Lewis Spence: Povești despre magia și vrăjitoria spaniolă (1920)

Vă prezentăm, în traducere, un fragment din cartea lui Lewis Spence, Legends and Romances of Spain (cap. 12, Tales of Spanish Magic and Sorcery):

 

Spania pare să fi fost considerată de celelalte țări ale Europei Occidentale drept un lăcaș predilect al superstiției, vrăjitoriei și magiei, probabil din pricina faimei dobândite de descoperirile alchimiștilor mauri, primii oameni de știință ai Europei. Odată însă cu venirea Inchiziției se observă o scădere evidentă și firească a răspândirii credințelor oculte, căci orice lucru care, fie și în cea mai mică măsură, înclina spre erezie era reprimat cu cea mai mare rigoare de acea instituție lipsită de deschidere. Astfel, o mare parte din folclorul și credințele țărănești ale Spaniei, numeroase legende fascinante și multe obiceiuri curioase s-au pierdut pentru totdeauna. Frații, în zelul lor pentru puritatea Bisericii, au alungat din Spania nu doar vrăjitoarea, magul și demonul, ci și zâna nevinovată, duhurile pădurii și ale câmpului, precum și acei spiriduși ai casei care nu fac rău nimănui, ci o ajută pe gospodină și pe mulgătoare.

Primele informații pe care le avem despre intenția autorităților de a declanșa o campanie împotriva întregii demonologii a Spaniei, atât bune, cât și rele, se găsesc într-o lucrare a lui Alfonso de Speria, un franciscan castilian, care a scris, în jurul anilor 1458 sau 1460, o operă îndreptată în mod special împotriva ereticilor și necredincioșilor, în care dedică un capitol acelor credințe populare provenite din vechile practici păgâne. Credința în vrăjitoare, pe care el le numește xurguine (jurguia) sau bruxe, pare să fi fost importată din Dauphiné sau Gasconia, unde, după cum ne spune, acestea erau numeroase. Ele obișnuiau, afirmă el, să se adune noaptea în mare număr pe un platou înalt, purtând lumânări, cu scopul de a-l adora pe Satan, care li se înfățișa sub chipul unui mistreț, mai degrabă decât sub cel al țapului, formă în care se manifesta atât de frecvent în alte locuri.

Llorente, în Istoria Inchiziției din Spania, afirmă că primul auto-da-fé împotriva vrăjitoriei a avut loc la Calabarra în 1507, când treizeci de femei acuzate de vrăjitorie de către Inchiziție au fost arse pe rug. În primul tratat despre vrăjitoria spaniolă, cel al lui Martin de Castanaga, un călugăr franciscan (1529), aflăm că Navarra era considerată patria vrăjitoriei spaniole și că această provincie trimitea numeroși ”misionari” în Aragon pentru a le converti pe femeile de acolo la vrăjitorie. Constatăm însă că teologii spanioli ai secolului al XVI-lea erau cu mult mai luminați decât cei din alte țări, întrucât admiteau că vrăjitoria nu era decât o amăgire, iar pedepsele pe care le aplicau celor care credeau în ea erau impuse nu pentru faptele în sine, ci pentru faptul că această credință, deși greșită, era contrară dogmelor Bisericii. Pedro de Valentin, într-un tratat consacrat subiectului (1610), adoptă pe deplin opinia că faptele mărturisite de vrăjitoare erau imaginare. El le atribuie în parte modului în care se desfășurau anchetele și dorinței oamenilor ignoranți supuși cercetării de a scăpa spunând ceea ce li se părea că le-ar face pe plac persecutorilor, și în parte efectului unguentelor și băuturilor pe care fuseseră învățați să le folosească, alcătuite din ingrediente ce provocau somnul și acționau asupra imaginației și facultăților mintale.

 

Religia vrăjitoriei

 

Această concepție este astăzi foarte larg acceptată ca explicație a fenomenelor vrăjitoriei. Cercetările lui Charles Godfrey Leland, ale domnișoarei M.A. Murray și ale altora par însă să indice că religia sau cultul vrăjitoriei nu este nicidecum o simplă plăsmuire a imaginației.

Autoarea menționată în ultimul rând susține chiar că acesta reprezintă detritusul unei vechi credințe păgâne, care a supraviețuit până în epoca modernă, având un cler propriu și un ritual bine definit și păstrând, într-o anumită măsură, practica sacrificiului de copii.

