Despre existența unui artefact semi-legendar, inelul de fier de care biblicul Noe și-a ancorat Arca în România, am aflat din serialul dedicat Atlantidei publicat de Ilie Susai (†) în revista constănțeană Tomis.
Scrierile lui Ilie Susai sunt publicate înainte ca o altă referință legată de acest inel, respectiv articolul ”Argonauții în Dobrogea”, sub semnatura lui Eugen Panighianț să apară în revista România Pitorească. Panighianț leagă tradiția locală a belciugului de Argonauți, dar aduce și argumente de teren că inelul a existat, dar a dispărut (!!?):
”Pentru a scăpa de urmăritorii trimiși de regele Colchidei, după crima comisă de Medeea, care şi-a omorât fratele, pe Absyitos, navigatorii au trecut la nord de Tomis, pe un braţ al Dunării (Istrus) și, intrând într-un golf, au ancorat la Denis-Tepe. Această ancorare a avut loc într-o noapte pe o furtună năprasnică, de unde şi denumirea păstrată până azi- «Colnicul Furtunilor». Pentru a o feri de distrugere, argonauţii au legat corabia de un belciug mare de fier înfipt în stânca muntelui.
Până aici am reprodus spusele legendei. Voiam să văd pe ce elemente concrete se baza această prea frumoasă poveste a lui lason, care şi-ar fi mânat corabia într-un spaţiu- azi cultivat cu grâu şi porumb – peste care, în ziua cercetării mele, nu adia nici o pală de vânt.
În drumul de aproape 5 km spre calota de gresie a muntelui, întâlnesc câteva fire de stuf, dovadă certă că ele reprezintă o rămăşiţă a unor stufării mai întinse; deci, s-ar putea spune că aici au fost mlaştini şi înaintea lor apa a dominat întreaga zonă. Fac câteva fotografii și-mi continui drumul. Mă apropii de poalele lui Denis-Tepe, unde nişte ciobani au durat o stână. Intru în vorbă cu unul din ei. Binevoitor, Dumitru T. Toader, din Sat Nou (judeţul Tulcea), îmi povesteşte că acum vreo zece ani a văzut un inel masiv înfipt în stânca muntelui. Inelul era acolo de nu se ştie când. Însă a dispărut fără urmă. (…)”2.
Am zăbovit o vreme încercând să aflăm realitatea din spatele acestor afirmații. Mai ales că aveam o puternică senzație de déjà vu, că mai întâlniserăm undeva acest nume – Dumitru Toader – tot cioban și tot povestind ”legende”, unor ”turiști” aflați în documentare pe teren. Într-un final ne-am amintit: un Dumitru Toader era sursa (așa afirma tot atât de ”legendarul” Rudan Vasile într-un interviu acordat lui Nicolae Cristache de la revista Flacăra) legendei despre Țara Luanei: ”Demult, tare demult, povestea Dumitru Toader, dincolo de munte era «Tărâmul Luanei»…”3.
Revedem o poză a lui Dumitru Toader publicată în România pitorească. Tiparul este destul de înnegrit ca să i se poată distinge trăsăturile faciale. Citim nota fotografiei: ”Dumitru Toader, din comuna Satu Nou, care paște oile cooperativei, unde lucrează, – pe trupul «Colnicului Furtunilor» – confirmă că aici a existat într-adevăr un inel mare de fier, care ulterior a disparut”. În prezent știu că o legendă despre Țara Luanei nu există în materialele folclorice culese din Munții Buzăului, Rudan Vasile fiind sursa răspândirii acestei farse persistente. Cât despre Eugen Panighianț, el este un cercetător serios, autor al unui volum de referință despre Delta Dunării. Rămâne de văzut dacă prezența acestui nume (Dumitru Toader) este relevantă sau nu, o coincidență semnificativă sau doar o simplă coincidență.
