Piesa de aluminiu ”de la Aiud”. Dosarul unei ciudățenii

În anul 1973, la Aiud s-a descoperit un artefact prezentat ca fiind ”din afara timpului” și ”sfidând istoria oficială”. Prezentăm în serial istoria lui, precizând că abordarea noastră diferă substanțial de a altor distinși cercetători care s-au aplecat asupra acestui caz.

 

”Dovezile” fotografice. Din motive mai degrabă prozaice, fotografiile sau seturile de fotografii cu ”Piesa de la Aiud” sunt mai degrabă rare.

Din câte cunoaștem, primul  set a fost cel publicat în revista ”RUFOR” (Peter Leb, Tibor Reman, februarie 1995). A urmat germanul Michael Hesemann (septembrie 1995); fotografiile sale au fost primele care au ajuns în Occident. S-au creat și situații hilare: din nevoia de a fi originali cu orice preț, unii au ”prelucrat” cadrele Hesemann, generând confuzii inutile și polemici sterile.

În 2007 (?) a venit rândul setului Nuțu, Cohal & Pompei, constând în imagini statice (fotografii) și filmări video. A fost făcut public doar fragmentar, iar materialul a fost piratat masiv pe Internet (preluat fără citarea sursei și a autorilor).

Din 2012 provine setul Rayden (un nick-name activ pe Forumul RUFON¹, redat mai jos:

¹Discuția de pe Forumul RUFON poate fi urmărită aici. Unele aspecte sunt interesante (exemplul fotografiilor de mai sus), deși în general se păcătuiește speculând informații puține și/ sau inexacte, urmând o cale perdantă numită chiar de ei ”detectivi din spatele tastaturii”.

 

1983. Ing. Florin Gheorghiță este primul ufolog care a aflat de existența Piesei de aluminiu de la Aiud. O va populariza (din nou primul) în cartea sa ”Enigme în galaxie” (Ed. Junimea, Iași, p. 152-156):

”În anul 1973, în centrul Transilvaniei, lângă oraşul Aiud, nişte muncitori care lucrau la extrasul nisipului dintr-o carieră au găsit la baza malului excavat, trei corpuri «ambalate» parcă în învelişul întărit format din nisipul puternic presat pe acestea. Era şi normal să apară astfel, căci stătuseră foarte, foarte mult timp sub stratul respectiv – gros de aproape 10 metri -, care s-a depus de-a lungul vremii deasupra lor. De când se aflau acolo acele «forme», nimeni nu poate şti, dar oricine îşi poate da seama că depunerea de către o apă a unui strat sedimentar de nisip de circa zece metri, după care albia s-a retras către alte terenuri care astăzi sunt mai joase, reprezintă desigur un timp îndelungat, ba chiar foarte îndelungat…

Un specialist chemat de urgenţă la cariera de nisip, a identificat în unul din corpurile respective, un os fosil; a doua «formă» avea acelaşi conţinut. Al treilea obiect învelit în nisipul întărit, părea – după formă şi greutate -, a fi un topor din piatră ce i-ar fi slujit omului primitiv care a abătut animalul ale cărui oase au fost găsite alături. Specialistul localnic şi-a dat însă seama că, în interesul studierii corespunzătoare a pieselor găsite, era oportună predarea lor unor cercetători dotaţi cu instrumentarul necesar şi astfel toate cele trei obiecte arheologice au ajuns la Cluj-Napoca.

Îndepărtându-se cu grijă stratul de nisip ce se pietrificase în jurul pieselor respective, specialiştii clujeni s-au găsit în faţa a două fragmente din scheletul unui mastodont² tânăr (o bucată din osul unui membru şi o bucată de măsea), cât şi în faţa unui obiect cu totul necunoscut, care nu era în nici un caz un topor şi nici nu era măcar din piatră: era din metal! Această piesă se asemăna oarecum cu laba unui picior uman, dar nici până astăzi nu a putut fi identificată cu vreo piesă cunoscută. Analiza mai detaliată a corpului respectiv avea să ofere însă surprize din ce în ce mai interesante.

Ceea ce atrăgea de la început atenţia, era faptul că obiectul prezenta două goluri cilindrice – de diametre diferite -, practicate astfel încât golul cu secţiunea mai redusă penetra către baza celuilalt, perpendicular. Golul cu diametrul mai mare a permis să se remarce în plus o anumită ovalizare a părţii sale inferioare – efect ce părea a fi produs de un ax cu cap rotunjit -, cu care s-ar fi asamblat. Pe suprafaţa sa inferioară cât şi lateral, obiectul prezenta urme ale unor lovituri repetate, dintre care unele au fost puternice. Toate detaliile remarcate au indicat încă de la început faptul că piesa a făcut parte cândva dintr-un ansamblu funcţional şi că a fost pierdută dintr-un motiv oarecare, pe albia de atunci a râului. Sa fi fost oare tânărul mastodont cauza pierderii sale? (fig. 10).

Repetate analize metalografice aveau să ridice însă semne de întrebare şi mai mari. Astfel, din buletinul emis de centrul de cercetări al ICPMMN (Măgurele) rezultă că metalul din care fusese uzinată piesa era de fapt un aliaj complex, format din 12 elemente diverse, dozate în diferite procente. Elementul principal – marea surpriză! – era aluminiul (89%)! Restul elementelor componente au fost găsite ca fiind următoarele (în ordinea mărimii procentelor determinate): cupru (6,20%), siliciu (2,84%), zinc (1,81%), plumb (0,41%), staniu (0,33%), zirconiu (0,2%), cadmiu (0,11%), nichel (0,0024%), cobalt (0,0023%), bismut (0,0003%), argint (0,0002%), galiu (urme). Deci, piesa respectivă a fost prelucrată dintr-un aliaj de aluminiu… Cum a fost posibil însă acest lucru, căci acest metal a început să fie produs³ de fapt abia la sfârşitul secolului trecut (singurul procedeul industrial fiind şi astăzi electroliza aluminei topite)? Cum se putea oare ca un obiect din aluminiu, ba chiar dintr-un aliaj atât de complex al acestuia, să fie găsit la o adâncime de aproape 10 metri – într-un vechi strat sedimentar în care nimeni nu a pătruns veacuri întregi, milenii, sau poate sute de milenii, sau poate chiar mai mult?

Un aspect cu totul neobişnuit a fost ridicat de existenţa unui strat anormal de oxid de aluminiu pe întreaga suprafaţă a obiectului. Este ştiut faptul că acest metal se oxidează foarte greu în profunzime, în mod uzual acoperindu-se cu un film superficial de oxid protector (în contact cu oxigenul din aer), care limitează pătrunderea fenomenului chimic în masa metalului. Şi totuşi, la piesa respectivă stratul de oxid avea o grosime de peste 1 milimetru, ceea ce este foarte mult! Explicaţia cea mai plauzibilă pare a fi şi din acest punct de vedere, vechimea foarte mare a obiectului… De altfel, un arheolog care a participat la repetarea analizei metalegrafice, scria din Capitală: «este culmea, dar pare un aluminiu cu structură îmbătrânită, elementele aliate redobândindu-şi în parte structurile proprii!».

Deci piesa găsită în centrul Transilvaniei, ascunsă în mod neştiut de către aşezarea lentă a firişoarelor de nisip şi de trecerea timpului, era veche, foarte veche, într-atât de veche încât în timpul îndelungat cât a stat sub marele depozit de nisip au avut timp să se producă, în intimitatea aliajului, reveniri la structura cristalină a elementelor componente, iar de la suprafaţă să pătrundă în masa metalului o oxidare neînchipuit de lentă… Şi iată astfel că, după aproape un secol de la găsirea prismei de oţel din Austria, acest «alt obiect» de metal găsit în România vine să ridice aceeaşi întrebare provocatoare: «cine» a prelucrat în timpuri neştiut de vechi această piesă, «cine» a pierdut-o oare pe pământul transilvan într-o epocă în care în mod evident aluminiul nu era cunoscut oamenilor acelor timpuri, care erau probabil încă foarte departe de cunoaşterea primelor metale?

Dintre persoanele calificate care au văzut piesa respectivă (arheologi, profesori din învăţământul superior de specialitate, ingineri), nimeni nu a putut să identifice obiectul sau să-i găsească o asemănare cu vreun produs al omului în decursul istoriei sale. Excepţie a făcut un specialist în tehnica aviatică; acesta a sugerat ipoteza cea mai plauzibilă: piesa se aseamănă mult cu partea inferioară – talpa – unuia din suporţii de aterizaj ai unui obiect de zbor (nu prea mare), care în coborâre se aşează lent pe sol! Şi într-adevăr, forma de talpă, golurile uzinate, urmele imprimate ale izbiturilor de pe faţa sa inferioară, aşchierile muchiilor inferioare, susţin în mod remarcabil această similitudine… Şi un fapt este în totul evident: spre deosebire de veacurile trecute, o astfel de analiză comparativă nu putea fi făcută decât abia în acest ultim deceniu, care ne-a oferit multitudini de detalii tehnice pentru compararea diferitelor «probe» stranii, prin avansata tehnică a construcţiilor de staţii automate, nave spaţiale şi moduluri lunare.

A zburat deci «cineva» în timpuri preistorice prin acele locuri transilvane şi a aterizat coborând direct din aer, pe malul unui râu – care pe atunci avea o altă albie -, pierzându-şi din întâmplare una din piesele suporţilor de aterizare? A fost deci… vizitat Pămîntul cândva de către fiinţe inteligente venite din «alte lumi» ale Galaxiei, tot astfel cum astronauţii contemporani ne-au demonstrat că şi omenirea terestră va putea să o facă într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat? Această ipoteză stranie este ea confirmată prin probe materiale?

Note care însoțesc textul: ²Mastodonţii au fost nişte mamifere care au trăit pe pământ o lungă perioadă preistorică – din miocen până în cuaternarul inferior; prezenţa lor a dăinuit până la 1000000-800000 ani înaintea erei noastre. Aceştia erau asemănători ca mărime şi ca trup cu elefanţii de astăzi, având trompă şi patru colţi lungi; ³Aluminiul a fost descoperit în anul 1825 – în laborator -, de către H.Cr. Oersted. Producerea sa industrială a devenit însă posibilă numai după descoperirea şi utilizarea energiei electrice; primele fabrici au luat fiinţă abia la sfârşitul sec. XIX. (De ex. ALCOA, cel mai mare producător din S.U.A., a obţinut primele şarje în anul 1883). Cadmiul (folosit în aliaje care trebuie să reziste la coroziune), a fost descoperit în anul 1817, iar la rândul lor – nichelul în 1751, bismutul în 1753, cobaltul în 1735”.

 

1987. Un articol, ”Acești frați întru rațiune”, publicat de Florin Gheorghiță în ”Almanahul Ateneu”, amintește tangențial obiectul de aluminiu de la Aiud:

”Mi-aduc aminte la rându-mi, cu câtă emoție am luat în mâni, cu ani în urmă, acea «piesă metalică transilvană» (despre care am scris prima oară în cartea «Enigme în Galaxie»¹), piesă care dovedea atât prin compoziția sa neobișnuită cât și prin vechimea sa, că provenea de la o altă civilizație decât cea a noastră. După ce stătuse ascunsă în adâncimea unui deal de nisip timp de zeci, sute de mii, sau poate chiar milioane de ani, piesa – care sugera un «suport de aterizaj» prin forma (fig. 2) și modul de uzinare -, vorbea și ea despre alte principii în alegerea compoziției aliajelor pentru tehnici de zbor. Într-o epocă în care oamenii de pe Pământ se aflau încă în stadiul primitiv, «piesa transilvană» pierdută probabil de «cineva» care dispunea de un aparat lejer de deplasare aeriană, fusese produsă dintr-un aliaj format din 12 elemente! Marea surpriză era desigur aluminiul – 89 % -, dar și asocierea sa cu zirconiu, cadmiu, nichel, cobalt, bismut și alte metale apărea ca neobișnuită. Din nou aceleași întrebări care deocamdată rămân fără răspuns: cine erau «ei», de unde veneau, cum arătau și în special care era nivelul lor de cunoaștere tehnico-științifică?”².

Două observații. Retrospectiv, devine tot mai clar că Florin Gheorghiță nu a cunoscut niciodată locul exact al descoperirii și caracteristicile terenului din acel loc. Tocmai de aceea folosește aproximări contradictorii și metafore dubioase. ”Cariera de nisip” din ”Enigme în Galaxie” devine acum ”deal de nisip” (= dună?). Așa-zisele datări sunt doar aprecieri impresioniste ale autorului, fără nicio bază serioasă: ”veacuri întregi, milenii, sau poate sute de milenii, sau poate chiar mai mult” devin ”zeci, sute de mii, sau poate chiar milioane de ani”. De la veac (”interval de timp de o sută de ani”) până la milioane de ani e cale lungă  și bătătorită.

Articolul vine însoțit și de o schiță inedită (referințiată în text ca ”fig. 2”) a ”Piesei transilvane”. Nu știm ce s-a dorit a fi – o rafinare a desenului grosolan din ”Enigme în Galaxie”, o interpretare artistică, o… Cert este însă că nu semanănă (mai) deloc cu originalul. Pare mai degrabă un cap de ciocan (”marteau” în lb. franceză).

N.B. Almanahul ”Ateneu” a fost tipărit la Întreprinderea Poligrafică Bacău ”sub comanda nr. 5277/986”. Așadar înaintea cărții lui Dan Apostol, la care ne vom referi mai jos.

 

 ¹Florin Gheorghiță, ”Enigme în Galaxie”, Ed. Junimea, Iași, 1983, p. 152-156; ²Florin Gheorghiță – ”Acești frați întru rațiune”, în ”Almanahul Ateneu” 1987, p. 132-145. Citatul este extras de la p. 133-134, iar fig. 2 de la p. 134.

 

1987. Următoarea apariție în volum a ”Piesei de la Aiud” o prilejuiește Dan Apostol (†) în volumul ”Din tainele naturii” (Ed. Sport-Turism, București, p. 202-204). Înaintre de a prezenta transcrierea, câteva precizări:

1. Deși nu o denumește propriu-zis, Florin Gheorghiță folosește sintagma vagă ”piesa transilvană” în legenda schiței sale (”Enigme în galaxie”, p. 279). Dan Apostol modifică ”denumirea”, restângându-i aria și indicându-i proveniența – ”piesa de la Aiud”. Sarabanda denumirilor de pripas era doar la început;

2. Am prezentat un articol din Almanahul Ateneu (1987). Nu cunoaștem dacă există și alte mențiuni în presa scrisă în perioada 1983 (Gheorghiță) – 1897 (Apostol). Noi am căutat, nu am găsit;

3. Orice compilator resimte în forul său interior complexul lipsei de originalitate. De aici și până la a adăuga interpretări și detalii fanteziste este doar un pas. Un pas ușor de făcut pentru Dan Apostol. Pe lângă noua tentativă de botez, Apostol introduce trei noutăți:

• rafinează printr-o (aparentă) deducție logică afirmațiile lui Gheorghiță privind locul descoperirii – ”într-o carieră situată pe albia unui râu de mult secat”. Vom arăta cu altă ocazie ce confuzii inutile s-au creat astfel. De reținut pentru moment că albia unui râu secat nu reprezintă aceeași indicație geografică cu albia secată a unui râu.
• Deși singura sa sursă documentară este Gheorghiță, Apostol introduce total gratuit și fals ”o bucată de humerus”.
• Emite pentru prima dată ipoteza fragmentului de robot: ”extremitatea membrului inferior al unui robot (nu neapărat umanoid)”;

4. Paralela lui Apostol cu artefactele de aluminiu descoperite într-un mormânt chinezesc este neavenită. Va fi discutată separat.

”Unul dintre bazinele paleontologice europene bogate în oseminte de proboscidieni primitivi avea să prilejuiască, în urmă cu peste un deceniu, descoperirea unei incitante enigme a trecutului Terrei, prezentată de cercetătorul român Florin Gheorghiţă în cartea sa «Enigme în Galaxie». Astfel, în 1973, lângă Aiud (Transilvania), într-o carieră situată pe albia unui râu de mult secat, au fost găsite trei obiecte acoperite de o crustă groasă de nisip întărit. Duse la Cluj, obiectele au fost examinate de specialişti, care au constatat că aveau în faţă o bucată de humerus şi o porţiune din măseaua unui mastodont tânăr. Al treilea conglomerat părea să ascundă un topor de piatră, însă, după îndepărtarea stratului pietrificat de sediment, arheologii s-au trezit că ţin în mâini un corp metalic, asemănător cu un ciocan. «Obiectul prezenta două goluri cilindrice – de diametre diferite – practicate astfel încât golul cu secţiunea mai redusă penetra către baza celuilalt, perpendicular. Golul cu diametrul mai mare a permis să se remarce o anumită ovalizare a părţii sale inferioare – efect ce părea a fi produs de un ax cu cap rotunjit – cu care s-ar fi asamblat. Pe suprafaţa sa inferioară şi lateral, obiectul prezenta urme ale unor lovituri repetate, dintre care unele au fost foarte puternice. Toate detaliile remarcate au indicat faptul că piesa a făcut parte dintr-un ansamblu funcţional (…) Din buletinul emis de centrul de cercetări al I.C.P.M.N.N. (Măgurele) rezultă că metalul din care fusese uzinată piesa era de fapt un aliaj complex, format din 12 elemente diverse, dozate în diferite procente. Elementul principal era aluminiul (89%)! Restul elementelor componente sunt următoarele (în ordinea mărimii procentelor determinate): cupru (6,20%), siliciu (2,84%), zinc (1,81%), plumb (0,41%), staniu (0,33%), zirconiu (0,2%), cadmiu (0,11%), nichel (0,0024%), cobalt (0,0023%), bismut (0,0003%), argint (0,0002%), galiu (urme). Deci, piesa respectivă a fost prelucrată dintr-un aliaj de aluminiu… Cum este posibil aşa ceva însă, când acest metal a început să fie produs de fapt abia la sfârşitul secolului trecut (singurul procedeu industrial fiind şi astăzi electroliza aluminei topite)?» (Florin Gheorghiţă, «Enigme în Galaxie» – Ed. Junimea, 1983).

