Kogaiononul (frecvent, dar greșit, grafiat Kogaion), muntele sacru al dacilor, a fost plimbat pe hartă mai ceva decât KWJ și distinsa lui consoartă cu aviația de lux. Nu este de mirare: indicațiile vagi pe care le deținem din sursele antice permit o mie și una de identificări posibile, dar niciuna sigură. Altfel spus, este loc de speculații și aberații, nu însă și de certitudini.
Localizarea bucegistă îi este atribuită Cristianei Georgeta Pănculescu, o domnișoară foarte activă și vocală prin anii ’80-’90, intrată ulterior într-un con de umbră și reactivată în ultimii ani via centurile de socializare, în special Facebook. Deși C.G. Pănculescu a livrat prima ipoteză articulată (ea o numește ostentativ demonstrație!) a Kogaiononului din Bucegi, ideea este un pic mai veche și prin urmare, nu-i aparține.
Densușianu. Există tentația de a-i atribui lui Nicolae Densușianu plasarea Kogaiononului în munții Bucegi. Referindu-se la Dacia preistorică în lucrarea omonimă, Densușianu puncta un teritoriu, spațiul-matcă al pelasgilor, civilizație primordială de ordin superior care face obiectul cărții sale din 1913. Contrar unor păreri populare dar greșite, izvorâte din lecturi precare sau inexistente, Densușianu nu se ocupă de daci decât, cel mult, tangențial. Obiectul său de studiu erau, repetăm pentru întărire, pelasgii.
Deși N. Densușianu consideră Bucegii cel mai important munte sacru al pelasgilor, el nu forțează o continuitate sacrală, oglindită în civilizația dacică prin Kogaionon. Totuși, tentația a existat, după cum o indică o notă de subsol din Dacia preistorică:
”Este acelaşi munte, pe care Dacii, după cum scrie Strabo (VII. 3. 5), î-l consideraŭ de sfânt: θρος ἱερόν … ὄνομα δ’ αὐτῷ Κωγαίονον … Despre înţelesul numiriĭ, pe care Strabo ne-o dă sub forma de Cogaeonon vom vorbi maĭ târḑiŭ, în acest volum”1.
Nu va reveni cu o elaborare, această notă-indicație rămânând stingheră în ansamblul operei. Am putea specula credibil, dar inutil, pe marginea acestei situații. Economia textului indică limpede că Densușianu nu a acordat acestui aspect vreo greutate deosebită, păstrându-l cel mult la nivelul unei străfulgerări a intuiției.
Pachia Tatomirescu. La multe decenii depărtare, Ion Pachia Tatomirescu (1980) reia la fel de pasager teoria Kogaiononului din Bucegi:
”N-am identificat încă nici una din peşterile de pe vârfurile munţilor unde era adorat (Zalmoxis – n.n.), cu atât mai puţin marele său sanctuar Kogaionon de care vorbeşte Strabon. (…) Investigațiile de ultimă oră ne dau tot mai mult certitudinea că Olimpul geto-dacic este situat în munţii Bucegi, inclusiv Kogaiononiul despre care ne dă detalii Strabon (în «Geografia», VII, 3, 5), în zona sacră a centrului de cult zamolxin din Bucegi aflându-se numeroase altare, Babele, Sfinxul, «Peştera». Zona sacră este încadrată în triunghiul ale cărui vârfuri sunt marcate de Omul, de Zamora şi de Tâmpa, concordând cu descrierea strabonică”2.
Din citatul oferit se desprinde limpede că Tatomirescu, fie că aghiesează, fie că nu, la teoria bucegistă, trimite la o sursă de inspirație nenumită (acele ”investigații de ultimă oră”). Recunoaștem aici influența maiorului Florin Olteanu (†). I-am publicat opera3 de căpătâi în cadrul efortului nostru de recuperare și conservare a memoriei culturale. Însă, Olteanu nu plasează Kogaiononul în Bucegi, ci doar un centru de cult secundar, unul dintre multele pe care el le identifică în teritoriul carpato-danubiano-pontic. Un interviu publicat în Flacăra este fără echivoc. Zice maiorul F. Olteanu: ”Noi credem că Muntele Zigurel (din masivul Șurianu; Zigurel este denumirea consemnată pe documentele topografice vechi; denumirea actuală este Juguru Mare, – n.n.) este unul şi acelaşi cu Muntele Cogaionon!”4 Tatomirescu trage concluzii greșite, spicuind și extrapolând lecturi în diagonală.
Bucurescu. În 1985, Adrian Bucurescu publică în Almanahul Flacăra un articol greu de încadrat, cu titlul ”Poeziile dace de la Romula”. Spunem greu de încadrat deoarece Bucurescu, personaj cu tristă faimă chiar și printre dacomani, folosește o ”metodă” dubioasă: ipoteza ține loc de concluzii, iar demonstrația este ghidată, recurgându-se inclusiv la falsificări grosolane.
Într-una din ”demonstrații”, Bucurescu pleacă de la ”o cărămidă cu inscripție greacă”, descoperită la Romula și aflată la Muzeul Romanațiului. Deși afirmă (corect) că ”literele sunt greceşti iar lexicul nu pare a fi suferit vreo influenţă latină”, el oferă o transcriere în litere latine. De ce?
Nu ne întrebați cum, deoarece bazaconia l-ar zăpăci de cap și pe cel mai versat elenist. Apoi, plecând de la scriptio continua, descompune la fel de halucinat și analizează componentele. Reținem că:
”KOGAION – CAPUL CEL MARE, CONDUCĂTORUL SUPREM. Cf. alb. kokë «cap». E posibil ca pe muntele sfînt al dacilor, despre care pomeneşte Strabon («Geografia» VII 3, 5) să fi fost sculptat celebrul «Sfinx Românesc». De altfel oronimul Bucegi poate proveni din *BO-KO-GAI «cap mare». Moştenire în română: COCON, OANĂ, CUCĂ, GUGU (oronim)”7.
Legătura Kogaion(on) = Bucegi este clar enunțată; ”e posibil”, ”poate” sunt doar precauții tehnice (necesare publicării acestei maculaturi obscene) și nu exprimă îndoielile autorului, care are doar certitudini.
Concluzie. Ideea vagă a Kogaiononul bucegist o precede pe domnișoara Pănculescu. Cu toate acestea, ea a enunțat și susținut coerent această teză pentru prima dată. Cu toate acestea, pretențiile ei, cu ”demonstrația”, sunt neavenite!
Note1Nicolae Densușianu, Dacia Preistorică, IAG Carol Göbl, 1913, p. 226, nota 2;2Ion Pachia Tatomirescu, O ipoteză asupra spațiului spiritual, Ramuri, nr. 8/15.08.1980, p. 11; 3Florin Olteanu, Triunghiul sacru. Centre de cult religios păgân la geto-daci, Ed. Nobiscum Deus, București, 2022; 4N. Grigore Mărășanu, Aurul dacilor – un moment de răscruce al istoriei (interviu cu mr. Florin Olteanu), Flacăra, nr. 116/17.04.1980, p. 1 și 6. A se vedea și volumul indicat; 5Grigore Florescu, Constantin C. Petolescu, Inscripțiile Daciei Romane, vol. II Oltenia și Muntenia, Ed. Academiei RSR, Bucutești, 1977, p. 172-3 (intrarea 391); 6,7Adrian Bucurescu, Poeziile dace de la Romula, Almanah Flacăra 1985, p. 65-66.
Plecând de la: