și Terra, după egipteni; cu această diferență remarcabilă că de la Lună, Soarele nu a avut urmași și de la Terra a avut un fiu, un fiu unic: micul Horus, fiul lui Osiris și al lui Isis, adică al Soarelui și al Lunii, așa cum vedem în Istoria cerului, vol. I, p. 61 și următoarele. Este o alegorie egipteană, în care micul Horus, născut de Pământul fecundat de Soare, reprezintă roadele agriculturii; și mai exact, s-a stabilit nașterea pretinsului fiu al lui Napoleon pe 20 martie, la echinocțiul de primăvară deoarece primăvara produsele agricole își încep dezvoltarea maximă.

7° Se spune că Napoleon a pus capăt unui flagel devastator care teroriza întreaga Franță și pe care oamenii o numeau hidra Revoluției. Or o hidră este un șarpe și puțin contează specia, mai ales când e vorba de o fabulă. Este șarpele Python, reptilă enormă care era pentru Grecia obiectul unei terori extreme, pe care Apollon a risipit-o, ucigând acest monstru, aceasta fiind prima lui faptă eroică; și pentru asta ni se spune că Napoleon și-a început domnia înăbușind revoluția franceză, la fel de himerică precum toate celelalte; căci vedem că substantivul revoluție provine din cuvântul latin revolutus, care desemnează un șarpe răsucit asupra lui însuși. Este Python și nimic mai mult.

8° Celebrul războinic al secolului XIX avea, se spune, doisprezece mareșali ai imperiului în fruntea armatelor sale, și patru în rezervă. Or primii doisprezece, bineînțeles, sunt cele douăsprezece semne zodiacale, care se deplasează la ordinele Soarelui Napoleon și comandând fiecare o parte din nenumărata armată a stelelor, care este numită miliția cerească în Biblie, și care este împărțită în douăsprezece părți, corespunzătoare celor douăsprezece semne ale zodiacului. La fel și cei doisprezece mareșali care, conform cronicilor fabuloase, erau în activitate sub împăratul Napoleon, iar ceilalți patru, se pare că sunt cele patru puncte cardinale care, imobili în mijlocul mișcării generale, sunt bine reprezentați prin inactivitate.

Astfel, toți acești mareșali, activi și inactivi, sunt ființe pur simbolice, care nu au mai multă realitate decât șeful lor.

9° Ni se spune că șeful atâtor armate strălucitoare străbătuse în mod glorios ținuturile din Sud; dar pentru că nu a pătruns prea mult în Nord, nu s-a putut menține. Or toate acestea caracterizează perfect mersul Soarelui.

Soarele, se știe bine, domină ca suveran în Sud, la fel cum se spune despre împăratul Napoleon. Dar ceea ce este remarcabil e că, după echinocțiul de primăvară, Soarele încearcă să dobândească regiunile septentrionale, depărtându-se de ecuator. Dar după trei luni de mers spre aceste ținuturi, întâlnește tropicul boreal care îl forțează să dea înapoi și să revină pe drumul său către Sud, urmând semnul Cancerului, adică al Racului, căruia i s-a dat acest nume (spune Macrobius) pentru a exprima mersul retrograd al Soarelui în acest loc al sferei cerești. Și peste aceasta a fost suprapusă imaginara expediție a lui Napoloeon către Nord, spre Moscova, și retragerea umilitoare despre care se spune că a urmat.

Astfel, tot ce ni se povestește despre succesele sau eșecurile acestui ciudat războinic nu sunt decât aluzii diverse referitoare la cursul Soarelui.

10° În sfârșit, și asta nu are nevoie de nici o explicație, Soarele răsare în Orient și apune în Occident, așa cum știe toată lumea. Dar pentru spectatorii aflați la extremitățile Pământului, Soarele pare să iasă, dimineața, din mările orientale și să se scufunde seara, în mările occidentale. Astfel încât toți poeții ne descriu, de altfel, răsăritul și apusul Soarelui. Și asta este tot ce trebuie să înțelegem când spunem că Napoleon a venit pe mare din Orient (din Egipt), pentru a domni în Franța, și că a dispărut în mările occidentale, după o domnie de doisprezece ani, care nu sunt altceva decât cele douăsprezece ore ale zilei, în timpul cărora Soarele strălucește deasupra orizontului.

El nu a domnit decât o zi, spune autorul Nouvelles Messéniennes (Nuvele meseniene – n. tr.), vorbind despre Napoleon; și felul în care îi descrie înălțarea, declinul și căderea dovedește că acest fermecător poet nu a văzut în Napoleon, la fel ca noi, altceva decât o imagine a Soarelui; nu este altceva; s-a dovedit prin numele său, prin numele mamei sale, prin cele trei surori și cei patru frați, prin cele două soții și fiul său, prin mareșalii și faptele sale eroice; s-a dovedit prin locul nașterii sale, prin regiunea din care ni se spune că a venit, intrând în cariera dominației sale, prin timpul folosit pentru a o parcurge, prin ținuturile unde a domnit, prin cele unde a eșuat și prin regiunea unde a dispărut, palid și descoronat, după strălucita cursă, cum spune poetul Casimir Delavigne.

Este deci dovedit că pretinsul erou al secolului nostru nu este decât un personaj alegoric ale cărui atribute sunt toate împrumutate de la Soare. Și prin urmare, Napoleon Bonaparte, despre care s-au spus și s-au scris atâtea lucruri, nici măcar nu a existat și eroarea pe care atâția oameni au acceptat-o cu capetele plecate, provine dintr-un  quiproquo (cofuzie, încurcătură – n.tr.) , adică au luat drept istorie mitologia secolului XIX.

P.S. – Am fi putut să mai invocăm, în sprijinul tezei noastre, un mare număr de ordonanțe regale ale căror date sigure sunt evident contradictorii față de domnia pretinsului Napoleon; dar am avut motivele noastre să nu le folosim.

— Sfârșit —