Vechimea piesei era atât de mare, încât structura aliajului «îmbătrânise», elementele recâştigându-şi în parte structurile proprii. Suprafeţele exterioare erau oxidate până la adâncimea de peste 1 mm, deşi aluminiul se acoperă de obicei cu un strat superficial de oxid protector, care opreşte propagarea fenomenului în masa metalului. Or, aceste considerente, precum şi stratul sedimentar de peste 10 m grosime sub care a fost găsit obiectul impun concluzia că «vârsta» lui ar putea fi de câteva sute de mii de ani!

În ceea ce priveşte întrebuinţarea sa practică, «piesa de la Aiud» – fig. 43 – pare să fi fost «talpa» suportului de aterizaj al unui aparat de zbor (după cum sugerează Florin Gheorghiţă) sau, poate, extremitatea membrului inferior al unui robot (nu neapărat umanoid). În sprijinul acestor ipoteze pledează atât forma propriu-zisă a obiectului, cât şi o serie de alte elemente, cum ar fi golurile interioare evident uzinate, urmele imprimate sau aşchierile de pe feţele şi muchiile inferioare, preocuparea constructorului de a-i asigura, printr-o dimensionare adecvată; stabilitatea şi fermitatea la contactul cu solul…

Unica descoperire arheologică asemănătoare este cea de la Chou-Chou (Kiang Son – China), unde, în mormântul generalului Ciu-Su (265-318 e.n.), unul dintre marii războinici ai dinastiei Tsin, au fost găsite catarame de centură făcute dintr-un aliaj de aluminiu (85%), cupru (10%) şi mangan (5%). Dar vechimea mult mai mare a obiectului din Transilvania, forma sa ciudată şi imposibilitatea de a i se descoperi o întrebuinţare constituie o enigmă mai de nepătruns decât cea a cataramelor de la Chou-Chou. Căci, dacă se poate admite prin absurd că metalurgia chineză antică a descoperit (şi, ulterior, uitat) procedeul industrial de obţinere a aliajelor de aluminiu, folosind acest metal uşor pentru piese din echipamentul militar, pare mult mai dificil de admis că omul primitiv din cuaternarul european a reuşit să producă un aliaj în care se găsesc aluminiu, cobalt, nichel şi zirconiu, realizând apoi un obiect atât de precis dimensionat, numai pentru a-l folosi la spargerea oaselor de mastodont…”.

 

1988. Prima expunere internațională a ”Piesei de la Aiud” are loc în revista ”Ancient Skies” (periodic lunar al organizației A.A.S., controlată de elvețianul Erich von Däniken) în anul 1988. Articolul este semnat de Günter Trendler, un timișorean.

Articolul este încă o probă (oare câte or mai trebui?) împotriva celor care învârt flașneta hodorogită a cenzurii comuniste pe tema OZN-urilor și a paleoastronauticii. Atât de mult se ascundea Günter Trendler, încât își dă în clar numele și adresa. Ca să  nu mai spunem că dacă se dorea, scrisoarea lui nu ajungea niciodată la destinație. Avea grijă de asta Unitatea Specială ”S” (care se ocupa în cadrul DSS de interceptarea și controlul secret al corespondenței).

Günter Trendler, ”Zeugen vorgeschichtlicher Technik?” (Ancient Skies, nr. VI/ 1988, p. 7-8)

 

N.B. Materialul din ”Ancient Skies” face parte din așa-numitul ”Dosar de presă” de la MNIT. L-am parcurs și copiat fotografic în cadrul deplasării efectuate la Cluj (IX.2018) împreună cu Ioan Bunea și Teea de la ASFAN-România.

 

1992. În general, se consideră că articolul care a internaționalizat ”Piesa de la Aiud” este cel publicat în 1992 de Florin Gheorghiță în revista Ancient Skies (A.A.S.), ”Das Objekt von Aiud”¹. Este fals.

Așa cum deja am arătat, subiectul a fost prezentat încă din 1988 în aceeași revistă și tot de un român. O spune cu subiect și predicat Lars A. Fischinger în cartea sa ”Verbotene Geschichte” (Ed. Ansata), cu trimitere la Günter Trendler, ”Zeugen vorgeschichtlicher Technik?” (Ancient Skies, nr. VI/ 1988):

”Weitgehend unbemerkt waren diese Ergebnisse jedoch schon vier Jahre vor Gheorghitas Artikel durch den Rumänen Günter Trendler im deutschen Raum in dem Magazin Ancient Skies (VI/1988) publiziert worden. Auch Trendler berichtete übrigens ”das Fundstück in dem verkrusteten Sand erinnerte irgendwie an einen Metallfuß, der unten seitlich die Spuren von harten Schlägen aufwies” und dann ”einmal abgefallen oder im Schlick steckengeblieben” ist. Eine Idee, die bis heute Bestand hat”.

De Lars A. Fischinger vom mai auzi: acest german a investigat minuțios artefactul, ceea ce nu s-ar prea putea spune despre omologii săi români.

Înainte să redăm materialul publicat de Florin Gheorghiță în ”Ancient Skies”, atragem atenția că reproducerea adesea eronată în publicistica internațională a anului descoperirii ”Piesei de la Aiud” i se datorează. Vezi 1974 mai jos.

Flotin Gheorghiță, ”Das Objekt von Aiud” (Ancient Skies, nr. III/ 1992, p. 8-9)

 

Mulțumim organizației lui Erich von Däniken (A.A.S.) pentru materialele puse la dispoziție. Din punct de vedere al seriozității și promptitudinii, ”Jos Pălăria!”.

 

1995. Prin implicațiile sale naționale și internaționale, articolul ”Posibilul obiect extraterestru de la Aiud” (Peter Leb, Tibor Reman, în ”RUFOR”, an 2, nr. 2(15)/ 1995, pg. 19-22 și coperta) este crucial. Locația piesei (cunoscută, dar tăinuită de Gheorghiță) este ”redescoperită”, apar primele fotografii publice ale piesei, este lansată teoria (hazardată și provenită dintr-o confuzie) a rinocerului lânos, și multe, multe altele. Le vom detalia pe rând. Redăm mai jos facsimilele:

Și transcrierea articolului: ”După 22 de ani, revista RUFOR a redescoperit

Posibilul obiect extraterestru de la Aiud

Peter Leb, Tibor Reman

 

1973. O descoperire uimitoare. Pentru întâia oară am putut afla despre scandalosul obiect descoperit în vara anului 1973 la Aiud, în 1983, din cartea lui Florin Gheorghiţă, «Enigme în Galaxie», apărută la Editura «Junimea» din Iaşi. În cadrul capitolului VI, «Vizite pe planeta albastră», la pagina 152, autorul descrie istoria descoperirii de senzaţie de la Aiud.

Conform autorului, în anul 1973, lângă Aiud, cu ocazia unor escavări de la o carieră de nisip, într-un strat adânc de circa 10 metri, s-au descoperit «trei corpuri ambalate parcă în învelişul întărit format din nisipul presat» (op. cit. pag. 152). Un specialist chemat la faţa locului «a identificat în unul din corpurile respective, un os fosil» (op. cit. pag. 153). Specialistul local a predat descoperirile la Cluj-Napoca. Aici se încheie prima parte a odiseei ciudatei descoperiri.

Un obiect surpriză. Specialiştii clujeni au îndepărtat stratul de sedimente de pe obiectul cel mai voluminos. Nu mică le-a fost surpriza când au descoperit că era un obiect metalic, de o formă ciudată, având urme evidente de prelucrare. Conform autorului ieşean, celelalte două relicve făceau parte «din scheletul unui mastodont» (op. cit. pag. 153). Intrigaţi de aspectul şi mai ales de faptul că într-un strat geologic atât de vechi se găsea un obiect artificial, metalic, specialiştii clujeni au trimis fragmente, spre analiză, la centrul de cercetări al ICPMMN Măgurele.

O altă surpriză: un obiect de aluminiu străvechi! Analiza efectuată i-a derutat atât pe arheologi, cât şi pe specialiştii de la Măgurele. Obiectul supus expertizei era compus dintr-un aliaj de aluminiu, cu «ingrediente» din alte metale rare. Să revedem concluziile acestor specialişti, redate în cartea inginerului ieşean: «(…) era un aliaj complex, format din 12 elemente diverse, dozate în diferite procente. Elementul principal – marea surpriză! – era aluminiul (89%)! Restul elementelor componente au fost găsite ca fiind următoarele (în ordinea mărimii procentelor determinate): cupru (6,2%), siliciu (2,84%), zinc (1,81%), plumb (0,41%), staniu (0,33%), zircorniu (0,2%), cadmiu (0,11%), nichel (0,0024%), cobalt (0,0023%), bismut (0,0003%), argint (0,0002%), galiu (urme)». (op. cit. pag. 154).

Aceiaşi specialişti au fost surprinşi de stratul de oxid de aluminiu de pe suprafaţa obiectului, fiind surprinşi totodată de starea de «îmbătrânire» a obiectului propriu-zis.

Câte ceva despre aluminiu. Se ştie că aluminiul a fost descoperit în laborator în anul 1825 de către H. Cr. Oersted. Producerea pe cale industrială a putut deveni operaţională abia după descoperirea şi producerea curentului electric, prin metoda electrolizei aluminei. Primele prelucrări industriale au avut loc la sfârşitul secolului al XIX-lea, în 1883, la cel mai mare producător de aluminiu, firma ALCOA din SUA.

De obicei, aluminiul se oxidează greu. Pe suprafaţa pieselor de aluminiu se depune un strat de oxid de aluminiu de câţiva microni, care protejează metalul în profunzime.

Însăşi existenţa unui obiect din aluminiu, într-un strat geologic profund, precum şi stratul de oxid de minimum 1 milimetru, i-a descumpănit pe specialiştii metalurgi: exista un obiect din aluminiu, un obiect prelucrat şi, aparent, făcând parte dintr-un angrenaj, cu mai multe secole sau milenii înainte de descoperirea aluminiului!

Nici celelalte «ingrediente» nu sunt mai puţin contradictorii: cadmiul a fost descoperit în 1817, nichelul în 1751, bismutul în 1753, cobaltul în 1735.

Cărări pierdute, cărări regăsite. Senzaţionala descoperire de la Aiud a fost preluată de mai mulţi autori, însă niciunul nu a încercat, cel puţin, să dea de urma ei. Răspunsul la o scrisoare adresată dlui ing Florin Gheorghiţă în 1987 primea un răspuns dezarmant: «din păcate, nu se ştie unde se află obiectul de la Aiud». Credeam că se va întâmpla acelaşi lucru ca şi în cazul altor obiecte ciudate descoperite pretutindeni pe mapamond, a căror urmă s-a pierdut pentru totdeauna. «Obiectul transilvan», cum a fost denumit de mulţi autori, continuă să rămână mai mult un mit decât ceva real şi palpabil.

Ideea regăsirii acestui obiect ne obseda o dată cu apariţia revistei RUFOR. Ne-am decis să mergem «pe fir», în încercarea noastră de a-l regăsi.

Primul lucru a fost încercarea de contactare a Muzeului Orăşenesc Aiud. Această instituţie neavând telefon, am expediat o scrisoare în luna august 1994. Nici până astăzi nu am primit nici un răspuns! Începeam să credem că investigaţia noastră a intrat într-o înfundătură. Pentru a încerca să ieşim din impas, ne-am decis să contactăm Muzeul de Istorie al Transilvaniei de la Cluj- Napoca.

Primul contact cu această prestigioasă instituţie de cultură l-am avut la sfârşitul lunii ianuarie 1995. Deşi ne aşteptam la un răspuns sceptic, dacă nu ironic, ni s-a comunicat că obiectul de la Aiud există! şi că se află în patrimoniul muzeului clujean. Mai mult decât atât, ni s-a recomandat să luăm legătura cu persoana care s-a preocupat de această descoperire, care s-a dovedit a fi, nici mai mult, nici mai puţin, decât dl Gheorghe Lazarovici, directorul general al muzeului clujean! Având aceste informaţii, mai mult decât promiţătoare, l-am contactat telefonic pe dl Lazarovici. Dânsul, extrem de amabil, ne-a confirmat că obiectul există şi că, dacă dorim, putem merge la Cluj, pentru a-l studia şi fotografia. Ţinând seama şi de programul extrem de încărcat al dlui director, am convenit după mai multe discuţii telefonice, ca ”ieşirea” noastră la Cluj să fie în data de vineri, 17 februarie 1995.

Obiectul de la Aiud. În dimineaţa zilei de 17 februarie, însoţiţi de colegul nostru clujean, dr. Adrian Pătruţ, ne-am prezentat la biroul directorului general al Muzeului de Istorie al Transilvaniei. Dl. Gheorghe Lazarovici ne aştepta deja. Încă înainte de sosirea noastră la muzeu a dispus ca straniul obiect să fie scos din magazie. Deci, atunci când am sosit, n-au trebuit să treacă decât câteva minute pentru ca obiectul să se afle în mâinile noastre!

Obiectul are un aspect mai mult decât interesant: este ca un «trepied» sau piciorul unui tren de aterizare. Talpa «piciorului» nu este plană, având la 1/3 de la partea anterioară o deviaţie de 15 grade. În partea posterioară se află două «braţe», în formă de triunghi amplasat la 45 de grade faţă de planul obiectului. La capătul posterior se află un orificiu mai mic, iar pe orizontală, un orificiu mai mare (vezi fotografiile).

Întregul obiect este acoperit de un strat de oxid gros, de culoare alb-gălbui cu tente de verde, iar pe partea superioară se poate observa, în mod vizibil, acţiunea unor agenţi mecanici, părţile superioare din regiunea perforaţiei mari, fiind vizibil supuse eroziunii mecanice, fie prin lovire, fie prin corodare mecanică, precum frecare cu un obiect mai dur (lovire?).

În cele ce urmează vom prezenta dimensiunile acestui obiect:

• lungimea totală: 205 mm;
• lăţimea: 125 mm;
• înălţimea: 68 mm;
• lungimea «braţului posterior»: 35 mm;
• diametrul găurii «mici», posterioare: 18 mm;
• diametrul găurii «mari», perpendiculare pe axă: 47 mm;
• adâncimea găurii «mari»: 35 mm;
• greutatea (fără carota extrasă pentru analiză: 2,300 kg.

O nouă posibilă datare. Aşa cum am amintit, în cartea dlui ing. Florin Gheorghiţă se lansează ideea că oasele fosile găsite alături de obiect, în acelaşi strat geologic, ar fi oase de mastodonţi.

Dl director general Gheorghe Lazarovici a făcut, în acest sens, o serie de specificări extrem de importante. Conform declaraţiilor sale, oasele găsite aparţin unei specii de riconer [rinocer – n.n.] păros.

Conform datelor pe care le deţinem, rinocerul păros a trăit în arealul geografic al ţării noastre în perioada pleistocenului (într-o perioadă cuprinsă între 10.000 şi 80.000 de ani în urmă), în perioada denumită Wurm. Această perioadă a fost contemporană cu habitatul omului de Neanderthal. Această perioadă interglaciară se poate caracteriza printr-o climă destul de aspră, asemănătoare cu cea a taigalei şi tundrei. Această posibilă datare este extrem de importantă. În orice caz, ca o primă concluzie, putem afirma doar atât: obiectul de aluminiu provine dintr-un strat geologic aferent unei perioade în care strămoşii omului nu numai că nu cunoşteau aluminiul, dar se situa în cea dintâi perioadă a paleoliticului!

Analizele din Elveția. Dl Marian Pâslă, inginer pensionar din Cluj, s-a preocupat îndeaproape de «piesa de la Aiud». Dânsul ne-a confirmat ipoteza că o bucată extrasă din acest obiect a fost examinată de un laborator de specialitate din Lausanne (Elveţia).

Specialiştii elveţieni au confirmat structura obiectului, obţinută şi de specialiştii de la Măgurele. Tot ei au stabilit că aliajul nu se încadrează în nici un aliaj al aluminiului «standard» folosit în zilele noastre, sau utilizabil. Aliajul în sine a fost definit drept «aluminiu slab», deci nu un duraluminiu şi că posedă «unghiuri de proiectant», ceea ce denotă caracterul artificial, creat, al obiectului.

Pe baza stratului de oxid şi al «îmbătrânirii» aluminiului, prof. Stoicovici a ajuns la concluzia că obiectul poate avea o vârstă minimă de 300-400 de ani. Dar, potrivit altor specialişti, citaţi şi de ing. Florin Gheorghiţă, vârsta acestui obiect poate fi şi de câteva mii de ani. Chiar dacă vârsta obiectului este cea minimă, în nici un caz nu poate fi încadrat în «momentele standard» ale descoperirii, prelucrării şi industrializării aluminiului.

Câteva concluzii preliminare. Ţinând seama de analizele chimico-metalografice, se poate deduce că obiectul descoperit la Aiud, în anul 1973, are o vechime care poate fi încadrată între 300 şi 80.000 de ani. În orice caz, această afirmaţie vine în contradicţie flagrantă cu ceea ce se cunoaşte despre descoperirea şi folosirea aluminiului în istoria tehnologiei umane.

Stratigrafia geologică în care a fost descoperit obiectul înclină spre o vechime mai mare, contemporană cu rinocerul păros, ale cărui fosile s-au descoperit în aceleaşi «cheguri» pietrificate. În apărarea acestei ultime ipoteze vine şi adâncimea apreciabilă (circa 10 m) la care a fost găsit obiectul.

O altă concluzie: obiectul este un artefact, creat după metode «inginereşti». Cele două găuri existente, precum şi existenţa ”braţului posterior” ne determină să credem că obiectul în cauză a făcut parte dintr-un mecanism sau angrenaj de dimensiuni mai mari, fiind o parte componentă a acesteia.

Ce ar putea fi? Desigur, tentaţia de a emite ipoteze este mare.

Totuşi, nu putem să nu remarcăm faptul că forma şi caracteristicile acestui obiect se aseamănă izbitor cu trenul de aterizare al unei sonde sau robot spaţial.

Aşa cum presupune şi ing. Florin Gheorghiţă în lucrarea citată, obiectul poate a intrat în coliziune cu o fiinţă furioasă a unei perioade apuse (rinocerul păros) şi s-a deteriorat parţial, pierzându-şi o parte a trenului de aterizare şi provocând moartea «curiosului»? Sau: dacă obiectul ipotetic a fost distrus în întregime, resturile acestuia se mai află ascunse undeva, adânc în sol, în apropierea Aiudului?

