Jacques Van Herp: Leo Texil, o sursă a lui Lovecraft

(în curs de actualizare)

 

O sursă a lui Lovecraft: Diavolul în secolul al XIX-lea

Jacques Van Herp

 

Lovecraft a alcătuit, în povestirile sale, lista lucrărilor consultate de eroii săi: Unaussprechlichen Kulten de von Juntz, Culte des Goules al contelui d’Erlette, De Vermis Mysteriis de Ludwig Prinn, Liber Ivonis, Book of Eibon și, bineînțeles, Necronomiconul lui Abdul Alhazred. Un titlu lipsește însă în mod curios: Le Diable au XIXe siècle al doctorului Bataille (adică Hacks și Léo Taxil). Din câte știu, nimeni nu a apropiat încă această operă de universul lui Lovecraft. Motivele acestei omisiuni sunt simple: Le Diable au XIXe siècle este una dintre acele cărți pe care nu le mai deschide nimeni. Mai întâi din cauza dimensiunii sale: 2.000 de pagini în format in-octavo, două volume în total. Apoi, pentru că toată lumea știe bine că este vorba despre o mistificare, o pseudo-mașină de război antimasonică, destinată în realitate ”să scoată bani din credulitatea binecunoscută și din insondabila prostie a catolicilor”. (După cum afirma Hacks în La Libre Parole, 31-10-1896.)

La vremea sa, lucrarea a cunoscut un succes extraordinar, atât în vânzări, cât și prin numeroasele traduceri, dar apoi a căzut în uitare; astăzi aproape că ți-ar fi rușine să mărturisești că te interesează această enormă construcție, adesea obositoare și greu de digerat. Și totuși, opera nu este dintre acelea pe care le poți respinge cu dispreț, cu condiția să o iei drept ceea ce este: o lucrare de imaginație, un roman-foileton fantastic.

Din punct de vedere documentar, Le Diable nu este lipsit de valoare pentru cineva cât de cât familiarizat cu subiectul; din punct de vedere romanesc, însă, surprinde: găsim aici o prefigurare extrem de avansată a universului lui Lovecraft. Mai exact, ai permanent impresia unei schițe, a unei prime versiuni, scrise de o mână lipsită de talent, fără darurile scriitorului, dar înzestrată cu o imaginație debordantă. Iar impresia care se impune este că subiectul le-a scăpat autorilor de sub control.

Intenția lui Hacks și Taxil era să ridiculizeze credința unor cercuri catolice care vedeau în francmasonerie ”Sinagoga lui Satan”. Era vorba de a le dezvălui cititorilor încrezători că, dincolo de fațada raționalistă, se ascundea o adevărată contra-biserică, cu dogmele sale, cu cărțile sale revelate, cu rugăciunile, sacramentele, templele și propriul său Vatican.

Să ni-i imaginăm pe Hacks și Taxil dorind să se îmbogățească pe seama naivilor, a credulilor și a celor gură-cască. Gluma trebuia să dureze cât mai mult posibil. Și ar fi fost suficient să limiteze dezvăluirile la acel panteism vag din primele capitole sau să restrângă ”religia” masonică la acest crez:

”Cred într-un Dumnezeu generator, principiu al Binelui, care din veșnicie luptă împotriva Dumnezeului distrugător, principiu al răului.

Cred în Umanitatea indestructibilă, care se reînnoiește și se înmulțește de-a lungul veacurilor. Cred în triumful viitor și irevocabil al adevărului asupra minciunii, al virtuții asupra viciului, al dreptății asupra arbitrariului, al științei asupra erorii, al libertății asupra despotismului, al rațiunii asupra superstiției, al iubirii asupra sterilității, al luminii asupra întunericului, al binelui asupra răului” (vol. I, p. 126).

Aceasta ar fi putut purta semnătura lui Auguste Comte și ar fi putut fi recitată în templele bisericii pozitiviste, în fața portretului lui Clotilde de Vaux. Iar cititorul s-ar fi putut lăsa înșelat fără ca inteligența lui să fie pusă la îndoială… Însă intenția autorilor era cu totul alta: să inventeze cele mai gogonate enormități și să vadă până unde merge credulitatea cititorilor. Iar în această privință au mers foarte departe. Dar, și aici se află ceea ce ne interesează pe noi, autorii, împingând mereu mai departe invenția, au ajuns să creeze din pură plăcere a imaginației, uitând care fusese scopul inițial.

