”Cred că The X-Files este foarte «anii ’90», pentru că totul rămâne în incertitudine. Nu există închidere, nu există răspunsuri… Evident, serialul atinge ceva ce națiunea își dorește. Eu cred că are legătură cu niște frământări religioase – un fel de dorință New Age pentru o realitate alternativă și căutarea unui soi de zeu extrasenzorial. Combină asta cu un sentiment cinic, blazat, de dezmoștenit, cu senzația că ai fost mințit de guvern, și obții o combinație extrem de puternică pentru un serial de televiziune. Ori asta, ori postul Fox are un departament de marketing uimitor”. (David Duchovny)
Aceasta nu e FBI-ul tatălui tău. The X-Files și delegitimarea statului-națiune
Paul A. Cantor
Imaginează-ți un program de televiziune care ia în serios OZN-urile și alte fenomene extraterestre. Mai mult decât atât, el pornește de la premisa nu doar că extratereștrii au vizitat cu adevărat planeta noastră, ci și că guvernul Statelor Unite este implicat activ într-o vastă conspirație de a ascunde acest fapt de poporul american, într-un complot care urcă până la cele mai înalte niveluri ale lanțului de comandă. Seria continuă apoi să lege acea cabală de alte subiecte îndrăgite de teoreticienii conspirației – Watergate, de pildă, sau asasinatele Kennedy și King. Mai mult, conectează toate aceste conspirații cu complexul militaro-industrial internațional și prezintă istoria Statelor Unite de după Al Doilea Război Mondial ca pe un singur mare exercițiu de militarism, începând cu o înțelegere cu foștii ei dușmani naziști și incluzând atrocități de tip nazist în timpul Războiului din Vietnam. Cu o viziune atât de întunecată asupra guvernului SUA și a rolului său în politica mondială, ar putea un asemenea serial să fie vreodată permis pe post de către directorii televiziunilor? Și dacă ar fi programat, ar putea el să reziste măcar un sezon întreg? Nu s-ar dumiri, la un moment dat, publicul american de caracterul subversiv (s.n.) al serialului și nu l-ar huidui pentru a-l scoate de pe post?
Desigur, nu inventez acest serial, ci descriu pur și simplu programul-fanion al rețelei Fox, The X-Files. Contrar tuturor regulilor obișnuite ale televiziunii, un show cu o viziune atât de controversată asupra istoriei Statelor Unite a fost un succes solid, ajungând la șapte sezoane difuzate și continuând încă, obținând ratinguri ridicate în mod constant, fiind difuzat pe scară largă în reluări și atrăgând fani din întreaga lume, precum și un public de tip cult în America. Remarcabilul și imprevizibilul succes al The X-Files trebuie să ne spună ceva despre Statele Unite ale anilor ’90; trebuie să reflecte o schimbare fundamentală de stare de spirit în țară.1 Desigur, serialul nu și-a dezvăluit toate secretele de la început, și ai putea argumenta că la debut și-a atras publicul cu intrigi science-fiction captivante, lovindu-i abia treptat cu afirmațiile sale șocante despre guvernul SUA. Dar chiar și în episodul pilot, The X-Files sugera deja că guvernul federal ascunde ceva, iar tonul dominant al serialului a fost mereu neîncrederea în autoritate. Deși nu imposibil, e greu de crezut că un serial cu un conținut atât de întunecat ar fi putut obține un succes echivalent în anii ’70 sau ’80. Încearcă să-ți imaginezi o televiziune din anii ’70 distribuindu-l pe James Garner în rolul principal într-un serial numit Jim Garrison: procurorul districtual sau pe Mark Lane prezentând o serie PBS intitulată Mari spectacole: Asasinatele.