Există puține îndoieli că această viziune asupra vrăjitoriei este cea corectă. În documentele cazului se găsesc numeroase dovezi că ea avea un ritual precis și un cler bine stabilit, iar imaginația a jucat un rol foarte mic în configurarea credințelor adepților acestui cult.*

 

Povestea doctorului Torralva

 

În secolul al XVI-lea, Spania nu încetase să fie renumită pentru magicienii săi, care mai păstrau încă o parte din filosofia ocultă a doctorilor mauri din Toledo și Granada. Poate cel mai vestit dintre acești maeștri relativ moderni ai magiei a fost doctorul Eugenio Torralva, medic al familiei Amiralului Castiliei. Educat la Roma, el a devenit de timpuriu un sceptic declarat și a legat o strânsă prietenie cu un anume maestru Alfonso, un om care, după ce își schimbase credința iudaică cu islamul, iar pe aceasta din urmă cu creștinismul, ajunsese în cele din urmă liber-cugetător. Un alt tovarăș nefast a fost un călugăr dominican numit Fratele Pietro, care i-a spus lui Torralva că avea în slujba sa un înger bun numit Zequiel, fără egal în lumea spirituală ca văzător și, în plus, de un temperament atât de dezinteresat, încât nu slujea decât pe aceia care aveau deplină încredere în el și meritau atașamentul său.

Toate acestea i-au stârnit lui Torralva curiozitatea până la o intensitate fără margini. Era unul dintre acei oameni, fie spre norocul, fie spre nenorocirea lor, în care dragostea pentru mister este adânc înrădăcinată, iar atunci când Pietro, cu generozitate, s-a oferit să-i cedeze spiritul său familiar spre păstrare, el a acceptat  cu entuziasm propunerea. Nici Zequiel însuși nu a opus vreo împotrivire acestei schimbări de stăpân și, apărând la chemarea lui Pietro, l-a asigurat pe Torralva că îi va sluji atât timp cât va trăi și oriunde ar fi fost silit să meargă. Înfățișarea spiritului nu avea nimic înspăimântător: purta o haină de culoarea cărnii și o mantie neagră și avea chipul unui tânăr cu păr bogat, blond.

Din acel moment, Zequiel i s-a arătat lui Torralva la fiecare schimbare a lunii și ori de câte ori medicul avea nevoie de serviciile sale, de obicei pentru a-l transporta într-un timp foarte scurt în locuri îndepărtate. Uneori spiritul lua înfățișarea unui pustnic, alteori pe cea a unui călător și chiar îl însoțea pe stăpânul său la biserică, împrejurare din care Torralva a tras concluzia că avea de-a face cu un spirit binefăcător și cu simțire creștină. Dar, vai!, doctorul Torralva avea să afle, asemenea multora altora, că frecventarea edificiului sacru nu este neapărat o garanție a evlaviei.

Timp de mulți ani, Torralva a continuat să locuiască în Italia, însă în anul 1502 a simțit o puternică dorință de a se întoarce în țara sa natală. A făcut acest lucru, dar se pare că, în anul următor, și-a stabilit din nou cartierul general la Roma, punându-se sub protecția vechiului său patron, episcopul de Volterra, devenit între timp cardinal. Influența pe care i-a adus-o această legătură i-a fost de cel mai mare folos, iar el a ajuns curând să se bucure de o înaltă reputație pentru priceperea sa medicală. Nici evlaviosul cardinal, nici ceilalți pacienți de seamă care îi solicitau ajutorul nu știau însă că își trăgea, în fapt, aproape întreaga știință medicală de la famulus-ul său nevăzut, care îl învăța tainele virtuților ascunse ale plantelor tinere, necunoscute celorlalți medici. Zequiel însă nu era atins de dragostea de câștig; căci atunci când stăpânul său își însușea acele onorarii ”substanțiale” la care aspiră toți medicii buni, spiritul îl mustra, spunându-i că, din moment ce primise cunoașterea fără plată, se cuvenea să o împărtășească în mod gratuit. Pe de altă parte, atunci când doctorul avea nevoie de bani, nu dădea greș niciodată în a găsi o sumă de bani în apartamentul său privat, despre care știa cu deplină siguranță că fusese pusă acolo de spiritul său familiar.