Trecem cu vederea prodigiile săvârșite în Loji: șarpele care își scrie profețiile pe spatele gol al Sophiei Walder, Asmodeu aducând coada Leului Sfântului Marcu, cucerită într-o luptă cu Adonai, sau diavolul care se preschimbă într-o tânără pentru a seduce un francmason și apoi devine crocodil pentru a improviza sonate la pian, ori Lucifer prezidând cu regularitate consiliul secret de la Charleston. Toate aceste enormități își puteau găsi locul în mașinăria polemică, arătând cât de ușor cădeau în capcană bigoții naivi ai sacristiei.

Dar ce să mai spunem despre invenția pur gratuită, lipsită de orice necesitate polemică, a unor civilizații care au precedat-o pe a noastră, al căror cult al lui Lucifer nu ar fi decât o amintire vagă, civilizații însămânțate de o rasă venită din stele? Temă care revine cu insistență de-a lungul celor două mii de pagini ale romanului. Mai întâi, universalitatea cultului satanic:

”Voi arăta această stranie asemănare a riturilor luciferiene, care se regăsesc pretutindeni, imitându-se unele pe altele, în ținuturi dintre cele mai diferite ca moravuri și obiceiuri; și aceasta într-o asemenea măsură încât am rămas uluit, după ce am tremurat de groază în fața unor practici întâlnite în India și în China, să le regăsesc la teurgii civilizați din America și din Europa” (vol. I, p. 31).

Acesta este tonul din Chemarea lui Cthulhu și din alte povestiri: omniprezenței lui Lucifer îi corespunde cea a lui Yog-Sothoth, țapul cu o mie de iezi. Aceleași invocații, aceeași conspirație tăcută al cărei scop este supunerea noastră în fața forțelor obscure. O conspirație care, în ambele cazuri, ia forma unui cult consacrat puterilor nopții, cult a cărui unitate este deplină dincolo de diversitatea riturilor, practicat de negrii din America și Africa, de lamașii Tibetului și de eschimoșii Groenlandei, la fel ca de ocultiștii din Londra, New York și Berlin.

La Lovecraft, alte planete se află sub stăpânirea celor care străbat spațiul pe aripile lor. La Bataille, Pământul este deja încercuit de forțele nocturne. Adonai nu mai stăpânește decât lumea noastră și o altă planetă, Oolis, situată în sistemul lui Sirius (vol. II, p. 900).

Și, la fel ca Lovecraft, Bataille face aluzie la realități orgiastice și obscene, evocate în șoaptă, cu privirea plecată, și al căror sens ultim ne va rămâne întotdeauna necunoscut.

Acest cult este o supraviețuire a unor civilizații despre care nu știm nimic, dar ale căror ruine ne arată că trebuie să fi fost puternice și gigantice:

”Se întâlnesc pe aceste teritorii, de o întindere inimaginabilă, urme ale unei civilizații și ale unei arte care îl descumpănesc pe explorator. Este vorba, de pildă, despre o arhitectură grandioasă și admirabil concepută (…) ale cărei vestigii, absolut fantastice și de necrezut, le străbatem astăzi: scări care duc spre locuințe demne de legendele despre genii și zâne, scări ale căror trepte au fiecare o întindere de o mie de metri și a căror lungime totală, până la poartă, este de două leghe (o scară de două leghe!), case ale căror pietre măsoară între două sute și cinci sute de metri pătrați fiecare și în care săpături adânci de trei sute de metri nu au reușit încă să atingă temeliile ori baza construcției!… Ce mai sunt piramidele Egiptului pe lângă acestea! Și cât de ușor înțelegem că asemenea oameni au putut concepe și încerca ridicarea Turnului Babel!…

(…) Cine locuia acolo, în acele vremuri atât de îndepărtate? Cine erau uriașii sau minunații mecanicieni ai acelor ținuturi uimitoare? Ce s-a petrecut oare acolo pentru ca aceste construcții, care sfidau veacurile, să fie ruinare și îngropate? Ce mister se ascunde în adâncul acestei probleme de nedescifrat?…

(…) Simți că o mână atotputernică a zdrobit această lume civilizată de odinioară, apăsând asupra ei cu toată greutatea sa” (vol. I, p. 58).