Dacă, într-adevăr, este o componentă a unui obiect de zbor care a survolat tundra pleistocenului, cine l-a construit şi de unde a venit? Un posibil răspuns este greu de dat. Dar o posibilă confirmare a acestei întrebări este menită a provoca fiori.

Un obiect unic pe plan mondial. Despre obiecte metalice (din fier sau oţel), găsite în mine de cărbuni, în straturi geologice vechi de milioane de ani, s-a scris extrem de mult. Dar, în ziua de astăzi, nu ne-au rămas decât descrierile, obiectele cu pricina dispărând. Se mai vorbeşte de existenţa unor platoşe de aluminiu, descoperite în mormintele vechilor împăraţi chinezi; dar, cu toată literatura aferentă, nici acestea nu au fost văzute de un cercetător avizat. Doru Davidovici, în cartea sa «Lumi galactice», vorbeşte de o «zeiţă din oricalc», descoperită într-o mină de cărbuni, undeva în Valea Jiului, dar care a dispărut în condiţii mai mult decât misterioase.

Din toată panoplia de dovezi mai mult decât ciudate în acest domeniu (o altă civilizaţie terestră?, o altă, tehnologie?, vizitatori de aiurea, din Cosmos?) singura care există, singura care a fost analizată și studiată de specialiști în domeniu, singura care a fost «redescoperită» și fotografiată se află aici, lângă noi, la Muzeul de Istorie al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Nu este improbabil ca acest artefact descoperit la Aiud să determine o altă viziune a noastră despre om, tehnologie şi Univers…

Aducem mulţumirile noastre dlui director general al Muzeului de Istorie al Transilvaniei din Cluj-Napoca, Gheorghe Lazarovici, pentru ajutorul pe care ni l-a acordat cu maximă amabilitate în studierea obiectului de la Aiud. Mulţumim şi tuturor muzeografilor şi restauratorilor muzeului clujean pentru faptul ca s-au străduit să descifreze enigma acestui obiect şi că l-au menţinut în depozitele muzeului în condiţii optime. Aducem mulţumiri şi dlui Marian Pâslă, un pasionat cercetător, pentru tot ceea ce a întreprins în desluşirea enigmelor obiectului de la Aiud. Nu se poate să nu aducem mulţumiri şi anonimilor de la Aiud, care în 1973, când au descoperit vestigiile, s-au grăbit să-i anunţe pe arheologi şi nu s-au ”grăbit” să le arunce ca pe nişte simpli bolovani nesemnificativi”.

 

1998. Publicăm câteva fragmente din cartea elvețianului Luc Bürgin, ”Geheimakte Archäologie” (”Documente secrete: Arheologie. Descoperiri  ținute ascunse, comori dispărute, descoperiri arheologice ciudate”; Bettendorf). Sunt aduse clarificări importante privind latura internațională a Piesei de la Aiud, în special asupra istoriei timpurii a subiectului în spațiul germanic:

”Asta susține românul Florin Gheorghiță. A ținut el însuși obiectul în mână și m-a rugat să fac cunoscut neobișnuitul obiect și la noi în țară; «cercetarile metalurgice nu au descifrat misterul acestei obiect descoperit, ba mai mult, l-au sporit»”. (Op. cit., p. 207)

”Dar ce s-a întâmplat cu acest obiect metalic? Probabil că după cercetare a ajuns prin vreun sertar al Institutului, spunea profesorul Florin Gheorghiță în 1993 când am corespondat cu el. Publicistul german Michael Hesemann nu s-a mulțumit cu acest răspuns, a început cercetarile pe cont propriu, iar acestea au fost cu folos.

Hesemann: «La o conferință internațională din Debrecen/ Ungaria, în octombrie 1994, am luat contact pentru prima dată cu cercetătorii din Transilvania. I-am întrebat imediat despre obiectul de la Aiud. Am fost invitat de ei să țin o conferință la Cluj, capitala Transilvaniei, și am acceptat invitația. În final, au luat legatura cu un chimist de la Universitatea din Cluj, care știa unde se afla obiectul». Pe 25 septembrie 1995 Hesemann vorbea la Universitatea din Cluj în fața a peste 1000 de ascultători, printre care și Ghorghe Funar, primarul Clujului. «O zi mai târziu am fost dus la Institutul în care astăzi este păstrat ”obiectul”», povestește Hesemann. «Mi-a fost permis sa fac o serie de fotografii». După cum s-a dovedit mai târziu, se pare că obiectul fotografiat de Hesemann nu era același cu cel ținut în mână de Gheorghiță la vremea lui. «În cazul meu lipseau aripioarele, iar gaura arăta altfel», susține românul. Cu siguranță există două obiecte, cu forme aproape identice. [s.n.]

Michael Hesemann s-a străduit, fără succes, să aducă obiectul în Germania pentru a fi cercetat amănunțit în cadrul universității. «Pe lângă pașii anevoioși  cu autoritățile, mi-ar fi fost necesară, nu în ultimul rând, aprobarea Ministerului Culturii», mi-a povestit. «Și aceasta mi-ar fi fost acordată numai dacă o universitate germană ar fi făcut o cerere oficială. Nu mai este necesar să spunem că niciun profesor universitar nu și-ar fi riscat scaunul pentru o cercetare, care ne-ar fi întors pe dos imaginea istorică».

De aceea, Hesemann  nu dorește pentru moment să dezvăluie numele locului unde sunt păstrate cele două artefacte de la Aiud [s.n.]. «Nu aș vrea ca alții să culeagă roadele muncii mele», spune el. «De fapt, eu sunt cel care a făcut eforturi pentru căutarea obiectului». Dacă va exista un alt cercetător care să-și pună numele în joc, el este gata să-i vină în ajutor și să-i furnizeze informații. Hesemann: «Nu aș avea nimic împotriva unei cooperări»”. (Op. cit., p. 209-212)

Printre rânduri vedem implicarea lui Gheorghiță în popularizarea artefactului în spațiul occidental, contribuția de prim rang a lui Hasemann în ”(re)descoperirea” obiectului și mai ales felul în care ufologii români i-au dezinformat activ pe omologii lor germani (vezi fragmentul subliniat, asupra căruia vom reveni). De reținut patru aspecte:

• Primele fotografii ale Piesei de la Aiud ajunse în Occident au fost furnizate de Michael Hesemann;
• Acel ”chimist de la Universitatea din Cluj” mențioanat, să fie oare Adrian Pătruț? Vom trăi și vom vedea…
• Este posibil ca această schiță, reprodusă la infinit fără a i se cunoaște originea, să provină din cartea lui Luc Bürgin. Mai trebuie lucrat la acest aspect;

Fotografia cu Michael Hesemann, în exteriorul MNIT, ținând în mână piesa. Doar într-o țară din Lumea a treia s-ar fi putut întâmpla așa ceva. Și vom vedea că ipostaza nu este unică, fiind repetată după ani de alți trei bravi români:

 

Dovezile ”grafice”. Ufologul Florin Gheorghiță este la bază inginer, absolvind ”Facultatea de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Iaşi, promoţia 1951”. În investigarea cazului Emil Barnea (Pădurea Hoia, Cluj; 18.08.1968), Gheorghiță s-a dovedit tehnic și aplicat în reconstituirea traiectorei obiectului zburător (vezi foto). Deci se pricepea la desen tehnic și calcule matematice de complexitate medie.

Sursa: Adrian Pătruţ, Fenomenele de la Pădurea Hoia-Baciu, Ed. Divia, Cluj-Napoca, 1995, p. 13

 

Nu poate decât să ne mire abordarea lui în ceea ce privește ”Piesa de la Aiud”. A neglijat descrierea piesei, prezentând detalii sumare, aproape ”pe alese”. A oferit două schițe aproximative și cote cu valori aproximative. Și mai ales, deși cunoștea prea bine valoarea mărturiei fotografice, a ocolit-o abil.

Despre momentul realizării primei schițe amintește chiar F. Gheorghiță:

”După ce am măsurat-o împreună [el și Prof. N. Vlassa – n.n.] şi i-am făcut o schiţă, a încuiat-o într-un corp al biroului…”¹.

Aici sunt niște probleme: arheologii au o relație specială cu desenul; fie că e vorba de planuri de situație, fie că obiectele sunt transpuse la scară, în cele mai mici detalii, pe hârtie. Am văzut chiar noi într-un laborator muzeal în ce constă o astfel de operațiune minuțioasă. Este complet improbabil ca Vlassa să fi participat la o făcătură atât de grosieră precum schița în cauză.

Pentru cine a luat contact cu povestestea ”Piesei de la Aiud” și cu schițele lui Gheorghiță înainte de a vedea piesa sau măcar o fotografie a ei, uimirea este maximă. Nu pare a fi vorba despre unul și același obiect. În România nu mulți au ridicat astfel de întrebări. Pentru că idolii nu trebuie deranjați cu întrebări stânjenitoare, tocmai pentru că sunt idoli și sunt idolii noștri. Cu accent pe nenorocitul și păgubosul ”noștri”.

Nu același lucru s-a întâmplat în Occident, unde aspectul a generat suspiciuni, ajungându-se să se vorbească (gratuit?) de ”cele două artefacte de la Aiud”²:

”După cum s-a dovedit mai târziu, se pare că obiectul fotografiat de Hesemann nu era același cu cel ținut în mână de Gheorghiță la vremea lui. «În cazul meu lipseau aripioarele, iar gaura arăta altfel», susține românul [F. Gheorghiță – n.n.]. Cu siguranță există două obiecte, cu forme aproape identice”³.

Desigur, nu este vorba despre ”două artefacte”, însă chiar aceasta este impresia: schițele nu seamănă aproape deloc cu originalul. Și atunci începi să te întrebi ”De ce?”. Explicații ar fi mai multe, una însă este esențială: dintr-un desen tehnic ar fi reieșit niște probleme structurale care ar fi dat teoriile unora peste cap. Așa că tot mai bun era un desen ambiguu, care nu spunea nimănui mai nimic.

¹Scrisoare adresată de Florin Gheorghiță MNIT, ”în atenția directoarei [Viorica] Crișan” (2009); ^{2 și 3}Luc Bürgin, ”Geheimakte Archäologie, Bettendorf”, 1998, p. 211.

 

2002. Un articol din tabloidul ”Libertatea”: ”Obiect de origine extreteresträ în Muzeul Național de istorie din Cluj”, semnat de Vescan Doru (25.02). Materialul, scris de un burtolog* cu legitimație, introduce câteva aberații în premieră, ca de exemplu ”o serie de elemente chimice care nu apar în tabelul lui Mendeleev, deci necunoscute pe Pământ” sau rinocerul păros care devine ”porc”. ”Porc păros”, nu oarecare. Interesant este că se perpetuează și o serie de erori specifice publicisticii germane a cazului: Platforma Măgurele devine municipiul Turnu-Măgurele. Cu toate că numele personajului-cheie este redat greșit: e Michael Hesemann, nu Tesemann.

Reapare și Lazarovici, cu niște păreri cel puțin stupefiante: ”Profesorul clujean Gheorghe Lazarovici a declarat că ar fi nevoie de fonduri foarte mari pentru ca în locul în care s-a găsit piesa să fie degajat şi astfel să fie aflate date suplimentare. «Acest lucru ar oferi un profil stratigrafic de sus în jos, însă lucrările ar dura circa 2 ani», a declarat Lazarovici”. Desigur, ce spune arheologul Lazarovici ar avea sens dacă locul descoperirii piesei de la Aiud ar fi cunoscut cu exactitate. Cum însă acesta este necunoscut cu desăvârșire, nu știm cât sens mai rămâne în niște afirmații de altfel docte.

”Obiect de origine extraterestră în Muzeul Național de istorie din Cluj

Doru Vescan

 

Nemţii au oferit 5.000 DM pentru a-l avea într-o expoziţie două săptămâni. Misterioasa piesă conține elemente chimice necunoscute pe Pământ.

Intenţia unor cercetători de la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei (MNIT) de a expune, într-o expoziţie intitulată «Noutăţi arheologice», o piesă despre care mulţi specialişti spun că este de origine extraterestră a iscat discuţii aprinse vizavi de provenienţa misteriosului obiect. La Cluj-Napoca există mulţi martori ai unor evenimente cel puţin ciudate, Încadrate pe bună dreptate la capitolul fenomene paranormale.

Dacă subiectul privind OZN-urile care au fost văzute în padurea Baciu, situată în apropierea Clujului, continuă să fie dezbătut, misterul nefiind elucidat, acelaşi lucru se poate spune despre un obiect care zace de 30 de ani în muzeul clujean. Este o piesă care are forma unui picior de robot sau a unui fragment de şenilă a unui vehicul spaţial, descoperită de nişte muncitori la o carieră de nisip din Aiud la 10 m adâncime. Lucrul putea fi trecut cu vederea, dacă alături de misteriosul obiect nu ar fi fost descoperite şi un dinte de mamut şi câteva oase de porc păros. Muncitorii au predat imediat obiectul MNIT, ai cărui specialişti au solicitat ajutorul colegilor din Bucureşti şi Turnu-Măgurele. Luându-se în considerare contextul stratigrafic şi alăturarea obiectului cu oasele animalelor, specialiştii au datat obiectul într-o perioadă aproximativă: 2.000.000-15.000 î.Hr.

Dilema arheologilor e lesne de înţeles. Obiectul este confecţionat dintr-un aliaj care nu avea cum să fie cunoscut acum 15.000 de ani. Nedumerirea provine şi de la compozia chimică a acestuia: aluminiu foarte pur, obţinut pe cale electrolitică (metodă descoperită în secolul XIX), la care se adaugă mai multe elemente chimice rare şi chiar o serie de elemente chimice care nu apar în tabelul lui Mendeleev, deci necunoscute pe Pământ

În plus, depunerile de pe oase au fost identice cu cele de pe obiectul metalic, lucru care i-a pus din nou în încurcătură pe cercetători, pentru că acest lucru înseamnă că au fost îngropate sau au ajuns în acelaşi loc aproximativ în aceeaşi perioadă de timp. Adrian Pătruţ, specialist ufolog, ne-a declarat că analizele chimice au fost efectuate la Bucureşti, Turnu Măgurele, dar si în Elveţia. «Adâncimea la care a fost găsit şi oasele descoperite în acelaşi sit au dus la apariţia speculaţiilor că ceea ce s-a găsit la Aiud este un exemplu de tehnologie anacronică. Obiectul se afla într-un strat arheologic în care nu exista poate civilizaţie umană sau cel puţin tehnologia producerii lui, aluminiul fiind produs pe scară industrială abia în secolul XIX», a declarat Adrian Pătruţ.

«E nevoie de realizarea unor analize complete, la care să ia parte e echipă formată din specialişti în geologie, chimie şi arheologie», a conchis Pătruţ. Profesorul clujean Gheorghe Lazarovici a declarat că ar fi nevoie de fonduri foarte mari pentru ca în locul în care s-a găsit piesa să fie degajat şi astfel să fie aflate date suplimentare. «Acest lucru ar oferi un profil stratigrafic de sus în jos, însă lucrările ar dura circa 2 ani», a declarat Lazarovici. Făcând o descriere a obiectului, aşa cum a fost găsit, profesorul clujean a spus că «pe piesă se vedeau atacări de acid, care nu puteau să fi apărut într-o sută de ani, chiar dacă ar fi fost ţinut în acid într-o aceeaşi perioadă».

Misterul obiectului descoperit i-a determinat şi pe specialiştii germani să-şi arate interesul. Adrian Pătruţ povesteşte că, în 1996, ufologul german Michael Tesemann a venit la Cluj şi a oferit MNIT 5.000 de mărci germane pentru ca obiectul să fie dus la o expoziţie mondială cu lucruri ciudate. Piesa nu a mai ajuns în Germania pentru că timpul până la vernisaj era prea scurt, iar obiectul, fiind considerat patrimoniu naţional, putea fi scos din ţară doar după o mulţime de demersuri complicate. Teoria originii extraterestre a piciorului de robot are însă adversari redutabili. Directorul MNIT, Ioan Piso, este de părere că obiectul pentru care se face atâta vâlvă provine din al doilea război mondial. Pe acest considerent, el a scos piesa din expoziţie, afirmând că «Muzeul de Istorie nu se ocupă de omuleţi verzi»”.

 

 *Burtologie – ”subst. Vorbărie goală, menită să ascundă lipsa de date concrete sau de cunoștințe”.

 

2003. ”Revenirea zeilor”, una dintre multele cărți ale ing. Florin Gheorghiță, a apărut la Editura Obiectiv din Craiova. Iar când zicem ”una dintre multele”, nu am vrea să fim înțeleși într-o cheie răutăcioasă. Ce-i al lui e al lui – Gheorghiță are și unele cărți bune. De altfel, nici autorul nu a părut prea mulțumit de ținuta editorială a ”Revenirii”…

Mai jos prezentăm transcrierea unor fragmente în care se face referire la ”Piesa de la Aiud”.  Câteva comentarii:

• Nu este pentru prima dată când observăm o situație de acest tip: deși detaliile ar trebui să se estompeze odată cu trecerea anilor, în narațiunile unora, contraintuitiv, ele se multiplică în timp. Asta poate însemna doar două lucruri: fie sunt livrate dirijat (principiul lacului de acumulare), fie sunt confecționate pentru a corespunde unui scop (adesea doar mercantil). A se compara cu celelalte variante furnizate de același autor;
• În unele situații, prin multiplicare excesivă, o narațiune capătă o viață proprie. Prin intermediul publicisticii, autorul plantează involuntar ”memorie falsă” unor persoane direct implicate în caz, iar acestea, la rândul lor, ajung să înfluențeze prin recul povestea și implicit povestitorul oficial. O astfel de investigație trebuie abordată cu multă finețe și discernământ; în caz contrar rezultatele vor fi viciate chiar și în lipsa intenției deceptive a actanților.

”În centrul Transilvaniei, lângă Aiud, în vara anului 1973, muncitorii care lucrau la extrasul nisipului dintr-un deal transformat în cariera, l-au solicitat pe directorul muzeului local să vină la faţa locului. Ei găsiseră, în masa pe care o excavau, trei «forme» mai grele ce aveau un înveliş întărit din nisipul presat în timp pe suprafaţa acestora. […] oricine îşi poate da seama însă că depunerea de către o apă a unui adevărat deal de nisip, ca strat sedimentar într-o altă configuraţie a reliefului local, presupune un timp îndelungat, ba chiar foarte îndelungat…

Preluate la muzeu şi «decojite» parţial cu mare grijă, primele două «obiecte» s-a demonstrat a fi porţiuni de oase fosile; cel de-al treilea, mai greu, părea la prima impresie a fi un topor din piatră, ce sugera folosirea lui de oameni primitivi la abaterea unui animal mai mare, care îşi lăsase unele oase pe acolo… Muzeografii locali şi-au dat totuşi seama că neavând un instrumentar adecvat pentru dezvelirea corectă a conţinutului, era oportun să predea piesele respective Muzeului Arheologic din Cluj-Napoca.