Torralva s-a întors în Spania în 1510 și a trăit o vreme la Curtea lui Ferdinand Catolicul. Într-o zi, Zequiel i-a destăinuit că regele urma să primească în curând vești foarte neplăcute. Torralva a comunicat imediat această informație lui Ximenes de Cisneros, arhiepiscop de Toledo, și Marelui Căpitan, Gonzalvo Hernández de Cordova. În aceeași zi a sosit din Africa un curier aducând depeșe care îl informau pe Maiestatea Sa că o expediție împotriva maurilor suferise un dezastru și că comandantul ei, Don Garcia de Toledo, fiul ducelui de Alva, fusese ucis.

Pe când se afla la Roma, se pare că Torralva dăduse dovadă de o imprudență gravă, chemându-l pe Zequiel să se arate înaintea protectorului său, cardinalul de Volterr, care, aflând în ce fel ”profețise” protégé-ul dezastrul suferit de armatele spaniole, l-a înștiințat pe arhiepiscopul de Toledo cu privire la mijloacele prin care doctorul primise vestea înfrângerii. Torralva, necunoscând aceste mașinații, a continuat să facă previziuni politice și de altă natură, constatând în curând că reputația sa de vizionar crescuse considerabil. Printre cei care i-au cerut sfatul s-a numărat și cardinalul de Santa Cruz, căruia o anumită doamnă Rosales i se plânsese că nopțile îi erau tulburate de o apariție înfricoșătoare, ce lua înfățișarea unui om ucis. Medicul ei, Morales, priveghease noaptea alături de doamnă, dar, deși aceasta îi indicase locul exact unde se ivea vedenia sinistră, el nu putuse distinge nimic.

Torralva l-a însoțit pe Morales la casa femeii și, așezați într-o anticameră, au auzit strigătul ei de spaimă la aproape un ceas după miezul nopții. Intrând în încăperea ei, Morales a recunoscut din nou că nu era în stare să vadă apariția, însă Torralva, mai deprins cu lumea spiritelor, a zărit o figură asemănătoare unui mort, în spatele căreia se contura o formă feminină, abia schițată. ”Ce cauți aici?”, a întrebat el cu glas ferm, iar spiritul din față i-a răspuns: ”Caut o comoară”, după care a dispărut pe dată. Torralva l-a consultat pe Zequiel în această privință și, urmându-i sfatul, au fost săpate pivnițele casei, unde a fost descoperit cadavrul unui om înjunghiat cu un pumnal; iar după ce trupul a primit o înmormântare creștinească, aparițiile au încetat.

Printre prietenii apropiați ai lui Torralva se număra un anume Don Diego de Zuñiga, rudă a ducelui de Béjar și frate al lui Don Antonio, Mare Prior al Ordinului Sfântului Ioan din Castilia. Zuñiga îl consultase pe învățatul doctor cu privire la modul în care ar putea câștiga bani la jocurile de noroc prin mijloace magice, iar Torralva l-a înștiințat că acest lucru se putea realiza prin scrierea unor anumite semne pe hârtie, folosind drept cerneală sânge de liliac. El l-a sfătuit să poarte acest talisman la gât, pentru a avea noroc la masa de joc.

În 1520, Torralva a plecat din nou la Roma. Înainte de a părăsi Spania, i-a spus lui Zuñiga că va putea călători acolo călare pe o mătură, al cărei drum urma să fie călăuzit de un nor de foc. Ajuns la Roma, a avut întrevederi cu cardinalul de Volterra și cu Marele Prior al Ordinului Sfântului Ioan, care l-au implorat insistent să renunțe la orice legătură cu spiritul său familiar. Ca urmare a acestor îndemnuri, Torralva i-a cerut lui Zequiel să iasă din slujba sa, dar s-a lovit de un aspru refuz. Spiritul însă l-a sfătuit să se întoarcă în Spania, asigurându-l că va dobândi postul de medic al infantei Eleanora, regină-văduvă a Portugaliei și, mai târziu, soția lui Francisc I al Franței. Urmând acest sfat, Torralva a pornit din nou spre țara sa natală și a obținut numirea făgăduită.