”A existat, așadar, acolo o catastrofă care a înghițit o întreagă lume, ale cărei vârfuri abia dacă mai ies astăzi la suprafață. (…) Dinspre Asia se păstrează vestigii ale unei civilizații gigantice, fără nicio măsură comună cu ceea ce și-ar putea imagina cineva care nu a călătorit niciodată prin acele locuri: trebuie să fi existat acolo, ca populație băștinașă, o rasă la fel de gigantică, ale cărei rămășițe monumentale le depășesc cu mult pe cele ale popoarelor din nordul Africii, care totuși ne uimesc prin Sfinxul și piramidele lor și care nu erau, prin comparație, decât niște pigmei.

Ceea ce reiese din aceste vestigii uimitoare este, repet, dovada demonolatriei acestui popor extraordinar. Monstruos prin realizările sale tehnice, acest popor era la fel și prin inteligența și numărul său; civilizația sa rafinată a avut un ecou în China, unde focul grecesc, busola, praful de pușcă și tiparul au fost cunoscute cu mult înainte de a fi ajuns la națiunile europene. Iar, viciu inseparabil de îndepărtarea de adevăratul Dumnezeu, orgoliul trebuie să-i fi mistuit pe vechii khmeri și popoarele lumii lui Hoëckel: statui colosale, mai întâi divinizarea omului, apoi a animalului, o arhitectură de proporții ce par supraomenești și atâtea alte mărturii, gravate și sculptate în aceste pietre uriașe care au rezistat uzurii și timpului; toate o atestă cu prisosință” (vol. I, p. 506–507).

Să judecăm cu îngăduință forma și să privim doar fondul: nu este acesta oare primul crochiu al ”cetăților blasfematoare” atât de dragi lui Lovecraft? Nimic nu lipsește: nici disproporția, nici vechimea care sfidează timpul, nici deformarea și nici măcar aluziile voalate la o desfrânare fără frâu, surprinzătoare prin invențiile ei. La Lovecraft, forma va da accentul care lipsește acestor descrieri plate; vagul și nemăsuratul vor extinde până la stele dominația cetăților blestemate, dar tonul este același. Și chiar mai mult decât atât, căci în împrejurimile acestor ruine gigantești realitatea însăși a fost denaturată și a rămas astfel:

”În ceea ce privește fauna și flora diabolice ale vârfurilor care mai ies la suprafață din acest continent dispărut, sunt înclinat să cred că Satan, domnind aici ca suveran absolut, a vrut să denatureze opera Creatorului, să o refacă după chipul său ignobil, grotesc și înspăimântător” (vol. I, p. 508).

”Aceste vestigii vulcanice și aspectul de ansamblu arată că (…) toate aceste insule nu sunt decât rămășițele, punctele înalte ale unui vast continent care a existat odinioară acolo și pe care o catastrofă (…) l-a făcut să dispară, în timp ce Africa (…) apărea, ridicându-se din sânul apelor.

(…) Acolo se întâlnesc animale care seamănă cu plante și plante care seamănă cu animale; animale care se hrănesc cu flori și flori care se hrănesc cu animale, pe care le prind în capcană, le ucid, le devorează și le digeră; plante care se deplasează și animale nemișcate sau aproape nemișcate; ciuperci și ferigi uriașe cât copacii și copaci mici cât ciupercile; oameni care au înfățișarea maimuțelor și maimuțe care seamănă până la confuzie cu oamenii; furnici, păianjeni și muște gigantice, disproporționate, și, dimpotrivă, păsări, cai și boi infinit de mici; iar, ciudățenie și mai stranie, toți pisicii sunt negri și se nasc cu coada frântă.

Acesta este, după cum se vede, o lume pe dos, a cărei cercetare tulbură mintea” (vol. I, p. 55-56).

”(…) Tocmai pe marginea acestei prăpăstii, pe care nu o vezi, dar o ghicești, pe care instinctiv o presimți, aleargă, se târăsc, zboară, alunecă și cresc toate aceste flore și faune extraordinare, stranii, la care am făcut deja aluzie. (…) Totul fremătă pe aceste margini; o viață ciudată se desfășoară aici, schilodită, anchilozată, cu totul răsturnată.

Priviți această câmpie goală și sterilă. Miriade și miriade de bucăți mici de lemn sunt adunate acolo: unele uscate, altele putrezite, unele lungi, altele scurte, groase, rotunde, pătrate; și totuși, pe o întindere de mai multe leghe în jur, nu există păduri, nici măcar arbuști. Cum au ajuns, așadar, toate aceste resturi vegetale să se adune aici? (…) Dar priviți mai atent. Chiar lângă aceste lemne care par deja roase de carii, sunt risipite pe sol valuri de frunze de un verde splendid, sidefii și proaspete, încă umede de roua dimineții. (…) Aruncați o piatră în această grămadă de frunze și crengi, și un spectacol uluitor vi se va înfățișa. Crengile și lemnele putrezite vor începe să fugă în toate direcțiile, iar frunzele verzi le veți vedea ridicându-se în zbor, formând un nor și dispărând deodată sub orizont. (…)

În regiunile pe care vi le descriu, vă apropiați de un tufiș pentru a culege o floare frumoasă (…) dar, la apropierea dumneavoastră, arbustul o ia la fugă, este un animal; floarea își ia zborul, este o insectă.