După îndepărtarea cu grijă a stratului de nisip pietrificat de pe suprafeţele pieselor aduse de la Aiud, specialiştii clujeni au constatat că părţile osoase aparţinuseră unui mastodont tânăr: erau o bucată dintr-o măsea şi un fragment din osul unui picior. Cel de-al treilea obiect nu era în nici un fel un topor şi nici măcar nu era din piatră… era din metal!”.

”Pe suprafeţele laterale şi în special pe cea inferioară se remarcau urme de lovituri, dintre care unele au fost destul de puternice. Forma, materialul și aspectele respective indicau direct că obiectul făcuse parte dintr-un ansamblu mecanic şi că, dintr-un motiv neştiut, rămăsese lângă niște resturi de oase arhaice pe o albie străveche a unui râu, ce a depozitat în timp, deasupra, un strat sedimentar de nisip de aproape zece metri…

După curăţirea pieselor respective, directorul muzeului clujean – profesorul Gh. Vlasa – a încercat, pe plan local, să obţină analize metalografice, cât şi părerile unor specialişti cu privire la folosinţa acelei «labe» metalice. Dar la timpul respectiv, laboratoarele solicitate nu dispuneau de aparatura necesară. Şi astfel, după ce mi-a arătat şi straniul obiect, am prelevat împreună o serie de aşchii, pentru a încerca să obţin analizarea lor în laboratoare din Bucureşti”.

”De altfel, un alt arheolog care a participat la o a treia analiză metalografică pe care am solicitat-o, îmi scria din Capitală: «Este culmea, dar pare un aliaj de aluminiu cu structura îmbătrânită, elementele aliate redobândindu-şi în parte structurile proprii!»”.

 

Mențiune: ”Gh. Vlasa” (sic!) din text este de fapt Nicolae Vlassa, cu dublu s. Domnule editor Eugen Delcea, lasă iarba! Și nu, nu ziceam să te oprești din fumat de risc, ci din rumegat, …

 

2008. Prezentăm în fascimil și transcriere un alt material din bibliografia ”Piesei de la Aiud”: Pompei Cristian, Cohal Gheorghe, ”Călcâiul de aluminiu de la Aiud”, în ”Lumea Misterelor”, an X, nr. 7(138), p. 16-17 și coperta.

Cu această ocazie s-au efectuat analize fizico-chimice noi și s-au pus pe piață imagini foto-video de calitate (adesea preluate de terți, fără a se menționa sursa). Aceasta este partea bună.

Din categoria afirmații hazardate și împăunări nemeritate indicăm un pasaj relevant:

• ”Deşi s-a vorbit în mass-media la acea vreme, destul de puţin însă şi ulterior periodic, la intervale de aproximativ zece ani, se poate afirma ca nimeni nu a văzut acest obiect de la descoperirea sa. Nici măcar o fotografie nu am găsit…”.

Am arătat deja că alta era situația. Necunoașterea personală (”nu știu”) nu poate fi generalizată (”nu se știe”) fără riscul erorii;

• ”Lipseau buletinele de analiză efectuate în anul 1970. Am aflat că acest lucru era cauzat de neglijenţa fostului director, dar şi de faptul că muzeul se afla în renovare”.

Nu este deloc sigur că MNIT a deținut vreodată altceva decât copii ale buletinelor de analiză realizate la Măgurele, neoficial, prin mijlocirea lui Florin Gheorghiță și mai ales a fratelui acestuia, care lucra acolo. Citatul introduce în substrat o serie de orgolii și fricțiuni între cei care s-au rotit la conducerea instituției.

De asemenea, indicarea locației exacte (vezi foto) se bazează pe o informație depășită între timp. Despre acest aspect vom mai aminti în viitor. Reținem că în această privință nici Pompei, nici Cohal, nici sursa lor locală nu au nicio vină. Pur și simplu, așa se știa pe atunci!

 

”Călcâiul de aluminiu de la Aiud

Cristian Pompei & Gheorghe Cohal

 

Reprezentanţii civilizaţiei tehnologice actuale nu pot interpreta încă existența unor fapte neobişnuite ori le interpretează ca urme sau vizite ale unor extratereștri sau ale unor civilizaţii ce s-au dezvoltat în timpuri străvechi, inimaginabile, care s-au autodistrus ori au fost distruse din cauza cataclismelor cosmice.

Descoperirea. Asemenea dovezi se găsesc peste tot unde se fac cercetări arheologice sau unde se sapă mai adânc în sol. Dar, de regulă, aceste obiecte sunt aruncate sau distruse. Foarte rar sunt anunţate autorităţile sau forurile competente pentru a le colecta, cerceta şi expune în muzee ori în expoziţii de profil.

În continuare, relatăm filmul unei descoperiri extraordinare pe teritoriul României, relatare preluată din cartea Enigme în galaxie de Florin Gheorghiţă, apărută în 1983 la Editura Junimea din Iaşi:

«În anul 1973, în centrul Transilvaniei, lânga oraşul Aiud, nişte muncitori care lucrau la extragerea nisipului dintr-o carieră au găsit la baza malului excavat trei corpuri ”ambalate” parcă în învelişul întărit format din nisipul puternic presat pe acestea. Era şi normal să apară astfel, căci stătuseră foarte, foarte mult timp sub stratul respectiv – gros de aproape zece metri, care s-a depus de-a lungul vremii deasupra lor. De când se aflau acolo acele ”forme” nimeni nu poate şti, dar oricine îşi poate da seama că depunerea unui strat sedimentar de circa zece metri, de către o apa a cărei albie s-a retras către alte terenuri (care astăzi sunt mai joase), reprezintă un timp îndelungat, chiar foarte îndelungat… Un specialist chemat de urgenţa la cariera de nisip a identificat în două dintre corpurile respective oase fosile, iar în celălalt, ceva ce părea, după formă şi greutate, a fi un topor din piatră ce i-ar  fi slujit omului primitiv la omorârea animalului ale cărui oase au fost găsite alături. În interesul studierii corespunzătoare a pieselor găsite, cele trei obiecte au fost trimise la Cluj-Napoca.

Îndepărtându-se cu grijă stratul de nisip pietrificat din jurul pieselor respective, specialiştii clujeni au găsit două fragmente din scheletul unui mastodont tânăr – o bucată din osul unui picior şi o bucată de măsea (mastodonţii au fost mamifere asemănătoare elefanţilor de azi, care au dăinuit din Miocen până în Cuaternarul inferior, până acum 1.000.000-800.000 de ani), cât şi un obiect cu totul necunoscut, care nu era în niciun caz un topor şi nici nu era măcar din piatra, ci din metal. Aceasta piesă se asemăna oarecum cu laba unui picior uman, dar nici până azi nu a putut fi identificat cu vreo piesă cunoscută. Analiza mai detaliată a corpului respectiv avea să ofere însă surprize din ce în ce mai interesante.

Obiectul prezenta două goluri cilindrice, cu diametre diferite, practicate astfel încât golul cu secţiunea mai redusă penetra către baza celuilalt, perpendicular. Golul cu diametrul mai mare prezenta în plus o ovalizare a părţii sale inferioare, efect ce părea a fi produs de un ax cu capul rotunjit, cu care s-ar fi asamblat. Pe suprafaţa sa inferioară, cât şi lateral, obiectul prezenta urme ale unor lovituri repetate, dintre care unele au fost puternice. Toate detaliile remarcate au indicat faptul că piesa a făcut parte cândva dintr-un ansamblu funcţional şi că a fost pierdută dintr-un motiv oarecare, pe albia de atunci a râului.

Analize cu semne de întrebare. Analizele metalografice aveau să ridice semne de întrebare şi mai mari. Astfel, din buletinul emis de centrul de cercetări ICPMMN (Măgurele) rezultă că metalul din care fusese realizată piesa era un aliaj complex, format din 12 elemente diverse. Elementul principal (marea surpriză!) era aluminiul, în proporţie de 89%. Restul elementelor componente au fost găsite ca fiind următoarele: cupru – 6,20%; siliciu – 2,84% zinc – 1,81%, plumb – 0,41%, staniu – 0,33%, zirconiu – 0,2%, cadmiu – 0,11%, nichel – 0,0024%, cobalt – 0,0023%, bismus – 0,0003%, argint – 0,0002%, precum şi urme de galiu. Deci piesa respectiva este un aliaj din aluminiu! Însă aluminiul a fost descoperit în laborator în anul 1825 de către Oersted, iar producerea sa pe cale industrială (numai prin electroliză se poate extrage din bauxită), abia în 1883; cadmiul a fost descoperit în 1817, nichelul în 1751, bismutul în 1753, iar cobaltul în 1735.

Un aspect cu totul neobişnuit îl reprezintă existența unui strat anormal de oxid de aluminiu pe întreaga suprafaţa a obiectului. Este demonstrat faptul că acest metal se oxidează foarte greu în profunzime, în mod uzual acoperindu-se cu un strat superficial de oxid protector, care limitează extinderea fenomenului de oxidare în masa metalului. Explicaţia cea mai plauzibilă pare a fi vechimea foarte mare a obiectului… De altfel, un specialist care a participat la repetarea analizei metalografice scria: ”Este culmea, dar pare un aluminiu cu structura îmbătrânită, elementele aliate redobândindu-şi în parte structurile proprii!”. Dintre persoanele calificate care au văzut piesa respectivă (arheologi, profesori din învățământul superior, ingineri), nimeni nu a putut să identifice obiectul sau să-i găsească vreo asemănare cu un produs al omului în decursul istoriei sale. Excepţie a făcut un specialist în tehnica aviatică şi a sugerat o ipoteza mai plauzibilă, aceea că obiectul ar putea fi partea inferioară, talpa unuia dintre suporții de aterizare de la un aparat de zbor nu prea mare care, în coborâre, se aşază lent, pe sol.

A zburat deci «cineva» în timpuri preistorice prin acele locuri transilvane şi a aterizat coborând direct din aer, pe malul unui râu, pierzându-şi din întâmplare una dintre piesele suporţilor de aterizare? A fost vizitat Pământul, cândva, de către fiinţe inteligente venite din «alte lumi» ale Galaxiei, tot astfel cum astronauţii contemporani ne-au demonstrat că şi omenirea terestră va putea să o facă într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat?»

Acesta a fost textul de la care echipa noastră de investigaţii a pornit în căutarea obiectului de aluminiu de Ia Aiud. Deşi s-a vorbit în mass-media la acea vreme, destul de puţin însă şi ulterior periodic, la intervale de aproximativ zece ani, se poate afirma ca nimeni nu a văzut acest obiect de la descoperirea sa. Nici măcar o fotografie nu am găsit, ci doar o schiţă, în aceeaşi carte a dlui Florin Gheorghiţă. Prin intermediul ASFAN-România, am localizat obiectul în Muzeul Naţional de Istorie al Transilvaniei din Cluj, iar cu ajutorul dlui Ion Nuţu, primar în Roşiori de Vede, membru al aceleiaşi asociaţii şi unul dintre puţinii norocoşi care au avut experienţa unei observaţii OZN, am reuşit să avem acces la fascinantul obiect din aluminiu. Ne-am bucurat de toata bunăvoinţă doamnei dr. Viorica Crişan, directoarea actuală a muzeului, care, împreuna cu dna Zoia Maxim, ne-a stat la dispoziţie pentru a ne oferi toate lămuririle necesare. Le transmitem pe aceasta cale toată consideraţia şi mulţumirile noastre.

Numai că obiectul ne-a fost prezentat într-o cutie de pantofi obişnuită, fără niciun act original, doar cu nişte copii din ziare şi câteva comentarii printate de pe internet. Lipseau buletinele de analiză efectuate în anul 1970. Am aflat că acest lucru era cauzat de neglijenţa fostului director, dar şi de faptul că muzeul se afla în renovare. Obiectul a fost punctul culminant al unei expoziţii în muzeu, dar retras după puţin timp. Mai târziu, a fost refuzată cererea de a fi prezentat într-o altă expoziţie, în Germania (cerere făcută de renumitul cercetător în paleoastronautică Erich von Daniken, autorul cărţii Amintiri despre viitor, publicată în România în anul 1970, la Editura Politică), totul din dispoziţiile aceluiaşi fost director.

De asemenea, ni s-a precizat că obiectul descoperit la Aiud are fantastica vârstă de 250.000 de ani, fiind stabilita atât prin metode de laborator, cât şi prin evaluarea stratului de oxid de aluminiu, gros de peste un milimetru!

Întrebări fără răspuns. La insistențele noastre, ”călcâiul de aluminiu” a fost adus de către Zoia Maxim la Bucureşti, pe platforma Măgurele, pentru analize noi. S-au făcut două seturi de analize, prin două metode diferite. La Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară, secţia Arheometalurgie, rezultatele au fost următoarele: aluminiu – 80,5%, staniu – 6,5%, cupru – 6%, siliciu – 4%, zinc – 2%, plumb – 0,5%, stibiu – 0,5%. În plus, au fost puse în evidență urme de argint, nichel, mangan şi fier. În cadrul Laboratorului de Metalografie al Facultății de Fizică, analiza nedistructivă a unui fragment din obiectul de la Aiud a relevat 97,6% aluminiu, 2,4% staniu şi sub 1% alte elemente. Dar aceasta este o imposibilitate metalurgică. Aluminiul nu aliază cu staniul. Cel puţin asta susţin specialiştii.

În septembrie 2007, am reuşit să ne întâlnim cu dl Florin Gheorghiță, la Iaşi, care ne-a relatat direct povestea obiectului de aluminiu. Printre altele, domnia sa ne-a spus că în acea perioada (1970) s-a luat o proba din «călcâi», destul de consistentă, a cărei urmă de prelevare se observă pe obiect, fiind dusă la analize undeva în Elveția, rezultatele aflându-se la muzeu. Ulterior, domnia sa ne-a trimis şi copii după originalele buletinelor de analiză, pe care le prezentăm alăturat:

1.Centrul de Cercetări şi Proiectări pentru Metale Radioactive – Comuna Măgurele – Buletin de analiza nr. 380, proba NK-2, adusă de tov. Dr. ing. Niederkorn Ioan: Al – 92,74%, Si – 2,84%, Cu – 6,2%, Zn – 0,95%, Pb – 0,41%, Sn – 0,33%, Ni – 0,002%, Bi – 0,0003, Ag – 0,0002%, Co – 0,002%, Cd – 0,055, Zr – 0,20%.

2.MMPG – ICPMMN – Baia-Mare – Centrul de cercetări şi proiectări pentru Metale Radioactive – Măgurele – Bucureşti – Buletin de analiza nr. 334 pe proba simbol A – 1975 -CNST – Bucureşti: Al – 74,17%, Cu – 4,62%, Zn – 1,81%, Pb – 0,11%, Sn – 0,33%, Ni – 0,0024%, Bi – 0,0003%, Ag – 0,0002%, Co – 0,0023%, Cd – 0,11%, Zr – 0,20%. Ga – urme şi Si – prezent. Observaţii: din lipsa materialului, nu s-au putut doza alte elemente, deşi prezenta lor a fost semnalata în cursul analizelor. Şef secție, dr. ing. Niederkorn I, şef colectiv, cercet. Ing. Neciu St., cercet. princ., M. Gradin.

În luna decembrie 2007 ne-am deplasat la ALRO – Slatina. Inginerii de aici nu au putut să identifice aliaje similare de aluminiu produse în lume, după buletinele de analize puse la dispoziţie de noi, adică cele făcute în anii ’70.

Concluzii? După cum se poate observa, există diferențe considerabile între unele buletine de analiză. Să fie oare din cauza îmbătrânirii metalelor intrate în compunerea aliajului? Dar poate cineva să spună cum se comportă un aliaj într-o perioadă de 250.000 de ani, deşi acest timp ar putea fi cu mult mai mare?

Prezenţa «călcâiului» alături de oase de mastodont (vechi de aproximativ 1.000.000 de ani), cât şi forma ovală a golului cilindric mai mare, practicat vertical în partea din spate a acestuia, ar putea presupune o luptă între animal şi «robot», încheiată cu smulgerea tălpii de aterizare a acestuia din urma şi, eventual, cu moartea mastodontului.

Prezenţa unui obiect cu provenienţa evident manufacturată şi nu naturală, cu o asemenea vechime, stabilită strict ştiinţific pe teritoriul ţării noastre, demonstrează existenţa din timpuri imemoriale pe aceste locuri a unei civilizaţii, posibil mult mai avansata decât cea actuală, ori, de ce nu, vizita unor călători spaţiali sau temporali.

Există indicii că asemenea obiecte au mai fost găsite în ţara noastră, cel mai adesea întâmplător, dar, din cauza faptului că prezenţa lor în acel loc nu a fost explicată, ele au fost ignorate, aruncate sau distruse.

În ultimul timp, au fost emise şi o serie de teorii mai mult sau mai puţin fantastice cu privire la existenţa unor dovezi, în sprijinul susţinerii afirmaţiei că leagănul omenirii s-a situat în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Ele sunt negate în special de oamenii de ştiinţă, care nu văd adevărul decât prin prisma a ceea ce au învăţat, eludând în mod sistematic evidenţele.

Dar dacă…?”

 

Muzeul, politica și nătărăii. Rândurile următoare prezintă o înlănțuire de întâmplări reale, lipsite de exagerări sau cosmetică literară. Am evitat să folosim nume, dar există suficiente elemente-ancoră pentru cine dorește să ne verifice spusele.

Acum ceva timp, un securache devenit după ʼ90 antreprenor (cum altfel?) și un primar comunal, ambii ”pasionați” de OZN-uri, au început să se preocupe de un artefact ”paleoastronautic”. O bucată de metal pierdută zică-se de extratereștri în albia unui râu din preistorie.