În 1525 s-a petrecut un incident care i-a sporit în mare măsură celebritatea lui Torralva ca vizionar. La 5 mai din acel an, Zequiel l-a asigurat că trupele împăratului aveau să cucerească Roma în ziua următoare. Torralva a dorit ca spiritul să-l transporte la Roma, pentru a fi martor ocular al acestui mare eveniment. Zequiel i-a dat un toiag plin de noduri și i-a poruncit să închidă ochii. Torralva s-a supus cererii famulusului, iar când, după un timp, spiritul i-a spus să-i deschidă din nou, se afla la Roma, stând pe un turn înalt. Era miezul nopții și, când s-a ivit ziua, a fost martor, așa cum avea să povestească, la cumplitele evenimente care au urmat – moartea Conetabilului de Bourbon, fuga papei în Castelul Sant’Angelo, măcelărirea cetățenilor și dezlănțuirea sălbatică a cuceritorilor. Întorcându-se la Valladolid prin aceleași mijloace prin care venise, Torralva a făcut îndată cunoscut tot ceea ce văzuse; iar când, după vreo săptămână, au sosit veștile despre capturarea și jefuirea Romei, Curtea Spaniei a fost, în chip firesc, cuprinsă de o uimire fără margini.

Numeroase persoane de rang înalt au fost părtașe cu înzestratul doctor la practicarea artei negre, iar una dintre acestea, cuprinsă de un acces de remușcare, a înștiințat Sfânta Inchiziție despre legăturile sale cu supranaturalul. Și Zuñiga, care beneficiase atât de mult de cunoașterea ocultă a lui Torralva, s-a întors acum împotriva lui și l-a denunțat Sfântului Oficiu din Cuenca, care l-a arestat și l-a aruncat în închisoare. Îngrozit, magicianul a mărturisit imediat faptele legate de Zequiel, pe care continua să-l considere un spirit binefăcător, și a redactat nu mai puțin de opt declarații privind relațiile sale cu supranaturalul, dintre care unele se contraziceau pe altele într-un mod cu totul ridicol. Având în vedere caracterul lor nesatisfăcător, nefericitul necromant a fost supus torturii, iar recunoașterea naturii demonice a spiritului său familiar i-a fost smulsă fără întârziere. În martie 1529, inchizitorii au suspendat procesul său pentru un an, o practică obișnuită a Inchiziției, care urmărea astfel să-și istovească victimele. Însă, spre disperarea lui Torralva, a apărut un nou martor, care a depus mărturie că, în primii săi ani petrecuți la Roma, medicul întemnițat era înclinat spre practicile oculte; astfel, în ianuarie 1530, Torralva a fost din nou adus în fața judecății. Inchiziția a desemnat doi teologi erudiți să lucreze la convertirea sa, cărora Torralva le-a promis îndreptare în toate privințele, cu excepția renunțării la spiritul rău cu care fusese asociat atât de mult timp, asigurându-i că nu avea puterea de a-l alunga pe Zequiel. În cele din urmă, prefăcându-se că se leapădă de spiritul familiar și că-și abjură ereziile, a fost eliberat și a intrat în serviciul Amiralului Castiliei, care își folosise toată influența pentru a-i obține iertarea. Nemurit în paginile lui Don Quijote, el rămâne pentru totdeauna arhetipul magicianului spaniol al secolului al XVI-lea.

 

Magia maură

 

Niciun alt neam nu a studiat practicarea artelor oculte cu o perseverență atât de mare precum maurii din Spania, iar faptul că ne-au rămas doar mărturii fragmentare despre lucrările lor în acest domeniu este cu adevărat surprinzător. Afirmația că erau renumiți pentru studiile lor magice și alchimice este reluată de numeroși istorici europeni, însă cei mai mulți dintre aceștia s-au abținut de la a descrie metodele folosite; iar maurii înșiși au lăsat atât de puține dovezi incontestabile ale strădaniilor lor în această direcție, încât rămânem într-o mare măsură în ignoranță cu privire la orientarea cercetărilor lor. Astfel, dacă dorim o cunoaștere a acestui subiect deosebit de tainic, suntem siliți să o adunăm cu trudă din mențiunile fragmentare risipite în literatura europeană și arabă contemporană.