Eugen Panighianț a revenit asupra subiectului în lucrarea sa monografică, Delta Dunării (1982):
”… întorcându-ne în oraş şi mergând pe şoseaua Babadag – Tulcea, vom întâlni pe partea stângă a drumului, la cca 12 km de Babadag, Dealul Denistepe (267 m). Ne apare ca un mamelon, la prima vedere uşor de urcat. Ascensiunea este totuşi dificilă datorită sfărâmăturilor de rocă care acoperă trupul masiv al dealului. Cel mai uşor de ajuns în vârf – pe cărarea care şerpuieşte prin partea nordică a dealului. Trecutul acestui loc este învăluit în mantia legendei întoarcerii argonauţilor din Colchida (Caucaz). După făptuirea crimei de către Medeea în apropierea locului ce se va numi mai târziu Torni, mai apoi Tomis şi azi Constanţa, Iason, Medeea şi cei 50 de argonauţi au încercat să scape de urmărire, intrând pe gura Buhazului, apoi în lacurile litorale şi de aici, prin zona joasă a Babadagului, înspre Denistepe, care era accesibil pe apă, spune legenda, fiind insulă. Aici ar fi ancorat corabia de un inel mare înfipt în stâncă. Denumirea Denistepe este turcească, în limba română însemnând «Colnicul mărilor». Despre existenţa «inelului de fier» din vârful dealului vorbesc şi astăzi oamenii din generaţiile mai vârstnice ale Satului Nou (aşezare foarte apropiată de acest deal). Ei afirmă că inelul ar fi existat aici până în preajma Primului Război Mondial, după care ar fi dispărut”4.
”Să vorbeșce că din Marea Neagră intrau corăbii în Rasem prin locul numit portița și că pe un munte înalt de lângă Babadag (Deniste-pe) ar fi și acuma o ancoră, asemenea și pe dealul Iacob de lângă satul Turcoaia din Pl. Măcin”5.
Este urmat de intrările din Dicționarul Geografic al lui G.G. Dănescu, trei la număr și în mare parte redundante:
- ”Denis-tepe… 266 m… Numele sĕŭ turcesc însémnă «Délul-Măriĭ» (denis = mare), pentru că odată Marea îĭ scălda pόlele, și chiar astă-ḑĭ se vede pe vêrful luĭ un cârlig mare de fier, de care se ḑice că ancoraŭ vasele, când veneaŭ în aceste locurĭ”6;
- ”Denistepe (Délul Măreĭ, din pricină că o dată valurile măreĭ îĭ scăldau pόlele; se maĭ spune că în vêrful luĭ s’a găsit odiniόră o ancoră, și aḑĭ chiar este un belciug mare, de care se ḑice că se legaŭ frânghiile corăbiilor; 266 m)”7;
- ”Deniztepe (180 m. – sic!), délu Măreĭ, fiind-că alt-dată Marea se întindea până la el și în vêrful luĭ s’a găsit o ancoră”8.
În fine, un fragment din monografia lui M.D. Ionescu, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea:
În lipsa unor date suplimentare putem afirma că pe seama unui obiect probabil real, dar cu o prezență care nu se justifica în teren, s-au suprapus ulterior o serie de legende explicative. Deocamdată, nu se poate stabili dacă atribuirea lui Noe și a Argonauților provine din tradiția orală locală sau, și asta este mai probabil, din elaborări culte care au fost ulterior folclorizate.
***
Într-un material viitor vom afla cum s-a petrecut o mutație, un transfer legendar. Cum-n ecum, Noe și belciugul de fier s-au mutat pe Dealul Consul. Minus Argonauții, pierduți în drum…
Note 1Ilie Susai, ”O ipoteză fantastică? Monumente ale unei civilizaţii legendare pe pământul Daciei”, în Tomis, nr. 7/1968, pg. 21; 2Eugen Panighianț, ”Argonauții în Dobrogea”, în România pitorească, nr. 12/1973, pp. 22-23; 3Nicolae Cristache, ”O expediţie şcolară descoperă o mare aşezare străveche. Imagini dintr-un război cosmic într-o grotă dinaintea epocii fierului?, în Flacăra nr.6(1287)/07.02. 1980; 4Eugen Panighiant, Delta Dunarii. Ghid, Ed. Sport Turism, București, 1982, p. ?; 5Răspuns la Cestionariu despre tradițiunile istorice și anticitățile țerilorŭ locuite de români, de Nic. Densușianu, Partea I. Epoca până la a. 600 d. Chr., Bucuresci, Lito-Tipografia Carol Göbl, 1893, întrebarea 302: Se vorbesce ceva, că în vechime umblaŭ όmenii cu luntriĭ şi cu plute pe rîurile de acolo? – şi dacă s’aŭ găsitŭ în apele de acolo ceva rĕmăşiţe de luntriĭ vechi?”. Datat 24.02.1894. BAR, Mss. 4553, Partea I, Dobrogea, f. 181; 6-8Grigore Gr. Dănescu, Dicționar Geografic al județuluĭ Tulcea, S.G. I.V. Socecu, Bucurescĭ, 1896, p. 186, respectiv 237, 503; 9Căpitan M.D. Ionescu, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, AG Socec, București, 1904, p. 114.