(…) Zăriți pe jos un animal (…) Vă apropiați și îl striviți cu piciorul. Sub talpa dumneavoastră nu este decât golul, pământul; este o floare pe care tocmai ați zdrobit-o. (…)

În adâncul apei se pot vedea lucruri și mai ciudate. Plantele acestor ținuturi prind viață, florile lor sunt guri care se deschid, vegetalele vânează scoici și crabi și pescuiesc pești; nepentesele și utriculariile îi mănâncă și îi digeră, nemișcate asemenea unor boa, a căror coadă vegetală și-ar avea rădăcina înfiptă în sol.

Apoi, pe țărm, în clipa în care unul dintre cei mai stranii pești, anabasul, iese din apă ca să se distreze pe uscat, jucându-se cu un altul, urmărindu-l prin sărituri, cățărându-se ca o pisică de-a lungul unui zid sau pe un copac, făcând baie de aer și de soare, în urma lui, din umbră, o floare cu adevărat diabolică, drosera, care nu are nici tulpină, nici frunze, nici ramuri, se strecoară în tăcere, pândește peștele rătăcitor, sare asupra lui, îl urmărește și, în cele din urmă, îl ajunge pentru a-l devora” (vol. I, p. 175-178).

Până și degenerescența umană din aceste regiuni tulburi și blestemate este anunțată limpede:

”Acolo unde planta seamănă cu animalul, acesta din urmă seamănă cu omul; maimuța trăiește aici ca o ființă civilizată, vorbește și se exprimă, iar omul trăiește în stare sălbatică, scoate strigăte și nu vorbește. (…) Maimuța are pielea netedă, lipsită de păr, pe când omul este acoperit de blană și are o gheară în loc de mână. Maimuța (…) seamănă cu ceva, cu o creatură; omul (…) nu mai are nimic omenesc în înfățișare” (vol. I, p. 178).

Mai mult încă, chiar și anumite detalii se regăsesc dincolo de liniile generale ale universului. Se știe cât de des revin la Lovecraft, ca un leitmotiv, mirosurile de putreziciune, trupurile putrede și purulente care se animă și se mișcă prin magie. Și sunt bine cunoscute, în cazul lui D. Ward, acele puțuri închise cu capace de piatră, unde trăiesc creaturi respingătoare, ”cu o duhoare de nenumit”, folosite pentru invocații. Toate acestea, până și mirosurile, se regăsesc la doctorul Bataille, încă de la început, atunci când, în India, ne conduce la Mac Bénac, Templul Putreziciunii, unde se supun torturii fakirii luciferieni:

”Un maestru de ceremonii deschise această ușă. Ea dădea într-o încăpere infectă, umedă și îngustă, din care se răspândea un puternic miros de putrefacție. În fundul acestui beci zăcea un om. (…)

Fața acelui om era roasă de șobolani; un ochi îi atârna, purulent, dinaintea gurii sale știrbe. Picioarele, cuprinse de gangrenă, roase de ulcerații, nu mai erau decât o masă de putreziciune. (…)

Se văzu atunci un lucru îngrozitor. Fakirul interpelat își deschise gura, în care ochiul atârnând îi intra necontenit, fiind nevoit să-l dea la o parte pentru a putea vorbi. (…) Doi bărbați zdraveni (…) se desprinseseră din grup și ridicară o lespede grea din podea. Din excavație (…) se înălță un miros și mai îngrozitor decât toate celelalte, iar privirilor mele li se înfățișă un spectacol de nenumit. Aproximativ opt indivizi se aflau acolo, în acea cloacă, întinși, putrezind literalmente de vii; erau și ei fakiri. (…) Dintre ei, cei care mai trăiau au fost scoși din cavou și așezați pe podea înaintea lui Baphomet: se destrămau cu totul în putreziciune, într-o pastă descompusă; li se vedeau oasele albe dezgolite prin rănile largi care le acopereau trupurile.