Primul nume de seamă pe care îl întâlnim în însemnările lacunare ale ocultismului maur este unul ilustru – acela al vestitului Geber, care a trăit aproximativ între anii 720 și 750 și despre care se spune că ar fi scris peste cinci sute de lucrări despre piatra filosofală și elixirul vieții. Asemenea confrații săi alchimiști, pare să fi eșuat în mod lamentabil în căutarea acestor elemente minunate; însă, dacă nu a reușit să arate calea către nemurire și bogăția fără margini, se spune că a dăruit omenirii nitratul de argint, sublimatul coroziv și acidul azotic. El credea că o preparație a aurului ar putea vindeca toate bolile, atât la animale și plante, cât și la oameni, și că toate metalele se aflau într-o stare de boală cronică, în măsura în care se îndepărtaseră de starea lor naturală și originară de aur. Lucrările sale, toate redactate în latină, sunt considerate apocrife, însă Summa Perfectionis, un manual destinat studentului în alchimie, a fost tradus frecvent.

Alchimiștii mauri învățau că toate metalele sunt alcătuite din proporții variabile de mercur și sulf. Ei munceau cu înverșunare pentru a obține și a înmulți leacuri prin diferitele amestecuri și reacții ale puținelor substanțe chimice aflate la îndemâna lor; însă, deși credeau în teoria transmutației metalelor, nu se străduiau să o realizeze în fapt. Aceasta ținea mai degrabă de crezul, decât de practica lor. Au fost, de la început până la sfârșit, o școală de artizani științifici și experimentatori. Probabil că își datorau cunoștințele alchimice Bizanțului, care, la rândul său, le primise din Egipt; sau poate că arabii și-au extras inspirația științifică direct din țara Nilului, unde ”marea artă” a alchimiei își are, fără îndoială, obârșia.

 

Astrologia

 

Astrologia constituia, de asemenea, o ramură importantă a studiilor oculte la maurii din Spania, iar preocuparea lor pentru aceasta a contribuit în mare măsură la dezvoltarea științei matematicii, mai ales a acelei ramuri care păstrează și astăzi denumirea sa arabă – algebra (al = articol hotărât, jabara = a așeza, a calcula). Cel mai probabil arabii au primit cunoașterea practicii prezicerii evenimentelor după poziția planetelor la un moment dat de la caldeeni, care au fost, fără îndoială, primii care au studiat-o. Referințe la astrologie se întâlnesc din abundență în literatura spaniolă, după cum cititorul a putut observa. Dar, oricât de mare era considerația de care se bucura printre înțelepții mauri, ea rămânea totuși subordonată artei mai înalte și mai tainice a magiei, prin care spiritele aerului puteau fi constrânse să îndeplinească voința magului și să-i ducă la îndeplinire poruncile în cele patru elemente. Din nefericire, suntem aproape cu desăvârșire lipsiți de cunoașterea dogmelor magiei maure, probabil din pricina faptului că aceasta se afla în dezacord cu spiritul islamului. Știm însă că ea se întemeia pe magia alexandrină și că, prin urmare, recunoștea principiile acestei arte așa cum fuseseră ele formulate de marele Hermes Trismegistos, care nu era altul decât Thoth cel egiptean, zeul scrierii, al calculului și al înțelepciunii.

Spre sfârșitul secolului al X-lea, oamenii învățați ai Europei au început să se îndrepte spre Spania pentru a studia artele, oculte și de altă natură. Printre cei dintâi care au făcut acest lucru s-a numărat Gerbert, devenit mai târziu papa Silvestru al II-lea, care a petrecut mai mulți ani la Córdoba și care a introdus în creștinătate cunoașterea cifrelor arabe, precum și nu mai puțin folositoarea artă a ceasornicăriei. Este curios că nu a aplicat cunoașterea lor în slujba celeilalte și că, până în ziua de astăzi, ceasurile noastre sunt împovărate de vechile și greoaiele cifre romane! William de Malmesbury ne asigură că Gerbert a descoperit numeroase comori prin arta necromanției și povestește cum a vizitat un palat subteran magnific, care, deși uimitor pentru privire, nu rezista atunci când splendorile sale erau supuse probei atingerii omenești. Europa ignorantă a luat diagramele matematice ale lui Gerbert drept semne magice, iar faima sa ocultă a crescut pe măsură ce caracterul său moral se ofilea. Se spunea că Diavolul îi făgăduise că nu va muri până nu va fi celebrat o liturghie solemnă la Ierusalim. Într-o zi, Gerbert și-a oficiat slujba în Biserica Sfintei Cruci din Ierusalim, la Roma, și, simțindu-se rău, a întrebat unde se află; înțelegând atunci calamburul  Celui Rău, și-a dat sufletul. Bezna ignoranței a țesut astfel de legende în jurul memoriei acestui om sincer și luminat, în același spirit în care a întunecat și amintirea propriilor noștri Michael Scot și Roger Bacon.