Succesul The X-Files în anii ’90 pare să reflecte un cinism tot mai puternic al americanilor față de propriul guvern – o neîncredere în liderii lor și o nouă înclinație de a crede ce-i mai rău despre aceștia, alimentată fără îndoială de seria practic nesfârșită de scandaluri politice care a emanat din Washington în anii 1970, 1980 și 1990. Relatările despre geneza serialului arată că atunci când directorii Fox s-au arătat îngrijorați de conținutul său politic, au fost liniștiți de rezultatele sondajelor de audiență:
”Ciudat este că, la început, s-a făcut foarte puțină referire la direcția politică a serialului, deși episodul-pilot și episoadele care au urmat pornesc de la premisa că guvernul se află în spatele unei activități extinse și clandestine menite să împiedice publicul să afle despre existența OZN-urilor. [Directorul Fox, Sandy] Grushow își amintește totuși că Jon Neswig, șeful departamentului de vânzări al Fox, a ridicat problema la prima vizionare a serialului, ceea ce a dus la «câteva scântei în încăpere». Cu toate astea, când Fox a testat serialul pe ceea ce se numesc focus grupuri… pentru a evalua reacția publicului, nimeni nu a pus la îndoială premisa. «Ceea ce m-a uimit în acel test de marketing a fost că, fără excepție, toți credeau că guvernul conspiră» ca să acopere lucrurile, remarca [creatorul X-Files, Chris] Carter”. (Lowry 1995, 27)
The X-Files a găsit o modalitate de a exploata această deziluzie politică a americanilor, valorificând sentimentul tot mai puternic că guvernul nu are în vedere interesul lor. Faptul că serialul a fost popular în multe țări din întreaga lume sugerează că el reflectă evoluții și mai ample – un sentiment global că politicienii nu și-au îndeplinit promisiunile de a fi salvatorii umanității. Dar deziluzia politică merge și mai adânc. Oamenii nu îi învinuiesc doar pe politicienii individuali pentru că și-au trădat idealurile declarate; au un sentiment și mai tulburător că instituțiile politice îi dezamăgesc și, mai presus de toate, au început tot mai des să se întrebe dacă guvernele lor naționale sunt capabile să le rezolve problemele. De fapt, unii cred acum că statul-națiune este problema, nu soluția, deoarece se amestecă în jocul liber al forțelor economice globale și astfel reduce libertatea și nivelul de trai. Într-o zi, istoricii ar putea privi înapoi spre anii ’90 ca la deceniul în care statul-națiune a început să-și piardă legitimitatea pentru o gamă largă de oameni. Dacă se va întâmpla asta, e posibil ca The X-Files să fie văzut drept una dintre principalele reflecții culturale ale acestei evoluții. Serialul a luat teoriile conspirației guvernamentale, care vreme îndelungată fuseseră considerate partea fanatică a discursului politic american, și le-a adus în mainstream. Ba chiar a transformat idei care timp de decenii fuseseră privite ca aproape paranoice în material săptămânal pentru televiziuni din întreaga lume.²
Poți vedea ce dezvoltare extraordinară reprezintă The X-Files în cultura populară americană dacă te concentrezi pe faptul că, în ciuda elementelor sale de science-fiction și horror, este în esență un serial despre FBI. După cum ar spune un publicitar TV, însă, acesta nu este FBI-ul tatălui tău – și cu siguranță nu al lui J. Edgar Hoover. Departe de a fi eroul serialului, așa cum te-ai aștepta de la televiziunea americană, agenția federală este practic personajul negativ. Hoover apare de fapt într-un episod numit ”Travelers”, care revine asupra istoriei FBI-ului, și este portretizat într-o lumină foarte negativă, ca un anticomunist fanatic, dispus să meargă până în pânzele albe pentru a scăpa America de Amenințarea Roșie. La un moment dat spune: ”Dacă vrem să învingem inamicul, trebuie să folosim uneltele lui!… Trebuie să facem acele lucruri de care chiar și dușmanii noștri ar fi rușinați să le facă”. Unul dintre scenariștii episodului, Frank Spotnitz, relatează:
”Am angajat un agent FBI retras din activitate ca să fie consultant tehnic pentru scenariu. Era un domn care lucrase în Birou douăzeci sau treizeci de ani, și a fost foarte ofensat de scenariul nostru. Era supărat că am sugera măcar că J. Edgar Hoover – pe care încă îl numește «Domnul Hoover» – ar fi implicat în oricare dintre comploturile sau pozițiile pe care i le atribuim în scenariu. Apoi mi-a spus că, de fapt, nu văzuse niciodată serialul nostru. «Dar dacă acesta e genul de poveste pe care îl spuneți», mi-a spus, «nu-mi pot imagina că ar fi prea popular»”. (Meisler 1999, 211)³
Atât despre capacitatea agenților FBI retrași de a citi starea de spirit a Statelor Unite în anii ’90. Nici agenții activi nu s-au descurcat mult mai bine. Chris Carter povestește că la început a primit foarte puțin ajutor din partea FBI atunci când a căutat informații de fundal pentru serial. Abia după ce The X-Files devenise un hit a început să intre în legătură cu diverși agenți, unii dintre ei organizând chiar un tur al sediului FBI din Washington pentru Carter și starurile serialului, David Duchovny și Gillian Anderson. Carter spune că relațiile sale cu contactele individuale din FBI sunt acum mai bune: ”Am putut să sun și să primesc sfaturi sau informații competente de la aceste persoane. Totuși, oficial, nu pot spune că susțin serialul sau că sunt în vreun fel conectați cu el” (citat în Edwards 1996, 79, 81). Având în vedere felul în care The X-Files portretizează FBI-ul, lipsa unei susțineri oficiale nu este deloc surprinzătoare.