Cum respectivii rataseră startul și ajunseseră la spartul târgului, s-au gândit că planul cel bun este scurtătura intermediată de relații politice. Au aranjat ploile astfel încât directoarea muzeului care găzduia piesa să fie strânsă cu ușa de un lider politic local. Un machism inutil și stupid de vreme ce președintele organizației din care făceau parte amândoi era bun prieten cu fostul director al instituției, pasionat la rândul său de subiect și care le-ar fi oferit dezinteresat ajutorul.

După ce-au pozat/filmat artefactul din toate pozițiile la lumina soarelui, în curtea muzeului, pe o bancă (?!), securistul și comunalul au plusat: doreau analize fizico-chimice la București. Astfel se face că o doamnă arheolog, aflată la vârsta pensionării, s-a plimbat cu trenul și cu cataroiul metalic în poșetă până la Măgurele și înapoi. Nu vă întrebați cât de legală era escapada feroviară: cu punctul de sprijin potrivit, levierul politic poate răsturna munții.

Ulterior, secuʼ, comuʼ și asociația lor de ”cercetători” au hotărât să organizeze un simpozion în care să-și prezinte ”descoperirile”. Și au solicitat muzeului obiectul în cauză, să-l arate de la tribună în cadrul evenimentului, ca pe-un trofeu. Mintea cea pe urmă a directoarei s-a activat: cu sau fără partid, nu e sănătos să faci ilegalități în public, că vin procurorii să-ți ciocăne ușa. A refuzat, invocând tardiv legea în litera ei. Motiv pentru care atât conducerea muzeului cât și distinsa arheologă care-i ajutase de voie, de nevoie, au fost făcute albie de porci de lectori. Că ascund, că obstrucționează, că conspiră (sic!), că bla-bla-bla. Totul filmat și pus pe internet, la dispoziția oprobiului.

Salt peste timp. Interesându-ne la rândul nostru de piesa în cauză, am apelat la fostul director, care ne este prieten. Ne-a ajutat cum a putut, personalul muzeului ne-a primit cum nu se poate mai bine (poate și pentru că n-am avut pretențiile și atitudinea de neam prost incriminate mai sus). Răsfoind actele îndosariate, ne-a mirat că n-am găsit buletinul analizelor recente și ne-am rugat cunoștința să ne pună în legătură cu arheologa, între timp pensionată. Se uită în agenda telefonului, formează, sună, femeia răspunde, îi prezintă succint problema. Cum pusese telefonul pe speaker, am auzit vocea speriată a bătrânei: ”S-a întâmplat ceva? (Pauză de respirație accelerată) E în regulă să vorbesc?”. Înțelegând despre ce este vorba, am sugerat să vorbim cu altă ocazie, am primit datele de contact, dar n-am revenit, pentru că n-ar fi avut rost. Ca simplu intermediar, nu știa prea multe despre artefact, iar pe cavalerii tigvei pătrate îi cunoșteam noi mai bine.

Retorica conspirației are mare priză la un public care ignoră substratul și fundalul problemei.

Mai sus v-am prezentat faptele de arme a doi semianalfabeți care s-au deghizat în cercetători și au intrat cu bocancii într-o instituție. Au umilit conducerea și personalul prin faptele lor, dar și public, prin afirmații inflamante fără acoperire. ”Ocultarea” a constat într-un refuz motivat: poți manevra în zona gri atât timp cât nu devine publică. Valoarea științifică a demersului a fost nulă: rezultatul analizelor nu a fost predat muzeului și nu a intrat în circuitul public. Cât despre doamna curier, avea mai mulți ani de șantier arheologic decât cei doi școală la un loc: unul, un Drept făcut la seral ca toți securiștii, celuilalt nu-i cunoaștem studiile, dar foarte probabil a învățat la școala vieții și la dezvelit știulete, la porumb. După o viață întreagă în care a făcut cinste profesiei – dovadă titlurile academice și studiile publicate! -, femeia s-a văzut pusă în ipostaza de cărăuș feroviar al obiectului traficului de influență. Așa cum am arătat, și după ani rămăsese marcată de evenimente.

Pusă în context, desfășurarea oferă context reacțiilor aparent abrupte și aparent nejustificate ale unor istorici și arheologi (mai mult, există decupaje comportamentale cvasi-identice: unele deja detaliate, altele în curs de prezentare). Demersul nostru nu decurge dintr-un partizanat; ne irită în schimb lipsa de respect față de niște oameni care și-au făcut onorabil meseria și sunt tratați în ultimul hal de niște nătărăi.

 

O confirmare tardivă. Câteodată acționăm fără eleganță. Nu ne face nicio plăcere, nu ne aduce niciun plus pesonal (ba din contră!), însă totul se supune unor rațiuni mai înalte. Nu ne așteptăm ca beneficiul social al pozițiilor noastre să fie înțeles imediat; el vine în timp, mai greu, dar vine.

Un exemplu concret. Am prezentat mai sus o situație sărită de pe fix, care părea celor neavizați un amestec de fantezie și fabulație. Uite că unul dintre făptuitori a confirmat:

Și nu oricum, ci lăudându-se cu grozăvia, semn că șoriciu-i maxim la ozenist. Probabil omul era matrafoxat: afirmă că ”a intrat în posesia” artefactului ”în 2007” (adică a jefuit muzeul, sau cum?), dar își recunoaște fără greață și traficul de influență (pentru că între timp fapta s-a prescris).

Și înainte să mai vorbiți aiurea, gândiți-vă că una dintre femeile alea vă era mamă și venea un șmecherit de-ăsta comunal cu ”Ad-ția locală”. Parcă altfel ar suna povestea, nu?

 

O misivă antică. Scrisoarea este adresată: ”Muzeul de Istorie, D-nei Director Viorica Crișan, str. C. Daicoviciu nr. 2, Cluj-Napoca”. Adresant: ”Ing. Gheorghiţă Florin, adresa [***], Iași”. Ar fi interesant de (re)găsit această epistolă în arhiva MNIT, mai ales că ea era însoțită de un bogat material documentar. Detaliile furnizate sunt pe de-o parte inedite, pe de altă parte savuroase (sau grotești, după preferință).

 

”Stimată Doamnă Director Crişan,

În seara zilei de 02.01.09, la postul TV ”b1” a fost prezentată – de cuplul C. Pompei şi Gh. Cohal (de la revista Lumea Misterelor) – o piesă arheologică deosebită, care se află la Muzeul pe care îl conduceţi.

Deşi din motive subiective numele meu nu a fost menţionat, personal am fost implicat ceva mai mult în «povestea» ei; de aceea, poate e util să aflaţi câteva amănunte.

Prin anii ’70 locuiam la Cluj; într-o zi, dl. Prof. N. Vlassa – cu care făcusem o anumită prietenie – m-a chemat la Muzeu, ca să-mi arate «ceva».

Scoţând din birou piesa metalică de la Aiud, mi-a povestit modul în care a fost găsită în dealul de nisip împreună cu cele două rămăşiţe de mastodont, precum şi faptul că acestea au fost aduse şi curăţate de nisipul pietrificat la Muzeul din Cluj. Mi-a mai spus că a încercat prin laboratorul de la Inst. Politehnic să obţină o analiză metalografică a piesei respective, dar nu a fost deloc mulţumit de încercarea făcută acolo. De asemenea, a fost nesatisfăcut de răspunsurile date de doi profesori de la Institut, în privinţa «rolului funcţional» al piesei – la care, cele două goluri evidenţiau ovalizări produse de axe metalice. Întrucât cineva care lucrase în domeniul aviaţiei i-a sugerat că piesa putea fi talpa de aterizare a unui mic aparat de zbor – fapt posibil de recunoscut prin urmele de lovituri dure existente pe suprafeţele respective -, dl. Profesor dorea să obţină o analiză metalografică mai exactă. În acest sens, dorea să ştie dacă l-aş putea ajuta.

Spunându-i că voi încerca la Bucureşti – fapt pentru care îmi erau necesare fragmente din piesă -, a adus un ciocan şi, împreună, am făcut mici aşchieri necesare. (Şi acum mai am câteva «firimituri»).

Printr-o cunoştinţă din Capitală, trimiţând în două rânduri astfel de mici fragmente, am obţinut analiza lor la un înalt nivel de specialitate – la Centrul de Cercetări de la Măgurele – de lângă Bucureşti. (Copii ale buletinelor de analize le-am dat mai recent şi d-lui C. Pompei – menţionat mai sus).

Când i-am adus cele două buletine (primul era mai puţin exact, întrucât fragmentele trimise au fost prea puţine), dl. Vlassa a rămas pe gânduri la aflarea veştii că aliajul era atât de complex având chiar şi aluminiu şi că de fapt, un asemenea aliaj nu s-a produs nicăieri în lume în vreun scop tehnic, cel mult doar pentru vreo tipografie. Dar apoi mi-a spus: «Dacă analiza e adevărată şi, venind de la Centrul de la Măgurele este adevărată, atunci piesa aceasta care evident este foarte veche ar dovedi că arheologia pe care o predau la Universitate ar trebui să o dau la gunoi… Or, eu ca profesor nu pot face aşa ceva… Singurul lucru pe care îl pot face este să o încui şi să nu o mai vadă nimeni».

După ce am măsurat-o împreună şi i-am făcut o schiţă, a încuiat-o într-un corp al biroului, spunându-mi că acolo va rămâne definitiv.

Cunoscând ulterior un alt arheolog din ţară, i-am relatat parţial cazul, fără a-i da însă amănunte; el s-a oferit să obţină o analiză la un laborator foarte dotat al Min. Culturii. Nu mi-a transmis un buletin, dar mi-a scris un rezultat uimitor: aliajul din care era uzinată piesa era atât de vechi, încât atomii diferitelor metale s-ar fi separat din moleculele amestecului!

Un număr de ani nu am mai spus nimănui cazul respectiv. Apoi am plecat din Cluj. Între timp, s-a discutat şi la ONU importanţa problemei OZN, unde s-a emis şi o Rezoluţie cu recomandarea cercetării ştiinţifice a straniului domeniu, în statele membre interesate.

Astfel, scriind o carte privind seriozitatea noii problematici, am considerat că era cazul să evidenţiez şi această descoperire de pe teritoriul ţării noastre, ca meritând să fie cunoscută la nivel internaţional. Descrierea succintă a faptelor respective am introdus-o în cartea Enigme în Galaxie – editată în anul 1983. Pentru a nu-i afecta cumva poziţia d-lui Prof. Vlasa, nu i-am menţionat însă numele. De asemenea, la unele cifre din buletinul de analiză metalografică am introdus câteva valori medii, pentru a nu fi sancţionat cineva din laboratorul Centrului de la Măgurele.

Mai târziu, aşa cum am făcut şi pentru alte câteva evenimente deosebite din acest domeniu, am căutat să fac cunoscut cazul şi peste hotare. Astfel, articolul pe care l-am scris a fost publicat mai întâi în revista elveţiană Ancient Sky. Drept urmare, am fost căutat de un investigator italian şi apoi de altul din Israel. În baza colaborării oferite, italianul a expus faptul la un simpozion internaţional ţinut la San Marino. Mai apoi, articolul a fost preluat ca cel mai important caz – în primele pagini ale cărţii germane Fremde aus dem All (Goldmann Verlag, Munchen, 1995). Ulterior, autorul Luc Burgin a preluat cazul şi l-a prezentat în cartea Geheimakte Archaologie (Bettendorf-Herbig Verlag, Munchen, 1998-2002).

După decesul profesorului Vlassa, se pare că piesa de la Aiud a ajuns în depozitul Muzeului.

În urmă cu câtiva ani, am aflat că o persoană (cu nume maghiar) din Tg. Mureş a căutat-o şi, împreună cu un ziarist german au fotografiat-o – probabil în curtea Muzeului (vezi anexa). Accesul atât de uşor la piesa respectivă mi-a dat senzaţia că astfel va dispăre, căci elveţianul Erich von Daniken – autor al unor cărţi de susşinere a paleoastronauticii – a înfiinţat la sud-est de capitala Berna, muzeul «Mystery Park» – la Interlaken; acolo prezintă numeroase mostre care ar justifica vizitarea Pământului de extratereştri încă din vechime. De aceea, îmi permit să vă sugerez să-i asiguraţi o pază deosebită, căci va veni vremea când Muzeul de Istorie din Cluj va prezenta această piesă – unicat în lume prin vechimea ei – ca fiind provenită dintr-un trecut cu adevărat uimitor al omenirii, sau al planetei noastre. Totodată, v-aş sugera să obţineţi o radiografiere cu raze gamma a piesei (la fostul CUG, sau la Politehnică, ar trebui să existe un astfel de aparat), căci având piesa în mână, am rămas cu impresia că miezul ei este mai greu şi ar fi dintr-un alt metal, sau alt aliaj.

Pentru informarea dvs, anexez copii ale textelor menţionate mai sus.

Şi întrucât colaborând cu biologul Al Sift în acei ani, tot de la Cluj mi se trage şi intrarea în profundul domeniu al cunoaşterilor spirituale (cu decenii în urmă lansând în public şi fenomenele de la Pădurea Baciu şi Hoia), tot informativ vă trimit şi o carte mai recentă din serialul respectiv. (Dacă nu o veţi accepta, poate o daţi la o persoană interesată).

Cu deosebită stimă,
Florin Gheorghiţă”.

 

N.B. Ne cerem scuze pentru implicațiile macabre ale ilustrației care însoțește materialul. Este preluată de pe Internet, cu tot cu titrările deplasate ca sens și sugestii: ”Lumea de dincolo”, ”Privire în viitor”. Deși este posibil să fi lăsat o altă impresie, noi apreciem contribuția importantă a dlui. Florin Gheorghiță în dezvoltarea ufologiei românești și nu numai. Ceea ce nu ne place este felul în care refuză sistematic să lămurească unele aspecte controversate, parțial create chiar de Domnia-sa. În ufologia românească persistă o abordare mai mult decât penibilă: cei care lansează public un caz ajung să-l considere proprietate personală și tăinuiesc deliberat elemente cruciale doar pentru a-și conserva un monopol informațional. Însă am fi subiectivi și partizani dacă am afirma că Florin Gheorghiță este singurul care dezvoltă o astfel de schemă acțională. De fapt este o practică curentă, care nu aduce foloase nimănui…

 

Lars A. Fischinger (I). Ce știau germanii la nivelul anului 2009? Redăm, în traducere din limba germană, cap 20 din cartea lui Lars A. Fischinger, Historia Mystica. Historia Mystica. Rätselhafte Phänomene, dunkle Geheimnisse und das unterdrückte Wissen Der Menschheit (Ansata, 2009, Bassermann, 2023):

”Aluminiu în preistorie?

 

Ne aflăm în anul 1974, la aproximativ doi kilometri est de orașul românesc Aiud, pe malul râului Mureș. În timpul unor lucrări de terasare, muncitorii descoperă, la o adâncime de circa zece metri, trei obiecte mici și neașteptate.

Două dintre aceste descoperiri sunt rapid identificate: rămășițele osoase ale unui mastodont, un mamifer cu trompă asemănător elefantului, dispărut în urmă cu aproximativ un milion de ani.

Al treilea obiect, însă, ridică întrebări mult mai mari. Este confecționat din metal, are 20,2 centimetri lungime, 12,9 centimetri lățime și 7 centimetri înălțime. Prin forma sa de pană, amintește de capul unui topor sau al unui ciocan. Se pare că a fost străpuns din două părți, iar la un capăt prezintă un fel de sistem de prindere, vag asemănător cu o cupă de excavator.

Partea cu adevărat surprinzătoare? S-a constatat că obiectul este realizat din aluminiu.

Faptul că această piesă nu poate avea o origine naturală este evident la prima vedere. Și totodată pare improbabil ca ea să fie un obiect utilitar din epoca modernă.

În acest punct, îmi permit un scurt ocol prin istoria metalului ușor numit aluminiu. În scoarța terestră, aluminiul este al treilea element ca abundență, după oxigen și siliciu. Cu toate acestea, în formă pură, nu se găsește niciodată în natură. Pentru a obține aluminiu așa cum îl cunoaștem astăzi, sunt necesari pași complicați de natură electrochimică, procese a căror dezvoltare a început abia în secolul al XIX-lea. Iar de la primele încercări până la producția industrială actuală, bazată pe electroliza sărurilor topite, drumul a fost lung.

Totuși, se spune că încă din vremea împăratului roman Tiberius (42-37 d.Hr.), acestuia i-ar fi fost prezentat un obiect care, după unele interpretări din secolul al XIX-lea, ar fi putut fi realizat din aluminiu. Istoria este relatată de Plinius cel Bătrân (23-79 d.Hr.): materialul semăna cu argintul, dar era semnificativ mai ușor. Omul care i-l oferise lui Tiberius susținea că l-a fabricat din argilă. «Cine mai știe de această descoperire?», l-a întrebat împăratul. «În afară de mine», a răspuns bărbatul, «doar zeul Jupiter».

Temându-se că metalul misterios ar putea diminua valoarea aurului și argintului, împăratul roman a poruncit distrugerea atelierului meșterului și execuția acestuia. Astfel, secretul a fost dus în mormânt.

Aceasta este, desigur, o anecdotă. Din China, însă, se știe cu destulă certitudine că generalul Chou-Chou (265-316) deținea o cataramă de centură din aluminiu, realizată, cel mai probabil, din metal extras local, care, în cazuri rare, se poate găsi în stare nativă.

Să revenim la obiectul din aluminiu descoperit în 1974, la Aiud, în România.

În arheologie, este o practică obișnuită datarea unui artefact pe baza obiectelor cu vechime sigură, găsite în imediata sa apropiere în timpul excavării. În cazul de față, este vorba despre rămășițele osoase ale mastodontului, găsite la o adâncime de zece metri, un animal cu trompă care, repet, a dispărut acum aproximativ un milion de ani.

Ce-ar fi dacă obiectul misterios din aluminiu ar fi măcar pe aproape la fel de vechi?

La un institut de cercetare din România, obiectul a fost analizat pentru a-i determina compoziția chimică. Rezultatul: conținea 89% aluminiu, un grad de puritate remarcabil de ridicat. În plus, s-au identificat cantități reduse de cupru, siliciu, zinc, plumb, cositor, zirconiu, cadmiu, nichel, cobalt și bismut, precum și urme de argint și galiu.