 

Decanul de Santiago

 

În Conde Lucanor, o culegere spaniolă de povestiri și omilii din secolul al XIV-lea, se află o istorisire despre Decanul de Santiago, care a mers la Illan, un magician din Toledo, pentru a fi inițiat în necromanție. Magul a ridicat însă o obiecție, spunând că, fiind un om influent și având să ajungă într-o poziție înaltă, decanul avea, după toate probabilitățile, să uite toate obligațiile din trecut.

Decanul a protestat, susținând că, indiferent la ce treaptă de mărire ar ajunge, nu va uita să-și amintească și să-și ajute vechii prieteni și, mai ales, pe cel care îi fusese dascăl în cele supranaturale. Mulțumit de făgăduințele ierarhului, necromantul l-a condus pe ucenic într-o încăpere îndepărtată, cerând mai întâi menajerei sale să cumpere niște potârnichi pentru cină, dar să nu le gătească până când nu va primi poruncă limpede să o facă.

După ce Decanul și dascălul său se așezaseră în lucrul ce le stătea înainte, au fost întrerupți din operațiile lor de un sol, venit să-l înștiințeze pe Decan că unchiul său, arhiepiscopul, îl chema la căpătâiul de moarte. Nevrând însă să renunțe la învățătura pe care urma să o primească, el s-a scuzat de la această datorie. Patru zile mai târziu a sosit un alt mesager, care l-a informat pe Decan despre moartea arhiepiscopului, iar la scurt timp după aceea a aflat că fusese numit arhiepiscop în locul unchiului său. Auzind aceasta, Illan i-a cerut noului arhiepiscop decanatul rămas vacant pentru fiul său. Dar arhiepiscopul l-a preferat pe propriul său frate, invitându-i totuși pe Illan și pe fiul acestuia să-l însoțească la scaunul său episcopal. Mai târziu, decanatul a rămas din nou vacant, iar magicianul a cerut încă o dată ca fiul său să fie numit în această funcție. Însă arhiepiscopul i-a respins rugămintea, în favoarea unuia dintre unchii săi. Doi ani mai târziu, arhiepiscopul a devenit cardinal și a fost chemat la Roma, având libertatea de a-și numi succesorul în dieceză. Încă o dată, Illan a fost dezamăgit. În cele din urmă, cardinalul a fost ales Papă, iar Illan, care îl însoțise la Roma, i-a amintit că nu mai avea nicio scuză pentru a nu-și împlini făgăduințele pe care i le făcuse de atâtea ori. Papa, cuprins de mânie, l-a amenințat pe Illan că îl va arunca în închisoare și îl va lăsa să moară de foame ca eretic și vrăjitor. ”Ingratule!”, a strigat magicianul, înfuriat, ”dacă vrei să mă lași să mor de foame, nu-mi rămâne decât să mă întorc la potârnichile pe care le-am poruncit pentru cina din seara aceasta”.