În mijlocul sălii au fost ridicate și alte lespezi, sub care se aflau alte ființe pe jumătate putrezite și cadavre” (vol. I, p. 90-91).

Desigur, doctorul Bataille se amuză și exagerează deliberat; aici se află marea diferență. Dar uneori ajunge la o anumită poezie a oribilului, care îi va lipsi lui Lovecraft, acesta înlocuind-o însă cu poezia terorii. Iată un exemplu. Este vorba despre un Sabat palladist într-un câmp de cadavre, lângă Calcutta:

”Ne-am reluat atunci înaintarea (…) pășind acum peste cadavre, împiedicându-ne de ele, lovind la tot pasul, fără voie, craniile dezgolite, care se rostogoleau pe pământ cu un zgomot sec; pe jos, de asemenea, bucăți de carne desprinse prin putrefacție viermuiau, și trebuia să mergem prin ele; mii și mii de ochi ieșiți din orbite acopereau solul și păreau să ne privească trecând, verzui și stinși” (vol. I, p. 151).

În cele din urmă, acolo, în clipa în care se înnoadă lanțul ce unește morții și vii, răsună marile invocații:

”Hémen-Hétan! Hémen-Hétan! Hémen-Hétan!… El-ati Titeïep!… Vay, vaa, Eyé!… Aaa-Eyé Exe!… Aël-el-el Ahy!… Hau! hau! hau! hau!” (vol. I, p. 154).

Iată ceva care sună aproape ca invocațiile adresate Marilor Străvechi:

”Dia ad aghaidhis ad audaun… Agus bas dunach art! Dhonas dholas ort, agus leat-sa? Ungl… ungl… Rrlh…”

Există încă multe alte concordanțe. La Bataille, centrul religiei sataniste se află în Statele Unite, la Charleston. Nodul întregii mitologii a lui Cthulhu se găsește tot în SUA, la Miskatonic, lângă Arkham. Cartea Apadno, ”care nu este scrisă de o mână omenească”, corespunde Manuscriselor Pnakotice, iar în cele din urmă cartea-cheie a Palladismului: ”Nuctameronul, foarte secret, foarte ocult, în care sunt închise cele mai teribile mistere” (vol. II, p. 258), corespunde celebrului Necronomicon.

Diferența dintre cele două universuri, cel al lui Bataille și cel al lui Lovecraft, ține de talent și de poezie, nu de imaginație ori de amploare.

Există însă o deosebire esențială, fundamentală: la Lovecraft, oamenii tremură și își pierd mințile încercând să sfideze necunoscutul monstruos, contemplând chipul întunecat ivit din abis. La Bataille, acesta este privit drept în ochi și înfruntat fără teamă. Mai mult chiar, o misterioasă simpatie, un fel de complicitate, ajunge să lege eroul de unul dintre demonii principali, Athoïm-Olélath. Și aici simțim limpede că personajul le-a scăpat creatorilor săi. Ar fi trebuit, până la capăt, să-l arate urmărit de suspiciuni și să dezlănțuie demonii asupra lui. Or, unul dintre cei dintâi în ierarhie, care l-a demascat și care nu ignoră nimic din scopurile și intențiile sale, îl ia sub protecția sa. Va merge chiar până la a-l copleși cu daruri, și încă în public. Este vorba despre o ședință de evocare, în timpul căreia Athoïm-Olélath se ivește dintr-o groapă de foc:

”Mă privea, fără să pară a-i lua în seamă pe ceilalți și, cu degetul întins, îmi spunea: Tu!… Tu!… Tu!…

Mă fixa necontenit cu ochiul său liniștit, zâmbitor și lipsit de mânie; nu era nici binevoitor, nici sarcastic, enigmatic precum un sfinx… În cele din urmă își vârî mâna într-unul dintre buzunare, o scoase plină de pietre prețioase, le aruncă în direcția mea și dispăru.

— Toate acestea sunt pentru dumneavoastră, îmi spuse doamna Booth; fericit sunteți, dragă frate, că ați primit un asemenea dar din partea spiritului divin. Dar care sunt oare meritele dumneavoastră înaintea Dumnezeului nostru, pentru a fi obiectul unei atât de strălucite favori?” (vol. II, p. 884).

La fel cum nu am nicio îndoială că Lovecraft a citit lucrarea doctorului Bataille și că a găsit în ea elemente care au completat inspirația provenită de la Machen și Hodgson, tot atât de evident este că spiritul ei i-a rămas cu totul străin.