Și încă ceva demn de remarcat: obiectul prezenta o oxidare puternică. E adevărat că aluminiul reacționează rapid cu oxigenul din aer, dar stratul de oxid care se formează este, în general, extrem de subțire. Faptul că, în cazul acestui «penei» din aluminiu, stratul oxidat ajungea, potrivit relatărilor, la peste un milimetru grosime este nu doar extrem de neobișnuit, ci ar putea indica și faptul că obiectul a stat îngropat în sol o perioadă foarte îndelungată. Și când spun asta, mă refer la foarte îndelungată!

În anul 1992, românul Florin Gheorghiță relata în revista Ancient Skies despre obiectul descoperit la Aiud. În articolul său, menționa că, între timp, nu se mai cunoștea unde se află acel obiect. Totodată, își exprima și propriile ipoteze privind originea și scopul «penei» de aluminiu. Potrivit acestuia, ar fi putut fi vorba despre ceva asemănător unui «picior de aterizare» rupt de pe o navă zburătoare de origine extraterestră. Invocând opinia unui inginer aerospațial neidentificat, Gheorghiță presupunea că orificiile vizibile în obiect ar fi putut servi la fixarea unui cadru de susținere pentru un astfel de picior de aterizare. Prin urmare, considera el, era vorba în mod clar despre o relicvă de proveniență extraterestră.

«Obiectul descoperit», scria Gheorghiță, «amintește de talpa de aterizare a unui vehicul zburător de dimensiuni moderate, care, asemenea modulului lunar sau sondelor Viking, se așază ușor pe sol». Zgârieturile vizibile pe partea inferioară a obiectului le interpreta ca urme de uzură, sugerând că ar fi fost utilizat frecvent și pe o perioadă îndelungată.

Autorul german Michael Hesemann a dat peste acest obiect în 1994, printr-un șir de întâmplări norocoase. Se afla atunci la Debrețin (în estul Ungariei, aproape de granița cu România) pentru a participa la o conferință pe tema OZN-urilor. Acolo a fost invitat să susțină o prelegere la Universitatea din Cluj, în Transilvania. Printre cei prezenți la eveniment se afla cineva care i-a spus că poate să-i arate obiectul. Acesta se afla, susținea persoana respectivă, în Muzeul Național de Istorie din Cluj.

Astfel, pe 26 septembrie 1995, Hesemann a reușit să țină în mâini mult râvnitul artefact. Curatorul muzeului de la acea vreme i-a spus că, în opinia sa, obiectul din aluminiu este autentic.

În revista de specialitate Magazin 2000, pe care o edita la acea vreme, Hesemann anunța că «în următoarele săptămâni» așteaptă «un raport detaliat din partea colegilor cercetători români» și că îi va ține la curent pe cititori. Însă, după această declarație, nu s-a mai auzit nimic concret despre subiect.

După tot ce știm, și din păcate nu știm prea mult, artefactul descoperit la Aiud se află astăzi în arhiva Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca (germană: Klausenburg), al treilea oraș ca mărime din România. Nu este expus publicului, însă conducerea muzeului pare, de asemenea, să nu fie dispusă să îl vândă.

La solicitări oficiale, reacționează rezervat, dacă nu chiar ostil. Abia în octombrie 2008, profesorul Constantinescu, fost președinte al regiunii din care face parte și Clujul, a încercat să afle mai multe despre artefact. Răspunsul a fost evaziv: în muzeu «nu se știe despre ce este vorba».

Fotografiile recente ale obiectului (vezi secțiunea ilustrativă) arată un artefact care seamănă extrem de mult cu schița realizată de F. Gheorghiță, publicată pentru prima dată în 1992 în articolul său din Ancient Skies. Totuși, în poze apar extremități ieșite în relief în zona «capătului gros» (partea din spate) a obiectului, care nu figurează în desenul original.

Prin urmare, întrebările esențiale rămân în continuare fără răspuns: Cât de vechi este, de fapt, acest obiect? La ce servea? Și dacă nu este o farsă, cine ar fi fost capabil să producă aliajul de aluminiu din care este alcătuit acest corp în formă de pană?”

 

Lars A. Fischinger (II). Ce știau germanii la nivelul anului 2010? Redăm, în traducere din limba germană, cap 11 din cartea lui Lars A. Fischinger, Verbotene Geschichte. Die großen Geheimnisse der Menschheit und was die Wissenschaft uns verschwiegen hat (Ansata, Weltbild):

”Descoperirea de la Aiud – Următoarea verigă a enigmei

 

Unii dintre cititorii mei cunosc, desigur, enigma obiectului de aluminiu de la Aiud, România, din cartea Historia Mystica (2009) sau din alte publicații mai vechi ale mele. (Pentru prima dată am vorbit despre acest subiect în 1996, în cartea mea Göttliche Zeiten – Timpuri Divine.)

Pentru ceilalți, iată mai întâi o scurtă recapitulare a faptelor de până acum:

În anul 1973 (nu 1974), într-o groapă de exploatare a nisipului situată la 10 metri adâncime, în apropiere de Aiud, lângă râul Mureș, a fost făcută o descoperire ciudată. După curățarea obiectului de crusta dură de nisip, s-a dovedit a fi o «pană» (keil în original – n. trad.) metalic, artificial, cu o lungime de aproximativ 20 de centimetri, o lățime de 13 centimetri și o înălțime maximă de șapte centimetri. În partea superioară se află un orificiu de 3,5 centimetri, care, la o adâncime de 4,7 centimetri în interiorul obiectului, se întâlnește cu o a doua gaură forată. Această a doua perforație, cu diametrul de doar 1,8 centimetri, pătrunde în obiect din ceea ce pare a fi partea sa din spate. Greutatea descoperirii: 2,3 kilograme (vezi secțiunea de imagini).

Deoarece în același bloc de nisip compactat au fost găsite și două oase, o bucată de os de picior și un dinte, provenind de la un mastodont, o creatură preistorică de mult dispărută, speculațiile nu au întârziat să apară, mai ales în cercurile pasionaților de științe de graniță. De când subiectul a devenit larg cunoscut printr-un articol al românului Florin Gheorghiță, publicat în Ancient Skies în 1992, părerile sunt împărțite. Ce atrage atenția în mod deosebit este un strat misterios de oxid și, firește, cele două fragmente osoase. Unii consideră că obiectul ar putea avea o vechime de 100.000 de ani sau chiar mai mult, în timp ce alții îl socotesc a fi doar o bucată de rest metalic din vremuri moderne.

În 1995, colegul meu Michael Hesemann a reușit să confirme, la Cluj-Napoca, că obiectul – considerat anterior «pierdut» – exista încă. Împreună cu primele fotografii ale artefactului, el a publicat la începutul anului 1996 un articol corespunzător în Magazin 2000 (nr. 108, 1/1996). Cercetătorul și autorul elvețian Luc Bürgin, iar mai târziu și eu, am inclus aceste imagini în cărțile noastre.

După aceea, însă, pentru mult timp nu s-a mai întâmplat nimic.

La sfârșitul anului 2008, în timp ce făceam cercetări pentru cartea Historia Mystica, rezultatele legate de așa-numita «pană» de la Aiud erau, cel puțin la început, dezamăgitoare. Pur și simplu nu reușeam nicicum să dau de urma lui. Nici măcar institutul pe care Michael Hesemann îl vizitase în 1995 nu am fost în stare să-l identific.

O colegă din România mi-a spus, în schimb, că la fața locului, în orașul Cluj-Napoca, autoritățile reacționează foarte rezervat la orice întrebare pe această temă – susțin că nu știu nimic despre vreo descoperire misterioasă din aluminiu. Iar în cazul meu, ca străin, șansele ar fi și mai mici, mi s-a spus.

După ce am publicat aceste fapte și fotografii prin intermediul Societății pentru Cercetare în Arheologie, Astronautică și SETI (A.A.S.), în revista Sagenhafte Zeiten, subiectul a revenit în discuție, mai ales în mediul online.

Pentru mine, asta a fost un impuls suficient pentru a relua cercetările cu și mai multă determinare. Am implicat Ambasada României la Berlin, Ambasada Germaniei la București, Consulatul României din Bonn, precum și alte instituții și autorități. Perseverența mea avea să dea roade.

Pe 26 ianuarie 2010, am primit un mesaj de la Adriana Winkler, secretar de ambasadă al României. Mi-a comunicat că a identificat locul în care se afla obiectul căutat de mine: Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei. Acolo am luat legătura cu arheoloaga dr. Carmen Ciongradi, care s-a dovedit a fi extrem de cooperantă.

Au ieșit la iveală lucruri surprinzătoare: rezultatele analizelor legate de descoperirea de la Aiud, care circulau încă din 1992, odată cu articolul lui Florin Gheorghiță (și pe care acesta le publicase încă din 1983, în cartea Enigme în galaxie), nu erau tocmai corecte. Ceea ce s-a ignorat aproape complet este că aceste rezultate fuseseră deja publicate cu patru ani înainte de articolul lui Gheorghiță, de românul Günter Trendler, într-o revistă din Germania, Ancient Skies (VI/1988).

Trendler nota, de altfel, că «obiectul descoperit în acel nisip pietrificat amintea într-un fel de un picior metalic, care prezenta urme laterale de lovituri puternice» și părea «căzut sau rămas blocat în mâl». O interpretare care, până astăzi, continuă să fie luată în considerare.

Am primit din România două rapoarte de analiză din 1975 asupra obiectului, care confirmau existența unei discrepanțe. Acestea au fost realizate de Centrul de Cercetări și Proiectări pentru Metale Radioactive din București și Turnu Măgurele (sic!), sub conducerea inginerului dr. Ioan Niederkorn, împreună cu inginerii St. Neciu și M. Grădinaru.

Din aceste rapoarte reies următoarele date esențiale privind aliajul:

Analiza 1: Aluminiu – 74,17%, Cupru – 4,62%, Zinc – 1,81%, Plumb – 0,11%, Staniu – 0,33%, Nichel – 0,0024%, Wismut – 0,0003%, Argint – 0,0002%, Cobalt – 0,0023%, Cadmiu – 0,11%, Zirconiu – 0,20% și urme de galiu.

Analiza 2: Aluminiu – 92,74%, Cupru – 6,20%, Siliciu – 2,84%, Zinc – 0,95%, Plumb – 0,41%, Staniu – 0,33%, Cadmiu – 0,055%, Zirconiu – 0,20%, Nichel – 0,002%, Wismut – 0,0003%, Argint – 0,0002%, Cobalt – 0,002% (Titanul și calciul nu au fost determinate).

Despre proba 2 se menționează că are o marjă de eroare între 10 și 15%. Pe raportul probei 1 se găsește și o mențiune scrisă de mână:

«Din lipsa de material, alte elemente nu au putut fi măsurate (dozate), deși prezența lor a fost detectată în timpul analizelor.»

Prin urmare, analiza pe care Gheorghiță o publicase pentru prima dată în 1983, în cartea sa, și care ulterior a fost preluată în toate publicațiile de după aceea, nu corespunde realității. În fapt, fusese luată o singură probă, care a fost analizată de două ori. În partea din spate dreapta a obiectului se poate vedea clar, și astăzi, perforația realizată în 1975 în «aripioara» de 3,5 cm – locul de unde a fost prelevată proba. (De unde anume își luase Gheorghiță datele, avea să se lămurească în scurt timp.)

Am prezentat cele două rapoarte de analiză mai multor experți în metal din Germania și Austria, împreună cu fotografii de înaltă rezoluție ale obiectului de la Aiud, imagini pe care le-am primit de la dr. Carmen Ciongrădi din România. Scopul era să găsesc un specialist în aluminiu care să poată interpreta ori comenta aceste analize.

Niciunul dintre profesorii și doctorii cu care am vorbit nu s-a arătat capabil să ofere o evaluare clară a descoperirii. Majoritatea m-au îndrumat către Hydro, o societate fondată în 1903, cu sediul central la Oslo, considerată un centru de referință pentru expertiza în domeniul aluminiului.

«Omul meu» în Germania a fost inginerul profesor dr. Jürgen Hirsch, de la Hydro Aluminium Deutschland GmbH. Mi-a spus că are rezerve în privința fiabilității acestor analize, dar că bănuiește că este vorba mai degrabă despre un obiect provenit din industria aeronautică. «Lipsește și câte un element important», a adăugat expertul în aluminiu în martie 2010.

Și, într-adevăr: în ambele analize lipsesc fierul, magneziul și manganul. Un lucru imposibil. Să fi fost, așa cum bănuiau și ceilalți experți în aliaje de aluminiu cu care vorbisem, din cauză că analizele nu au fost realizate cu suficientă rigurozitate?

Profesorul Hirsch și alții s-au oferit bucuroși să mă ajute în cazul unei eventuale analize ulterioare. Iar A.A.S. (Societatea pentru Cercetare în Arheologie, Astronautică și SETI) condusă de Erich von Däniken nu ar fi fost deloc reticentă în a sprijini financiar o asemenea inițiativă. (Încă o dată, mulțumiri sincere și pe această cale!)

La invitația unor specialiști din România, am zburat la Cluj-Napoca pentru a discuta subiectul direct cu experții locali. Între timp, în urma articolului meu publicat în revista Sagenhafte Zeiten, apăruseră pe internet speculații potrivit cărora obiectul ar putea fi o piesă de utilaj, poate chiar un dinte de cupă de excavator; similaritățile exterioare sunt, fără îndoială, prezente.

Totuși, datorită unei meserii pe care o practicam odinioară, știam sigur că acest lucru nu este posibil. Toți producătorii și furnizorii pe care i-am consultat ulterior mi-au confirmat această convingere. Firma Dr. Bergfeld Schmiedetechnik GmbH din Solingen, care produce asemenea componente, a considerat teoria «de neconceput». Furnizorul global de piese de schimb Zeppelin a avut nevoie de o lună întreagă pentru a compara obiectul cu propriile baze de date. În martie 2010, Michael Holzhey, manager de produs la Zeppelin-Zentrale, mi-a transmis că «din păcate, nu putem identifica piesa ilustrată».

Ceea ce nu a fost deloc surprinzător, deoarece «componentele de utilaje sunt, de regulă, fabricate din oțel», fapt pe care îl cunoșteam și eu. Aluminiul ar fi pur și simplu prea moale pentru o astfel de utilizare.

În cadrul discuțiilor purtate la Cluj-Napoca, am aflat un lucru interesant: în anul 1995, după vizita lui Michael Hesemann, fusese efectuată o a treia analiză a obiectului de la Aiud, de data aceasta în Elveția. Însă rezultatele acesteia, o hârtie rulată și introdusă liber în interiorul «penei», s-au pierdut. (Locul în care fusese tăiată o mostră în 1995 era clar vizibil.)

Mi s-a promis că se va face o cercetare minuțioasă pentru a găsi acel raport. Din păcate, până în prezent nu a mai fost regăsit.

La fel de dispăruți rămân și cei doi dinți de mastodont, găsiți încrustați într-un bloc dur de nisip, alături de obiect, într-un strat de sol neatins.

Totuși, consultând dosarele aflate la muzeu, precum și o serie de scrisori primite de la Florin Gheorghiță, am aflat că românul Peter Leb, autor și producător, fusese cel care comandase cea de-a treia analiză a obiectului. Între 1994 și 1996, Leb fusese editorul revistei Romanian UFO Report (RUFOR) și se autoprezenta drept «investigator al fenomenelor neconvenționale».

Dar s-a dovedit că Peter Leb decedase în 2008.

Am aflat, de asemenea, că analiza pierdută fusese realizată într-un «laborator din Lausanne» și că ar fi confirmat rezultatele investigațiilor anterioare. Într-un articol publicat în RUFOR în 1995, Leb afirma că experții elvețieni estimaseră vechimea obiectului la cel puțin 300 până la 400 de ani.

În ce institut din Lausanne s-a făcut această analiză? Din păcate, nici la fața locului nu s-a putut afla.

Apropo, Gheorghiță mi-a comunicat că mai deține încă fragmente din obiect și că «poate, la un moment dat, le va vinde».

Obiectul arată, într-adevăr, vechi. În partea din față și pe suprafața superioară sunt vizibile deteriorări extinse, abraziuni evidente, urme de uzură? Zone întregi par desprinse de pe suprafața altădată netedă. Și totuși, marginile fracturilor sunt oxidate în aceeași măsură ca restul obiectului. Spre deosebire de perforația efectuată pentru prelevarea probei în 1975, care este încă perfect lucioasă.

Obiectul, numit în documentele de la muzeu «obiect extraterestru», pare, după toate aparențele, să fi fost folosit frecvent și intens. Chiar și perforația verticală bine-cunoscută, care pătrunde de sus în interiorul piesei, este «deformată», prezentând un relief vizibil îndoit spre interior, cu o margine accentuată.

În timpul discuțiilor pe marginea obiectului, directorul general al muzeului, profesorul dr. Gheorghe Lazarovici, a declarat că și-ar putea imagina că este vorba despre un fel de «picior de robot». Originea? Extraterestră!

Arheoloaga dr. Carmen Ciongradi era la fel de nedumerită ca toți ceilalți prezenți la întâlnire. Din păcate, atunci când obiectul se afla încă în muzeul din Aiud, s-au pierdut și fragmentele osoase – cele două rămășițe provenind de la un mastodont, găsite în 1973, în același bloc solid de pământ cu obiectul de aluminiu. Tocmai din acest motiv se presupusese inițial că este o toporișcă din piatră și fusese predat muzeului ca atare. Abia după o curățare amănunțită s-a descoperit că este metalic.

Documentele pe care le-am putut consulta la fața locului au clarificat și misterul datelor eronate privind compoziția aliajului, prezentate de Gheorghiță în cartea sa din 1983. Se pare că profesorul N. Vlassa, de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, i-a arătat lui Gheorghiță obiectul în anii ’70, iar în urma acelei vizite au fost realizate cele două analize menționate.

Profesorul Vlassa, între timp decedat, ar fi spus la acea vreme:

«Dacă analiza este corectă – și dacă vine de la centrul din Măgurele, atunci sigur este corectă – atunci acest obiect, care e clar foarte vechi, ar dovedi că arheologia pe care o predau eu la universitate nu mai are nicio valoare… Dar eu, ca profesor, nu pot accepta asta. Tot ce pot face e să închid obiectul sub cheie, ca să nu-l mai vadă nimeni.»

«Pentru a nu pune în pericol poziția domnului profesor Vlassa», Gheorghiță a preferat să nu-l menționeze anterior. Mai ales că, după cum spunea într-o scrisoare lungă trimisă muzeului pe 9 ianuarie 2009, el «a citat doar valorile medii ale analizei, ca să nu poată fi sancționat nimeni din laboratorul de la Măgurele.»

