Spicuiri din Memoriile lui Nicolae Tabacovici privitoare la mareșalul Ion Antonescu, cariera, boala, guvernarea și moartea sa.
Dincolo de cine a fost și ceea ce a făcut Tabacovici (le puteți afla citind cartea), o caracterizare e relevantă:
Era prezent permanent la cele mai importante evenimente politice ale vremii, tot timpul pe lângă mai marii Țării.
A trăit și a muncit sub egida a patru regi, regele Carol I, regele Ferdinand, regele carol al II-lea și regele Mihai.
În virtutea funcțiilor pe care le-a ocupat și a însărcinărilor primite, a fost de față, a acționat, a creat istorie.” (op. cit. p. 11)
Asupra misterioasei boli a mareșalului s-au făcut unele aluzii, dar nu s-a mers la miezul problemei. (Nici Tabacovici n-o indică explicit; totuși ”tratament continuu de 2–3 ani” se potrivește remarcabil de bine cu terapia antisifilitică din perioada interbelică.) Hagiografii au plasat-o în zona calomniei. Detractorii au rostit-o cu jumătate de gură, deoarece îl doreau pe adversar deplin apt și prin urmare, deplin responsabil pentru deciziile și faptele sale.
Credem că nu s-a insistat suficient pe iritabilitatea necontrolată și pe schimbările bruște de dispoziție despre care vorbesc contemporanii mareșalului, stări care nasc o întrebare legitimă: afecțiunea de care suferea a influențat, și în ce măsură, comportamentul său decizional?
În prizonieratul sovietic, Antonescu a avut parte de un screening medical complet, astfel încât natura bolii sale, între timp cronicizată, a fost cunoscută de ruși. Faptul că au ales să păstreze tăcerea ar putea naște multe speculații asupra monedei de schimb. Poate, odată și odată, arhivele vor vorbi…
***
”În decembrie 1918, am fost chemat la Marele Cartier General pentru a fi trimis ca delegat al guvernului și al Marelui Cartier General, la negocierile cu delegații Puterilor Centrale, aceasta îndată după încheierea armistițiului parțial între România și Puterile Centrale, la cererea mareșalului Mackensen.
Acolo, am întâlnit pentru prima oară pe maiorul Antonescu de la biroul II, în suita Mareșalului Prezan. Ulterior, ajuns colonel, a fost trimis atașat militar la Londra, unde Titulescu era ministru plenipotențiar. El avea consilier financiar un element de valoare, Savel Rădulescu, pentru care am avut și am rămas cu o mare afecțiune.
La acea epocă, colonelul Antonescu era un ofițer distins, foarte capabil.
La Londra, colonelul Antonescu s-a atașat de persoana ministrului, pentru care, pe drept cuvânt, ajunsese să aibă o deosebită admirație. De atunci a rămas un devotat al lui Titulescu.
Mai târziu, la București, Antonescu este promovat general de brigadă și, datorită stăruinței lui Titulescu, regele l-a indicat ca șef al Marelui Stat Major prin delegație, întrucât nu era încă general de corp de armată, grad care se cerea pentru a putea fi șeful Marelui Stat Major.
Acolo a fost foarte activ și foarte util. Însă o oarecare nervozitate începuse să se deseneze la acest ofițer.
La un dejun la Reșița, unde era prezent și Majestatea Sa și unde eram și eu invitat în calitate de președinte al Căilor Ferate. La masă eram așezat în stânga Majestății Sale. Regele, între altele, îmi supune atenției faptul că generalii de corp de armată se plâng că atunci când vin la Marele Stat Major în interes militar, generalul Antonescu îi lasă să aștepte în sala de așteptare uneori chiar câteva ore înainte de a-i primi.
Majestatea Sa s-a revoltat, știind că-l întâlnesc des la Titulescu, m-a rugat să-i transmit generalului Antonescu această reclamație. Am răspuns Majestății Sale că voi comunica această plângere dlui Titulescu, ceea ce, bineînțeles, am și făcut.
Ulterior Titulescu îmi spune că atunci când i-a transmis lui Antonescu misiva regelui, el a reacționat foarte nervos, ceea ce l-a impresionat pe Titulescu.
După misiunea la Londra, colonelul Antonescu a trecut atașat militar la Paris, unde statul român avea activități comerciale militare importante și de care răspundea atașatul militar.