Desigur, agenții FBI individuali prezentați în serial, Fox Mulder și Dana Scully, sunt portretizați ca figuri eroice, dar aproape tot ceea ce reușesc să facă, fac în ciuda Biroului, nu datorită lui. The X-Files prezintă FBI-ul ca pe o vastă birocrație guvernamentală, cu niveluri de autoritate derutante, bizantine și chiar kafkiene, care fac imposibil ca Mulder și Scully să primească îndrumări clare sau sprijin în eforturile lor de a îndrepta nedreptățile lumii. Uneori, The X-Files arată cum FBI-ul le pune bețe în roate lui Mulder și Scully pur și simplu din inerție birocratică, incompetență și obtuzitate generală. Dar pe măsură ce serialul a evoluat, a început să sugereze că opoziția față de Mulder și Scully este produsul unor forțe sinistre care acționează în interiorul FBI sau cel puțin exercită presiuni asupra lui din alte ramuri ale guvernului federal. Aflăm treptat că această agenție, care mai mult decât oricare alta a reprezentat de-a lungul anilor capacitatea guvernului federal de a descoperi amenințări la adresa cetățenilor săi, este folosită ca parte a unui complot de a acoperi cea mai mare amenințare cu care poporul american s-a confruntat vreodată – o conspirație mondială menită să ajute extratereștrii să preia controlul asupra Pământului.
În general, The X-Files este mai degrabă înclinat să arate eșecurile FBI-ului decât succesele sale. De fapt, prin însăși natura lor, Dosarele X sunt un omagiu adus limitărilor FBI-ului – cazuri misterioase, în principal implicând fenomene paranormale, pe care Biroul nu a reușit să le rezolve de-a lungul anilor. Aceste dosare au devenit domeniul special al lui Fox Mulder, care este interesat de orice caz ce implică fenomene misterioase sau inexplicabile dintr-un motiv personal. El crede că, cu ani în urmă, sora lui mai mică a fost răpită de extratereștri, iar el caută cauze extraterestre în spatele evenimentelor paranormale pentru a-și valida suspiciunile despre sora sa și pentru a-l ajuta să o găsească sau măcar să afle ce s-a întâmplat cu ea. În episodul-pilot, superiorii din FBI o desemnează pe Dana Scully ca parteneră a lui Mulder în speranța că ea îi va discredita investigațiile. Expertiza ei științifică, ca medic, ar trebui să îi permită să demonteze explicațiile lui în termeni de cauze oculte. Dacă există într-adevăr forțe misterioase care acționează în lume, în mod evident FBI-ul nu vrea să știe despre ele – și nici nu vrea ca altcineva să știe.
Astfel, în premisa sa de bază, The X-Files sugerează că guvernul este incapabil să gestioneze întreaga latură a vieții umane (s.n.). El încredințează cele mai profunde mistere unei figuri pe care apoi o marginalizează activ (simbolic, biroul lui Mulder se află într-un colț de subsol al clădirii FBI din Districtul Columbia).⁴ Guvernul face tot ce poate pentru a-i zădărnici eforturile de a descoperi adevărul și, dacă acesta reușește vreodată, pentru a-l împiedica să îl facă cunoscut publicului. Serialul subliniază de fapt că guvernul nu reprezintă interesul public, ci are o agendă ascunsă care reflectă în mare măsură interesele celor aflați la putere. Toate acestea contrazic modul în care FBI-ul a fost prezentat în mod tradițional în cultura populară americană.⁵ Probabil că nicio altă ramură a guvernului federal nu a beneficiat mai mult de indulgența mass-mediei decât FBI-ul. Agenții Biroului au fost favoriții filmelor, radioului și televiziunii pe tot parcursul istoriei lor și mai ales în anii 1930, 1940 și 1950. Noțiunea unei poliții federale a fost inițial foarte controversată – mulți o considerau o extindere nejustificată a puterii guvernului federal, dincolo de ceea ce specifică Constituția – dar rareori vedem măcar o urmă a acestei controverse în reprezentările mediatice ale FBI-ului. În poate cea mai elogioasă prezentare pe care Hollywood-ul a produs-o vreodată – un film numit The FBI Story (1959) – problema de ce este necesar un birou federal de investigații apare pentru scurt timp, dar răspunsul este aproape comic prin simplitatea lui: ”Țara crește, iar criminalitatea va crește odată cu ea”. Acest răspuns face ca FBI-ul să sune ca o operațiune de tip franciză după modelul McDonald’s – ”peste un miliard de criminali capturați” – dar ocolește complet problema constituțională și ne lasă să ne întrebăm de ce forțele de poliție locale nu sunt suficiente pentru a face față criminalității, oricât de mult ar crește aceasta. Susținătorii FBI-ului ar răspunde, desigur, că agenția era necesară pentru a se ocupa de noile forme de criminalitate pe care poliția locală nu le putea gestiona, precum infractorii care traversau granițele statelor în automobile rapide. Oponenții ar replica faptul că mare parte din această ”creștere a criminalității” era de fapt rezultatul incriminării de către guvernul federal a unor activități nevinovate sau cel puțin a unor ”infracțiuni fără victimă”, așa cum s-a întâmplat în timpul Prohibiției.