Ioan Piso, director al muzeului în urmă cu aproximativ o decadă și jumătate, nu a fost deloc încântat de agitația iscată în jurul acestui obiect. L-a scos din expoziția publică declarând că «muzeul (care, oricum, era închis la acel moment – n.r. L.A.F.) nu se ocupă cu omuleți verzi». Piso susținea că obiectul nu e altceva decât o piesă fără importanță din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Resturi, în esență. Gunoi. Deșeu. Ceea ce și explică de ce, după 1995, obiectul a fost considerat din nou «pierdut».

Specialiștii de la Turnu Măgurele (sic!), după analiza locului descoperirii, au estimat în urmă cu peste 30 de ani că piesa ar putea avea o vechime cuprinsă între 2.000.000 și 15.000 î.Hr.

Pe profesorul Lazarovici, care are el însuși activitate arheologică, cazul nu-l lasă deloc liniștit. Totuși, el estimează că o excavare completă și o analiză detaliată a profilului stratigrafic al sitului «ar dura aproximativ doi ani» și ar fi extrem de costisitoare.

O analiză completă și detaliată efectuată de profesorul Hirsch în Germania ar costa, firește, sume considerabile, însă el și-a exprimat în mod clar disponibilitatea de a o realiza, lucru pentru care îi sunt profund recunoscător.

Totuși, fiind vorba despre un bun cultural oficial al statului român, ar fi necesare numeroase aprobări birocratice, inclusiv din partea Ministerului Culturii din România. Un proces extrem de lent, care înseamnă că – din nou – nu ne rămâne decât să așteptăm.

Împreună cu profesorul Lazarovici, depunem în prezent, prin intermediul Universității din București, eforturi pentru a identifica natura exactă a obiectului. Din păcate, până acum, fără rezultat.

Cert este că obiectul a fost într-adevăr descoperit la o adâncime de aproximativ zece metri, într-o exploatare de suprafață. Însă nu în cadrul unei săpături arheologice riguroase și documentate, ci de către muncitori din construcții. Iar aici se află, de fapt, punctul esențial al întregii discuții.

Interlocutorii mei români erau convinși că «pana» nu a fost adusă ulterior în acel loc, deci, ar fi stat acolo de foarte mult timp. Dacă ar fi așa, atunci poate că provine chiar dintr-o epocă atât de îndepărtată, în care lumea noastră era populată de mastodonți.

Se susține frecvent ipoteza că obiectul ar putea avea între 100.000 și un milion de ani. Însă nu există nicio dovadă că ar fi existat vreo civilizație umană capabilă să prelucreze metalul în acea perioadă.

Când anume au dispărut mastodonții, acele viețuitoare preistorice, de pe teritoriul actual al României? Niciun paleontolog nu mi-a putut oferi un răspuns categoric. Se știe că Mammut americanum, o specie nord-americană, a dispărut în jurul anului 8000 î.Hr. Însă specia euro-asiatică, Mammut borsoni, a pierit cu mult înainte, acum 2,5 milioane de ani.

Aceste animale au trăit în Eurasia în timpul Pleistocenului și Plioceanului, adică deja în urmă cu peste 5,3 milioane de ani…

Încă din 1983, Gheorghiță cita un arheolog, din păcate neidentificat, care participase la analiza metalografică repetată a obiectului. Acesta ar fi declarat că descoperirea din aluminiu este «de neconceput», deoarece, în opinia sa, elementele din compoziția aliajului erau atât de vechi, încât legătura lor moleculară începea să se dezintegreze treptat.

Este, așadar, posibil ca acest obiect controversat să fie chiar mai vechi de cinci milioane de ani? Dacă oasele de mastodont găsite alături de el au fost într-adevăr descoperite în același context, lucru confirmat de toate rapoartele, nu e exclus.

Dar aluminiul este cunoscut de doar două secole. Ar fi posibil oare ca ambele, obiectul și rămășițele, să fi ajuns «cumva», ulterior, împreună, la o adâncime de zece metri? Și dacă da, ce este atunci acest obiect, pe care nimeni nu-l poate identifica?

Misterul de la Aiud va rămâne, cel puțin pentru moment, un mister”.

 

2015. Presa românească geme la propriu de burtologiile unor ”jurnaliști” care abordează subiecte pe care nu le cunosc decât din auzite. Este și cazul articolului ”Toporul de la Aiud, un mister greu de descifrat”¹ publicat de Adina Stănilă în ”Libertatea pentru femei” (3.04.). Extrase și comentarii:

În pur stil jurnalistic, fotografia este furată și prezentată fără a i se menționa sursa (Gheorghe Cohal, ASFAN-România)

 

”Un obiect care seamănă cu un cap de topor, făcut din aluminiu, a fost descoperit, în anul 1974, pe malul râului Mureş, lângă Aiud. Ceea ce este straniu la acest obiect este vechimea lui, estimată la câteva sute de mii de ani, în condiţiile în care aluminiul a fost descoperit în laborator abia în 1825. Alături de toporul din Aiud, cum l-au botezat arheologii, au mai fost descoperite și două fosile de mastodont, animal care a trăit cu 800.000 de ani înaintea noastră”.

Se introduce o nouă denumire generic-utilitară: ”cap de topor” (sic!). Formularea ”toporul din Aiud, cum l-au botezat arheologii” este o gogoriță de presă; fără a fi infailibili, arheologii nu sunt nici pe departe atât de proști, cum ar dori să ne facă să credem autoarea.

Se repetă datarea eronată 1974 (corect 1973), introdusă de Florin Gheorghiță în literatura occidentală de gen.

”Pe toată suprafața, obiectul prezintă urme de lovituri puternice care arată că a fost folosit pentru a sparge ceva dur”.

Această frază o găsim rostogolită permanent. Ceea ce le scapă unora și altora este că Vlassa și Gheorghiță (1975) au luat probe prin lovirea în mod repetat a piesei cu un obiect contondent greu (ciocan). Nu este cea mai indicată metodă de prelevare, nici cea mai eficientă. Așadar (și prin urmare), nu obiectul ”a fost folosit pentru a sparge ceva dur”, ci ceva dur a fost folosit pentru a sparge obiectul. Informația nu este prezentată corect, fie pentru că nu este cunoscută, fie pentru că intră în conflict cu celebrul și inegalabilul ”stat de oxid”.

”El a fost trimis în Elveția pentru o nouă expertiză, iar rezultatele de acolo indică o vechime ambiguă, între 400 și 80.000 de ani, oricum mult mai vechi decât apariția aluminiului”.

Desigur, nu ”el” (artefactul) a fost trimis în Elveția, ci mostre prelevate în prealabil.

Un alt hit: analizele elvețiene de la la Lausanne, citate de mulți și despre care (mai) nimeni nu știe (mai) nimic, dar toți le pomenesc adesea pentru a se afla în treabă. În realitate, și aceste informații apar pentru prima dată public, analizele au fost făcute la laboratoarele firmei Castolin. Ce afirmă sursa noastră, căreia-i protejăm identitatea*: ”Totul s-a făcut pe bază de prietenie între colaboratori, nu oficial. Am trimis prin delegat puțin span și proba de dimensiunea piramidon. Răspunsul nu a constat nici într-un buletin de analiză, nici într-o confirmare a celui/ celor de la Măgurele, ci în faptul că nu este un aliaj aflat în standardele anglo-saxone. Doar o afirmație”. Fără comentarii!

”Toporul de aluminiu se află astăzi la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, iar istoricul Mihai Wittenberger s-a hotărât să îi descifreze tainele odată pentru totdeauna. Pornind de la premisa că un astfel de obiect din aluminiu ar putea face parte din structura unui avion, a trimis pozele la marile companii aeriene din Europa. Un răspuns foarte clar a venit din Germania și obiectul a fost identificat drept o piesă din trenul de aterizare al unui avion Messerschmitt ME 262. Obiectul s-a desprins probabil în zbor, pentru că în zonă nu au fost găsite alte rămășițe și nici nu a fost semnalat vreun accident cu un asemenea aparat de zbor”. Vom reveni cu altă ocazie asupra afirmațiilor arheologului Mihai Wittenberger, care între noi fie vorba, nu este calificat să-și dea cu presupusul în tehnica militară sau aviația din cel de-al Doilea Război Mondial. Pentru moment garantăm că ”răspunsul foarte clar” venit din Germania și ”identificarea” nu există decât în tabloide și/ sau ziare quality tabloidizate, de tip ”Adevărul” (aka ”Pravda”).

 

*Anumite persoane prezente în acest caz au fost și vor fi anonimizate nu pentru că ne-ar fi fost solicitatat acest lucru, ci pentru că așa am ales noi. Nu suntem adepții secretomaniei, (pseudo)monopolului informațional și nici nu suntem mânați de orgoliul premierelor publicistice. Explicația este alta. În investigații, mai ales în cele cu istorie publicistică, apar personaje care în graba lor pentru recunoaștere, ”strică” martori, ”strică” probe, ”strică” posibile contacte și puncte de sprijin. Iar noi nu dorim să facilităm (chiar și indirect) astfel de rele practici…

 

2020. A început anul doi zero doi zero și băieții de la AA vin cu noutăți… ponosite. Promo-ul ”UFO Artifact Found Next to Dinosaur Bones (Season 12)”. Așadar, pentru Däniken&Co. mastodonții erau… dinozauri. Adevăraaat!

”Toate-s vechi”: greșeala comună a anului descoperirii (1973, nu 1974), povestea cu inginerul aeronautic fără identitate, provenită de la F. Gheorghiță, …

Dar nu se poate reproșa nimic găștii de bișnițari culturali (pă mistere) de la AA. Scopul lor e să facă bani pe spinarea credulilor imbecilizați de consumerism și-și fac bine treaba. Principala vinovăție o poartă publicul lor, îmbăloșat după astfel de răstălmăciri ordinare. Gândacii la care face referire #gândaci.

În ceea ce ne privește, am arătat că există în speță multiple elemente trecute cu vederea. Le-am căutat într-o perioadă în care nu înțelesesem adevăratul scop al producțiilor de gen, acela de a mângâia gândacii pe antene, vorbindu-le despre splendoarea, puterea, geniul și măreția lor:

”Ni s-a ascuns propria splendoare, ni s-a răpit puterea, ne-am ignorat geniul, devenind inconștienți de adevărata noastră putere și măreție. Dar toate astea sunt pe cale să se schimbe!” (Foster Gamble, via jurnalparanormal.ro).

 

Documente I. Prin intermediul ”Piesei de aluminiu de la Aiud”, ufologii livrează o poveste misionată: noi, bunii, dezvăluim cele ascunse de cei răi (oamenii de știință în general, istoricii în cazul de față), care vor să oculteze adevărul. Nu este singurul caz de acest fel: am prezentat și avatarurile Metopei de la Capidava. Partea proastă pentru ufologi este că faptele (verificabile!) nu le susțin narațiunea fabricată; mai mult chiar, inversează dramatic rolurile.

În ce fel au deformat și răstălmăcit anumiți ”cercetători” ozeniști din România datele problemei în cazul ”Piesei transilvane” am arătat și vom mai arăta. Nu insistăm gratuit asupra acestor aspecte: au aplicat un întreg algoritm de înșelare al publicului de bună credință. Înțelegând metodele acestor răufăcători, doritorii se pot imuniza de balastul toxic pe care diverși – deloc gratuit! – îl deversează peste societate.

Înverșunarea împotriva istoricilor este o acțiune elaborată, cu un scop dual: pe de-o parte, inventarea unui adversar care să justifice incuria și eșecurile proprii, pe de alta decredibilizarea unor anticorpi societali. Nu de dragul dacilor, scheletelor de uriași sau extratereștrilor vor acești indivizi să ”rescrie istoria”, ci datorită unor considerente infinit mai prozaice, asupra cărora vom (mai) reveni. Printre rânduri, documentul de mai jos exemplifică ambele paliere.

La rugămintea noastră, urmată de o solicitare oficială pur birocratică*, personalul Muzeului de Istorie și Științele Naturii Aiud a realizat o înregistrare audio-video cu Dna. Matilda Takacs. Un demers de memorie culturală, care restabilește pentru prima dată detaliile descoperirii ”Obiectului de la Aiud” și traseul său instituțional:

*Prin această formulare, dorim să accentuăm disponibilitatea și totala bunăvoință a istoricului Paul Scrobotă, directorul MISN Aiud. Există o practică în democrația ”originală” din România, a hăituirii unor instituții cu tot felul de cereri absurde, dar imperative, pe seama dreptului la informare. Iar dacă ele sunt satisfăcute, cu toată lipsa de timp și resurse a personalului subdimensionat din organigramă, bravii petiționari se prezintă publicului ca eroii de mucava care au forțat mâna lui X sau Y, ca să Z. Nu suntem părtași la astfel de mizerii și nu dorim sub niciun chip ca demersul nostru să fie echivalat cu tendințe de acest fel!

 

Oase. Aparent, denumirea convențională ”Piesa de la Aiud” reprezintă o indicație geografică de proveniență, indicând vag locul descoperirii. O enigmă în sine, obiectul de aluminiu sus-numit este înconjurat de o lungă serie de mistere, a căror natură este mult mai prozaică decât s-ar crede. Oferim un exemplu elocvent.

În general se afirmă că a fost descoperită într-un strat sedimentar, alături de niște oase de mamut (o porțiune de humerus și o măsea). Ultimele de negăsit. Și este firesc să fie așa, dacă nimeni nu le-a căutat…

În luna septembrie 2018 am ajuns  la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, însoțit de Ioan Bunea (zis Jean) și A.T.D. (aka Teea), membri ASFAN-România.  Gazdă ne-a fost prof. univ. dr. Gheorghe Lazarovici și mai tinerele sale colege din cadrul muzeului. Una dintre întrebări: ”Unde este rinocerul și/sau mamutu’?”.

Întâi despre rinocerul lânos. În anul 1995, arheologul Lazarovici le-a relatat celor de la revista RUFOR (seria nouă, de la Mureș) mai multe episoade legate de cariera răposatului Nicolae Vlassa. Unul dintre ele amintea de descoperirea unor vestigii paleontologice de rinocer lânos în Cariera de alabastru (Cheile Turzii). Cum s-au amestecat informațiile în mintea celor de la revista ufologică astfel încât rinocerul lânos să ajungă lângă Aiud, nu putem ști, deoarece Peter Leb a murit între timp (2008). Cert este că informația eronată din RUFOR II a fost preluată și rostogolită național și internațional de diverși, fără o minimă verificare.

Lazarovici ne-a indicat și o pistă promițătoare: un profesor de geografie din Blaj ar fi amenajat acum mult timp o vitrină-muzeu în holul liceului unde preda. Printre exponate: oasele de mamut de la Aiud. Nu știa mai mult amănunte, dar…

Norocul și Teea au înlesnit căutarea. Era vorba de Colegiul Național Inochenție Micu Clain din Blaj. Pe profesor îl chema Mircea Iustin Stroia. Spunem îl ”chema”, deoarece a decedat în 2006 (n. 1940).

 De mare ajutor ne-a fost și prof. S.A., căruia îi mulțumim și cu această ocazie. Domnia sa ne-a vorbit și despre vitrină, și despre prof. Stroia. Despre un ”molar de mamut” provenit din zona Aiud își amintea vag. Cert este că piesa (sau piesele?) nu mai există în inventarul de la C.N. Clain. Referințele despre prof. Stroia? Ele corespund integral unui necrolog semnat  de Ioan Ardelean:

”Invidia celor din preajmă-i, invidia  cea josnică şi răufăcătoare i-au subminat permanent dorinţa de afirmare  dar  în  acelaşi timp şi propria-i sănătate. […]

În ultima  parte  a  vieţii sale pământeşti, colegul şi prietenul Mircea Stroia, a fost marcat de o suferinţă prelungită, ce i-a măcinat trupul şi l-a marcat sufleteşte, sfârşitul zilelor fiindu-i deosebit de tragic!

Destrămarea familiei, moartea părinţilor şi a rudelor apropiate i-au adâncit suferinţa pe care şi-a împărtăşit-o într-o singurătate greu de imaginat, singurătate care   în   final a devenit copleşitoare! Şi-a dat obştescul sfârşit în condiţii de izolare totală, neavând pe nimeni care să-i aprindă o lumânare la căpătâi!”¹.

Nu ne miră nici viața și nici sfârșitul prof. Stroia. Este destinul comun al oamenilor mari care viețuiesc, întâmplător, printre oamenii mici!

Foarte probabil existența și locația ”oaselor de mamut” vor rămâne în continuare un mister. Dar nu un mister veritabil, ci un mister artificial, creat din indolență și nepăsare. Ar fi putut fi rezolvat cu mare ușurință oricând anterior morții profesorului Mircea Stroia. Dar n-a interesat pe nimeni…

Să-i spunem, în lipsă de altceva mai bun, un ”mister administrativ”.

***

Un fel de Post Scriptum personal. Ani și ani de zile am văzut cum oameni valoroși mor, fără a-și transmite cunoașterea și experiența mai departe. Vieți irosite.

Mai în glumă propuneam unor prieteni constituirea unui birou de spiritism/ necromanție, ca singura șansă de a mai recupera informația pierdută astfel. Fără să știu pe atunci, nu eram deloc original:

”Într-un program secret mai spectaculos decât cel mai fantezist film cu James Bond, Agenția Centrală de Informații (CIA) a folosit mediumi în încercarea de a lua legatura cu agenți morți de ambele părți ale Cortinei de Fier , spuse un fost înalt oficial CIA. […]

Victor Marchetti, un fost funcționar care a lucrat 14 ani în CIA, a declarat pentru The Enquirer că povestea bizară a implicării CIA în supranatural a început cu 15 ani în urmă – după ce cel mai bun agent-dublu al lor a fost capturat și lichidat de ruși.

«CIA a avut un agent foarte mare succes, dar de scurtă durată, Olag Penkovsky, un colonel KGB rus», își amintește Marchetti, care a lucrat ca asistent executiv al directorului adjunct al CIA înainte de a se retrage în 1969.

Agentul rus a activat puțin mai mult de un an înainte de a fi arestat, judecat și executat de sovietici.

«După ce a fost ucis, cineva a spus: ”De ce nu încercăm să-l contactăm?” Așa au început să lucreze cu mediumi”», spuse Marchetti.