La aceste cuvinte, el și-a fluturat bagheta și i-a strigat menajerei să pregătească păsările. Pe dată, Decanul s-a trezit din nou la Toledo, încă Decan de Santiago; pentru că, într-adevăr, anii pe care îi petrecuse ca arhiepiscop, cardinal și papă fuseseră iluzorii și existaseră doar în imaginația sa, la sugestia magului. Acesta fusese mijlocul prin care înțeleptul îi pusese la încercare caracterul, înainte de a se încredința în mâinile lui; iar atât de umilit a rămas ierarhul, încât nu a avut nimic de răspuns mustrărilor lui Illan, care l-a trimis la plimbare fără a-i îngădui măcar să cineze din potârnichi! Este curios că medicii și preoții apar cel mai adesea drept eroii poveștilor magice spaniole – curios doar până când ne gândim la felul în care clasele învățate erau privite de o obște ignorantă și lipsită de îngăduință. Torquemada istorisește un episod cu un tânăr de care era apropiat, un om de mare capacitate, care avea să ajungă mai târziu medic al împăratului Carol al V-lea. Pe când era student la Guadalupe și călătorea spre Granada, a fost invitat de un călător, îmbrăcat în veșminte bisericești, căruia îi făcuse cândva un serviciu, să urce în spatele lui pe cal, urmând să-l ducă la destinație. Calul părea o mârțoagă jalnică, cu greu în stare să poarte greutatea a doi bărbați zdraveni, iar studentul a refuzat la început să se urce; însă, la insistențe, a primit în cele din urmă locul din spatele pretinsului ecleziastic. Călărețul i-a cerut tovarășului său să nu adoarmă în șa, și au mers mai departe la trap, fără să dea vreo impresie că ar înainta cu o viteză neobișnuită. La revărsatul zorilor, spre uimirea studentului, s-a trezit în apropierea orașului Granada, unde călărețul l-a lăsat, minunându-se că distanța dintre două locuri atât de îndepărtate fusese străbătută într-o singură noapte.

 

Spectre și apariții

 

Așa cum era de așteptat, puternica înclinație spre superstiție a caracterului spaniol, deși în parte înfrânată de asprele porunci ale Sfântului Oficiu, a izbucnit totuși cu putere în alte domenii ale credinței oculte. Găsim, de pildă, o credință larg răspândită în puterea morților de a se întoarce în locurile existenței lor de odinioară; iar această superstiție este ilustrată în chip grăitor de un pasaj straniu din paginile tulburătoare și misterioase ale lui Goulart, care, în Trésor des Histoires admirables**, știe de minune să îmbine umbrele cu culorile de pe paleta sa.

El ne povestește cum Juan Vasquez Ayala și alți doi tineri spanioli, aflați în drum spre o universitate franceză, n-au izbutit să găsească găzduire potrivită într-un anumit sat unde se opriseră peste noapte și au fost siliți să se adăpostească într-o casă părăsită, a cărei faimă de loc bântuit dăinuia de multă vreme printre săteni.

Tinerii au făcut ce-au putut în împrejurările date, au împrumutat câteva piese de mobilier din mai multe case vecine și s-au hotărât să ofere o primire călduroasă oricărui vizitator supranatural care ar fi dorit să le facă o vizită. Dar, chiar în prima noapte a șederii lor, abia apucaseră să adoarmă când au fost treziți de un zgomot ca de lanțuri târâte, care părea să vină din adâncurile vremelnicei lor locuințe.

Neînfricat, tânărul Ayala a sărit din pat și, trăgându-și hainele, s-a năpustit pe scări în căutarea pricinii zarvei care îl trezise pe el și pe tovarășii săi. Într-o mână ținea sabia scoasă din teacă, iar în cealaltă o lumânare aprinsă; ajungând la o ușă ce dădea spre curtea casei, a zărit o apariție îngrozitoare – un schelet hidos, stând în prag. Sumbra nălucă era încărcată cu lanțuri, ce zăngăneau cu un sunet funest și melancolic la urechile curajosului student care, neclintit în fața spectacolului dinaintea sa, a îndreptat vârful sabiei și a cerut intrusului să-i spună pricina pentru care îi tulburase odihna. Fantoma și-a fluturat brațele, și-a clătinat capul osos și i-a făcut semn cu mâna, ca și cum l-ar fi chemat pe Ayala să o urmeze. Studentul și-a exprimat dorința de a face acest lucru, iar atunci stafia a început să coboare o scară, târându-și picioarele asemenea unui om ale cărui membre sunt îngreunate de cătușe de fier. Ayala a urmat-o fără teamă; însă, pe măsură ce înainta, lumânarea i-a pâlpâit deodată și s-a stins, împrejurare care nu a făcut decât să-i șubrezească curajul. ”Stai!”, a strigat către fantomă. ”Vezi că lumânarea mea s-a stins. Dacă vei avea răbdare până o reaprind, mă întorc numaidecât.”

Grăbindu-se spre o lumină care ardea în hol, și-a reaprins lumânarea și s-a întors în locul unde lăsase apariția. A pătruns în grădină, unde a zărit o fântână, iar în apropierea ei a deslușit fantoma, care i-a făcut semn să-și continue înaintarea; după ce a mai mers câțiva pași înainte, aceasta a dispărut.