Aceste chestiuni legale și politice sunt, într-adevăr, complexe, iar oamenii pot fi pe bună dreptate în dezacord cu privire la ele, dar ideea este că niciunul dintre aceste argumente nu este examinat în The FBI Story. FBI-ul a fost profund implicat în realizarea filmului și a supervizat toate aspectele producției.⁶ Nu este deci surprinzător că filmul se prezintă ca o propagandă pe față pentru FBI. The FBI Story subliniază că agenția, cel puțin sub conducerea lui Hoover, este deasupra politicii; că agenții săi sunt funcționari publici temători de Dumnezeu, gata de sacrificiu, dispuși să-și dea viața pentru a-și proteja țara și familiile; că este o instituție sofisticată tehnologic, capabilă să depisteze orice infractor; și, mai presus de toate, că, într-o manieră tip Superman, se află de partea adevărului, dreptății și a modului american de viață.
The FBI Story duce poate la extrem aprobarea necondiționată pe care i-o acordă lui J. Edgar Hoover și agenției pe care acesta a condus-o timp de decenii, dar este totuși reprezentativ pentru tendința generală a Hollywood-ului și a altor elemente din cultura populară americană de a oferi o imagine pozitivă FBI-ului (cu unele excepții notabile, în special în perioada Vietnam și Watergate).⁷ Hoover însuși era foarte conștient de importanța percepției publice asupra FBI-ului și a fost extrem de abil în cultivarea imaginii sale publice. Timp de decenii, cultura populară a contribuit la a-i face pe americani mândri de FBI-ul lor, convingându-i să îl vadă ca pe un simbol al integrității guvernului lor. FBI-ul a fost prezentat ca patrulând granițele Americii în toate sensurile termenului, protejând-o împotriva unei game largi de dușmani, străini și interni. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a contracarat eforturile de sabotaj și spionaj ale agenților germani și japonezi care operau în Statele Unite. În timpul Războiului Rece, supravegherea FBI s-a extins la agenți ai Uniunii Sovietice și ai altor națiuni comuniste. Multe povești despre FBI s-au ocupat de încercări de a penetra granițele SUA – prin operațiuni de contrabandă, de exemplu, și mai ales prin încercări de a introduce imigranți ilegali în țară. FBI-ul a fost prezentat luptând împotriva terorismului intern și, în special, muncind să dejoace tentative de asasinat asupra unor personalități publice, precum președintele. Multe filme și seriale TV despre FBI se ocupă de războiul Biroului împotriva crimei organizate, prezentată ca un sindicat național care este imaginea în oglindă a propriei organizări naționale a FBI-ului.⁸ În eforturile sale de a elimina gangsterii, FBI-ul a fost portretizat urmărind contrabandiști de alcool și traficanți de rom în perioada Prohibiției și, mai recent, vizând traficanții de droguri.
Diferitele roluri ale FBI-ului se leagă uneori între ele. De pildă, gangsterii sunt adesea prezentați ca provenind din anumite grupuri de imigranți, uneori trăind ilegal în Statele Unite. Din când în când, această tendință a mers prea departe. Serialul TV al FBI-ului The Untouchables, de exemplu, a fost criticat pentru că prezenta aproape întotdeauna răufăcătorii ca fiind italo-americani. Dar un astfel de stereotip etnic, într-un anumit sens, ajunge chiar în miezul poveștii tipic hollywoodiene despre FBI. Portretizarea FBI-ului se transformă adesea într-un exercițiu de definire a ceea ce este american prin contrast cu ceea ce este neamerican. Frecvent, agentul FBI este el însuși imaginea eroului ”100% american”; Jimmy Stewart, de exemplu, joacă rolul principal în The FBI Story. Eroul FBI este pus în opoziție cu o varietate de personaje negative care, în diverse feluri, pun sub semnul întrebării concepția dominantă despre modul american de viață. În The FBI Story, de pildă, atunci când Biroul încearcă să prindă un spion sovietic într-o duminică, personajul interpretat de Jimmy Stewart remarcă: ”Fiind vorba de un comunist, știam că nu poate fi la biserică”. Filmul reduce conflictul ideologic la cei mai simpli termeni posibili – americanii cred în Dumnezeu, iar comuniștii sovietici nu. Așa cum se vede cel mai bine în eforturile de a proteja granițele naționale, rolul fundamental al FBI-ului pare a fi acela de a trasa o linie clară între America și orice nu este America. Într-un subgen al dramei FBI, Biroul se ocupă de activitățile subversive ale falsificatorilor și astfel contribuie la asigurarea integrității monedei americane. Guvernul federal stabilește ce anume este considerat monedă în America, iar sarcina FBI-ului este să se asigure că nicio persoană privată nu se amestecă în acest proces. Protejarea simbolurilor, dar și a realităților suveranității naționale, este misiunea nobilă a FBI-ului în reprezentările tradiționale din mass-media.