Succesul sau eșecul eforturilor de a-l contacta pe Penkovky este încă un secret bine păzit. Dar se crede că experimentul s-a extins într-un program la scara mare.

«Au început să contacteze proprii noștri agenți morți, precum și agenți morți din tabăra cealaltă», a spus Marchetti. […]

CIA refuză să comenteze presupusele programe, dar Marchetti spune: «Nu există nici un indiciu că ele ar fi fost oprite, și nici un motiv pentru care ar fi fost oprite»”².

 

²Edward Tropeano, ”Former Top Administrator Reveals: CIA Secretly Uses Psychics & Mediums” (”Fost înalt oficial face dezvaluiri: CIA in secret foloseste în secret persoane cu puteri extrasenzoriale și mediumi”; extrase)

 

Analize metalo-chimice. În încercarea de a determina compoziția și vechimea ”Piesei de la Aiud”, s-au făcut mai multe serii de analize chimice. Însăși existența lor indică faptul că istoricii și arheologii nu au intenționat să tăinuiască obiectul, cum se afirmă îndeobște. Ba, din contră, au încercat să-i afle ”secretele”. Cum au făcut-o însă, este o altă poveste:

• Nu se cunoaște numărul de eșantioane extrase din piesă, de către cine, când și prin ce metodă (atenție la contaminanți!). Aparent, nu s-a ținut un inventar scris asupra acestui aspect, iar eșantionările s-au făcut haotic;
• În ciuda câtorva buletine de analize repetate iar și iar și iar, nu este deloc clar câte astfel de analize au fost, unde au fost făcute, ce metode au fost folosite, ce calibrări s-au folosit și ce procent de eroare s-a luat în calcul. În afară de intrările ”clasice”, noi am mai identificat cel puțin încă două, despre care se amintește rar sau chiar deloc;
• Inutil de spus că nu se știe cum se împerechează analizele cu mostrele prelevate. Mai exact, ce generație de mostre corespunde fiecărei analize în parte.

Parcurgând cele de mai sus, nu ne miră că rezultatele ”analizelor” se bat cap în cap, se contrazic flagrant și prin urmare se anulează reciproc.

Dificultatea a fost depășită prin două abordări distincte, ambele generatoare de erori: falsificarea prin introducerea valorilor medii (Gheorghiță) și selecția arbitrară (se aleg niște rezultate, se decretează ”cele corecte” și se exclud celelalte).

S-o spunem pe șleau: posibilitățile de eroare sunt atât de mari și necunoscutele atât de multe, încât singura valoare a analizelor făcute până în prezent pare a fi ”inventar din istoricul cazului”. Mai mult, toate aceste analize au fost făcute într-o zonă gri, neoficială; de aceea rezultatele nu se regăseau în arhiva MNIT. Ar fi interesant de aflat dacă nu cumva această abordare a fost generată de faptul că ”Piesa de la Aiud” nu a fost inventariată (decât foarte târziu) în patrimoniul muzeului. Aici este una dintre cheile problemei!

Despre o primă încercare pe latura analizelor metalografice aflăm din sursa F. Gheorghiță:

”[Vlassa] a încercat, pe plan local, să obţină analize metalografice, cât şi părerile unor specialişti cu privire la folosinţa acelei «labe» metalice. Dar la timpul respectiv, laboratoarele solicitate nu dispuneau de aparatura necesară”¹.

”Mi-a mai spus că a încercat prin  laboratorul de la Inst. Politehnic să obţină o analiză metalografică a piesei respective, dar nu a fost deloc mulţumit de încercarea făcută acolo”².

Inst. Politehnic este de fapt Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca. Întregul episod este ambiguu, dar din fericire Dl. Gheorghiță a furnizat unele amănunte:

”… cei de la Universitate, la laboratoare și de la Combinatul de Utilaj Greu [C.U.G. – n.n.] care avea iarăși un laborator  de metalografie foarte deosebit, nu puteau să-i facă analiza”³.

Deci în această etapă nu s-au prelevat probe, nu s-au efectuat analize.

A doua încercare (1975) corespunde implicării lui Gheorghiță, care, prin intermediul fratelui⁴ său, Mihai Gheorghiță, a obținut efectuarea unor testări pe Platforma Măgurele.

”Spunându-i [lui Vlassa – n.n.] că voi încerca la Bucureşti – fapt pentru care îmi erau necesare fragmente din piesă -, a adus un ciocan şi, împreună, am făcut mici aşchieri necesare. (Şi acum mai am câteva «firimituri»).

Printr-o cunoştinţă din Capitală, trimiţând în două rânduri astfel de mici fragmente, am obţinut analiza lor la un înalt nivel de specialitate – la Centrul de Cercetări de la Măgurele – de lângă Bucureşti”⁵.

Metoda ciudată de prelevare (așchiere prin ciocănire?!?) avea toate șansele să contamineze probele. După câte știm, această posibilitate nu a fost luată până acum în calcul.

S-au efectuat două analize, corespunzând buletinelor nr. 334/1975 și 380/1975. Datele au fost reproduse și de Pompei&Cohal, însă inexplicabil, într-o ordine inversată cronologic.

334/1975: ”MMPG – ICPMMN – Baia-Mare – Centrul de cercetări şi proiectări pentru Metale Radioactive – Măgurele – Bucureşti – Buletin de analiza nr. 334 pe proba simbol A – 1975 – CNST – Bucureşti: Al – 74,17%, Cu – 4,62%, Zn – 1,81%, Pb – 0,11%, Sn – 0,33%, Ni – 0,0024%, Bi – 0,0003%, Ag – 0,0002%, Co – 0,0023%, Cd – 0,11%, Zr – 0,20%. Ga – urme şi Si – prezent. Obs: din lipsa materialului, nu s-au putut doza alte elemente, deşi prezenta lor a fost semnalata în cursul analizelor. Şef secție, dr. ing. Niederkorn I, şef colectiv, cercet. Ing. Neciu St., cercet. princ., M. Gradin”⁶.

”… din lipsa materialului”. Așa că s-a trimis material suplimentar, pentru alte analize.

380/1975: ”Centrul de Cercetări şi Proiectări pentru Metale Radioactive – Comuna Măgurele – Buletin de analiza nr. 380, proba NK-2, adusă de tov. Dr. ing. Niederkorn Ioan: Al – 92,74%, Si – 2,84%, Cu – 6,2%, Zn – 0,95%, Pb – 0,41%, Sn – 0,33%, Ni – 0,002%, Bi – 0,0003, Ag – 0,0002%, Co – 0,002%, Cd – 0,055, Zr – 0,20%”⁷.

Nu este clar de ce mențiunile acestui buletin sunt uitate de Pompei&Cohal. Ele sunt înscrise olograf pe buletinuld e analiză: ”Eroare 10-15%”. Pentru că, nu-i așa, și erorile trebuie luate în calcul!

Este clar că s-au trimis mostre în două rânduri la Măgurele. Ceea ce nu este clar este dacă ele provin din aceeași recoltare sau au fost două recoltări prin acceași metodă mecanică. Cert este că ing. Florin Gheorghiță deține și acum unele ”firimituri” din piesă…

În ”Enime în Galaxie” (1983) Gheorghiță publică însă alte valori:

”… din buletinul emis de centrul de cercetări al ICPMMN (Măgurele) rezultă că metalul din care fusese uzinată piesa era de fapt un aliaj complex, format din 12 elemente diverse, dozate în diferite procente. Elementul principal – marea surpriză! – era aluminiul (89%)! Restul elementelor componente au fost găsite ca fiind următoarele (în ordinea mărimii procentelor determinate): cupru (6,20%), siliciu (2,84%), zinc (1,81%), plumb (0,41%), staniu (0,33%), zirconiu (0,2%), cadmiu (0,11%), nichel (0,0024%), cobalt (0,0023%), bismut (0,0003%), argint (0,0002%), galiu (urme)”⁸.

Ulterior (2009), el se explică astfel:

”Pentru a nu-i afecta cumva poziţia d-lui Prof. Vlasa, nu i-am menţionat însă numele. De asemenea, la unele cifre din buletinul de analiză metalografică am introdus câteva valori medii, pentru a nu fi sancţionat cineva din laboratorul Centrului de la Măgurele”⁹.

Românii nu s-au prins de ”mediile” lui Gheorghiță. Dar germanii da, și s-a iscat tămbălău, vorbindu-se de inducere deliberată în eroare! . Mai ales că nu este clar despre ce ”medii” este vorba de vreme ce numerele nu ies la un calcul algebric simplu.

Dorim să insistăm pe două aspecte:

1. Anumite surse care glosează pe subiect fără a-l cunoaște afirmă că problele din 1975 sunt extrase prin acea carotare circulară vizibilă pe ”urechea” stângă a artefactului. Este complet fals!;
2. Valoarea analizelor realizate în 1975 la Măgurele este mai mult decât discutabilă. Fără a se cunoaște metoda de analiză, calibrarea, contaminanții ș.a., rezultatele nu pot fi comparate cu celelalte valori obținute ulterior. S-o spunem pe șleau: sunt maculatură și foi de inventar!

 

Mulțumim colegului Cezar Dărac, membru ASFAN-România, pentru realizarea interviului telefonic cu Florin Gheorghiță (21.02.2018). De asemenea, mulțumim ing. F. Gheorghiță pentru disponibilitatea de a lămuri unele aspecte rămase nelămurite de atâta și atâta timp.

 

¹F. Gheorghiță – ”Revenirea zeilor”, Ed. Obiectiv, Craiova, 2003, pg. 62; ^2,5,9Scrisoare oficială adresată de F. Gheorghiță MNIT, către Dir. V. Crișan, MNIT, cca. 2009; ^3,4Conform interviului telefonic realizat de C.D. cu F. Gheorghiță în data de 21.02.2018; ^6,7Pompei Cristian, Cohal Gheorghe – ”Călcâiul de aluminiu de la Aiud”, în ”Lumea Misterelor”, an X, nr. 7(138)/ 2008, pg. 16-17; ⁸Florin Gheorghiță – ”Enigme în galaxie”, Ed. Junimea, Iași, 1983, pg. ?.

 

Documente II. Multă vreme, s-a marșat pe o abordare greșită. În realitate nu contează ce este acel artefact, ci ce NU ESTE, adică de origine nepământeană (cum se afirmă cu o suspectă lejeritate!).

Facsimilul pe care-l prezentăm face parte din așa-numitul ”Dosar de presă” al ”Piesei de la Aiud”, aflat la dispoziția publicului la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei (MNIT) Cluj-Napoca:

Este un document intern al instituției, draftul unui ”Proiect expozițional” care a vizat și expunerea ”Piesei” (”talpa de robot”!?!). Aparent un material anost și lipsit de importanță, el oferă o cheie pentru înțelegerea unui context mai larg – de ce a fost expusă ”Piesa” atât de rar, de ce nu e expusă mai des și cum situația poate fi extrapolată la artefacte similare.

Nu este vorba de nicio conspirație și de nicio ocultare.

Un prim palier este cel economic. Surpriză: expozițiile – chiar interne – costă. Iar un muzeu care stă mai mult închis pentru public (pare a fi o politică instituțională a onor Ministerului Culturii!), cu aflux redus de vizitatori, justifică cu greu o investiție (orice investiție!). De apreciat soluția elegantă a denumirii neangajante – ”Cabinetului de curiozități (Wunderkammern)”. O variantă – ”Obscura et Mirabilia”, am propus și noi într-un context asemănător.

Al doilea palier este detaliat în ”Notă”:

”Proiectul expozițional dorește să exploateze capitalul de interes al publicului, oferind în același timp o poziție oficială, cât mai neutră și științifică, asupra unor piese care au suscitat discuții aprinse atât printre specialiști cât și presă și în rândul publicului larg. Coordonatorii expoziției, cu acordul consiliului științific, vor elabora textele de prezentare ale expoziției (comunicat de presă, materiale de promovare și explicative). Datorită naturii controversate a obiectelor expuse propunem limitarea speculațiilor prin prezentarea poziției oficiale a MNIT într-o conferință de presă. Coordonatorii proiectului nu își asumă responsabilitatea controverselor datorate declarațiilor altor colegi sau a eventualelor discuții apărute în presă [s.n.]”.

Care era teama (pe deplin justificată a) celor care propuneau expoziția? Vorbele proaste, ”speculațiile”.

Cele ale ”altor colegi” puteau veni din două direcții:

• vechiul conflict Piso – Lazarovici, generat de orgolii profesionale și ambiții ierarhice, primul fiind un detractor dogmatic al ”Piesei”, al doilea un (prea?) înflăcărat susținător; și
• exhibiționismul istoricului Mihai Wittenberger (Ipoteza Me262), persoană fără nicio calificare în tehnologia aviatică a celui de-Al Doilea Război Mondial. Și care după opinia avizată a unor cercetători care se pricep în acest domeniu, vorbește niște prostii cât el de mari. Dar asupra acestui aspect vom reveni.

Cei menționați anterior sunt pistol cu apă față de celebrul ménage à trois – ufologi, presă tabloidă, entuziaști – și trăncăneala lui parazită. Ăștia funcționează în doi timpi. Întâi căinează conspirația, că cineva ascunde ceva de ei. Nici nu contează cine ascunde sau ce ascunde sau dacă chiar ascunde, ci de cine ascunde. De ei, că ei sunt importanți; aici e fără discuție mentalitate de ratați în căutare de justificări aiuristice ale eșecului. Iar când cineva mișcă lucrurile în direcția deschiderii (vezi Expoziția de mai sus), fac ditamai tămbălăul, până când persoana, instituția, etc. ș.a. ajunge să-și blesteme zilele, să regrete amarnic decizia luată și să încuie cu nouă lacăte șandramaua. Și ciclul se reia, cu mai puțini naivi dispuși să-și riște degeaba cariera și cu mai mulți agitați care urlă ”Conspirație!”.

N.B. Facsimilul l-am parcurs și reprodus fotografic în cadrul deplasării efectuate la Cluj (IX.2018) împreună cu Ioan Bunea și Teea de la ASFAN-România.

 

În loc de concluzii. Am prezentat în detaliu cazul Piesei Transilvane ”de la Aiud”. Reamintim că în anul 1973, în apropierea municipiului Aiud a fost descoperit într-o exploatare de nisip, o piesă uzinată de aluminiu, prinsă într-un bulgăre de nisip alături de resturi de mamut lânos. Datorită aspectului s-a speculat că ar fi făcut parte din trenul de aterizare al unui vehicul cosmic. Nici în prezent n-au fost lămurite numeroase amănunte (pentru că nu s-a dorit, iar când am intrat noi pe fir, era prea târziu).

În continuare prezentăm doar aspectele tangente cu subiectul abordat:

• Ing. Florin Gheorghiță, cel care a popularizat inițial artefactul, nu a făcut nici  un efort de a afla amănuntele descoperirii, deși i-ar fi fost la îndemână. A preluat o poveste și a împrăștiat-o în public. Modelul s-a menținut, cu rare și timide excepții;
• Același autor, dar și cei care l-au urmat, au desfășurat un adevărat concurs de îmbătrânire a artefactului (”veacuri întregi, milenii, sau poate sute de milenii, sau poate chiar mai mult” devin ”zeci, sute de mii, sau poate chiar milioane de ani”). Toate aceste aproximări au o bază impresionistă, fără nici o bază serioasă;
• Odată formulată decrierea și istoricul cazului, el a fost rostogolit fără nici o verificare. Atunci când totuși s-a încercat, principalul popularizator al cazului a făcut tot ce-i stătea în putere pentru a obstrucționa demersul (tăinuind locul de depozitare și trimițând misive calomnioase conducerii Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei/ MNIT). Când au fost descoperite date noi, care contraziceau povestea inițială, ele au fost complet ignorate;
• Anumiți cercetători și-au asumat în fals merite, introducând în circuit date eronate sau identificări false (de exemplu arheologul Mihai Wittenberger o consideră fragment dintr-un Messerschmitt ME 262, avion care n-a zburat niciodată pe cerul României). Un adevărat regal de inexactități, confuzii și erori a oferit (fără nici o pretenție de exclusivitate) presa tabloidă;
• Voit sau doar din incurie, investigațiile au fost amânate (convenabil) până când majoritatea celor implicați au decedat. Cu toate acestea, am fost în măsură să identificăm veriga a doua dintre descoperitor și depozitar (cu sprijinul istoricilor de la Muzeul din Aiud), dar și pe cel care expusese rămășițele de mamut în vitrina unui muzeu școlar (demantelat după 1990);
• S-a afirmat că istoricii și arheologii nu au fost preocupați de subiect, ba chiar l-au ocultat. Multiplele analize fizico-chimice (ce-i drept, neoficiale), documentele descoperite de noi în premieră (desene tehnice, radiografii Röentgen), dar și martori oculari (de care până la noi nu s-a adus pomenire) contrazic flagrant această narațiune;
• Neînregistrarea în inventarul muzeului a permis prelevarea și analizarea a numeroase mostre, imposibil de obținut altfel. Ulterior, piesei i s-a atribuit un număr de evidență antedatat, ceea ce a determinat o reticență suplimentară, pe latură administrativă. Situația este mult mai comună decât cred cei din afara domeniului;
• Mostrarea și evidența analizelor efectuate s-a făcut haotic, consumându-se inutil timp și resurse, pentru a obține valori contradictorii și prin urmare inutile;
• Rara prezență expozițională s-a datorat parțial orgoliilor și conflictelor personale din cadrul MNIT și în principal temerilor față de reacția presei tabloide, a ”cercetătorilor” OZN și a fanilor fenomenului (situația este prinsă ca atare în documentele interne ale muzeului: ”Datorită naturii controversate a obiectelor expuse propunem limitarea speculațiilor prin prezentarea poziției oficiale a MNIT într-o conferință de presă. Coordonatorii proiectului nu își asumă responsabilitatea controverselor datorate declarațiilor altor colegi sau a eventualelor discuții apărute în presă”);
• S-a bătut monedă pe ”Ce este?” obiectul, deși mai important era interogația negativă – ”Ce nu este?”. Erorile de proiectare și execuție identificate anulează ideea unui artefact ”cosmic”, principalul subiect de discuție din jurul artefactului.

Iar în lipsa subiectului, discuția devine neinteresantă pentru public, implicit și pentru ”cercetătorii” de pripas care-i cerșesc Măriei Sale Publicul atenția.