Nedumerit, studentul s-a întors în odaia sa și le-a cerut tovarășilor să-l însoțească în grădină; însă, oricât au căutat, nu au putut găsi nimic. A doua zi au adus la cunoștința alcalde-ului satului cele petrecute, iar acesta a poruncit cercetarea grădinii, cu urmarea că, chiar sub locul unde dispăruse năluca, a fost dezgropat un schelet încărcat cu lanțuri. După ce rămășițele au primit o înmormântare cuvenită, zgomotele din casă au încetat brusc; însă aventura s-a dovedit prea mult pentru spaniolii superstițioși, care s-au întors grabnic acasă, fără a-și împlini scopul călătoriei.

Această istorisire este un exemplu desăvârșit al poveștii tipice cu fantome în faza ei cea mai timpurie. Nu voi insista aici asupra ei, întrucât o carte despre romanța și legenda spaniolă este cu greu locul potrivit pentru o disertație despre ocultism. Totuși, învățăm, încet și cu trudă, să privim aceste lucruri dintr-un alt unghi decât bunicii noștri victorieni, al căror materialism lua în derâdere supranaturalul fără a încerca să-l explice. În orice caz, mă număr printre acei care cred în el și care doresc să creadă în el, astfel încât reflecțiile unei persoane atât de părtinitoare pot fi, poate, mai bine trecute sub tăcere.

Torquemada istorisește o poveste înfiorătoare despre un anume Antonio Costilla, un gentilom spaniol, care într-o zi a părăsit conacul său, bine așezat în șaua calului, pentru a-și rezolva o chestiune personală. După ce străbătuse câteva leghe, noaptea s-a lăsat pe neașteptate și a hotărât să se întoarcă acasă; însă, spre disperarea sa, a fost prins de întuneric și, zărind o lumină în apropiere, și-a îndreptat calul la pas în acea direcție. A văzut că lumina venea de la o mică sihăstrie și, descălecând, a intrat în capela modestă, unde s-a apucat să-și facă rugăciunea. Pe măsură ce ochii i se obișnuiau cu întunericul, a observat că nu era singur, căci sihăstria era ocupată de trei persoane, care zăceau pe pământ, învelite în mantii negre. Nu i-au adresat niciun cuvânt, ci stăteau întinși, privindu-l cu ochi sălbatici și melancolici. Îngrozit, fără să știe prea bine de ce, a sărit în șa și a pornit în goană. După puțină vreme, luna a ieșit dintre nori și i-a descoperit pe cei trei bărbați, despre care crezuse că îi lăsase în capelă, călărind puțin înaintea lui, pe cai negri. Pentru a-i evita, a apucat pe o potecă lăturalnică, dar, spre groaza lui, i-a văzut din nou călărind la câțiva pași înainte. Îmboldindu-și calul într-o fugă sălbatică, dar fiind mereu precedat de cei pe care dorea să-i ocolească, a ajuns în cele din urmă la poarta propriei case, unde a descălecat și și-a dus calul în curte – numai pentru a-i găsi acolo, așteptându-l, pe cei trei oameni în mantii. A năvălit în casă și a intrat în odaia soției sale, strigând după ajutor. Îndată, întreaga casă i-a sărit în sprijin; însă, deși el striga cu disperare că cei trei demoni sau apariții stăteau lângă patul pe care se prăbușise, aceștia erau invizibili pentru toți ceilalți. Câteva zile mai târziu, nefericitul Costilla a murit, susținând până în ultima clipă că trei siluete cu ochi holbați stăteau deasupra patului său, amenințându-l cu gesturi înfricoșătoare.

Deplângem faptul că știința noastră despre supranatural, așa cum s-a manifestat în Spania, este atât de săracă și fragmentară. Însă teama de soarta vrăjitorului apăsa greu asupra oamenilor, iar frica de tortura pe roată sau de rug a izgonit cu succes din câmpurile și orașele Peninsulei vrăjitoarea, magul, zâna și fantoma.

 

*Cititorul care dorește să aprofundeze această latură a subiectului este îndrumat să consulte articolele recente ale domnișoarei M. A. Murray publicate în Man.

**Tomul I, p. 543.