The X-Files lucrează la deconstruirea acestui mit prin modul în care portretizează FBI-ul. În locul opozițiilor clare ale dramei americane clasice despre FBI, serialul oferă o lume crepusculară, tulbure, în care este dificil, dacă nu imposibil, să-i deosebești pe ”băieții buni” de ”băieții răi”. Cu agenți dubli, tripli și uneori cvadrupli, The X-Files îi ține mereu pe spectatori în suspans în privința celor care lucrează pentru America și celor care lucrează împotriva ei sau, de altfel, dacă guvernul SUA este de partea binelui sau a răului. Departe de a prezenta distincții clare între Statele Unite și dușmanii ei, firul narativ central al The X-Files sugerează că, la diferite momente, autoritățile americane au fost în complicitate cu oameni de știință naziști sau asociate cu operațiuni secrete sovietice. În loc să arate FBI-ul protejând personalitățile publice americane împotriva asasinatelor, The X-Files, într-un episod deosebit de întunecat (”Musings of a Cigarette-Smoking Man”), sugerează cu jumătate de gură că o figură strâns legată de agenție ar fi putut fi responsabilă pentru uciderea lui John Kennedy și Martin Luther King Jr. Mulder și Scully sunt, desigur, prezentați constant ca eroi și, în acest sens, ca ”cei buni”, dar chiar și ei apar uneori ca moral ambigui, cel puțin din perspectiva celuilalt. O serie de episoade The X-Files îi pun pe Mulder și Scully în situații care le dau motive să fie suspicioși unul față de celălalt și îi trimit pe direcții opuse, uneori pentru că împrejurări bizare duc la apariția unui dublu identic al unuia dintre ei, care funcționează ca un fel de geamăn malefic.⁹ Acest tip de dublare este perfect caracteristic pentru The X-Files, al cărui mod central este duplicitatea. Dacă drama clasică despre FBI ne oferă claritate morală și politică, The X-Files livrează ambiguitate peste ambiguitate, reflectând astfel pierderea încrederii în guvernul național pe care Biroul îl reprezintă.
Un episod tipic și nu în mod special remarcabil din sezonul cinci, ”The Pine Bluff Variant”, ilustrează bine aceste puncte. La început, Mulder se comportă extrem de suspect. În timp ce ia parte la supravegherea unui suspect al FBI, pare a-l ajuta să se sustragă. Acțiunile lui sunt atât de ciudate încât Scully îi pune la îndoială loialitatea și începe să-l urmărească pentru a afla ce pune la cale. Se dovedește însă că aparenta trădare a lui Mulder face parte dintr-un plan prin care el trebuie să se infiltreze într-o operațiune de terorism intern. Ajutându-l pe suspect să evadeze, încearcă să câștige încrederea unei organizații numite New Spartans, prezentată ca un grup paramilitar tipic de extremă dreaptă, care are ”scopul declarat de a răsturna guvernul federal”. Pentru a-și atinge scopurile, New Spartans par să urmeze o strategie de bioterorism, folosind un fel de armă modificată genetic despre care se spune că provine din laboratoarele secrete ale fostei Uniuni Sovietice. Planul lor pare să lovească chiar în inima suveranității Statelor Unite; în rolul său sub acoperire, Mulder află că New Spartans intenționează să folosească paravanul unui jaf (la o bancă numită cu ironie First Sovereign Bank of Pennsylvania) pentru a contamina moneda americană cu arma lor biologică (mai precis, vor să pulverizeze pe un transport de bancnote al Rezervei Federale un microb care devorează țesuturile). ”The Pine Bluff Variant” pare astfel să ofere un adevărat compendiu al elementelor unei drame FBI standard: teroriști interni, cu o legătură sinistră cu un inamic străin, care contestă autoritatea guvernului federal și pun la cale un atac asupra integrității monedei americane.
Până în acest punct, intriga episodului ”The Pine Bluff Variant” este suficient de încâlcită, lăsând-o chiar și pe Scully în derută atunci când este trasă pe dreapta de niște bărbați înarmați: ”Din ce agenție sunteți voi, exact?”. Dar episodul mai are o ultimă răsturnare de situație pentru spectatori. Pare că spune o poveste previzibilă despre o conspirație de extremă dreaptă îndreptată împotriva guvernului federal. În general, The X-Files prezintă conspirațiile de dreapta într-o lumină mai negativă decât pe cele de stânga. De fapt, nu îmi vine în minte niciun caz în care serialul să prezinte ceva ce ar putea fi numit o conspirație de stânga. Cu simpatiile sale în general de stânga, The X-Files tinde să considere toate conspirațiile ca fiind de dreapta, incluzând, desigur, conspirația militaro-industrială din centrul firului său narativ principal.¹⁰ Dar, în ciuda stereotipizării negative a figurilor din milițiile de dreapta în ”The Pine Bluff Variant” (unul dintre membri este un skinhead), se dovedește că guvernul federal – sau cel puțin un element din interiorul său – este adevăratul erou principal negativ al episodului. Aflăm la final că procurorul SUA care colaborează cu FBI pentru a descoperi complotul terorist știa despre el încă de la început și pare să fi participat la el, poate chiar să-l fi planificat și autorizat.