Printre furnizorii noștri de materiale militare era un intermediar francez, evreu de origine, căsătorit cu o româncă, pe care o trimitea de multe ori la atașatul nostru militar pentru probleme de furnizare de materiale pentru armata noastră.
Urmarea acestor contacte ale atașatului nostru militar cu soția furnizorului a fost divorțul acesteia și ulterior căsătoria ei cu Antonescu.
Se pare că divorțul viitoarei doamne Antonescu nu s-a făcut cum trebuie, fiindcă dna Antonescu a fost dată în judecată pentru bigamie.
Avocatul care a apărat-o în proces pe dna Antonescu, proces pe care ea l-a câștigat, era un tânăr avocat cu numele Ică Antonescu, care însă nu era rudă cu Antonescu. Era coincidență de nume.
Acest succes al lui Ică Antonescu a dus la adoptarea cu afecțiune a acestuia de către colonelul Antonescu.
Ulterior, Ică Antonescu a fost luat în guvernul Antonescu și promovat prim-ministru. (În realitate, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, Ion Antonescu rămânând președintele Consiliului – n.n.) Ică Antonescu era inteligent, vioi, isteț, dar nu era pregătit pentru funcția înaltă pe care o ocupa.
Spre sfârșitul guvernării mareșalului Antonescu, titlu pe care îl conferise propriul său guvern, am fost chemat în vizită la prim-ministrul Ică Antonescu.
În fața mea apăru un om mic de statură, tânăr, vioi, care știa să se facă simpatic. Mi-a vorbit în primul rând de mareșalul Antonescu, arătându-mi cât de grea este colaborarea cu el, care acum este de o nervozitate nesănătoasă și cu care nu se mai poate înțelege ușor, ca și cu soția lui de altfel, care se ”vâră în toate”. Frumos tablou!
(…)
Îmi amintesc că la un dejun la Coti Stoicescu, la cafea, mă ia în biroul lui și îmi spune că în acel moment a demisionat din guvern și îmi explică de ce.
Coti Stoicescu primise o scrisoare de la Paris, de la avocatul Rosenthal, mare avocat comercial în România, în care îi scria că este prizonier în hotelul în care locuia la Paris, oraș ocupat de hitleriști și nu putea să iasă în oraș decât cu steaua iudaică pe piept, ceea ce îi repugnă. Îl roagă pe amicul lui, Coti, să-l încadreze printre evreii din Țară care au adus servicii deosebite Țării noastre, considerând că are acest drept și să comunice acest lucru la Paris pentru a-i înlesni ieșirea în oraș nu ca evreu, ci ca român.
Coti Stoicescu făcu un raport mareșalului în care arătă că Rosenthal merita pe deplin să i se dea satisfacție.
Pe acest raport, pe care Coti mi-l întinse, citii rezoluția mareșalului: ”Îl cunosc pe dl Rosenthal. A adus într-adevăr servicii eminente Țării, nu ca toți oamenii politici care au băgat mâinile până la coate în vistieria Țării, în frunte cu Titulescu. Se aprobă.”
Consecința acestei rezoluții anormale, după aprobarea lui Rosenthal, a fost înlăturarea din guvern a lui Coti Stoicescu. ”Este nebun!”, a exclamat acesta.
Atunci mi-am amintit că, atunci când eram la Londra la legație, Antonescu i-a povestit lui Savel Rădulescu că a luat o boală. Acesta a mers cu el la doctor care a spus că Antonescu are nevoie de un tratament continuu de 2-3 ani, altfel consecințele sunt grave.
El a început tratamentul, dar mutându-se la Paris, l-a întrerupt. Urmările au fost aceste acte și atitudini nebunești, așa cum mi le-a descris și Ică Antonescu.
(…)
Regimul comunist, odată instalat la noi, găsi pe mareșalul Antonescu și întreg guvernul lui la Jilava. Ei au fost judecați de un tribunal special constituit pentru ei, avându-l ca președinte pe Stere, fiul lui Constantin Stere, judecător la Chișinău. (În realitate, completul a fost prezidat de Alexandru Voitinovici – n.n.)
Tribunalul i-a găsit vinovați de înaltă trădare și i-a condamnat la moarte.
Au fost executați la Jilava, iar detaliile acestor execuții masive le-am aflat ulterior când am fost și eu închis la Jilava.