Mai devreme în episod, când Scully se întreabă dacă microbul ucigaș ar fi putut fi ”dezvoltat de ruși”, un medic de la Centrele federale pentru Controlul și Prevenirea Bolilor îi spune: ”Am văzut tot ce există în arsenalul rusesc; nu au nimic atât de sofisticat”. Când Scully îi spune șefului ei neclintit, directorul adjunct al FBI Walter Skinner, că arma trebuie să fi fost ”dezvoltată intern”, acesta repetă poziția oficială: ”Statele Unite nu au arme biologice. Președintele Nixon a desființat programul nostru în 1969”. Menționarea lui Nixon nu este, desigur, tocmai menită să convingă publicul de integritatea guvernului federal, iar Scully continuă prin a-și contrazice superiorul: ”Da, domnule, asta ni s-a spus”, dar ”programul de arme biologice ar fi putut continua în secret”. Estompând linia dintre America și dușmanii ei, episodul ne invită în cele din urmă să ne gândim că armata americană ar putea fi mai sinistră decât cea rusă. Aceasta face ca remarca anterioară a lui Mulder către New Spartans să sune profetic: ”Singurul motiv pentru care vă tolerez metodele este că ale guvernului sunt mai rele”.
Chiar și după standardele obișnuite de ambiguitate ale The X-Files, acest episod lasă neclar motivul pentru care un oficial federal ar fi implicat într-un complot de contaminare a masei monetare. Dar The X-Files arată constant figuri guvernamentale obscure care experimentează pe un public american neștiutor – în special testând diverse toxine pe ei. În confruntarea finală, procurorul SUA îl mustră pe Mulder: ”Guvernul nostru nu se ocupă cu uciderea civililor nevinovați”, dar agentul FBI insistă: ”Alea au fost teste pe noi, ca să fie folosite pe altcineva”. La finalul episodului ”The Pine Bluff Variant”, personajele par să fi schimbat taberele de atâtea ori încât capacitatea noastră de a distinge între cei buni și cei răi este complet erodată. Rămânem total derutați și suntem tentați să îi dăm dreptate lui Mulder când afirmă despre complot, pe măsură ce se desfășoară: ”Nu are sens”. Singurul lucru clar este că The X-Files a ales să inverseze modelul obișnuit al dramei despre FBI. Într-o răsturnare de situație care ar trebui să apropie serialul de inimile monetariștilor de pretutindeni, guvernul federal – și poate însăși Rezerva Federală – sunt arătate umblând la masa monetară, nu indivizii particulari demonizați în narațiunile clasice despre falsificatori. În ultimele sale cuvinte către procurorul SUA, Mulder insistă: ”Banii sunt la fel de murdari ca tine”. Menținându-și poziția, oficialul federal îl întreabă pe Mulder de partea cui este, cerând să știe dacă ”vrei să răstorni guvernul federal, să duci la capăt planul pe care grupul din care ai făcut parte îl urmărește obsesiv. Ce îți dorești, legi care să-i incrimineze sau legi care să-i protejeze?”. Răspunsul lui Mulder lovește în miezul The X-Files: ”Vreau ca oamenii să știe adevărul”. Iar replica oficialului arată clar unde sunt trasate liniile de bătălie în serial: ”Ei bine, uneori treaba noastră este să-i protejăm pe acei oameni de a-l afla”. Faptul că guvernul federal ar putea avea un interes în a ascunde adevărul față de poporul american contrazice tot ceea ce dramele tradiționale despre FBI au încercat să arate vreodată.
Oricât de dăunătoare ar fi criticile serioase aduse guvernului federal în The X-Files, episoadele comice ale serialului pot fi și mai corozive. În poate cel mai amuzant episod dintre toate, ”Jose Chung’s From Outer Space”, un scriitor de science-fiction inventează versiuni ficționalizate ale lui Mulder și Scully și, în cele din urmă, emite o judecată devastatoare asupra celei din urmă: ”A căuta adevărul despre extratereștri înseamnă pentru unii un simplu job de la 9 la 17, căci, deși agenta Diana Lesky este nobilă la suflet și curată la inimă, rămâne totuși o angajată federală”.¹¹ Rareori cuvintele angajat federal au fost rostite cu un asemenea dispreț răsunător la televiziunea americană. The X-Files este la fel de dispus să batjocorească guvernul național, pe cât îl suspicionează. Uneori arată forțe obscure, atotputernice, care controlează viețile americanilor prin metode sofisticate de supraveghere și control mintal. Alteori însă, serialul se delectează în a portretiza oficiali federali incompetenți, stângaci și, prin urmare, ușor de păcălit de cetățeni obișnuiți, care dovedesc mai multă inteligență și inițiativă.
Poate că cea mai dăunătoare revelație pe care The X-Files o are de făcut în privința guvernului federal este însă irelevanța lui tot mai mare în viețile cetățenilor. Serialul arată cum americanii sunt modelați din ce în ce mai mult de forțe locale și globale care le modelează lumea, iar statul-națiune, prins între aceste presiuni, este înlăturat treptat din poziția sa aparent centrală în viața americană și împins către periferie. Deși fotografiile președintelui și ale procurorului general decorează în mod obișnuit birourile FBI din serial, asta este tot ce sunt – simple poze. The X-Files sugerează cu tărie că oficialii noștri publici sunt doar niște figuranți, manipulați din umbră de brokeri misterioși ai puterii. Este remarcabil cât de mic este rolul avut în The X-Files de oficiali proeminenți, precum președintele, sau de instituții centrale, precum Congresul. Adevărata putere aparține unor agenții guvernamentale obscure, precum Administrația Federală pentru Managementul Situațiilor de Urgență (FEMA), care, potrivit unui teoretician al conspirației din filmul The X-Files, formează ”guvernul secret” al Statelor Unite și va prelua conducerea pe față odată ce invazia extraterestră planificată va începe în sfârșit. Probabil cel mai extraordinar mesaj pe care The X-Files îl transmite publicului său este că figurile publice pe care le vedem la Washington, care par să reprezinte statul-națiune în toată gloria lui patriotardă, sunt de fapt lipsite de importanță în marea schemă a lucrurilor. Conform The X-Files, oamenii ale căror chipuri nu le cunoaștem sunt cei care, în realitate, ne guvernează viețile, iar ei nu o fac în numele statului-națiune. În ”Musings of a Cigarette-Smoking Man”, antagonistul întunecat îi spune unuia dintre complicii săi: ”La câte momente istorice am fost doar noi doi de față? De câte ori am făcut sau am schimbat istoria? Și numele noastre nu pot apărea pe nicio pagină de arhivă. Niciun monument nu poate purta chipul nostru. Și totuși, încă o dată, în această seară, cursul istoriei va fi decis de doi oameni necunoscuți – stând în umbră”. Istorie făcută de oameni necunoscuți, stând în umbră – aceasta este viziunea guvernării în The X-Files și subversiunea sa supremă a ideologiei statului-națiune.
Note: 1Desigur, succesul The X-Files nu poate fi atribuit exclusiv conținutului său ideologic. În general, eforturile de a reproduce atmosfera întunecată și climatul conspiraționist ale serialului în alte producții au eșuat. Ceea ce alte seriale nu au reușit să reproducă este calitatea The X-Files ca program de televiziune. Puține seriale din istoria televiziunii i-au egalat valorile de producție. Producătorii încearcă să atingă, în fiecare episod, calitatea unui film de lungmetraj în toate aspectele – scenariu, regie, distribuție, interpretare, montaj, muzică, lumini, efecte speciale și așa mai departe – și, de obicei, reușesc. Popularitatea serialului nu este, așadar, o întâmplare, un simplu caz de potrivire a discursului ideologic oportun cu momentul istoric propice. Și nu trebuie să subestimăm nici forța de atracție a lui David Duchovny și Gillian Anderson în rolurile principale, ca vehicul al popularității sale. Evident, numeroși factori contribuie la succesul oricărui program de televiziune. Tot ceea ce susțin este că perspectiva controversată asupra politicii americane pe care The X-Files o întruchipează a fost unul dintre acești factori și, prin urmare, serialul poate servi ca indicator al unei schimbări în percepțiile politice din Statele Unite în anii ’90; 2Allison Graham face o treabă excelentă arătând cum idei (în special cele despre asasinarea lui Kennedy) care l-au făcut inițial pe comicul Mort Sahl să fie etichetat drept un ”paranoic autentic”, au ajuns să fie încorporate în mod obișnuit în The X-Files (1996, 52-53); 3”Travelers” se concentrează asupra a ceea ce prezintă a fi paranoia anticomunistă din perioada Războiului Rece în America, asociindu-l îndeaproape pe Hoover cu senatorul Joseph McCarthy și cu adjunctul acestuia, Roy Cohn. Andy Meisler subliniază că discursul pe care l-am citat ”a fost preluat aproape ad litteram dintr-un discurs al senatorului McCarthy” (1999, 211). Meisler dezvăluie că autorii episodului, John Shiban și Frank Spotnitz, au fost studenți la