Prizonierii au fost conduși pe poligonul de tragere al închisorii. Jilava fusese înainte o închisoare militară și avea acest poligon de tragere pentru exerciții atât pentru gărzi cât și pentru prizonieri, toți militari.
Au fost aduși la acest poligon pe care l-am vizitat și eu. În dreapta peretelui vertical pentru tragere, se afla o cruce de piatră. Antonescu îl întrebă pe ofițerul care comanda garda și însoțea pe condamnați ce reprezintă această cruce.
I se dădu explicația că acolo a fost înmormântat un căpitan, comandant al acestei închisori militare.
Atunci, Antonescu a rugat să fie executați nu în fața zidului de tragere, ci pe latura poligonului pe care era situată acea cruce.
După o consultare a ofițerului comandant al gărzii cu ofițerul comandant al plutonului de execuție, s-a aprobat această rugăminte a lui Antonescu.
După aceasta, Antonescu a scos din buzunar un mic tricolor pe care și l-a pus la butonieră și au coborât cu toții pe platou, înșirându-se pe latura solicitată de Mareșal, el stând lângă cruce, tot timpul stăpân pe el. Miniștrii lui însă, în frunte cu Ică Antonescu, plângeau. Antonescu i-a apostrofat că nu este de demnitatea lor să-și piardă în așa hal cumpătul și a făcut semn comandantului plutonului de execuție să-și facă datoria.
La prima salvă, o parte din condamnați au fost suprimați. Antonescu însă, lovit în picioare, a căzut în genunchi, apostrofând pe executanți că nu știu să-și facă datoria cum trebuie.
La a doua salvă, au fost toți suprimați. În oraș se povestea că pe platoul de execuție trupa a refuzat să tragă în Antonescu și guvernul său și că ar fi fost aduși o serie de polițiști evrei îmbrăcați în soldați și că ei ar fi făcut această execuție.
Este inexact.
Acest capitol al execuției lui Antonescu și a guvernului său, mi-a fost relatat de subofițerul care mă ajuta în reorganizarea administrației cu care fusesem însărcinat în închisoare și care a asistat pe ofițerul comandant al gărzii ce condusese pe condamnați la plutonul de execuție.” (Nicolae Tabacovici, Memorii, Editura ”Antim Ivireanu”, Râmnicu Vâlcea, 2018, pp. 110-114, 119-120)
***
O mențiune, care ține de istorie, caracter și oameni de onoare, pe baza căreia se pot construi facil antiteze în contemporaneitate. Același Nicolae Tabacovici despre P.P. Carp:
”1916
Petre Carp, din aceeași profundă convingere că locul nostru este alături de Germania, a luptat și de data aceasta cu toată pasiunea și iubirea sa de țară pentru punctul său de vedere, adică să intrăm în război alături de Germania. A fost însă nevoit să se încline în fața hotărârii ferme a majorității consiliului de coroană și, ca bun român, a declarat că dacă aceasta este hotărârea consiliului de coroană, el se înclină, adăugând că are trei fii și-i dă Țării să lupte pentru ea. Doi din ei au căzut pe front. (…)
Atunci când germanii au ocupat și Muntenia, noi retrăgându-ne la Iași, Carp a rămas în București. Atunci comandantul german al Bucureștilor a trimis un aghiotant al lui la Petre Carp să-l roage să-l primească pe acest general. Petre Carp i-a răspuns aghiotantului că generalul uită că românii sunt în război cu țara lui și că, prin urmare, nu numai că refuză să-l primească, dar este surprins cum acest general german și-a permis să-i ceară acest lucru.
Colonelul Sturdza, ginerele lui Carp a dezertat, comandant fiind al unei brigăzi care lupta pe frontul Moldovei. A trecut în liniile germane. (n.r. Aflându-se în trecere la București după eșuarea complotului său, pentru a pleca în Germania, a vrut să-l viziteze pe socrul său Petre Carp).
Am fost vizitat la Ministerul de război de la Iași de locotenentul de artilerie Grigore Carp, fiul lui Petre Carp, care, emoționat, m-a rugat, dacă este posibil, când sunt în contact cu delegația Germaniei la ședințele de negociere a armistițiului, să aflu dacă tatăl său a primit în București pe colonelul Sturdza. I-am promis că la întoarcerea mea de la ședința cu Puterile Centrale îi voi transmite. I-am comunicat lui Grigore Carp că mi s-a transmis cu precizie că Petre Carp a refuzat să-l întâlnească pe ginerele său.”