American Film Institute ai unui scenarist numit Howard Dimsdale – victimă a listei negre anticomuniste de la Hollywood în anii 1950, care a scris scenarii sub pseudonimul Arthur Dales (numele dat agentului FBI din acest episod). Shiban și Spotnitz (două dintre cele mai importante figuri în dezvoltarea The X-Files de-a lungul anilor) au conceput acest episod ca un omagiu adus lui Dimsdale (care a murit în 1991); 4În celebra sa autocaracterizare din primul episod, Mulder spune: ”Nu e nimeni aici jos în afară de cel mai nedorit om al FBI”. Pe acest subiect, vezi Kubek 1996, 172; 5Pentru o trecere în revistă scurtă, dar foarte utilă, a reprezentării FBI-ului în filme și televiziune, vezi Malach 1996, 63-76. Pentru o discuție sistematică a subiectului, vezi Powers 1983; 6Potrivit regizorului filmului, Mervyn LeRoy, Hoover ”și oamenii lui au controlat filmul. … Toți cei implicați în producție, de la tâmplari și electricieni până la vârf, toți trebuiau aprobați de FBI. … Am avut doi agenți FBI cu mine tot timpul, în scop de documentare, ca să facem lucrurile cum trebuie” (citat în Powers 1983, 242). În general, cartea lui Powers arată gradul remarcabil de control pe care Hoover l-a exercitat asupra reprezentărilor FBI-ului la Hollywood; 7Pentru o discuție excelentă despre schimbarea de atitudine față de FBI în cultura populară din anii 1970, vezi Malach 1996, 67-68; 8Robert Lacey face observația interesantă că percepția noastră asupra a cât de organizată este ”crima organizată” poate fi influențată de lentila prin care o privim. Pentru că birocrațiile federale sunt cele care ne furnizează, de obicei, informații despre Mafie, sindicatul crimei poate ajunge să pară mai birocratic decât este în realitate: ”FBI-ul și alte agenții de aplicare a legii … își structurau datele și informațiile despre criminalitate în organigrame uriașe. … Aceste diagrame aveau meritul de a demonstra, vizual și în termeni umani, bazinele de activitate criminală din orice mare oraș. Dar ele reflectau mentalitatea birocratică și cvasi-militară predominantă în orice birou de poliție. Toată lumea avea un rang, iar diagramele reflectau prea puțin caracterul confuz, fluid, și în esență antreprenorial al majorității activităților criminale” (1991, 293); 9De pildă, dubluri ale lui Mulder apar în episoadele ”Small Potatoes” și ”Dreamland”, deși în aceste cazuri dublarea este folosită în mare parte cu efect comic. În ”The Pine Bluff Variant”, Scully are motive serioase să devină suspicioasă față de comportamentul lui Mulder, iar în ”Wetwired”, Mulder are motive serioase să devină suspicios față de Scully; 10Tendința politică a The X-Files este un subiect complicat și mult dezbătut, iar acest eseu își propune să contribuie la discuție arătând că simpatia serialului pentru cauze de stânga nu spune întreaga poveste. Lowry notează: ”Un newsletter conservator publicat de Media Research Center a inclus recent The X-Files pe lista sa de top 10 programe cu un presupus subiectivism liberal, invocând «teoriile conspirației prezentate de serial, care acuză atrocități guvernamentale scandaloase»” (1995, 27). Dar în anii 1990, ”atrocitățile guvernamentale scandaloase” au devenit o temă atât a dreptei, cât și a stângii (Waco, Ruby Ridge etc.). Lowry continuă, referindu-se la afirmația Media Research Center: ”Carter găsește acuzația amuzantă, indicând ceea ce unii consideră a fi o tendință intrinsec conservatoare a sloganului (și a logării pe calculatorul lui Mulder) «TrustNo1», care în esență îndeamnă la prudență față de guvern. «Este, de fapt, mai degrabă libertariană», spune el. «Conservatorii spun: ”Aveți încredere în noi”. De fapt: ”Nu aveți încredere în nimeni”. Asta rezumă viziunea mea politică pe scurt»”. Așa cum sugerează observațiile lui Carter, în general tema sfârșitului statului-națiune transcede distincțiile politice obișnuite dintre stânga și dreapta; 11Un moment similar apare în ”Humbug”, când un personaj îi spune lui Mulder: ”Ți-am analizat trăsăturile tale de american get-beget, aerul tău posomorât, cravata ta lipsită de imaginație și am ajuns la concluzia că lucrezi pentru guvern… un agent FBI”. ”Humbug” a fost scris de Darin Morgan, același autor care a scris ”Jose Chung’s From Outer Space”.
Materialul original, în limba engleză, aici.
